Amenajarea padurilor_I Curs_1

BIBLIOGRAFIE:
Cojoacă, F.D., 2012 - Amenajarea pădurilor. Editura Sitech, Craiova
Giurgiu, V., 1988 - Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Editura Ceres, Bucureşti
Leahu, I., 2001 - Amenajarea pădurilor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982 - Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti

***, 1986, 2000 - Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor. Editurile MS, M.A.P.P.M.,
Bucureşti

1. INTRODUCERE

1.1. Definiţia disciplinei

Termenul amenajarea pădurilor provine din limba franceză. Corespondentul francez al

cuvântului amenajare este însă aménagement. Acest termen a fost adoptat şi în limba română
sub forma amenajament, folosit în paralel şi cu acelaşi înţeles cu expresia amenajarea
pădurilor. Noul termen a fost introdus la noi de către profesorul Vintilă N. Stinghe, în cursul
Amenajarea pădurilor din anul 1939.
Amenajarea pădurilor sau amenajamentul este definită ca ştiinţa, respectiv practica
organizării pădurilor în conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1962, 1967),
reprezentând un ansamblu de preocupări şi măsuri prin care se urmăreşte aducerea şi
păstrarea pădurilor în starea cea mai corespunzătoare (numită stare de maximă eficacitate) în
raport cu funcţiile economice şi sociale ori ecologice pe care sunt chemate să le îndeplinească
(Rucăreanu, 1982).
Prin urmare, amenajarea pădurilor poate fi privită sub două aspecte: atât ca o activitatea
practică de amenajare sau practica amenajării pădurilor, cât şi ca disciplina ştiinţifică ce are ca
obiect această practică.
Odată cu promovarea concepţiei sistemice în amenajament (Rucăreanu, 1982, 1985),
instrumentul de conducere a pădurilor şi a arboretelor spre starea optimă în raport cu funcţiile
ce li s-au atribuit îl constituie conexiunea inversă. În aceste condiţii se poate formula
următoarea definiţie:
„Amenajarea pădurilor este ştiinţa organizării, modelării şi conducerii structural –
funcţionale a pădurilor, în conformitate cu sarcinile complexe social - ecologice şi economice ale
gospodăriei silvice“.

Alte interpretări date amenajării pădurilor

În continuare vom prezenta cele mai cunoscute definiţii întâlnite în literatura de

specialitate:

1
Amenajarea padurilor_I Curs_1

După V. N. Stinghe (1939) „ştiinţa amenajării pădurilor, ca disciplină forestieră, se ocupă

cu studiul normelor după care urmează să se organizeze punerea în valoare a unei păduri, aşa
încât această punere în valoare să se facă în cele mai satisfăcătoare condiţiuni“.
Ion Popescu-Zeletin în Manualul inginerului Forestier (1955) concluzionează că
„amenajamentul este ştiinţa care cercetează, organizează şi planifică procesul de producţie
forestieră în vederea asigurării unei producţii şi a unei protecţii optime şi cu continuitate“.
După Fr. Judeich (Rucăreanu, 1962, 1967) „sarcina amenajării pădurilor este de a
orândui întreaga activitate de producţie dintr-o pădure, astfel ca scopul gospodăriei silvice să fie
pe cât se poate de atins“, iar după A. Richter (Rucăreanu, 1962, 1967) „amenajamentul este
ştiinţa inventarierii periodice, a planificării pe termen mijlociu şi lung şi a controlului periodic al
efectului într-o gospodărie silvică“.

1.2. Obiectivele amenajării pădurilor

Dat fiind specificul ei, amenajarea pădurilor, ca parte integrată într-un sistem
biotehnicoeconomic, este mai mult decât o activitate de proiectare tehnologică, ea fiind, mai
degrabă, o inginerie şi o economie a ecosistemelor forestiere (Giurgiu, 1988).
Dacă în trecut, amenajarea pădurilor urmărea, aproape exclusiv, ridicarea productivităţii
pădurilor, afectându-se astfel stabilitatea ecosistemelor forestiere, în accepţiunea actuală,
amenajamentul, prin măsurile de gospodărire propuse, stabileşte legităţi de sporire a eficacităţii
funcţionale a pădurilor prin studierea legăturilor dintre structura acestora şi funcţiile social -
economice şi ecologice atribuite.
În esenţă, sarcinile principale ale amenajamentului (fig. 1.1.) se referă la (Rucăreanu,
1982):
a) elaborarea concepţiei sistemice de organizare,
modelare, optimizare, conducere şi reglare structural-
funcţională a pădurii;
b) planificarea strategică, adică indicarea
lucrărilor de executat în perspectiva îndepărtată, în
vederea atingerii obiectivelor de bază ale gospodăriei
silvice;
c) planificarea tactică, presupune specificarea la
nivel de arboret a lucrărilor de efectuat pe o perioadă de
cel mult 10 ani, precum şi desfăşurarea în timp şi spaţiu a
lucrărilor propuse;
d) urmărirea şi controlul modului de realizare a
obiectivelor fixate şi măsurii în care soluţiile organizatorice
adoptate corespund scopurilor gospodăriei silvice şi
situaţiilor economice noi, ivite între timp, în vederea ameliorării permanente a funcţionalităţii pădurii.
Fig. 1.1. Schema procesului2
decizional specific amenajării pădurilor
Amenajarea padurilor_I Curs_1

1.3. Legătura dintre amenajarea pădurilor

şi alte discipline

Amenajarea pădurilor se află într-o strânsă interdependenţă cu majoritatea disciplinelor

forestiere (silvotehnică, biometrie şi auxologie forestieră, pedologie şi staţiuni forestiere,
ecologie forestieră, economie forestieră, exploatarea pădurilor, topografie, fotogrametrie şi
teledetecţie, meteorologie şi climatologie forestieră), dar şi cu unele discipline ştiinţifice
moderne, cum ar fi: cibernetica, teoria generală a sistemelor, teoria informaţiei, teoria fiabilităţii,
ştiinţa conducerii, cercetare operaţională etc. Fiecare din aceste discipline au contribuit într-un
fel sau altul la dezvoltarea amenajării pădurilor ca ştiinţă.
În cadrul gospodăriei silvice, amenajarea pădurilor se află într-o permanentă interacţiune
cu activitatea de cultură şi planificarea economică, însă sarcinile şi atribuţiile practice sunt foarte
clar delimitate. Astfel, amenajarea pădurilor pe baza informaţiilor despre pădure şi a sarcinilor
gospodăriei silvice stabileşte obiectivele social - economice şi ecologice, iar pe baza lor modelul
de structură funcţională, respectiv ţelurile de gospodărire. În vederea realizării acestor ţeluri,
amenajamentul planifică lucrările necesare în timp şi spaţiu. Modul cum se va interveni în
arborete în vederea realizării structurilor funcţionale stabilite, impune rezolvarea unor probleme
ecologice şi tehnice, acestea aflându-se în sarcina culturii pădurilor. De fapt, prin amenajament
nu se schimbă nimic în pădure.
În ceea ce priveşte raportul dintre amenajarea pădurilor şi planificarea economică a
gospodăriei silvice, acesta se poate caracteriza astfel (Rucăreanu, 1982): „amenajamentul fiind
lucrarea care asigură în pădure condiţiile fără de care scopul planului economic nu poate fi atins
şi care indică în acelaşi timp măsura în care acest scop poate fi realizat (producţia reală a
pădurilor), constituie condiţie indispensabilă a planului economic însuşi“.
Aşadar, raporturile dintre amenajarea pădurilor şi celelalte domenii ştiinţifice şi tehnice
arată cum activitatea practică prin care se întocmeşte un amenajament capătă caracterul unei
activităţi de colaborare multidisciplinare.

1.4. Scurt istoric

ÎN EUROPA. Primele preocupări pe linia amenajării pădurilor ca activitate practică

datează încă din secolul al XIII - lea. În acea perioadă, în Europa Centrală, suprafaţa ocupată
de păduri se diminuase substanţial, fapt ce a trezit interesul pentru soarta pădurilor şi
necesitatea adoptării unor măsuri de preîntâmpinare a crizei de lemn. Aceste măsuri s-au
concretizat într-o reglementare primitivă a tăierilor, scopul principal fiind exclusiv de a asigura
satisfacerea nevoilor de lemn ale societăţii.
Din punct de vedere ştiinţific, ca disciplină silvică, amenajamentul s-a conturat, câteva
secole mai târziu (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX - lea) pe timpul lui
G. L. Hartig şi H. Cotta, consideraţi adevăraţii întemeietori ai ştiinţei amenajării pădurilor. De

3
Amenajarea padurilor_I Curs_1

numele celor doi se leagă metodele de reglementare a tăierilor, denumite generic metode
(bazate) pe afectaţii (a se vedea capitolul despre metode).
Astfel, G. L. Hartig în cartea Instrucţiuni (manual) pentru amenajarea pădurilor (1795) şi
H. Cotta în lucrarea Îndrumări metodice cu privire la amenajarea pădurilor (1804) au reuşit să-şi
exprime ideile şi să găsească rezolvare la o serie de probleme legate de amenajarea pădurilor.
Dintre silvicultorii străini care au contribuit la dezvoltarea doctrinei amintim pe J. Ch.
Hundeshaghen, Fr. Judeich (1922), Chr. Wagner (1928), H. Nanquette (1860), G. Hüffel (1907,
1922), H.E. Biolley (1921), Gustav Baader (1942) ş.a.
Datele din cuprinsul acestei lucrări completează evoluţia ştiinţei amenajării pădurilor.
ÎN ROMÂNIA. Activitatea de amenajare a pădurilor datează de pe la mijlocul secolului al
XIX - lea, când în Moldova în anul 1843 intră în vigoare „Pravila pentru cruţarea pădurilor
după moşiile monastireşti şi altele“. Pravila stabilea metoda de amenajare (parchetaţia pe
suprafaţă), fixa regimul (codru pentru pădurile de stejar şi răşinoase, iar pentru celelalte,
crângul cu rezerve, considerat la noi, crâng compus) şi tratamentul (tăieri rase cu 56 rezerve
la hectar) (Danilescu, N.R., 1883, citat de Rucăreanu, 1962, 1967).
La scurt timp, în 1847, apare şi în Ţara Românească Pravila Domnitorului Alexandru
Ştirbei, prin care este legiferată activitatea de exploatări forestiere din pădurile mitropoliilor,
episcopiilor şi mânăstirilor (Sabău, 1946, Carcea, Dissescu, 1995).
Primele amenajamentele întocmite în acea perioadă s-au realizat de către profesorii şi
elevii primei şcoli silvice româneşti înfiinţate în 1851 şi reprezentau doar nişte schiţe şi note
informative. Odată cu unirea principatelor şi după secularizarea averilor mânăstireşti din 1864,
se intensifică acţiunea de amenajare, întocmindu-se studii sumare de exploatare.
Modul acesta de reglementare a exploatării pădurilor a fost aplicat în pădurile statului
până după anul 1880 şi prezintă următoarele particularităţi:
- nu fixa vârsta de tăiere, deoarece nu făcea o deosebire categorică între crâng şi codru;
- pentru pădurile de munte s-a adoptat adesea ca tratament (modalitate de exploatare)
aşa - zisul „grădinărit concentrat“;
Este vorba aici de o modalitate de exploatare caracterizată de extragerea, la o singură
tăiere, a tuturor arborilor (buni) de la o grosime oarecare în sus, d1,3 > 30 cm, de exemplu.
Trebuie menţionat că în literatura noastră de specialitate termenul grădinărit concentrat se
atribuie fie modalităţii de recoltare a arborilor pe cupoane, numit şi grădinărit cultural, fie formei
de exploatare prin tăieri progresive cu perioadă lungă de regenerare (P. Antonescu, 1932).
- în Muntenia singurele abateri se refereau la numărul de parchete şi la numărul de
rezerve, acesta fiind ridicat la 80 pe hectar.
Prin apariţia primului cod silvic român (1881) se trece la o nouă etapă privind
problematica amenajării pădurilor. Acesta prevedea ca toate pădurile, cu excepţia celor
particulare, să fie exploatate pe baza unui amenajament „întocmit de o comisie formată din trei
agenţi silvici şi aprobat prin decret regesc“. Un exemplu în acest sens este Amenajamentul
4
Amenajarea padurilor_I Curs_1

pădurii Morunglavul din judeţul Romanaţi (1886), lucrat de profesorul N.R. Danilescu. Pentru
pădurile de mici dimensiuni aparţinând, în general, persoanelor fizice şi care nu erau supuse
regimului silvic, nu era obligatorie întocmirea amenajamentelor. S-a admis exploatarea acestora
pe baza unor regulamente de exploatare sau chiar aşa numite studii sumare sau provizorii
(de exploatare).
Codul silvic din anul 1910 aduce uşoare îmbunătăţiri, prevăzând obligativitatea
exploatării pe bază de amenajament pentru pădurile aparţinând persoanelor juridice.
Regulamente de exploatare se acceptau numai în cazul pădurilor particulare. În cazuri speciale,
pentru pădurile cu suprafaţa mai mică de 25 ha, se acceptau studii sumare de exploatare
(Carcea, Seceleanu, 2011).
Gândirea amenajistică din acea vreme, marcată de numeroase frământări, s-a aflat sub
influenţa şcolii franceze care a dominat practica amenajistică de la noi din ţară până la mijlocul
secolului XX (Stinghe, Rucăreanu, 1956). Astfel, metoda de amenajare folosită era cea a
afectaţiilor permanente cu posibilitatea pe suprafaţă (înlocuită ulterior prin adoptarea posibilităţii
pe volum), regimul: codru regulat, tratamentul: tăieri succesive (înlocuit şi acesta cu tratamentul
tăierilor progresive, în special în pădurile de stejar şi gorun pure sau amestecate).
Atât din motive obiective (lipsa personalului de specialitate), dar mai ales subiective
(frământările şi interesele politicianiste), în perioada dintre cele două războaie mondiale
suprafeţele de păduri amenajate au fost reduse, astfel încât în anul 1948 doar 39% dintre
pădurile ţării aveau întocmite amenajamente. Rezultă, aşadar, că mai mult de jumătate din
păduri au fost exploatate fără a avea la bază un amenajament.
De remarcat că, în perioada respectivă au fost totuşi o seamă de silvicultori care au
susţinut amenajarea pădurilor în „comun“ pe bazine sau grupe de trupuri de pădure indiferent
de natura proprietăţii în interiorul acestora. Acelaşi lucru a fost susţinut şi de Societatea
Progresul Silvic (1938, 1940).
Odată cu apariţia Legii nr. 204/1947 privind apărarea patrimoniului forestier s-a constituit
cadrul legal pentru amenajarea integrală şi pe baze unitare a fondului forestier. Potrivit
prevederilor acestei legi s-au constituit Mari Unităţi Forestiere Bazine (MUFB) în zona de munte
şi Mari Unităţi Forestiere Grupe (MUFG) în zona de câmpie, fiecare fiind divizate în Unităţi de
Producţie (UP).
În baza acestui sistem, în numai 8 ani (1948-1955) s-au întocmit amenajamente pentru
toate pădurile ţării, realizare unică pe plan european, fiind amenajate 6428186 ha păduri,
grupate în 336 mari unităţi (MUFB şi MUFG), subdivizate în 2817 unităţi de producţie şi 455000
unităţi amenajistice (Giurgiu, Pătrăşcoiu, 2003).
În anul 1958, datorită greutăţilor, în principal de natură organizatorică şi statistică,
întâmpinate cu ocazia primei etape de amenajare a pădurilor pe mari unităţi forestiere, se
adoptă un nou sistem de organizare teritorială a pădurilor în scopuri amenajistice, şi anume pe
ocoale silvice (sistem păstrat şi în prezent), dar cu menţinerea unităţilor de producţie.
5
Amenajarea padurilor_I Curs_1

Ulterior, în vederea adoptării unor regimuri de gospodărire diferite în cadrul unităţilor de

producţie/protecţie s-au constituit subunităţi de producţie/ protecţie, respectiv serii în cadrul unui
ocol silvic.
Această practică a activităţii de amenajare pe ocoale silvice, bazată pe o solidă
fundamentare ştiinţifică, a fost menţinută şi după începerea procesului de reconstituire a
dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.
Dintre noutăţile, de-a lungul timpului, acestui sistem de amenajare, se pot aminti:
a) introducerea calcului statistico-matematic în toate cazurile în care acesta se poate
aplica;
b) impunerea cartărilor tipologice şi staţionale ca bază pentru stabilirea obiectivelor
silviculturale;
c) elaborarea unei metode de amenajare pentru codru regulat şi alta pentru codru
grădinărit, ambele originale, sprijinite pe metoda controlului;
d) introducerea fotografiilor aeriene ca mijloc eficient de orientare în descrierea
parcelară;
e) generalizarea sistemelor de prelucrare automată a datelor în procesul de elaborare a
amenajamentelor;
f) optimizarea deciziilor amenajistice prin metode moderne;
g) monitorizarea amenajistică a parametrilor de stare şi eficacitate funcţională a pădurii;
h) abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor specifice amenajării pădurilor;
i) dezvoltarea unei tehnologii de informatizare a cartografiei, utilizând tehnici şi softuri
integrate în sistemul informatic geografic forestier (GIS – F).
Apariţia legilor proprietăţii, după 1990, a condus din nou la o fărâmiţare accentuată a
pădurilor pe natură de proprietari. Faţă de anul 1947 numărul proprietarilor de pădure s-a
dublat. S-a creat astfel o silvicultură de subzistenţă, neeficientă economic şi periculoasă sub
aspect ecologic şi social (Giurgiu, Pătrăşcoiu, 2003).
Codul silvic din anul 1996, sub raport legislativ, precizează că pentru pădurile statului
„amenajamentele silvice se elaborează pe ocoale silvice şi unităţi de producţie …, urmărind
asigurarea continuităţii funcţiilor ecologice şi social economice ale pădurilor“, în timp ce pentru
fondul forestier proprietate privată nu se precizează nimic despre dezvoltare durabilă şi
continuitate, rezumându-se la a menţiona că „amenajamentele silvice se întocmesc pe trupuri
de pădure şi pe ansamblul localităţilor, fără a afecta dreptul de proprietate“.
Normele tehnice pentru amenajarea pădurilor, ediţia 2000, precizează că
„Amenajamentele silvice se vor întocmi pe unităţile de producţie deja existente, în cadrul unui
ocol silvic, indiferent de forma de proprietate“. Aceeaşi prevedere se regăseşte şi în noul cod
silvic (Legea 46/2008). Din păcate, atât legea cât şi normele tehnice amintite mai sus nu se
aplică, fie din ignoranţă fie din pricina nefuncţionalităţii lor, mai ales sub raportul neacoperirii

6
Amenajarea padurilor_I Curs_1

lucrărilor respective cu fondurile necesare, precum şi din cauza necorelării acestora cu alte acte
normative (Giurgiu, Pătrăşcoiu, 2003).
Pentru înlăturarea acestor impedimente şi inconveniente este necesar să se găsească
soluţii, astfel încât amenajamentul să fie într-adevăr întocmit pe baze şi concepţii unitare, cu
respectarea principiilor dezvoltării durabile a pădurilor (Popescu, Marin, 2003).
Dintre specialiştii români care s-au dedicat amenajării pădurilor, în ordine cronologică,
cităm profesorii: P.S. Antonescu Remuşi, Th. Pietraru, P. Antonescu, V.N. Stinghe, I. Popescu -
Zeletin, N. Rucăreanu şi V. Giurgiu. Cartea profesorului V.N. Stinghe „Amenajarea pădurilor“, ca
fiind primul curs universitar de specialitate, urmată de tratatele profesorului Nicolae Rucăreanu
(1962, 1967, 1982) şi cel al academicianului Victor Giurgiu „Amenajarea pădurilor cu funcţii
multiple“, apărut în anul 1988, constituie lucrări de referinţă, aducând contribuţii conceptuale de
cea mai mare importanţă referitoare la gospodărirea durabilă a pădurilor ţării noastre.