Tehnologia de aplicare a degajarilor(depresajelor)

Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se numeşte degajare, are un caracter de selecţie în masă
şi se execută în faza de desiş, având ca scop salvarea de copleşire şi promovarea exemplarelor valoroase ca specie şi conformare (Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973).

Descrierea statiunii si a arboretului ELM P ME VAR D1 C A PROV V DE VOLUM CRESTERI

ARB R RE STA cm L M EN I NS
P GE ANI P E T Con m³/ha m³/ua m³/ha
S A Sist.
T L
E I.
24 E 0,5 ha 6F1 – 4 B2 – L SUP A TS 5142 Go 5 P 3 3 M NEC N 1 0,4
TP 5141 SOL 2407 Platou plan EXP: Sc 5 P 3 3 M NEC N 1 1,1
Inclin : 20° Altit 450 m
Litiera : lipsa Patura erbacee : Carex Pilosa
Potential de productivitate mijlocie , echien
COMPOZITIA ACTUALA : 5Go 5Sc
COMPOZITIA TEL : 6Go 4 Sc
Sortimente lemnoase : gros si mijlociu
Varsta exploatabilitatii : 120 ani
Semintis Util:
Subarboret :
Date complementare :
Lucrari executate : Impaduriri in 1995

Total 3 1 1,5
 Stadiile (fazele) de
Denumirea lucrării dezvoltare în care Scopul principal
se execută
A. Lucrări de îngrijire cu caracter sistematic (Operaţiuni culturale)
Degajări Seminţiş, desiş  Salvarea de copleşire şi promovarea speciilor valoroase
Depresaje Seminţiş, desiş  Reglarea desimii regenerărilor naturale excesiv de dese

Cele două genuri de lucrări se execută în arboretele nou întemeiate după constituirea stării de masiv pe întreaga suprafaţă sau numai pe
anumite porţiuni. Aplicarea degajărilor sau depresajelor durează până când arboretul trece în faza de nuieliş.
În cazuri speciale, dacă s-a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la intervenţii şi după începerea fazei de nuieliş, caz în care
lucrările sunt denumite degajări întârziate.

Tehnica de lucru. Prima degajare se execută la puţin timp după constituirea stării de masiv a noului arboret, în timp ce următoarele
intervenţii se succed la anumite intervale până la trecerea în stadiul de nuieliş.
Pentru realizarea lucrării se parcurge arboretul (cu înălţimi cuprinse în general între 1 şi 2 m) în care urmează să se intervină şi se controlează
starea exemplarelor care aparţin speciilor de valoare. Acolo unde se constată că acestea au fost depăşite în înălţime şi sunt stânjenite în creştere
de către exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se intervine în ajutorul celor valoroase prin ruperea (frângerea) sau tăierea
coabitanţilor care le stânjenesc.

În cazul foioaselor, pentru a slăbi producerea lăstarilor şi a nu modifica sensibil mediul de viaţă al arboretului, vârfurile exemplarelor
copleşitoare se frâng sau se taie de la o înălţime astfel aleasă încât cel puţin jumătate din înălţimea arborelui de protejat să rămână liberă
(Niţescu şi Achimescu, 1979)

Este evident că degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr-o dată, a tot ceea ce este necorespunzător în arboretul tânăr. Obiectivele
urmărite se realizează treptat, prin mai multe intervenţii, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în nici un caz (consistenţa să nu se reducă
în nici un punct, după degajare sau depresaj, sub 0,8).
 Din acest motiv, prin degajări nu se extrag speciile de amestec şi arbuştii, dacă aceştia se menţin sub vârful exemplarelor valoroase şi nu
împiedică executarea lucrărilor ori se găsesc în porţiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.
În arboretele pure sau practic pure se extrag cu precădere lăstarii, exemplarele bolnave, vătămate, curbate, înfurcite, lupii (arbori
predominanţi, cu coroane prea largi şi ramuri groase), precum şi formele nevaloroase (molidul tip pieptene, stejarul var. praecox, fagul în formă
de mătură etc.).
În mod practic, degajările se pot executa în diverse moduri şi anume:
A. Degajări mecanice, realizate manual sau folosind unelte tăietoare uşoare gen cosoare, topoare, foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare
de forţă etc. Atunci când dotarea tehnică o permite, se folosesc şi motofierăstraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu cuţite-disc.
Degajările mecanice se pot executa pe întreaga suprafaţă sau parţial (pe suprafeţe reduse). Acestea din urmă se aplică doar pe anumite
coridoare sau benzi, cu lăţimea de 1-3 m, în jurul puieţilor speciilor principale de bază.
B. Degajările chimice constau din folosirea unor substanţe chimice (arboricide) care, administrate în pădure, produc vătămarea şi uscarea masei
exemplarelor din speciile nevaloroase. Substanţele respective acţionează prin contact (distrug ţesuturile plantei foarte aproape de locul
aplicării) sau sistemic (sunt translocate în plantă şi acţionează la o anumită distanţă de locul aplicării, spre rădăcini sau spre frunze).
Degajările chimice se recomandă să se aplice doar arborilor individuali, prin:
 stropire directă (tratament foliar);
 inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (la exemplare mai înalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin
stropire directă);
 injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu,
1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Michaud, 1988; Willoughby şi Dewar, 1995).
 Sezonul de executare a degajărilor-depresajelor depinde de metoda aplicată, de speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie.
Astfel, la aplicarea degajărilor manuale, deşi se consideră ca optimă perioada 15 august-30 septembrie, totuşi este de preferat ca lucrările să fie
executate diferenţiat, în funcţie de compoziţia arboretului. În cele amestecate, degajările se recomandă să se aplice doar în timpul sezonului de
vegetaţie, în timp ce în arboretele pure de răşinoase sau în amestecurile cu puţine specii, lucrarea se poate executa şi în repaosul vegetativ,
primăvara devreme, înainte de apariţia frunzelor sau toamna târziu, după căderea lor. Este însă necesar să se evite aplicarea degajărilor mecanice
la începutul sezonului de vegetaţie (lujerii nou formaţi se rup uşor), toamna, în noiembrie (lujerii degajaţi, încă insuficient lignificaţi, pot suferi
din cauza gerului), precum şi în perioadele cu arşiţă puternică din regiuni mai secetoase, când desişul degajat poate fi vătămat (Ciumac, în
Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971).
Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului de vegetaţie, imediat după înfrunzirea speciilor secundare, respectiv înainte de
intrarea în vegetaţie a răşinoaselor. Aceste lucrări pot fi aplicate şi vara, după încheierea primei creşteri (de primăvară) şi începerea lignificării
lujerului anual al speciilor de protejat, urmărind devitalizarea speciilor copleşitoare sau a cioatelor acestora.
O problemă deosebită în aplicarea degajărilor-depresajelor este desimea foarte ridicată a desişurilor naturale, care face accesul lucrătorilor
extrem de dificil. Datorită acestei desimi, încă de la începutul secolului trecut (Antonescu, 1910; Drăcea, 1923-1924) s-a recomandat combinarea
degajărilor-depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de accesibilizare interioară a arboretelor. Acestea au lăţimi de 1-2 m, sunt situate
la distanţe (din ax în ax) între 5-6 şi 20-25 m şi urmăresc reducerea suprafeţei de parcurs cu degajări, facilitarea intervenţiei mecanizate (cu
motofierăstraie echipate cu cuţite-disc) de pe culoarele de acces, fără a pătrunde în zonele cu regenerări naturale foarte dese, precum şi pregătirea
unor condiţii mai uşoare de lucru în vederea aplicării intervenţiilor silvotehnice ulterioare (curăţiri şi rărituri) (Nicolescu et al., 1992; Daia, 1996,
1998).
Intensitatea degajărilor-depresajelor se exprimă prin raportul dintre numărul exemplarelor extrase (Ne) şi numărul de exemplare din
arboretul iniţial (Ni), exprimat în procente:
 iN = (Ne/Ni) x 100

Intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretului, de proporţia speciilor copleşitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a
preexistenţilor, de efectul degajărilor-depresajelor anterioare, precum şi de condiţiile staţionale.
Periodicitatea (numărul de ani după care se revine cu o nouă degajare pe aceeaşi suprafaţă) acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura
speciilor, de condiţiile staţionale, de starea şi structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor-depresajelor variază de la 1 la 3 ani, fiind
mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu temperament de lumină, ca şi în amestecurile situate în condiţiile staţionale
cele mai prielnice (tab. 2).

Tab. 2. Periodicitatea degajărilor-depresajelor (după xxx, 2000)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea
intervenţiilor (ani)
Molidişuri 2-3
Brădete 2-3
Amestecuri de fag şi răşinoase 1-3
Făgete 2-4
Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 1-3
Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 1-3
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 1-3
Teişuri 1-3
 Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 2-3
Salcâmete 1-3
Aninişuri 1-2
Arborete de salcie -
Arborete de plop negru şi plop alb 1-2
Pinete şi laricete 2-3
Arborete de duglas verde 1-3

Aspecte economice. Din cele de mai sus se observă că, din executarea degajărilor sau depresajelor, cu puţine excepţii (arbori preexistenţi;
nuiele de salcie, mlădiţe de mesteacăn; lăstari de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezultă material lemnos valorificabil. În plus, cele două
lucrări nu permit alegerea individuală a arborilor de viitor, motiv pentru care se recurge la selecţia în masă, şi sunt scumpe, nerealizând o
rentabilitate imediată. Acest fapt a făcut ca, de-a lungul timpului, să fie imaginate diverse soluţii pentru diminuarea sau chiar eliminarea
costurilor generate de degajări sau depresaje, aşa cum sunt:
- plantarea la distanţe mai mari, când starea de masiv se realizează mai târziu iar primele intervenţii în arboret devin necesare în faze
superioare de dezvoltare (nuieliş-prăjiniş, chiar păriş), când a încetat necesitatea aplicării degajărilor;
- intervenţia cu degajări parţiale sau pe cale chimică;
- combinarea degajărilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pentru accesibilizarea interioară a arboretelor.
Oricum, executarea degajărilor sau depresajelor nu poate fi condiţionată doar de rentabilitatea lor momentană. Fără a se interveni pentru
reglarea competiţiei inter- şi intraspecifice, specia sau speciile de bază, precum şi exemplarele valoroase ale unei specii dar mai puţin viguroase,
pot să dispară, ceea ce obligă la declanşarea imediată a regenerării artificiale şi constituirea unui nou masiv, cu toate costurile suplimentare pe
care le presupun.