Amenajarea padurilor_I Curs_2

2. CONCEPŢIA SISTEMICĂ ÎN AMENAJAMENT

2.1. Conceptele de sistem şi structură

Sistemul este „un complex de elemente aflate într-o permanentă interacţiune“

(Bertalanffy 1956, 1968, Botnariuc 1976). Stugren (1965) defineşte sistemul ca fiind „un
ansamblu de obiecte, fenomene sau simboluri ce funcţionează ca un întreg, cu calitate proprie“
sau mai general, sistemul este „o mulţime de entităţi între care există cel puţin o relaţie“. Faptul
că „există cel puţin o relaţie“ înseamnă că există „o relaţie generatoare de sistem“, condiţie
suficientă pentru a asigura integralitatea sistemului. Într-o altă viziune, sistemul este înţeles „ca
o mulţime de obiecte împreună cu relaţiile dintre ele şi cu atributele lor“. Sistemul, la rândul lui,
este alcătuit din subsisteme.
Aşadar, noţiunea de sistem are un caracter relativ, în sensul că orice sistem poate fi
descompus în subsisteme, iar la rândul său poate fi privit ca parte componentă (subsistem) al
unui sistem mai complex. De exemplu, arboretul (în sens larg - ecologic) poate fi descompus în
subsisteme aflate în interacţiune (populaţiile de arbori, populaţiile faunistice ş.a.), iar la rândul
lui, acesta poate fi privit ca o parte componentă (subsistem) a sistemului de ordin superior, care
este pădurea (unitatea de gospodărire).
Clasificarea sistemelor. Având în vedere schimbul de materie dintre sistem şi mediul
înconjurător, sistemele se clasifică în sisteme izolate, închise şi deschise (Bertalanffy,1956,
Prigogine, 1957).
Sistemele izolate nu interacţionează în nici un fel cu mediul înconjurător, adică nu
schimbă cu mediul materie nici sub formă de substanţă şi nici sub formă de energie. Practic,
aceste sisteme nu există, întrucât nu există sisteme complet izolate de mediul exterior.
Sistemele închise realizează cu mediul schimburi numai de natură energetică sau
informaţională. Acestor sisteme, interacţiunea cu mediul nu le provoacă modificări de substanţă.
Exemplu de sisteme închise: sistemele chimice şi fizice.
Sistemele deschise schimbă cu mediul atât substanţă, cât şi energie. Din acest tip de
sistem fac parte sistemele biologice, cum ar fi biocenozele. Pădurea fiind o biocenoză, este un
sistem deschis (Stugren, 1965, Botnariuc, 1976).
O pădure este un sistem deschis, deoarece entităţile care interacţionează între ele
(plante, animale, ciuperci, bacterii, material organic mort, solul şi stratul atmosferic de pe sol) se
prezintă ca un ansamblu. De asemenea, o pădure acceptă şi cedează atomi ai elementelor
chimice în circuitul planetar al substanţei, acceptă şi cedează energie prin procesul de
fotosinteză.
În raport cu gradul lor de coeziune, sistemele se clasifică în sisteme sumative şi
integrale.
Sistemele sumative se caracterizează prin simpla coexistenţă a elementelor componente
fără a conduce la o stabilitate proprie.

1
Amenajarea padurilor_I Curs_2

Sistemele integrale iau naştere în urma legăturilor şi interacţiunilor părţilor componente.

Ele alcătuiesc unităţi funcţionale autonome, cu însuşiri specifice ale întregului diferite de cele
ale părţilor. Într-un sistem integral toate componentele se află într-o permanentă conexiune şi
influenţă reciprocă, adică orice scoatere din sistem a acestora duce la modificarea sau chiar
pierderea însuşirilor avute anterior.
Structura este o mulţime de entităţi esenţiale între care există o relaţie de ordine.
Structura arată modalitatea de organizare a unui sistem. Altfel spus, structura explică schema şi
principiile de funcţionare ale unui sistem.
Între structură şi sistem există o corelaţie strânsă. Conceptul de structură permite
explicarea legăturilor care există între elementele unui sistem. Fiecare sistem se caracterizează
printr-o structură proprie.
Atâta timp cât sistemul este constituit din entităţi oarecare (obiecte, proprietăţi, relaţii),
iar structura are în componen ă numai entităţi esenţiale, cele două noţiuni se deosebesc
esenţial. Ţinând cont de relaţia de ordine care există în structură, aceasta reprezintă tocmai
esenţa ordonată, respectiv proprietăţile esenţiale ale obiectului asupra cărora s-a operat o
relaţie de ordine.

2.2. Amenajarea pădurilor în orientare sistemică

Tratarea problemelor de amenajare a pădurilor în concepţie sistemică constituie un

moment de vârf în evoluţia gândirii de specialitate de la noi din ţară. Aceasta a fost posibilă
datorită ideilor şi teoriilor promovate de o seamă de discipline ştiinţifice moderne ca: cibernetica,
teoria sistemelor, teoria informaţiei, teoria fiabilităţii, ştiinţa conducerii etc. În lumina acestor
teorii pădurea este privită ca un ecosistem, în sensul atribuit acestui concept de teoria
sistemelor şi care se caracterizează prin integralitate, echilibru dinamic şi autoreglare
(Botnariuc, 1967). Concret, este vorba de un sistem integral cu autoreglare structural -
funcţională, pe baza conexiunii inverse.
Fiind sistem biologic dinamic, pădurea tinde în mod natural, spre starea (caracteristică)
de echilibru dinamic, care-i asigură autoconservarea.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile ce-i revin, pădurea trebuie adusă, din punct de
vedere structural, prin intervenţia omului, într-o anumită stare adecvată acestor funcţii.
Se constituie astfel, un sistem biotehnicoeconomic, compus din două subsisteme: unul
condus - pădurea, şi altul conducător - administraţia silvică. În cadrul acesteia se disting:
conducerea superioară, serviciile (structurile) tehnico - operative (ocoalele silvice etc.) şi
unităţile speciale de amenajarea pădurilor (fig 2.1) (Rucăreanu, 1982, 1985).
Amenajamentul (proiectul) stabileşte obiectivele de atins şi structura de realizat şi
planifică lucrările de exploatare şi cultură ce se impun într-o pădure; pe scurt, reglementează
desfăşurarea lucrărilor de cultură şi exploatare. Această reglementare constituie, de fapt,
metoda de organizare şi conducere proprie amenajării pădurilor.

2
Amenajarea padurilor_I Curs_2

Reglementând desfăşurarea acestor lucrări în perspectiva obiectivelor de realizat, care

sunt foarte îndepărtate, amenajarea pădurilor se defineşte, ea însăşi ca o activitate de
conducere cu un rol bine definit, în cadrul gospodăriei silvice, aşa cum rezultă şi din figura 2.1.

Fig. 2.1. Schema gospodăriei silvice ca sistem cibernetic

(prelucrare după Rucăreanu, 1985)

Promovarea concepţiei sistemice în amenajarea pădurilor a făcut ca aceasta să fie

privită ca o acţiune care nu- i poate îndeplini misiunea decât prin integrarea ei împreună cu
activitatea de cultură şi exploatare a pădurilor. Interacţiunea dintre păr ile componente fiind
specifică sistemelor, amenajamentul este chemat să asigure această interacţiune, prin control şi
conexiune inversă, în cadrul pădurii.
În concepţie sistemică, pădurea este în continuă evoluţie spre starea cea mai
corespunzătoare din punct de vedere funcţional. Această stare fiind practic necunoscută, nu
poate fi atinsă decât prin încercări, bazate pe un control organizat şi pe conexiunea inversă.
Aceasta formează conţinutul nou al acţiunii de revizuire. Acest mod de a înţelege şi efectua
revizuirea constituie contribuţia cea mai de seamă a gândirii sistemice la perfecţionarea practicii
amenajistice.

2.3. Amenajamentul ca sistem cibernetic

Activitatea de amenajare se desfăşoară după o metodologie definită, în linii mari, de

însăşi schema generală a sistemelor cibernetice: intrări – structură – ieşiri – conexiune inversă
(fig. 2.2).

3
Amenajarea padurilor_I Curs_2

Fig. 2.2. Schema desfăşurării acţiunii de proiectare în cadrul

sistemului cibernetic „amenajament“
(prelucrare după Rucăreanu, 1985)

După cum se ştie, pentru întocmirea unui proiect de amenajare, la început, sunt
necesare lucrări de teren, ce constau în culegerea de informaţii despre pădure cu privire la
starea ei şi a arboretelor componente. Aceste informaţii constituie intrarea în sistem. Ulterior, la
birou, are loc prelucrarea acestora, ajungându - se la caracterizarea generală a pădurii, după
care, în vederea gospodăririi durabile a pădurilor ce se amenajează, se fixează ţeluri social-
ecologice şi economice. În funcţie de acestea se elaborează modele de structură - imagini ale
stării spre care trebuie să fie conduse arboretele şi pădurea întreagă -, definindu-se astfel
starea normală (optimă) a pădurii.
Apoi se întocmesc planurile de măsuri care urmează să fie efectuate în pădure de către
organele de execuţie. Aceste planuri constituie ieşirea din sistem.
Toate aspectele activităţii de amenajare menţionate mai sus, formează la un loc
proiectul de amenajare, respectiv amenajamentul.

4
Amenajarea padurilor_I Curs_2

Prin aplicarea acestuia, pădurea se organizează, tinzând spre starea cea mai
corespunzătoare funcţiilor ei social-ecologice şi economice. Deoarece planurile au valabilitate
limitată, procesul urmează să se reia, pe baza unui nou amenajament. La întocmirea acestuia
se va ţine seama de rezultatele obţinute de pe urma aplicării celui expirat, ceea ce presupune
monitorizarea amenajistică a parametrilor de stare şi eficacitate funcţională a pădurii. În acest
fel se realizează conexiunea inversă, care acţionează pe parcursul aplicării amenajamentului.

3. PRINCIPIILE GENERALE ALE AMENAJĂRII

PĂDURILOR. SENSUL ŞI IMPORTANŢA LOR

În etapa actuală, amenajarea pădurilor se bazează pe conceptul dezvoltării durabile, aşa

cum a fost definită această noţiune încă din 1987 de către „Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare“ în Raportul Brundtland şi adoptată în anul 1992 cu prilejul Conferinţei privind mediul
şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro. Aşadar, dezvoltarea durabilă
reprezintă „capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi“.
Pornind de la conceptul dezvoltării durabile se desprind următoarele principii
fundamentale care stau la baza reglementării prin amenajament a modului de gospodărire a
pădurilor (Codul silvic - Legea 46/2008):
a) principiul continuităţii;
b) principiul eficacităţii funcţionale;
c) principiul conservării şi ameliorării biodiversităţii (ecologic);
d) principiul economic.
La acestea se mai adăuga: principiul valorificării optimale şi durabile a resurselor pădurii
şi principiul estetic (Rucăreanu, 1982).

3.1. Principiul continuităţii

Principiul continuităţii a apărut pe fondul diminuării considerabile a suprafeţelor ocupate

de păduri. În aceste condiţii s-a impus reglementarea tăierilor în păduri astfel încât să se poată
asigura satisfacerea nevoilor anuale de lemn, atât ale populaţiei, cât şi ale industriei şi
agriculturii.
O formulare clară dată acestui principiu i se datorează lui G. L. Hartig (1795), potrivit
căruia: „Administraţiile silvice trebuie să reglementeze tăierile în păduri în aşa fel încât
generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin tot atâtea avantaje ca şi generaţia
actuală“.
Hartig a gândit continuitatea în sens progresiv (recolte anuale de material lemnos, egale
între ele şi cât mai mari).

5
Amenajarea padurilor_I Curs_2

Mai târziu, R. Weber (Rucăreanu, 1962, 1967) a definit continuitatea, ca fiind un

„echilibru între recoltele de lemn şi creşterea anuală a pădurilor“.
De-a lungul timpului, în activitatea de gospodărire, principiul continuităţii a suferit
numeroase modificări şi adaptări dictate de schimbarea cerinţelor economice.
Astfel, odată cu promovarea conceptului de rentabilitate (a doua jumătate a secolului al
XIX-lea), noţiunea de continuitate a primit şi alte interpretări. După C. Heyer (1841) (Rucăreanu,
1962, 1967), continuitatea se putea considera asigurată dacă pădurea se regenerează imediat
după exploatare, asigurându-se totodată continuitatea creşterii pe toată suprafaţa acesteia.
În aceste condiţii, C. Heyer, fără a respinge ideile lui Hartig, distinge următoarele
modalităţi de realizare a continuităţii:
1. Creştere continuă şi exploatări anuale (continuitate strictă)
a) Recolte anuale şi egale (continuitate cu raport susţinut)
b) Recolte anuale neegale.
2. Creştere continuă şi exploatări intermitente (continuitate în sens larg).
Continuitatea în sens larg s-a adoptat în amenajament în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Fridrich Judeich, adept al teoriei rentabilităţii a renunţat a se mai referi, într-un fel sau
altul la mărimea recoltelor anuale, subliniind că esenţiale sunt menţinerea folosinţei forestiere şi
gospodărirea pădurilor potrivit principiului rentabilităţii. Se abdica, astfel de la principiul
solidarităţii între generaţii, respectiv între prezent şi viitor.
Acest principiu, al rentabilităţii, a influenţat modul de gospodărie a pădurilor câţiva zeci
de ani, dar nu s-a impus decât acolo unde a găsit condiţii proprii: „un slab spirit gospodăresc şi
proprietari liberi de a dispune oricum de pădurile lor“, cum sunt în cea mai mare parte
proprietarii particulari.

3.1.1. Noul sens al continuităţii

Privită din punct de vedere strict economic, continuitatea are acelaşi înţeles ca şi pe
timpul lui Hartig, şi anume „existenţa unui acord permanent între cerinţele societăţii şi avantajele
oferite de păduri“. Din punctul de vedere al amenajării pădurilor (amenajamentului), ea primeşte
o interpretare nouă, ce rezultă din definiţia amenajării pădurilor ca sisteme cibernetice, şi
anume: „recolte anuale permanente, stabilite în ideea asigurării, pe de o parte, a acoperirii
neîntrerupte a cerinţelor de lemn, iar pe de alta, a conducerii pădurii spre structurile cele mai
proprii funcţiilor atribuite“.
Astfel, mărimea recoltelor de material lemnos, pe lângă faptul că reprezintă o rezultantă
a producţiei pădurilor, constituie şi un mijloc de mărire a productivităţii acestora, precum şi a
celorlalte efecte utile societăţii. Aşadar, recoltele variază de la an la an în funcţie de condiţiile
naturale şi de scopul urmărit. Raportul susţinut, prin urmare, trebuie înţeles, nu în sensul de
recolte anuale egale, ci ca un raport cât mai constant între două mărimi variabile: creşterea
pădurii şi mărimea recoltelor.

6
Amenajarea padurilor_I Curs_2

În condiţiile amenajării pădurilor ca sisteme cibernetice, ideea de continuitate este

inclusă în însăşi noţiunea de sistem cibernetic (Rucăreanu, 1982), principiul continuităţii
primind astfel o interpretare teoretică şi practică în concepţie sistemică.
S-a afirmat că pădurea amenajată ca sistem cibernetic este într-o permanentă adaptare
şi continuă mişcare, iar prin conexiunea inversă tinde spre starea optimă. Astfel, principiul
continuităţii implică atât păstrarea neştirbită a pădurii ca întreg, cât şi cultivarea, organizarea,
modelarea şi conducerea ei într-o perspectivă a dezvoltării durabile şi fiabile.
Giurgiu (1978, 2005), consideră asigurată continuitatea dacă „pădurile vor fi în aşa fel
amenajate şi gestionate încât generaţiile viitoare să poată beneficia de cel puţin tot atâtea
avantaje ecologice şi social economice ca şi generaţia actuală“.
Pornind de la definiţia conceptului de dezvoltare durabilă, principiul continuităţii, privit ca
o extensie a acestei noţiuni, reflectă preocuparea de a se asigura prin amenajament condiţii
necesare pentru o gestionare durabilă a pădurilor (ceea ce înseamnă - potrivit „Declaraţiei de
principii referitoare la păduri“ adoptată la Rio de Janeiro în 1992 - administrarea i utilizarea
pădurilor, astfel încât să li se menţină şi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea
de regenerare, vitalitatea, sănătatea şi să li asigure pentru prezent şi viitor, capacitatea de a
exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale la nivel local, regional, naţional şi
mondial fără a genera prejudicii altor ecosisteme). Astfel, prin măsurile de gospodărire
preconizate, pădurile pot oferi societăţii - cu continuitate - atât produse lemnoase şi de altă natură
(continuitate în sens progresiv a funcţiilor de producţie), precum şi servicii de protecţie şi sociale
(permanenţa şi ameliorarea funcţiilor de protecţie şi sociale), fiind urmărite nu numai interesele
generaţiei actuale, ci şi cele de perspectivă ale societăţii.

3.2. Principiul eficacităţii funcţionale

Principiul eficacităţii funcţionale urmăreşte atât creşterea productivităţii pădurilor, cât şi

sporirea capacităţii lor de protecţie în condiţiile unei maxime eficienţe economice şi stabilităţi
ecologice (Rucăreanu, 1982, Giurgiu, 1988, 2005). Se are în vedere creşterea productivităţii
pădurilor şi a calităţii produselor, ameliorarea funcţiilor de protecţie ale arboretelor, vizând
realizarea unei eficienţe atât economice, cât i a gospodăririi pădurilor, precum şi asigurarea
unui echilibru corespunzător între aspectele de ordin ecologic, economic şi social, cu cele mai
mici costuri.
Trebuie precizat că respectarea principiului continuităţii este fundamentală în aplicarea
principiului eficacităţii funcţionale. Acest lucru trebuie avut în vedere la reglementarea
procesului de producţie şi anume la stabilirea posibilităţii de produse principale, astfel încât prin
indicatorii stabiliţi să nu fie afectate nici funcţiile de protecţie şi nici cele de producţie.
Acest principiu pune accent pe calitatea masei lemnoase. De aceea, amenajarea
pădurilor va trebui să conducă gospodărirea pădurilor astfel încât să se producă lemn de mare

7
Amenajarea padurilor_I Curs_2

valoare (lemn pentru furnire, lemn pentru cherestea de calitate superioară, lemn de rezonanţă
etc).
Mijlocul prin care se poate influenţează productivitatea pădurilor este planificarea, care
constituie metoda de lucru a amenajării şi care se concretizează în proiectul de amenajare. Prin
acest proiect se fixează, în primul rând, obiective de atins pentru cultura pădurilor, arătându-se
ce specii, unde şi în ce măsură trebuie preferate sau introduse în cultură şi până la ce
dimensiuni trebuie conduse arboretele. Se fixează, apoi, sarcini de îndeplinit întocmindu-se
planuri pentru lucrările de cultură şi exploatare ce urmează a se executa şi se orientează
tehnica de lucru prin indicarea regimului de aplicat şi a tratamentelor cele mai corespunzătoare.
Dar toate acestea presupun anumite intervenţii care pot duce, fie la o îmbunătăţire a condiţiilor
de producţie, fie la o înrăutăţire a lor şi, implicit, a producţiei însăşi. Producţia sporeşte, de pildă,
prin ameliorarea condiţiilor staţionale, ori dacă se introduc în cultură unele specii valoroase,
repede crescătoare, proprii staţiunii. Ea creşte de asemenea, dacă regimul şi tratamentele
indicate sunt bine alese şi dacă se are grijă ca toate arboretele să fie exploatate şi regenerate
în momentul cel mai potrivit, iar cele slab productive să fie înlocuite cât mai curând.
Examinând cu profesionalism atât condiţiile de producţie şi interesele economice cât şi
perspectivele evoluţiei lor în viitor, amenajistul va coordona cultura şi exploatarea pădurilor
astfel încât din acţiunea lor comună să rezulte o productivitate cât mai mare, respectiv, un efect
economic global cât mai avantajos.

3.3. Principiul valorificării optimale şi durabile

a resurselor pădurii

Acest principiu, denumit în trecut „Principiul valorificării integrale, dar şi raţionale a

resurselor pădurii“ (Rucăreanu, 1962, 1967, Giurgiu, 1988) poate fi invocat ori de câte ori
interesele actuale şi de perspectivă ale societăţii reclamă protecţia mediului înconjurător,
respectiv menţinerea echilibrului ecologic dinamic din natură. Aplicarea lui în practică
presupune o profundă „conştiinţă ecologică şi forestieră“ şi derivă din însuşi conceptul de
dezvoltare durabilă.
În procesul de conducere structural - funcţională a pădurilor spre starea optimă, se
poate crea o bază de resurse multiple, care pe lângă producţia de lemn şi efecte de protecţie,
să cuprindă şi resurse ale pădurii (plante medicinale, ciuperci, materii tanante, fructe de pădure,
resurse melifere, cinegetice, salmonicole etc). Sarcina de a descoperi şi a crea apoi condiţiile
necesare pentru ca societatea să se poată bucura, la nevoie de ele, îi revine amenajării
pădurilor, motiv pentru care amenajistul trebuie să fie preocupat mereu de aceste idei în
activitatea sa organizatorică.
Resursele forestiere nu sunt o favoare a unei singure generaţii, acestea aparţin şi
generaţiilor viitoare. Aşadar, acest principiu are la bază ideea enunţată şi la formularea

8
Amenajarea padurilor_I Curs_2

principiului continuităţii: existenţa unui acord permanent care trebuie să fie asigurat între
cerinţele de fiecare dată faţă de pădure şi avantajele pe care ea le poate oferi.

3.4. Principiul conservării şi ameliorării biodiversităţii

Nu se poate vorbi de asigurarea continuităţii recoltelor de lemn, de eficacitatea

funcţională sau de valorificarea optimală şi durabilă a resurselor pădurii, fără asigurarea
condiţiilor necesare conservării biodiversităţii în pădurile pe care le gospodărim.
Diversitatea biologică sau biodiversitatea este în general definită ca diversitatea vieţii
cu toate formele ei şi la toate nivelurile de organizare (Hunter, 1990).
În baza Convenţiei pentru Diversitatea Biologică (Rio de Janeiro, 1992), biodiversitatea
reprezintă variabilitatea organismelor vii de orice fel (incluzând printre altele, ecosisteme
terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice) şi complexele ecologice din care acestea fac
parte; aceasta include diversitatea intra- şi interspecifică şi diversitatea ecosistemelor,
iar după Noss (1990), biodiversitatea cuprinde atât compoziţia specifică (speciile de plante şi
animale din ecosistem), cât şi structura şi funcţiile acestora.
Potrivit Rezoluţiei H2 „Principii generale pentru conservarea diversităţii biologice a
pădurilor europene“ (Helsinki, 1993), „elementul esenţial al gestionării durabile a pădurilor îl
constituie conservarea şi ameliorarea adecvată a diversităţii biologice“.
Aşadar, acest principiu urmăreşte conservarea şi ameliorarea biodiversităţii la cele patru
niveluri ale acesteia (diversitatea genetică intraspecifică, diversitatea speciilor, ecosistemelor şi
peisajelor), în scopul maximizării stabilităţii şi a potenţialului polifuncţional al pădurilor.
Promotorul şi susţinătorul incontestabil al gestionării pădurilor de la noi din ţară pe baze
ecologice este academicianul Victor Giurgiu, cel care a ridicat conservarea biodiversităţii la rang
de principiu de amenajare. Astfel, principiul biodiversităţii a fost propus să fie acceptat ca
principiu fundamental al amenajării pădurilor din România sub forma principiului ecologic cu
peste trei decenii în urmă (Giurgiu, 1978).
Prin amenajament, conservarea biodiversităţii se realizează cu precădere prin zonarea
funcţională a pădurilor (Popescu-Zeletin, 1954, Giurgiu, 1988, ***, 2000). În aceste condiţii, prin
sistemul românesc de zonare funcţională se stabilesc obiectivele de conservare a biodiversităţii
pentru toate pădurile ţării noastre (începând de la cele incluse în ariile naturale protejate şi
terminând cu cele din grupa a II - a).

3.5. Principiul estetic

Acest principiu impune preocuparea permanentă pentru cultivarea frumosului.

Însuşirile estetice ale pădurilor exercită asupra oamenilor o atracţie deosebită. Acest
efect trebuie păstrat şi întărit, fiind unul din factorii care contribuie în cea mai mare măsură la
dezvoltarea iubirii de pădure şi la formarea a ceea ce s-a numit “conştiinţă forestieră”; acea

9
Amenajarea padurilor_I Curs_2

convingere intimă pentru necesitatea pădurilor, din care rezultă interesul general pentru
apărarea şi îngrijirea lor.
M. Endres, una din personalităţile de seamă din lumea silvică de la începutul veacului
trecut rostea următoarele la Congresul Internaţional de Silvicultură din 1926: “Gospodărirea
pădurilor se sprijină pe iubire, care nu poate fi impusă cu sila de nici o lege. De aceea munca
silvicultorului din toată lumea trebuie să urmărească înălţarea popoarelor la conştiinţa forestieră,
aducându-şi aminte de marile cuvinte ale scriitorului roman Pliniu cel Bătrân, care considera
pădurea ca summum munus homini datum, adică cel mai mare dar care i-a fost hărăzit omului“.
În pădurile de producţie acţiunea uniformizată a unei culturi forestiere bazată exclusiv pe
ideea producţiei de lemn răpeşte pădurilor, în cea mai mare parte, însuşirile lor estetice. De
aceea trebuie să existe o preocupare specială şi permanentă de cultivare a frumosului, în toate
acţiunile forestiere.
Mijloacele ce se pot folosi în acest scop sunt următoarele: conducerea cu pricepere a
amestecului de specii şi a tratamentelor, trasarea cu grijă a drumurilor şi potecilor, amenajarea
unor poieni, înfrumuseţarea marginilor de păduri etc., adică mijloace asupra cărora dispune în
mod obişnuit sau poată să dispună amenajistul (Rucăreanu, 1962, 1967).

10