INGRIJIREA SI CONDUCEREA PADURII

1. Generalitati
Lucrarile de ingrijire si conducere a arboretelor se refera la complexul de lucrari sau
interventii silvotehnice prin care se dirijeaza procesul natural de crestere si dezvoltare a
arboretelor, de la intemeiere si pana la exploatare (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973)
Numite si operatiuni culturale (taieri de ameliorare, taieri intermediare, taieri de educare
a arboretelor Dracea, 1923-1924), aceste lucrari constau din extragerea repetata a arborilor si
deci aplicarea unui program de eliminare si selectie artificiala, prin care se indeparteaza din
arboret exemplarele care devin, la un moment dat, daunatoare sau inutile, necorespunzatoare ca
specie sau calitate. Deoarece aceste interventii prezinta caracterul unor recoltari de arbori,
lucrarile respective au fost numite si taieri de ingrijire si conducere a arboretelor. Ultima
denumire poate lasa impresia ca obiectivul principal al acestui sistem de lucrari este taierea de
arbori in vederea recoltarii de masa lemnoasa cand, de fapt, se urmareste in principal ameliorarea
permanenta a structurii si functionalitatii arboretului si a padurii.
Rezulta de aici ca operatiunile culturale se ocupa, in primul rand, de viitorul arboretului
care se mentine, precum si de cantitatea de material lemnos care de recolteaza de fiecare data
prin tehnica adoptata. In acest context, este evident ca eficienta operatiunilor culturale se judeca
in principal prin valoarea arboretelor conduse la termenul exploatarii (varsta exploatabilitatii) si
nu prin rentabilitatea produselor intermediare (produse secundare) care se obtin la fiecare
interventie, desi nici acest aspect nu poate fi neglijat in activitatea practica.
De aceea, recoltarea arborilor necorespunzatori ca specie sau conformare are un caracter
pronuntat selectiv. Ea nu trebuie inteleasa ca o reducere mecanica a numarului de arbori si nici ca
un scop in sine, dictat de nevoia de a face fata unor interese momentane pentru anumite
sortimente, deficitare in balanta masei lemnoase si imperios necesare pentru economie.
In acelasi timp, este demn de retinut adevarul potrivit caruia interventiile silvotehnice
aplicate defectuos intr-o padure se pot solda cu efecte ecologice si economice mai nefavorabile

pentru aceasta decat in cazul in care nu s-ar interveni deloc (Ciumac, in Negulescu si Ciumac,
1959; Negulescu, in Negulescu si Damian, 1966).

Clasificarea lucrarilor de ingrijire si conducere a padurii

Tinand seama de obiectivele lucrarilor de ingrijire si conducere, acestea difera ca scop si
tehnica de executie in diferitele faze de dezvoltare ale padurii. Ca urmare, lucrarile mentionate se
diferentiaza in functie de structura padurii, de stadiul de dezvoltare in care aceasta se gaseste,
precum si de obiectivele urmarite prin aplicare (Tab. 1).
Tab. 1. Clasificarea lucrarilor de ingrijire si conducere a padurii
(din Florescu si Nicolescu, 1998)

Denumirea
lucrarii

Stadiile (fazele) Scopul principal

de dezvoltare in
care se executa

A. Lucrari de ingrijire cu caracter sistematic (Operatiuni culturale)

Degajari

Semintis, desis

Salvarea de coplesire si promovarea speciilor

valoroase

Depresaje

Semintis, desis

Reglarea desimii regenerarilor naturale excesiv de

dese

Curatiri

Nuielis, prajinis

Inlaturarea exemplarelor necorespunzatoare ca

specie si conformare

Rarituri

Paris,
codrisor,
codru mijlociu

Ridicarea valorii productive (cantitative si calitative)

si protectoare a padurii

B. Lucrari de ingrijire cu caracter special

Lucrari de igiena

Prajinis-codru
batran

Realizarea si mentinerea unei stari fitosanitare cat

mai bune a padurii

Elagaj artificial

Prajinis-paris

Ameliorarea accesului in arborete; cresterea valorii

lemnului la exploatabilitate

Emondaj

Prajinis-paris

Ingrijirea
Toate stadiile
marginilor
de
masiv (lizierelor)

Mentinerea calitatii lemnului

Formarea unor liziere rezistente la actiunea
vanturilor periculoase

Nota: Stadiile de dezvoltare ale padurii dureaza: semintis - de la instalarea padurii pana la
realizarea starii de masiv (consistenta K = 1, 0); desis - de la finele fazei de semintis pana cand se
declanseaza elagajul natural si arboretul are un diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuielis =
dmed intre 3 si 5 cm; prajinis = dmed intre 6 si 10 cm; paris dmed intre 11 si 20 cm; codrisor
dmed intre 21 si 35 cm, codru mijlociu dmed intre 36 si 50 cm.
In general, lucrarile de ingrijire si conducere a padurii se aplica incepand din momentul
realizarii starii de masiv (consistenta = 1,0) pe intreaga suprafata a arboretului sau numai pe o
parte din aceasta, atat in arborete regulate (echiene si relativ echiene), cat si in cele neregulate
(relativ pluriene si pluriene).
In arboretele echiene si relativ echiene lucrarile de ingrijire si conducere a padurii se
aplica, cu caracter generalizat, in succesiunea degajari (depresaje) - curatiri - rarituri, lucrarile de
ingrijire cu caracter special executandu-se numai atunci cand si acolo unde este oportun. In mod
traditional, in diferite tari ale globului, aplicarea operatiunilor culturale (rariturilor) inceteaza cu
10-20 ani inainte de atingerea varstei exploatabilitatii (fig. 2).
In tara noastra, in conformitate cu recomandarile ultimelor norme tehnice (xxx, 2000),
interventiile cu acest gen de lucrari se sisteaza, in general, in arborete parcurse sistematic si
adecvat, dupa parcurgerea a circa 3/4 din varsta exploatabilitatii arboretului.
In schimb, in arboretele relativ pluriene si pluriene, lucrarile de ingrijire si conducere a
padurii se aplica cu caracter continuu, partial sau generalizat pe intreaga suprafata, ca lucrari

distincte. Astfel, in portiunile din arboret aflate in faza de desis se aplica degajari sau depresaje;
in grupele de arbori cu dimensiuni caracteristice fazelor de nuielis sau prajinis se aplica curatiri,
in timp ce in restul arboretului se aplica rarituri sau se extrag arbori exploatabili, care au atins sau
depasit diametrul-tel (se intervine cu tratamente).

Fig. Raportul dintre perioada de aplicare a lucrarilor de ingrijire si conducere a arboretelor

(notata cu b) si perioada de aplicare a tratamentelor (a) intr-un arboret exploatabil la 120 ani
(dupa Johann, 1970, din Burschel si Huss, 1997)
Operatiunile culturale constituie un sistem unitar de masuri de ingrijire a arboretelor si
se executa succesiv una dupa alta, fiecare dintre ele fiind conditionata de cea precedenta si
pregatind terenul celei urmatoare (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959).
3. Degajarile si depresajele
Dupa realizarea starii de masiv, arborii trec de la existenta izolata la cea gregara (in grup),
constituind un nou arboret.
In arboretele amestecate, unele specii, cu o crestere mai rapida in tinerete, tind sa le
copleseasca pe celelalte, intre ele incepand sa se manifeste o concurenta intensa pentru spatiu,
atat in sol, cat si in atmosfera. Fara interventia omului, din aceasta concurenta nu ar iesi
intotdeauna invingatoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.
Aceeasi situatie se intalneste si in arboretele pure in care unele exemplare de dimensiuni
mai mari (cele provenite din semintisuri preexistente neutilizabile neextrase la timp sau cele din

lastari) devin coplesitoare pentru exemplarele valoroase si sanatoase instalate mai tarziu. De
aceea, este necesar sa se intervina in procesul natural de autoreglare a arboretului, prin
inlaturarea partiala sau integrala a speciilor sau exemplarelor coplesitoare.
Lucrarea de rarire a arboretelor amestecate prin care se realizeaza acest obiectiv se
numeste degajare, are un caracter de selectie in masa si se executa in faza de desis, avand ca
scop salvarea de coplesire si promovarea exemplarelor valoroase ca specie si conformare
(Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).
In arboretele pure, regenerate pe cale naturala si excesiv de dese, aflate in aceeasi faza de
dezvoltare, se executa depresaje, prin care se urmareste rarirea convenabila a acestora, precum
si dirijarea raporturilor dintre exemplarele sanatoase, viabile si cele preexistente, vatamate sau
provenite din lastari (Florescu, 1981).
Cele doua genuri de lucrari se executa in arboretele nou intemeiate dupa constituirea starii
de masiv pe intreaga suprafata sau numai pe anumite portiuni. Aplicarea degajarilor sau
depresajelor dureaza pana cand arboretul trece in faza de nuielis.
In cazuri speciale, daca s-a intarziat cu executarea degajarilor, se poate recurge la
interventii si dupa inceperea fazei de nuielis, caz in care lucrarile sunt denumite degajari
intarziate.
Tehnica de lucru. Prima degajare se executa la putin timp dupa constituirea starii de masiv
a noului arboret, in timp ce urmatoarele interventii se succed la anumite intervale pana la trecerea
in stadiul de nuielis.
Pentru realizarea lucrarii se parcurge arboretul (cu inaltimi cuprinse in general intre 1 si 2
m) in care urmeaza sa se intervina si se controleaza starea exemplarelor care apartin speciilor de
valoare. Acolo unde se constata ca acestea au fost depasite in inaltime si sunt stanjenite in
crestere de catre exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se intervine in ajutorul celor
valoroase prin ruperea (frangerea) sau taierea coabitantilor care le stanjenesc (fig. 3).

Fig. 3. Desis inainte de degajare (a) si dupa degajare (b)

(dupa Ciumac, din Negulescu si Ciumac, 1959)
In cazul foioaselor, pentru a slabi producerea lastarilor si a nu modifica sensibil mediul de
viata al arboretului, varfurile exemplarelor coplesitoare se frang sau se taie de la o inaltime astfel
aleasa incat cel putin jumatate din inaltimea arborelui de protejat sa ramana libera (Nitescu si
Achimescu, 1979).
In cazul rasinoaselor, exemplarele de extras se taie de jos. Aceeasi metoda se recomanda si
la aplicarea degajarilor intarziate (fig. 4) sau in renisurile de salcie.

Fig. 4. Arboret parcurs cu degajari intarziate (a = inainte de interventie; b = dupa interventie)

(dupa Ciumac, din Negulescu si Ciumac, 1959)
In cazul arborilor preexistenti mari, prin a caror doborare s-ar putea provoca vatamari
exemplarelor din jur, este de preferat sa fie secuiti (inelati, adica li se indeparteaza scoarta pana
la cambiu) si lasati pe loc (fig. 4).

Fig. 4. Exemplar de mesteacan secuit (din Stanescu, 1968)

Este evident ca degajarile nu urmaresc inlaturarea, dintr-o data, a tot ceea ce este
necorespunzator in arboretul tanar. Obiectivele urmarite se realizeaza treptat, prin mai multe
interventii, astfel incat starea de masiv sa nu se intrerupa in nici un caz (consistenta sa nu se
reduca in nici un punct, dupa degajare sau depresaj, sub 0,8).

Din acest motiv, prin degajari nu se extrag speciile de amestec si arbustii, daca acestia se
mentin sub varful exemplarelor valoroase si nu impiedica executarea lucrarilor ori se gasesc in
portiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.
In arboretele pure sau practic pure se extrag cu precadere lastarii, exemplarele bolnave,
vatamate, curbate, infurcite, lupii (arbori predominanti, cu coroane prea largi si ramuri groase),
precum si formele nevaloroase (molidul tip pieptene, stejarul var. praecox, fagul in forma de
matura etc.).
In mod practic, degajarile se pot executa in diverse moduri si anume:
A.

Degajari mecanice, realizate manual sau folosind unelte taietoare usoare gen cosoare,
topoare, foarfeci de gradina, foarfeci cu amplificatoare de forta etc. Atunci cand dotarea
tehnica o permite, se folosesc si motofierastraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu
cutite-disc. Degajarile mecanice se pot executa pe intreaga suprafata sau partial (pe
suprafete reduse). Acestea din urma se aplica doar pe anumite coridoare sau benzi, cu latimea
de 1-3 m, in jurul puietilor speciilor principale de baza.

B.

Degajarile chimice constau din folosirea unor substante chimice (arboricide) care,
administrate in padure, produc vatamarea si uscarea masei exemplarelor din speciile
nevaloroase. Substantele respective actioneaza prin contact (distrug tesuturile plantei foarte
aproape de locul aplicarii) sau sistemic (sunt translocate in planta si actioneaza la o anumita
distanta de locul aplicarii, spre radacini sau spre frunze).
Degajarile chimice se recomanda sa se aplice doar arborilor individuali, prin:

stropire directa (tratament foliar);

inelarea (secuirea) tulpinii pana la cambiu si aplicarea de arboricide (la exemplare mai
inalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directa);

injectare de arboricide (la cativa cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii
punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stanescu si Tarziu, in
Negulescu et al., 1973; Michaud, 1988; Willoughby si Dewar, 1995).

Sezonul de executare a degajarilor-depresajelor depinde de metoda aplicata, de speciile

existente, precum si de conditiile de vegetatie. Astfel, la aplicarea degajarilor manuale, desi se
considera ca optima perioada 15 august-30 septembrie, totusi este de preferat ca lucrarile sa fie
executate diferentiat, in functie de compozitia arboretului. In cele amestecate, degajarile se
recomanda sa se aplice doar in timpul sezonului de vegetatie, in timp ce in arboretele pure de
rasinoase sau in amestecurile cu putine specii, lucrarea se poate executa si in repaosul vegetativ,
primavara devreme, inainte de aparitia frunzelor sau toamna tarziu, dupa caderea lor. Este insa
necesar sa se evite aplicarea degajarilor mecanice la inceputul sezonului de vegetatie (lujerii nou
formati se rup usor), toamna, in noiembrie (lujerii degajati, inca insuficient lignificati, pot suferi
din cauza gerului), precum si in perioadele cu arsita puternica din regiuni mai secetoase, cand
desisul degajat poate fi vatamat (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Petrescu, 1971).
Degajarile chimice se pot executa la inceputul sezonului de vegetatie, imediat dupa
infrunzirea speciilor secundare, respectiv inainte de intrarea in vegetatie a rasinoaselor. Aceste
lucrari pot fi aplicate si vara, dupa incheierea primei cresteri (de primavara) si inceperea
lignificarii lujerului anual al speciilor de protejat, urmarind devitalizarea speciilor coplesitoare
sau a cioatelor acestora.
O problema deosebita in aplicarea degajarilor-depresajelor este desimea foarte ridicata a
desisurilor naturale, care face accesul lucratorilor extrem de dificil. Datorita acestei desimi, inca
de la inceputul secolului trecut (Antonescu, 1910; Dracea, 1923-1924) s-a recomandat
combinarea degajarilor-depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de accesibilizare
interioara a arboretelor. Acestea au latimi de 1-2 m, sunt situate la distante (din ax in ax) intre 56 si 20-25 m si urmaresc reducerea suprafetei de parcurs cu degajari, facilitarea interventiei
mecanizate (cu motofierastraie echipate cu cutite-disc) de pe culoarele de acces, fara a patrunde
in zonele cu regenerari naturale foarte dese, precum si pregatirea unor conditii mai usoare de
lucru in vederea aplicarii interventiilor silvotehnice ulterioare (curatiri si rarituri) (Nicolescu et
al., 1992; Daia, 1996, 1998).
Intensitatea degajarilor-depresajelor se exprima prin raportul dintre numarul exemplarelor
extrase (Ne) si numarul de exemplare din arboretul initial (Ni), exprimat in procente:

iN = (Ne/Ni) x 100
Intensitatea interventiei depinde de desimea initiala a arboretului, de proportia speciilor
coplesitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistentilor, de efectul degajarilor-depresajelor
anterioare, precum si de conditiile stationale.
Periodicitatea (numarul de ani dupa care se revine cu o noua degajare pe aceeasi suprafata)
acestor lucrari depinde, de asemenea, de natura speciilor, de conditiile stationale, de starea si
structura padurii. In general, periodicitatea degajarilor-depresajelor variaza de la 1 la 3 ani, fiind
mai mica in arboretele constituite din specii repede crescatoare, cu temperament de lumina, ca si
in amestecurile situate in conditiile stationale cele mai prielnice (tab. 2).
Tab. Periodicitatea degajarilor-depresajelor (dupa xxx, 2000)

Formatia sau grupa de formatii forestiere

Periodicitatea
interventiilor (ani)

Molidisuri

2-3

Bradete

2-3

Amestecuri de fag si rasinoase

1-3

Fagete

2-4

Goruneto-fagete, sleauri de deal cu gorun

1-3

Gorunete si stejarete, inclusiv de stejar brumariu si stejar pufos

1-3

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar 1-3

pedunculat

Teisuri

1-3

Cerete, garnitete, amestecuri de cer si garnita

2-3

Salcamete

1-3

Aninisuri

1-2

Arborete de salcie

Arborete de plop negru si plop alb

1-2

Pinete si laricete

2-3

Arborete de duglas verde

1-3

Aspecte economice. Din cele de mai sus se observa ca, din executarea degajarilor sau
depresajelor, cu putine exceptii (arbori preexistenti; nuiele de salcie, mladite de mesteacan;
lastari de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezulta material lemnos valorificabil. In plus,
cele doua lucrari nu permit alegerea individuala a arborilor de viitor, motiv pentru care se recurge
la selectia in masa, si sunt scumpe, nerealizand o rentabilitate imediata. Acest fapt a facut ca, dea lungul timpului, sa fie imaginate diverse solutii pentru diminuarea sau chiar eliminarea
costurilor generate de degajari sau depresaje, asa cum sunt:
-

plantarea la distante mai mari, cand starea de masiv se realizeaza mai tarziu iar primele
interventii in arboret devin necesare in faze superioare de dezvoltare (nuielis-prajinis, chiar
paris), cand a incetat necesitatea aplicarii degajarilor;

interventia cu degajari partiale sau pe cale chimica;

combinarea degajarilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pentru accesibilizarea

interioara a arboretelor.
Oricum, executarea degajarilor sau depresajelor nu poate fi conditionata doar de

rentabilitatea lor momentana. Fara a se interveni pentru reglarea competitiei inter- si

intraspecifice, specia sau speciile de baza, precum si exemplarele valoroase ale unei specii dar
mai putin viguroase, pot sa dispara, ceea ce obliga la declansarea imediata a regenerarii
artificiale si constituirea unui nou masiv, cu toate costurile suplimentare pe care le presupun.
4. Curatirile
Curatirile sunt lucrari de ingrijire si conducere ce se aplica in arboretele aflate in fazele de
nuielis si prajinis, in scopul inlaturarii exemplarelor necorespunzatoare ca specie si conformare
(Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).
In cele doua stadii de dezvoltare, arboretul prezinta o desime ridicata si, ca urmare, o
dinamica foarte activa a competitiei inter- si intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturala sa
fie intensa si, adesea, sa se desfasoare in contradictie cu telurile fixate. In aceasta situatie, este
evident ca devine necesara inlaturarea din arboret a exemplarelor coplesitoare din speciile de
mica valoare economica, precum si a celor cu o conformatie necorespunzatoare, indiferent de
specie.
Curatirile sunt considerate, in general (scoala clasica, scoala negativa), lucrari de selectie
negativa, atentia fiind indreptata mai ales spre speciile sau exemplarele mai putin valoroase, care
urmeaza sa fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Stanescu,
1984). Exista insa si o abordare diametral opusa (scoala pozitiva, ca in Danemarca sau Elvetia),
prin care curatirile la finele fazei de prajinis reprezinta lucrari de selectie pozitiva, prin care se
urmareste favorizarea si spatierea celor mai valoroase exemplare existente in arboret (Everard,
1985).
Tehnica de executie. Prima curatire se executa la cativa (3-5) ani dupa ultima degajare,
cand arboretul se gaseste in fazele de nuielis-prajinis (diametrul mediu al arboretului = 3-10 cm),
iar inaltimea sa medie depaseste, in general, 3 m (Nitescu si Achimescu, 1979; xxx, 2000).

Arborii care se extrag prin curatiri sunt:

exemplarele uscate, atacate, ranite, bolnave (in special cele cu boli infectioase evolutive
gen cancere);

preexistentii (adesea considerati ca prima urgenta de extragere, datorita posibilelor

vatamari produse arborilor remanenti prin doborare);

exemplarele speciilor coplesitoare, nedorite si neconforme cu compozitia-tel, daca sunt

situate in plafonul superior al arboretului;

exemplarele cu defecte (arbori cu craci prea groase sau craci lacome, infurciti, cu trunchiuri
strambe si sinuoase, intre care lupii se urmareste sa fie eliminati in totalitate pana la
incheierea aplicarii curatirilor);

exemplarele din lastari, situate pe cioate imbatranite sau in arborete cu provenienta mixta,
care le pot coplesi pe cele din samanta;

exemplarele din specia dorita, chiar de buna calitate, dar grupate in palcuri prea dese (fig.
5).
In toate cazurile, se recomanda ca starea de masiv sa se reduca moderat (consistenta sa nu

coboare sub 0,8), iar subarboretul sa fie pastrat in intregime.

Fig. 5. Nuielis inainte de curatire (a) si dupa curatire (b)

(dupa Ciumac, din Negulescu si Ciumac, 1959)
Ca si degajarile-depresajele, curatirile se pot executa in mai multe moduri:
A.

Pe cale mecanica, realizate prin taierea de jos a arborilor nevalorosi, respectiv secuirea
preexistentilor. Pentru acest scop se folosesc toporase, topoare, fierastraie manuale sau
mecanice de tip usor, precum si motoagregate cu cutite-disc. Curatirile mecanice se
realizeaza fie pe toata suprafata fie pe suprafete partiale, intre care cea mai recomandata
metoda este cea in benzi alterne (benzile taiate alterneaza cu unele netaiate) de 6-8 m latime
(Constantinescu, 1976; Nitescu si Achimescu, 1979).
Lemnul rezultat prin aplicarea curatirilor mecanice fie (1) se valorifica atunci cand exista

piata locala de desfacere fie (2) se debiteaza si se lasa in padure, pentru a se descompune rapid
pana la urmatoarea interventie. In cel de-al doilea caz lucrarea se numeste curatire in pierdere si
este practicata pe scara larga atat in diverse tari europene, cat si in America de Nord sau Noua

Zeelanda, atunci cand lemnul recoltat prin curatiri, datorita dimensiunilor mici, nu poate fi
comercializat. In aceasta situatie, deoarece nu aduce venituri imediate, curatirea are caracterul
unei investitii, care va produce valoare in viitor (Savill si Evans, 1986; Schtz, 1990).
B.

Pe cale chimica, aplicate in special foioaselor si realizate in trei modalitati:

prin stropire directa (tratament foliar, in cazul arborilor de talie mica, la primele
interventii);

prin inelarea (secuirea) tulpinii pana la cambiu si aplicarea de arboricide (exemplare mai
inalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directa);

prin injectare de arboricide (la cativa cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau
orificii punctiforme, situate la cca 5 cm distanta unul de altul) (Stanescu si Tarziu, in
Negulescu et al., 1973; Boudru, 1989; Sharpe et al., 1995; van Sambeek et al., 1995).
Materialul lemnos rezultat din curatiri se poate valorifica (acolo unde exista o piata locala)

si consta din fascine, araci de vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare
pentru hrana vanatului, nuiele pentru impletituri, pomi de Craciun, bile, manele, lemn pentru
constructii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curatiri este insa gramada de
craci, care are dimensiunea standard de 2 m latime, 1,5 m inaltime si 3 m lungime (volum
aparent = 9 steri; volum real = 1,26 m 3), sau figura de craci de 1 x 1,5 x 3 m (volum aparent =
4,5 steri; volum real = 0,63 m3). Aceasta din urma, datorita usurintei mai mari de construire in
conditiile nuielisurilor-prajinisurilor dese, este modalitatea cea mai folosita pentru strangerea si
stivuirea arborilor doborati.
Sezonul de executare a curatirilor depinde, ca si la degajari-depresaje, de metoda adoptata,
de speciile existente, precum si de conditiile de vegetatie. Astfel, in arboretele amestecate, se
recomanda ca grifarea (insemnarea) arborilor de extras sa se realizeze doar in perioada de
vegetatie, aceasta restrictie eliminandu-se in arboretele pure sau amestecurile cu specii putine,
unde lucrarea se poate efectua si in repausul vegetativ (primavara devreme, inaintea aparitiei
frunzelor, sau toamna tarziu, dupa caderea acestora).

Si la curatiri se recomanda sa se evite aplicarea lor primavara, imediat dupa intrarea in

vegetatie (1 mai-15 iunie la rasinoase), cand lujerii abia formati se pot rupe usor, iar vatamarile
cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna tarziu (in octombrie), cand
lujerii insuficient lignificati ai arborilor ramasi pot suferi din cauza ingheturilor timpurii
(Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al.,
1973).
Intensitatea curatirilor se stabileste numai pe teren, in suprafete de proba instalate in
portiuni reprezentative ale arboretului. In general, intensitatea se exprima (procentual) ca:
-

raport intre numarul de arbori extrasi si cel existent in arboret inainte de interventie
[iN = (Ne/Ni) x 100]

ca raport intre suprafata de baza a arborilor extrasi si suprafata de baza a arboretului

inainte de curatire [iG = (Ge/Gi) x 100]
In general, in cazul curatirilor, datorita caracterului de selectie negativa al interventiilor,

valoarea lui iN este mai mare decat a lui iG dar, daca se extrag mai multe exemplare din plafonul
superior, iN poate fi mai mic sau egal cu iG.
Dupa intensitatea interventiei pe suprafata de baza, curatirile se impart in slabe (iG
maximum 5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) si foarte puternice (iG
peste 25%).
In general, in tara noastra se recomanda ca intensitatea curatirilor sa fie moderata, desi
uneori, cand conditiile de arboret o permit (cazul molidisurilor, bradetelor sau al fagetelor foarte
dese), poate ajunge puternica sau chiar foarte puternica. In toate aceste cazuri este necesar sa se
respecte conditia suplimentara ca, in nici un punct al arboretului, consistenta sa nu se reduca sub
0,8 (chiar 0,75) dupa interventie, mai ales in padurile destinate sa indeplineasca functii de
protectie a terenurilor si solurilor.
Periodicitatea curatirilor variaza, in general, intre 3 si 5 ani (tab. 3), in functie de natura
speciilor, de starea arboretului, de conditiile stationale si de lucrarile executate anterior.

Tab. 3. Periodicitatea curatirilor (dupa xxx, 2000)

Formatia sau grupa de formatii forestiere

Periodicitatea
interventiilor (ani)

Molidisuri

4-5

Bradete

3-5

Amestecuri de fag si rasinoase

3-5

Fagete

3-5

Goruneto-fagete, sleauri de deal cu gorun

4-5

Gorunete si stejarete, inclusiv de stejar brumariu si stejar pufos

3-5

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar 2-3

pedunculat
Teisuri

4-5 (6)

Cerete, garnitete, amestecuri de cer si garnita

4-7

Salcamete

3-4

Aninisuri

2-3

Arborete de salcie

2-3

Arborete de plop negru si plop alb

2-3

Pinete si laricete

3-5

Arborete de duglas verde

3-5

Dupa cum s-a mentionat, este necesar ca prima curatire sa nu intarzie prea mult dupa
ultima degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfacatoare obtinute. In general,
urmatoarea interventie cu curatiri in padure se executa numai dupa ce masivul rarit prin
interventia anterioara s-a inchis din nou (consistenta cel putin 0,9), fara a se intarzia prea mult
deoarece s-ar produce diminuarea cresterilor, deformarea si reducerea dimensiunii coroanelor
etc. In consecinta, chiar in conditiile recomandarilor facute, nu se poate prescrie un numar fix de
ani intre doua curatiri succesive, periodicitatea adoptandu-se de fiecare data numai pe baza
informatiilor de teren privind cresterea si dezvoltarea arboretelor (Ciumac, in Negulescu si
Ciumac, 1959; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Nitescu si Achimescu, 1979).
In padurile de la noi, aflate in faza de nuielis-prajinis, se recomanda sa se execute, in
general, 2-3 curatiri, numarul acestora fiind redus chiar la o singura interventie in cazul
arboretelor artificiale.
Probleme economice. Curatirile sunt operatii scumpe care, in general, cu exceptia zonelor
unde exista o piata nesaturata pentru lemnul de mici dimensiuni, nu-si acopera cheltuielile de
productie. Din aceasta cauza, aceste operatiuni culturale sunt adesea considerate lucrari de
investitii (lucrari a caror eficienta economica este negativa, deoarece veniturile sunt mai mici
decat cheltuielile), ceea ce a obligat la luarea unor masuri pentru limitarea ineficientei lor
economice, asa cum sunt:
-

plantarea la distante mari, cand starea de masiv se realizeaza mai tarziu (in faza de nuielis
sau chiar de prajinis), ceea ce reduce numarul de interventii cu curatiri,

interventia cu curatiri partiale sau pe cale chimica, daca din calculele economice rezulta
costuri de productie mai reduse;

interventia cu curatiri de intensitate mare, cand se amplifica cresterile in diametru (deci

fazele de dezvoltare se parcurg mai rapid) iar periodicitatea lucrarilor se mareste, in paralel
cu reducerea numarului de interventii pe aceeasi suprafata;

aplicarea curatirilor in pierdere (asa cum se procedeaza in tarile bogate, care isi permit
astfel de investitii, si cu silvicultura avansata), prin care se creaza premisele realizarii unor
arborete de valoare in viitor.
Desi implica numeroase probleme economice, ca si la degajari-depresaje, este gresit sa se

aprecieze doar rentabilitatea momentana a curatirilor prin simpla comparare a veniturilor si

cheltuielilor. Este evident ca eficienta globala a acestor lucrari nu trebuie judecata doar in raport
cu valoarea prezenta, ci in functie de valoarea de perspectiva a arboretului care ramane (Stanescu
si Tarziu, in Negulescu et al., 1973), considerandu-se pe buna dreptate ca de punerea
generalizata in practica a degajarilor si curatirilor depinde calitatea padurilor secolului
urmator (Lanier, 1994).
5. Rariturile
5.1. Generalitati
Acestea sunt lucrari executate in fazele de paris, codrisor si codru mijlociu si se preocupa
de selectia si ingrijirea individuala si intensiva a arborilor dintr-un arboret (Stanescu si Tarziu,
in Negulescu et al., 1973)
Ele reprezinta un sistem de interventii care se aplica incepand din momentul trecerii
padurii in faza de paris (diametrul mediu al arboretului intre 11 si 20 cm) si pana in apropierea
termenului exploatarii. Actualmente, dupa cum s-a mentionat, interventiile cu rarituri trebuie
sistate in tara noastra, in general, dupa parcurgerea a circa 3/4 din varsta exploatabilitatii
arboretului (xxx, 2000).
Rariturile sunt, in general, lucrari de selectie individuala pozitiva, accentul fiind pus pe
arborii valorosi care raman in arboret pana la termenul exploatarii (arbori de valoare, de viitor)
si nu pe cei eliminati prin interventia respectiva (selectie negativa) (fig. 6).

Fig. 6. Selectia pozitiva si selectia negativa (din Schtz, 1990)

In acest mod, exemplarelor de valoare li se asigura permanent conditii favorabile de
crestere si dezvoltare prin extragerea repetata a celor de mai mica valoare, care i-ar putea stanjeni
intr-un fel oarecare.
Pornindu-se de la neuniformitatea padurii cultivate, in teoria si practica rariturilor din
diverse tari s-au imaginat modalitati si procedee de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot fi
incluse in doua metode de baza (fig. 7):

Fig. 7. Diferite metode de raritura (din CRPF, 1991)

1.

Rarituri selective, prin care, in general, se aleg arborii de valoare (de viitor), care trebuie
promovati, dupa care se intervine asupra celor de valoare mai redusa, care se extrag. In
aceasta categorie sunt incluse raritura de jos, raritura de sus, raritura combinata (mixta),
raritura gradinarita etc.

2.

Rarituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate), cand arborii de extras se aleg in

functie de o anumita schema prestabilita, fara sa mai fie diferentiati dupa anumite criterii.
In afara acestora s-au definit si (3) rariturile schematico-selective, cu caractere

intermediare intre cele doua metode de baza si care cuprind combinatii intre extragerile
schematice si cele selective.
In Romania, incepand din anul 1966, s-a generalizat aplicarea asa-numitei rarituri
selective mixte (combinate) pentru toate padurile echiene. Exceptie fac doar culturile de plopi

euramericani, pentru care a fost adoptata metoda rariturii schematice, prevazuta sa se aplice inca
din anul 1961 (Petrescu, in Giurgiu (red.), 1995).
Raritura mixta include principiile a doua tipuri fundamentale de rarituri, respectiv raritura
de jos si raritura de sus. Din acest motiv, pentru intelegerea modului sau de aplicare, se vor
detalia in prealabil principiile de baza ale celor doua tipuri de raritura din care a derivat.
5. Raritura de jos
Raritura de jos (raritura in dominat) a fost fundamentata de Georg Ludwig Hartig in
Germania la sfarsitul secolului al XVIII-lea (1791). Ea consta, in principal, din extragerea
arborilor ramasi in urma cu cresterea, din clasele Kraft a IV-a si a V-a, situati in plafonul inferior
al arboretului. Daca insa starea arboretului o impune, se poate interveni si in plafonul superior
asupra exemplarelor uscate, rupte, puternic vatamate, din clasele Kraft I, a II-a si a III-a (fig. 8).

Fig. 8. Raritura de jos [din Lanier, 1994 (a) si Smith et al., 1997 (b)]
Deoarece se preocupa mai ales de arborii de extras si nu de cei valorosi, raritura de jos are
caracterul unei selectii negative (Petrescu, 1971; Stanescu, 1983, 1984).
Prin aplicarea acestui tip de raritura, adancimea coronamentului se reduce treptat si
considerabil, arborii dominati si coplesiti disparand cu timpul, ceea ce conduce la realizarea de
arborete monoetajate, uniforme si cu inchidere pe orizontala.

Datorita faptului ca se intervine in plafonul inferior al arboretului, raritura de jos nu

modifica prea mult sensul selectiei naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a
arborilor care, oricum, ar fi disparut prin procesul de eliminare naturala (La rarituri sa se
extraga numai exemplarele moarte sau coplesite Hartig, 1791, in Dengler, 1935). De aceea,
raritura de jos nu a fost considerata o adevarata operatiune culturala, fiind denumita in mod
ironic operatie de inmormantare a raposatilor (Dracea, 1923-1924), iar cerinta de eliminare
numai a arborilor ramasi in plafonul inferior aducandu-i lui Hartig si discipolilor lui porecla de
oameni ai intunericului (Dengler, 1935).
In cazul aplicarii rariturii de jos, valorile medii (diametru, inaltime, suprafata de baza,
volum) ale arborilor de extras sunt mai mici decat valorilor medii caracteristice arboretului
initial. In acest sens, se considera ca raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras si
volumul mediu al arboretului initial (V e/Vi) este cuprins intre (0,4) 0,5 si 0,6 (Stanescu si Tarziu,
in Negulescu et al., 1973; Lanier, 1994; Savill et al., 1997). In aceleasi conditii, intensitatea
interventiei dupa numarul de arbori este mai mare decat intensitatea pe suprafata de baza sau pe
volum.
Raritura de jos, care a fost conceputa pentru monoculturile de molid din Germania, se
recomanda sa se aplice in Europa in special in arboretele pure de rasinoase (molidisuri, pinete,
laricete), in cele situate pe statiuni sarace sau chiar la primele rarituri in arborete de foioase cu
temperament de lumina (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Boudru, 1989; Lanier, 1994).
5.3. Raritura de sus
Raritura de sus (raritura in dominant) a fost conceputa pentru arboretele de cvercinee din
Franta (Bagneris, 1878; Broilliard, 1881) si fagetele din Danemarca (von Reventlow, 1812).
Consta din extragerea arborilor necorespunzatori si nedoriti (exemplare din specii secundare,
precum si arbori din specia de baza insa rau conformati, atacati, cu coroane asimetrice sau
labartate) din plafonul superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a si III-a), cu scopul de a
permite dezvoltarea cat mai activa a arborilor de valoare din acelasi plafon (fig. 9).
Totodata, daca starea arboretului o cere, se extrag si arborii uscati, rupti, bolnavi, puternic
vatamati, din plafonul inferior.

Fig. 9. Raritura de sus [din Lanier, 1994 (a) si Smith et al., 1997 (b)]
Procedand la rarirea plafonului superior prin inlaturarea exemplarelor care impiedica buna
dezvoltare a celor valoroase, se are grija ca plafonul inferior sa se mentina cat mai des si
continuu, in scopul realizarii protectiei solului si mentinerii unui ritm activ al elagajului natural
la arborii situati deasupra.
Datorita acestui fapt, raritura in dominant nu mai urmeaza sensul eliminarii naturale si
capata un caracter accentuat de selectie pozitiva (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973;
Stanescu, 1983, 1984).
In cazul rariturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras si diametrul
mediu al arboretului inainte de interventie (d/D) este mai mare sau egal cu 1 (Pard, 1978, in
Schtz, 1990). In acelasi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extrasi prin raritura si
volumul mediu al arboretului inainte de interventie este cuprins, in general, intre 0,8 si 0,9 (tari
central si vest-europene) (xxx, 1969; Boudru, 1989).
Actualmente, raritura de sus se aplica in Europa in amestecuri de foioase dominate de
cvercinee, amestecuri de cvercinee si fag, fagete etc. (Schtz, 1990; Maheut, 1994). In Romania,
aplicarea sa este recomandata in arborete de foioase (stejarete pure si amestecate, sleauri, cerete,
garnitete) sau amestecuri de rasinoase si foioase, in care plafonul superior poate fi rarit, iar cel
inferior se prezinta suficient de des pentru a asigura protectia solului si producerea elagajului
natural.

5.4. Raritura mixta (combinata)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat ca doar rareori este posibila o interventie
numai in plafonul superior sau numai in cel inferior. Datorita acestei situatii a devenit necesara
combinarea cele doua tipuri fundamentale de rarituri (de jos si de sus), in special in arboretele cu
un anumit grad de neomogenitate sub raportul varstei, al desimii sau al compozitiei (Petrescu,
1971). Acest fapt a fost posibil datorita cercetarilor realizate in arborete de fag de catre Schrder
(1905) in Danemarca, respectiv Engler (1905) si Schdelin (1926) in Elvetia, care au condus la
fundamentarea rariturii mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy-Leligois, 1964). Aceasta consta
din extragerea concomitenta a arborilor necorespunzatori atat din plafonul superior cat si din
cel inferior ale arboretului (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973) (fig. 10).

Fig. 10. Raritura combinata [din Lanier, 1994 (a) si Smith et al., 1997 (b)]
Tehnica de executare a rariturii combinate. In cadrul acestei metode este specifica
impartirea arborilor in functie de pozitia lor in arboret, precum si de rolul lor functional, in trei
clase: arbori de valoare (de viitor), arbori ajutatori (folositori) si arbori daunatori (de extras)
(fig. 11).

Fig. 11. Modul de clasificare a arborilor pe criterii functionale intr-un arboret de foioase
(dupa xxx, 1956, din Petrescu, 1971) (V = arbori de valoare; A = ajutatori; E = de extras)
Arborii de valoare (de viitor, notati cu V) se aleg dintre speciile principale de baza si se
gasesc, in general, in clasele Kraft I si a II-a. Acestia trebuie sa fie sanatosi, cu trunchiuri
cilindrice bine conformate, fara infurciri, cu coroane cat mai simetrice si elagaj natural bun, cu
ramuri subtiri, fara craci lacome etc.
Adesea se recomanda ca arborii de valoare sa fie cat mai uniform repartizati pe intinderea
arboretului, insa acest criteriu trebuie luat in considerare numai dupa ce celelalte au fost
satisfacute, fara a se urmari obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistantei intre arbori este
una dintre negarile principiului rariturilor selective (Pard, 1981, in Schtz, 1990).
Arborii ajutatori (folositori) (notati cu A) stimuleaza cresterea si dezvoltarea arborilor de
valoare. Acestia ajuta la elagarea naturala, formarea trunchiurilor si coroanelor arborilor de
viitor, indeplinind in acelasi timp un rol de protectie si ameliorare a solului. Se aleg fie dintre
exemplarele aceleiasi specii (arborete pure), fie ale speciilor de baza sau de amestec, situate in
general intr-o clasa Kraft inferioara (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor
favorabil sa se manifeste integral este de preferat ca arborii ajutatori sa aiba coroana situata
imediat sub cea a arborilor de viitor si la o distanta convenabila fata de acestia.
In categoria arborilor ajutatori pot fi incluse, dupa caz, si exemplarele sanatoase din
plafonul superior care nu au fost desemnate ca arbori de viitor, dar care nu-i jeneaza in crestere

pe acestia din urma (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et
al., 1973).
Categoria arborilor daunatori (de extras) (E) include:

arborii din orice specie si orice plafon care, prin pozitia lor, impiedica cresterea si
dezvoltarea coroanelor arborilor de viitor si chiar ale celor ajutatori, provocand biciuirea sau
umbrirea tulpinilor, respectiv vatamarea cracilor;

arborii uscati sau in curs de uscare, rupti, atacati de daunatori sau cu defecte externe
evidente (infurciti, inclinati, curbati, cu gelivuri etc.), care dauneaza celorlalti arbori si
padurii in ansamblu;

unele exemplare cu crestere si dezvoltare satisfacatoare, in scopul raririi grupelor prea dese
(Florescu, 1981).
Este important de retinut ca aceasta clasificare functionala a arborilor nu are caracter

stabil; ea se revizuieste inaintea fiecarei noi interventii cu rarituri, luandu-se in considerare

eventualele modificari produse in evolutia acestora (raniri, atacuri de boli si daunatori, rupturi si
doboraturi de vant, schimbarea clasei Kraft etc.).
In situatia rariturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extrasi si volumul
mediu al arboretului inainte de interventie (Ve/Vi) este, in general, cuprins intre 0,6 si 0,9 (Lanier,
1994).
La aplicarea primelor rarituri combinate in faza de paris se urmareste alegerea si
promovarea arborilor de viitor (rarituri de selectionare), dandu-se interventiei un pronuntat
caracter de selectie pozitiva si o intensitate mai moderata, pentru a se mentine active cresterea in
inaltime si producerea elagajului natural. De aceea, in faza de paris, rariturile sunt mai frecvente
si cu o intensitate mai slaba si se urmareste in acelasi timp si apropierea compozitiei momentane
de cea tel (raritura de dozare a speciilor) (Cochet, 1971; Florescu, 1981).
In fazele de codru tanar si codru mijlociu, cand se urmareste stimularea cresterii in
grosime si in volum a arborilor remanenti, precum si crearea unor conditii favorabile pentru

intensificarea fructificatiei si realizarea unei regenerari naturale corespunzatoare, interventiile pot

avea intensitati si periodicitati mai mari, imprumutand caracterul unei rarituri de punere in
lumina.
Alegerea arborilor de extras, care este in mod obligatoriu insotita de marcarea (realizarea
de cioplaje la baza, unde se aplica marca rotunda a ocolului, precum si la inaltimea de cca 1,30
m, unde se noteaza numarul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la foioase numai in
timpul sezonului de vegetatie, pentru a se putea diferentia usor speciile si a se evalua cat mai
exact gradul de inchidere a masivului, respectiv pe durata intregului an la rasinoase. Daca
numarul arborilor daunatori este relativ mic, acestia se extrag integral la fiecare interventie. In
schimb, in arboretele cu o frecventa mai mare a arborilor daunatori, pentru a nu se deregla starea
de masiv, acestia se vor extrage treptat, in 2-3 reprize mai des repetate, in prima urgenta (la
prima interventie) fiind eliminati cei uscati, dezradacinati, rupti, lancezi etc.
In plus, in arboretele sanatoase si conduse anterior corespunzator, se pot extrage si o parte
din arborii folositori, avand insa grija ca, in nici un loc, sa nu se reduca consistenta arboretului
sub 0,8.
5.5. Intensitatea si periodicitatea rariturilor selective
In mod obisnuit, intensitatea rariturilor se stabileste, in valori procentuale, pe numar de
arbori (iN), pe suprafata de baza (i G) sau pe volum (iV), raportand numarul de arbori, suprafata de
baza sau volumul arborilor extrasi la valorile corespunzatoare arboretului inainte de interventie
(x 100).
In tara noastra, dupa intensitatea lor, rariturile se clasifica, intr-un mod identic curatirilor, in
slabe (iV maximum 5%), moderate (iV = 6-15%), puternice (forte) (iV= 16-25%) si foarte
puternice (iV peste 25%).
In mod evident, intensitatea rariturilor variaza in raport cu specia, varsta si structura
arboretului, intensitatea interventiei anterioare cu acelasi gen de lucrari, telul de gospodarire fixat
etc. In general insa, rariturile au intensitati mai mari in arborete din specii de lumina, situate in
conditii stationale mai favorabile si prin care se urmareste obtinerea de sortimente de mari

dimensiuni, prin comparatie cu cele din specii de umbra, situate in conditii stationale mai putin
favorabile si in care se doreste sa se produca o cantitate de masa lemnoasa cat mai mare si
nediferentiata sortimental (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).
Intensitatea pe volum recomandata pentru aplicarea rariturilor in padurile din tara noastra
este, in ansamblu, slaba-moderata (tab. 4).
Tab. 4. Indici de recoltare prin rarituri, in procente din volumul pe picior inainte de efectuarea
interventiilor, pentru arborete cu consistenta 0,9-1,0 parcurse
sistematic cu asemenea lucrari (din xxx, 2000)

Formatii sau grupe de formatii forestiere

Varsta arboretelor, ani

11- 21- 31- 41- 51- 61- 71- 81- 91- Peste
20 30 40 50 60 70 80 90 100 100
Molidisuri

16 11 10 9

Bradete

16 12 10 9

Amestecuri de fag cu rasinoase

15 12 10 9

Fagete

15 14 13 12 10 9

Goruneto-fagete si sleauri de deal cu gorun

15 13 10 9

Gorunete si stejarete

14 12 10 8

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de

deal cu stejar pedunculat

14 12 10 8

18 12 12 10 7

Teisuri

Cerete, garnitete si amestecuri de cer si

garnita

12 11 9

Salcamete

15 10

Aninisuri

15 12 10

Arborete de salcie

16 12

Arborete de plop alb, plop negru sau 16 7

amestecuri intre ele
Pinete
Arborete de duglas verde

18 15 12 10
16 12

Rariturile puternice nu sunt recomandate in padurile romanesti, cu exceptia arboretelor

tinere de rasinoase, respectiv a fagetelor destinate sa produca lemn de derulaj (Giurgiu et al.,
1989), datorita scaderii semnificative a productivitatii arboretelor conduse prin lucrari cu
intensitati mari. In plus, adoptarea unei intensitati forte poate conduce la reducerea cresterii in
inaltime, dezvoltarea anormala a coroanelor, cresterea ponderii arborilor purtatori de craci
lacome (cvercinee), precum si la producerea parliturii scoartei (fagete) (Giurgiu et al., 1989;
Hibberd (ed.), 1991).
In toate situatiile, intensitatea interventiei, care se stabileste numai pe teren in functie de
starea de fapt a padurii in fiecare punct, se recomanda sa fie astfel adoptata incat consistenta
arboretului dupa raritura sa nu scada sub 0,8 (arborete in faza de paris), respectiv 0,7 (arborete
din specii de lumina, bietajate si cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, in Negulescu si Ciumac,
1959).

Periodicitatea rariturilor, in conditiile tarii noastre, variaza intre 4 si 7 (8) ani (in paris,
cand sunt suficiente 2-3 rarituri) si 6-10 (12) ani in fazele urmatoare, cand numarul interventiiilor
este, de asemenea, de 2-3 (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Constantinescu, 1976)
(tab. 5).
O noua interventie cu rarituri se executa doar cand majoritatea golurilor provocate in
plafonul superior prin ultima interventie sunt pe cale sa se reinchida, neintarziindu-se insa prea
mult (maximum 2 ani dupa refacerea consistentei pline), deoarece arborii isi incetinesc cresterea,
iar coroanele incep sa se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).
Tab. 5. Periodicitatea rariturilor (din xxx, 2000)

Formatia forestiera

Periodicitatea rariturilor (ani)

paris

codrisor codru
mijlociu

Molidisuri

5-6

6-8

8-10

Bradete

6-8

8-10

10-12

Amestecuri de fag si rasinoase

5-6

7-8

8-11

Fagete

6-8

8-10

10-12

Goruneto-fagete, sleauri de deal cu gorun

5-7

8-10

10-12

Gorunete si stejarete, inclusiv de stejar brumariu si pufos

5-6

8-10

10-12

5-7

7-8

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar 4-5

pedunculat

Teisuri

5-6

6-8

8-10

Cerete, garnitete, amestecuri de cer si garnita

5-7

8-10

10-12

Salcamete

4-5

5-6

Aninisuri

4-6

6-7

Arborete de salcie

3-4

3-4

Arborete de plop alb si plop negru

3-5

4-5

Pinete si laricete

5-6

6-7

Arborete de duglas verde

5-7

8-10

7-8

Intre intensitatea si periodicitatea rariturilor exista o stransa interdependenta in sensul ca,

cu cat intensitatea lucrarilor este mai mare, cu atat interventiile sunt mai rare si invers. Din
motive economice, tendinta actuala pe plan mondial este de a mari intensitatea si periodicitatea
rariturilor. Aceasta optiune are ca efect marirea volumului extras la fiecare interventie si care se
recomanda sa atinga sau chiar sa depaseasca 40-60 m3/ha, pentru a face rariturile atractive si din
punct de vedere economic. In tara noastra, in medie, prin rarituri se recolteaza 25-30
m3/ha/interventie, dar valorile amintite ar putea fi sporite daca s-ar actiona mai intens cu
precadere in plafonul superior, fara insa a se periclita starea de masiv.
5.6. Raritura schematica (geometrica, mecanica)
In anumite situatii (plantatii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima raritura; arborete
omogene, fara variatie genetica, cum sunt culturile de clone), nu se mai justifica alegerea
arborilor de extras. In acest caz se utilizeaza asa-numita raritura schematica (mecanica,
geometrica) care, in general, se aplica in doua variante (fig. 12):

raritura in linie, care este cea mai frecvent folosita si consta in faptul ca se extrag randuri
(linii, siruri) intregi de arbori, alaturate sau nu intre ele, la intervale constante, pe suprafata
intregului arboret;

raritura din distanta in distanta, cand arborii de extras se aleg in mod conventional la
distante egale pe fiecare rand (Petrescu, 1971; Nyland, 1996; Vlad et al., 1997).
In general, intensitatea rariturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rand

din 4, 3 sau 2), cea mai frecvent propusa solutie fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton,
1980; Boudru, 1989; Nyland, 1996).

Fig. 1 Raritura schematica, cu intensitatea de 33%; a - in linie; c - din distanta in distanta

(b - din Smith et al., 1997)
In tara noastra, rariturile schematice se recomanda sa se aplice doar in culturile uniclonale
de plopi euramericani (in special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distante de plantare mai mici
sau egale cu 5 x 5 m. In aceste cazuri, se recomanda sa se aplice o singura raritura schematica
(urmata, la nevoie, de o raritura selectiva cu intensitate slaba-moderata), la varste cuprinse, in
general, intre (6) 8 si 10 ani, intensitatea interventiei variind intre 25 si 50%, in functie de
sortimentele-tel si de bonitatea statiunilor (xxx, 2000).

In ultima vreme se constata aplicarea frecventa la nivel mondial a rariturilor schematicoselective. In acest caz, practicat in special in arboretele de rasinoase unde, desi indispensabile
pentru stabilitatea si cresterea culturilor, lucrarile strict selective sunt prea costisitoare si
ineficiente economic, extragerea arborilor se face atat schematic (se recolteaza randuri intregi),
cat si selectiv (se intervine pentru recoltarea arborilor defectuosi, uscati sau in curs de uscare, de
pe randurile ramase neparcurse). Intensitatea recomandata pentru rariturile schematico-selective
este de pana la 50%, recoltandu-se un rand din trei (33%) prin raritura schematica, respectiv 2530% din volumul ramas dupa raritura schematica prin extragere selectiva (Hoellinger, 1986;
Thivolle-Cazat, 1986; Sheedy si Bertrand, 1997; Vlad et al., 1997).