CUPRINS

I. Ecosistemul
1. Organizarea ecosistemelor.............................................................................................2
1.1. Părṭile componente ale ecosistemului................................................................2
1.2. Structura ecosistemului......................................................................................3
2. Biotopul..........................................................................................................................5
3. Biocenoza......................................................................................................................10
4. Niṣa ecologică...............................................................................................................13
5. Structura trofică a biocenozei.......................................................................................14
6. Funcṭiile ecosistemului.................................................................................................16
7. Succesiunea ecologică (Dezvoltarea ecosistemului)....................................................18
II. Tipuri de ecosisteme naturale ṣi artificiale
1. Clasificarea ecosistemelor..........................................................................................19
2. Ecosisteme antropizate................................................................................................20
III.Concluzii.................................................................................................................22

Bibliografie...................................................................................................................23

1
 I. ECOSISTEMUL

1. ORGANIZAREA ECOSISTEMELOR

Termenul de ecosistem a fost introdus în ştiinṭă de botanistul Arthur Tansley în

1935, după ce ecologia se constituise ca ramură de sine stătătoare a biologiei.

Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce

numim mediul biomului (Tansley, 1935).
„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care
interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură
trofică, o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului (schimbul dintre
partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”. (Odum, 1971)
Ecosistemul reprezintă:

 unitatea structurală şi funcṭională care se stabileşte între biotop ṣi biocenoză;

 unitatea organizatorică elementară a ecosferei;
 rezultatul interacṭiunii dintre elementele vii ṣi nevii dintr-un mediu de viaṭă ṣi
teritoriul geografic.
Organizarea ecosistemelor constă ȋn studiul părṭilor, structurii ṣi funcṭiilor sale.

1.1. Părṭile componente ale ecosistemului

Ecosistemul este alcătuit din două subsisteme care se intercondiṭionează.

COMPONENTA ANORGANICĂ poartă numele ṣi de habitat ṣi reprezintă sursa

de materie ṣi energie pentru procesele biologice. Habitatul este alcătuit din substrat ṣi
microclimat.

a)Substratul este reprezentat de:

a1. litosfera (solul ṣi roca) care se caracterizează prin condiṭii fizice ṣi chimice
variate ṣi structuri tectonice diferite;

a2. hidrosfera cuprinde masa de apă din oceane, mări, lacuri, râuri ṣi constituie
substrat pentru o mare diversitate de forme de existenṭă a viului. De asemenea, ea
favorizează ciclurile biogeochimice ṣi hidrologice;

2
 a3. atmosfera reprezintă:

 mediu de respiraṭie pentru organisme;

 sursă de CO2;

 mediu de răspândire a vieṭii: seminṭe, fructe;

 mediu de eliberare a unor produṣi rezultaṭi din procesele biologice: CO2, apă
de transpiraṭie;

 reguator al energiei solare.

b) Microclimatul (clima locală) se caracterizează prin:

 lungimea zilei;

 durata de strălucire a soarelui;

 cantitatea de energie iradiată de soare;

 microtemperaturile;

 distribuṭia vântului;

 umiditatea atmosferică;

 precipitaṭii;

 presiunea atmosferică

COMPONENTA BIOLOGICĂ (BIOCENOZA) este alcătuită din totalitatea

microorganismelor vegetale ṣi animale care stabilesc relaṭii intraspecifice ṣi interspecifice.

1.2. Structura ecosistemului

Pentru aprecierea caracterelor structurale ale ecosistemului se au ȋn vedere
următoarele elemente:

a.Elementele structurale legate de particularităṭile biocenozei:

 diversitatea speciilor;

 proporṭia numerică ȋntre specii;

 numărul ṣi densitatea indivizilor ṣi a speciilor;

 biomasa speciilor;

 repartiṭia spaṭială a populaṭiilor;

 dinamica biocenozei.
3
 b.Elementele structurale legate de trăsăturile habitatului:

 natura ṣi dinamica factorilor fizici ṣi chimici;

 natura ṣi dinamica substratului;

 densitatea organismelor vegetale ṣi animale din habitat.

c.Elementele structurale dependente de ecosistem:

 diversitatea biocenozelor ṣi a habitatului exemple: liziera pădurii, stepa,

deṣertul etc. );

 raporturile spaṭiale pe verticală ṣi orizontală ale biocenozelor ṣi biotopului;

 dinamica ecosistemului ȋn cadrul unui ciclu anual (modificările apărute ȋn

cadrul ecosistemului pe parcursul unui anotimp);

 valoarea globală a factorilor cosmici ṣi geografici care influienṭează activitatea

ecosistemului (influienṭa factorilor de mediu, temperatura, umiditatea, etc).

Structura unui ecosistem este reprezentată pe de o parte de structura biotopului şi

pe de altă parte de structura biocenozei.

4
 2. BIOTOPUL

Pentru a defini noţiunea de biotop trebuie să pornim de la semnificaţia celor două

cuvinte greceşti care intră în componenţa acestui cuvânt: bios =viaṭă, topos=loc.
Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici ( apa, vântul, energia solară, clima,
umiditatea ) ṣi relaṭiile dintre ele.

Structura biotopului este reprezentată de:

 factori geografici

 factori mecanici

 factori fizici

 factori chimici

 factori geologici

FACTORI GEOGRAFICI: (poziţia geografică, relieful, structura şi compoziţia

solului, altitudinea, morfologia ş.a,) influenţează biocenoza fiecărui ecosistem. Relieful şi

solul determină structura, compoziţia şi distribuţia populaţiilor de plante şi animale în biotop.

La o aceeaşi latitudine şi longitudine, altitudinea determină condiţii climatice diferite, prin

scăderea pronunţată a presiunii oxigenului, cu influenţe puternice asupra biocenozelor.

Altitudinea şi relieful schimbă foarte mult fizionomia unui biotop, influenţând în mod direct

structura şi dinamica compoziţiei specifice a biocenozei.

FACTORI MECANICI: mişcarea aerului (vânt) şi a apei (curenţi, valuri, etc);

cursurile şi căderile de apă, puterea de eroziune a apelor curgătoare, prezenţa valurilor etc. Ei

acţionează direct asupra biotopului şi asupra biocenozei. Astfel spre exemplu, curenţii de aer

(vânturile) produşi din cauza diferenţelor de presiune atmosferică datorate încălzirii inegale a

aerului din vecinătatea scoarţei terestre, influenţează creşterea şi dezvoltarea, chiar şi aspectul

exterior al plantelor. La rândul lor pădurile pot modifica viteza coloanei de aer. Curenţii de

aer calzi şi uscaţi pot provoca apariţia deşerturilor.

5
 Mişcarea aerului din punct de vedere al efectelor poate avea un caracter de regim
(are o anumita periodicitate) sau un cracter perturbator (tornadele, furtunile puternice).
Vântul are efecte ecologice prin:
- modifică temperatura;
- are rol de transport: al particulelor abiotice (praf, nisip), al particulelor biotice
(polen, spori), al diversilor poluanţi;
- poate duce la o eliminare selectivă, pe vârste, a organismelor dintr-o populaţie,
influenţând structura populaţiei.
Mişcările regulate ale aerului, au prezentat influenţe ecologice importante, influenţând

speciile de plante şi animale în procesul lor evolutiv.

FACTORI FIZICI (CLIMATICI): temperatura, apa, focul, lumina, umiditatea. Ei

determină compoziţia şi evoluţia biocenozelor.
Temperatura depinde de intensitatea radiaţiilor solare şi influenţează viaţa
animalelor şi plantelor. La nivelul solului, temperatura este influenţată de covorul vegetal, de
tipul de sol precum şi de prezenţa apei. Astfel, solul umed se încălzeşte mai greu decât solul
uscat. Temperatura determină repartiţia diferenţiată a vieţuitoarelor şi plantelor după
preferinţele termice, iar la anumite vieţuitoare determină anumite adaptări morfologice.
Din punct de vedere ecologic se poate vorbi de următoarele tipuri de temperaturi:

• temperatura zero este temperatura la care începe dezvoltarea şi activitatea imediată a

unei specii;
• temperatura eficientă este temperatura la care dezvoltarea se produce în ritm
normal;
• temperatura optimă este temperatura la care procesele metabolice, creşterea şi
dezvoltarea se produc cu randament maxim.
După modul în care organismele pot suporta variaţiile de temperatură ale mediului
extern acestea se clasifică în :
- organisme stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură;
- organism euriterme – suportă variaţii mari.
Clasificarea organismele după modul de reglare al temperaturii se poate face astfel:
- organisme homeoterme (îşi menţin aproximativ constantă temperatura corpului);
- organisme poikiloterme (temperatura corpului variază în funcţie de temperatura mediului
înconjurător).
6
 O altă clasificare poate fi în:
- organisme ectoterme
-organisme endoterme.
Organismele ectoterme cuprind plantele, reptilele, protozoarele, care se bazează pe
sursele externe de căldură pentru creşterea temperaturii corpului.
Organismele endoterme cuprind pasările şi mamiferele, capabile să producă căldură
internă pentru a-şi ridica temperatura corpului.
Sisteme biologice (sisteme deschise), au un permanent schimb cu mediu înconjurător.
Ele au o serie de mecanisme fiziologice şi comportamentale pentru a regla temperatura
corpului.
Umiditatea

Apa constituie mediul intern al tuturor organismelor reprezentând peste 90 % din

compoziţia materiei vii. Ea are două trăsături importante: capacitate termică mare şi densitate
maximă la temperatura de 40 C.
Capacitatea calorică mare a apei face ca aceasta să absoarbă o cantitate mare de
energie termică cu o modificare mică a temperaturii, astfel viaţa acvatică este protejată de
fluctuaţiile de temperatură.
Formele prin care acest factor influenţează activitatea biocenozelor sunt: precipitaţiile
sub toate formele şi umiditatea atmosferică.
Pentru plantele terestre sursa de aprovizionare cu apă o reprezintă solul care
funcţionează ca un rezervor, pentru apa provenită din precipitaţii.
Nu toată apa care se găseşte în sol este accesibilă plantelor, aceasta datorită faptului
că forţa de absorbţie a acesteia de către rădăcini este mai mică decât forţa de reţinere la
nivelul particulelor de sol sau în micropori.
Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu. Menţinerea echilibrului dintre intrări şi
ieşiri a condus în timp, la dezvoltarea unor adaptări morfologice, fiziologice şi
comportamentale ale vieţuitoarelor pentru a permite supravieţuirea populaţiilor.

Ȋn raport cu nevoile de apă, organismele se clasifică ȋn:

a)hidrofile – trăiesc numai ȋn apă (nufărul, larve de efemeride);
b)mezofile – ocupă biotopi cu umiditate moderată (plantele din pajiṣtile naturale ale zonei
temperate –Poa pratensis, amfibieni- salamandră );
7
c)xerofile – se ȋntâlnesc ȋn zone aride, cu deficit permanent sau temporar de apă (salcâmul).
Focul ca factor ecologic focul influenţează puternic structura, dinamica, succesiunea
şi productivitatea biocenozelor şi este considerat factor distructiv, dar totuşi în unele situaţii
el are efecte ecologice complexe, acţionând ca un factor de selecţie asupra biocenozelor.
Efectele focului din savane asupra fertilităţii solurilor din regiunile tropicale,
reprezintă un aspect mult discutat. In general, în aceste zone incendiile determină sporirea
potenţialului de producţie al solului, favorizând constituirea unui covor ierbos util.
În zonele cu incendii frecvente, ȋn structura biocenozelor se găsesc predominant
asociaţii vegetale pirorezistente.
Lumina influenţează viaţa organismelor prin: intensitate, durată şi calitatea acesteia,
determinată de lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice absorbite din spectrul solar.
Aceasta are în componenţă:
- radiaţii ultraviolete cu lungimea de undă de 280 - 380 nm (nanometri);
- radiaţii vizibile fotosintetizante cu lungime de undă de 380 - 780 nm şi
- radiaţii infraroşii cu lungimea de undă de 780 – 3000 nm.
Din spectrul acestora interesează cel vizibil, care îndeplineşte funcţiile esenţiale ale
ecosistemelor (informaţională şi energetică).
Din punct de vedere ecologic, lumina are două funcţii esenţiale: energetică şi
informaţională.
Pământul prin mişcarea de rotaţie în jurul soarelui, face ca Ecuatorul să primească o
cantitate mai mare de radiaţie solară pe unitatea de suprafaţă, fată de zonele aflate la latitudini
mai mari. Prin repartizarea diferenţiată pe suprafaţa pământului a energiei solare rezultă
diversitatea climatelor şi distribuţia organismelor.
O altă diferenţiere o constituie alternanţa zi-noapte. Deşi durata perioadei de noapte şi
de zi, este aceeaşi pe glob, apar diferenţieri în succesiune, astfel la ecuator noaptea şi ziua au
cicluri de câte 12 ore, iar la poli prezintă cicluri de câte 6 luni.
Efectele energiei solare absorbite de organismul vegetal se manifestă activ în:
- intensitatea fotosintezei;
- variaţii în structura frunzei, a concentraţiei sucului celular şi a cantităţii de apă;
- variaţii în cantitatea de pigmenţi;
- variaţii în transpiraţie şi respiraţie;
-modificări în producerea de glucide, aminoacizi, proteine, etc.

8
 Regimul de lumină este modificat de vegetaţie. Covorul vegetal influenţează
cantitatea de radiaţii solare astfel:
- o parte sunt reflectate de către plante (70% din infraroşii şi 10-20% spectrul vizibil verde);
- o parte sunt absorbite şi folosite în fotosinteză (albastre şi roşii);
- o parte trec prin învelişul vegetal la nivelul solului.
Datorită radiaţiilor luminoase plantele şi animalele percep semnalele exterioare, astfel
declanşându-se răspunsul la relaţiile cu mediul.
Efectul informaţional al luminii pentru animale constă în perceperea formelor,
culorilor, distanţelor şi a mişcărilor obiectelor înconjurătoare, dar şi în modificarea activităţii
lor.
FACTORI GEOLOGICI: sunt reprezentaṭi de substrat(sol ṣi rocă).
FACTORI CHIMICI: (compoziţia ionică, salinitatea, oxigenul, pH-ul) sunt
reprezentaţi de substanţele organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte,
din excreţiile şi secreţiile organismelor vii, cât şi de substanţele minerale (compuşi azotaţi,
fosfaţi, sulfaţi etc.) eliberate în sol de microorganisme. Acestea servesc drept materie primă
în sinteza biomasei vegetale de către producătorii primari (plante şi microorganisme
fotosintetizatoare). Substanţele organice şi minerale circulă din mediul lipsit de viaţă în
materia vie, contribuind la realizarea ciclurilor biogeochimice în natură. Structura minerală a
biotopului diferă de la o zonă la alta influenţând foarte mult biocenoza respectivă. Astfel, pe
o rocă calcaroasă se va forma un sol alcalin foarte uscat (rendzină) pe care sa va putea
dezvolta o floră şi faună foarte bogată, variată şi abundentă. Pe un sol acid (podzol) se va
dezvolta o vegetaţie uniformă de buruieni care se vor asocia cu un număr mic de specii de
animale. Solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile humice sunt cele mai productive.

9
 3. BIOCENOZA

Termenul de biocenoză (lb. greacă, bios = viaţă; koinos = comun), introdus în ştiinţă
de către Karl Mőbius, reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii
ataşaţi unui anumit biotop.

Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei vii, format din populaṭii legate
teritorial ṣi studiul interacṭiunii acestor populaṭii.
Structura biocenozei este determinată de structura specifică, de diversitatea,
distribuṭia ȋn spaṭiu, numărul ṣi biomasa speciilor componente , dinamica ṣi relaṭiile dintre
specii.
Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea
plantelor superioare), zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă
organică) şi microbiocenoză (microfloră, microfaună, microorganisme). Un loc central în
structura biocenozei îl ocupă fitocenoza.
Cele trei sectoare ale ecosistemelor sunt grupări de vieţuitoare reunite în virtutea
apartenenţei lor la marile unităţi ale sistematicii biologice. Ele au roluri structurale şi
funcţionale bine definite în arhitectura de ansamblu a ecosistemelor.
Indivizii speciilor care alcătuiesc biocenoza nu trăiesc izolaţi, ci formează populaţii cu
densităţi materiale după împrejurări. Prin intermediul nivelului de integrare sau de organizare
populaţională, indivizii diferitelor specii se află în permanente relaţii de influenţă reciprocă.
Totalitatea relaţiilor de interdependenţă dintre indivizii diferitelor populaţii formează o reţea,
mai mult sau mai puţin densă de interacţiuni, iar speciile alcătuitoare comunică prin
intermediul ei la diverse niveluri.

10
 Existenţa reţelei de interacţiune deosebeşte atât biocenozele, cât şi ecosistemele de o
mulţime oarecare de elemente alăturate, fără dependenţe reciproce între ele.
Interacţiunile care se stabilesc între indivizii şi populaţiile diferitelor specii dintr-o
comunitate constituie un puternic filtru de selecţie pentru speciile provenite din ecosistemele
învecinate. Reţeaua de interacţiuni a unei biocenoze poate să favorizeze sau să defavorizeze
aclimatizarea şi integrarea unei specii alohtone în interiorul sistemului deja constituit.
Respingerea unei specii nou venite într-o biocenoză se poate datora fie unui factor din
biotop cu acţiune restrictivă, adeseori în conformitate cu legea toleranţei (filtru de biotop), fie
reţelei de interacţiuni a biocenozei, conform legii lui Gause:
,, Ȋntr-un ecosistem, indiferent de configuraţia lui, două specii nu pot să ocupe în
acelaşi timp aceeaşi nişă ecologică, adică să îndeplinească exact aceleaşi funcţii într-o
configuraţie dată.’’
Ȋntre biocenoză şi biotop au loc schimburi permanente de materie, energie şi
informaţie.
Ȋn cadrul biocenozei, populaţiile sunt interdependente atât teritorial cât şi funcţional.
Interdependenţa funcţională se manifestă prin faptul că fiecare populaţie din biocenoză, prin
desfăşurarea sa, îndeplineşte un rol, o funcţie, care se răsfrânge asupra celorlalte populaţii. La
baza acestei interdependenţe stau relaţiile trofice, care unesc direct sau indirect toate speciile
din biocenoză. Aceste legături trofice asigură circuitul substanţelor în acel fragment al
scoarţei terestre, din mediul neviu în cel viu şi invers.
O trăsătură caracteristică a sistemului biocenotic este productivitatea sa biologică,
însuşire pe care o posedă fiecare populaţie în parte, dar care se realizează numai în cadrul
biocenozei.
Ȋn cadrul unei biocenoze relaţiile ce se stabilesc între speciile convieţuitoare sunt
compexe şi bazate pe asigurarea unor condiţii esenţiale privind reproducerea, selecţia,
protecţia şi răspândirea. Aceste relaţii complexe exprimă gradul de saturare al habitatului cu
materie vie şi posibilităţile de instalare ale unor noi specii (populaţii). Din acest punct de
vedere, biocenozele pot fi:
o saturate, în care nu mai pot pătrunde alte specii;
o nesaturate, în care se pot dezvolta şi speciile emigrate din alte biocenoze.
După originea lor, biocenozele sunt naturale, semiartificiale şi artificiale.
Biocenozele naturale sunt comunităţi biologice în care nu a intervenit omul. Până în
paleolitic toate biocenozele care formau biosfera erau biocenoze naturale. Influenţa omului
11
asupra mediului s-a accentuat şi a început să fie simţită în perioda neolitică. In prezent, numai
anumite porţiuni din biosferă au rămas neinfluenţate de activităţile umane.
Biocenozele semiartificiale cuprind comunităţi biologice în care omul a intervenit
profund, dar care mai păstrează unele specii din biocenozele naturale. Astfel de biocenoze
sunt culturile agricole, comunităţile biologice din diverse bazine acvatice amenajate etc.
Biocenozele artificiale sunt costituite în întregime de om. De pildă, biocenoza unui
acvariu, a unei nave cosmice etc. După mediul de viaţă, biocenozele sunt acvatice şi terestre,
iar după stadiul în care se află la un moment dat se grupează în biocenoze tinere, mature şi
senescente.
Structura biocenozei, ca a oricărui sistem, cuprinde atât totalitatea elementelor
componente, cât şi relaţiile sale spaţiale şi temporale.
Primul element al structurii unei biocenoze îl reprezintă componenţa speciilor. Cu cât
o biocenoză creşte în complexitate, cu atât este mai stabilă şi cu posibilităţi multiple de
autoreglare.
Un alt element structural de care trebuie să se ţină seamă, îl reprezintă stabilitatea
proporţiilor dintre specii şi a rolului jucat de anumite specii în cadrul grupărilor funcţionale
de organisme: producători primari, consumatori şi descompunători. Totodată trebuie să se
ţină cont de faptul că numeroase specii prezintă o anumită valoare economică sau stiinţifică.
Proporţiile cantitative dintre specii influenţează profund structura unei biocenoze.
Criteriul de apreciere dintre specii se face ţinând seama de numărul, biomasa, cantitatea de
energie şi rolul lor funcţional.
Speciile care compun biocenoza se modifică atât diurn cât şi sezonier. Cunoaşterea
aspectului fenologic al biocenozei ne ajută să apreciem pe o perioadă mai lungă de timp
aspectul său calitativ şi cantitativ.
Corelaţiile care se stabilesc între diferitele componente structurale ale unei biocenoze
contribuie la evidenţierea a ceea ce este propriu şi specific acestui sistem luat ca întreg.
O biocenoză nu este perfect omogenă în tot cuprinsul său. Părţile componente sunt
caracterizate printr-o mare heterogenitate care se intecondiţionează în cadrul sistemului din
care face parte.
Diferenţierea în spaţiu a biocenozei se manifestă atât în plan vertical cât şi pe plan
orizontal.

12
 4. NIṢA ECOLOGICĂ

Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă

ecologică.

Niṣa ecologică reprezintă o unitate funcṭională care indică distribuṭia unei specii
determinată de biotop ṣi resursele de hrană.

Kroes (1977), consideră că acest concept are aspecte principale: nişa trofică, nişa
spaţială şi nişa pluridimensională.

Nişa spaţială [Grinnell, 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă, de teren în care

specia îşi găseşte un adăpost.

Nişa trofică [Ch. Elton, 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii, a
relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi.

Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia

poate supravieţui.

În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor, ceea ce

înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. Specii
înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa.

De exemplu, diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită
adaptărilor la diferite surse de hrană.

La plante ṣi animale niṣa ecologică este alcătuită din patru componente:

a) Nişa spaţială – este formată din factorii climatici ṣi fizico-chimici ai suprafeṭei

de teren ocupată în care ȋṣi găseṣte adăpost organismul;

b) Nişa fenologică - cuprinde suprafaṭa de teren ocupată de organismele

vegetale;

c) Nişa pluviometrică – este formată din niṣa spaṭială la care se adaugă

precipitaṭiile ajunse pe suprafaṭa respectivă;

d) Nişa trofică – cuprinde specii de plante care populează acelaṣi biotop ṣi care se
deosebesc ȋntre ele prin:
 exploatarea resurselor de hrană ȋn perioade diferite ale anului; de exemplu
brânduṣa ṣi rodul pământului.

 rezistenṭa diferită la modificări bruṣte ale temperaturii;

 perioade diferite de reproducere, ȋn timpul anului: exemplu: cornul ṣi socul.

13
 5. STRUCTURA TROFICĂ A BIOCENOZEI

Totalitatea raporturilor ṣi a relaṭiilor de nutriṭie care se stabilesc între diferitele specii

din cadrul unei biocenoze alcătuiesc structura sa trofică.
Un nivel trofic reuneşte specii diferite care îndeplinesc aceeaşi funcţie în procesul de
transfer al materiei şi energiei din cadrul unei biocenoze. În acest sens există 3 niveluri trofice
principale:
I. Producătorii de substanṭă organică reprezentaṭi de plantele verzi ṣi bacterii, care
produc prin fotosinteză sau chemosinteză (folosind energia chimică) substanṭă organică în
care este înmagazinată energie.

II. Consumatorii – organisme heterotrofe:

1. Consumatori primari- de ordinul I - (fitofagi) - organisme care consumă hrană

vegetală. Ei sunt reprezentaţi de: virusurile plantelor (virusul mozaicului tutunului); bacteriile
care infectează plantele spontane şi de cultură; ciupercile parazite pe plante, plantele
superioare parazite pe plante (Orobanche, Cuscuta) şi semiparazite (vâscul); animale
fitofage (în ape: peşti ca roşioara, scoici, melci etc.; pe uscat – melci, insecte, păsări care se
hrănesc cu fructe şi seminţe, ierburi: forfecuţa, botgrosul, piţigoii etc., mamifere rozătoare şi
erbivore. Toate aceste organisme îndeplinesc funcţia de punere în circulaţie a hranei produse
de plante şi transformarea acesteia în hrană animală, respectiv bacteriană.

2. Consumatori secundari – de ordinul II - sunt reprezentaţi de bacteriofagi, virusurile

animalelor, ciupercile parazite pe animale, animalele zoofage (în ocean-rechinii, în apele
continentale peştii răpitori - şalăul, ştiuca, păsări ichtiofage - cormoranii, stârcii, pe uscat –
păianjeni, insecte răpitoare, viermi paraziţi, reptile, păsări insectivore-rândunica şi răpitoare -
bufniţa, mamifere carnivore – vulpea. Aceştia împiedică pierderea energiei, distrugerea
substanţei organice şi deci contribuie la creşterea productivităţii biosferei.

3. Consumatori terţiari – de ordinul III - carnivorele de vârf, nu sunt consumate de

nici un fel de animale (Ex. vulturul, râsul, leul, nisetrul, ştiuca). Ei utilizează ultimele resurse
energetice ale substanţei vii după transformările suferite în biosferă.

III. Descompunatorii – sunt bacterii ṣi ciuperci care descompun materia organică

moartă în săruri minerale ce sunt utilizate de plantele verzi, în procesul fotosintezei, pentru
prepararea hranei.

Speciile aparţinând diferitelor nivele trofice sunt legate între ele prin relaţii de nutriţie
alcătuind lanţurile trofice.

Aceste lanţuri sunt căi unidirecţionale de transfer al materiei şi energiei, fiecare lanţ
trofic fiind alcătuit dintr-o bază trofică şi un număr variabil de verigi.
14
 Deci, lanţul trofic – reprezintă un şir de câteva organisme diferite funcţional, prin care
energia şi atomii circulă numai de la un nivel trofic inferior la un nivel trofic superior.
Lanţurile trofice nu depăşesc de regulă 5-6 verigi, deoarece o cantitate limitată
de substanţă şi energie nu este suficientă decât pentru câteva organisme diferite funcţional.
În natură, între lanţurile trofice există puncte de contact (prin activitatea trofică
largă a unor specii prezente în mai multe lanţuri trofice), creându-se o reţea trofică, prin care
se realizează stabilitatea relativă în ecosisteme.
Deci, o retea trofica este formată din mai multe lanţuri trofice interconectate la
diferite nivele.

Reţele trofice

1. terestre, 2. acvatică

Piramidele trofice

Sunt reprezentări cantitative ale lanţurilor trofice. Pot fi reprezentări ale biomasei, ale
numărului de organisme sau ale transferului de energie de la un nivel trofic la altul.

15
 6. FUNCṬIILE ECOSISTEMULUI

Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile

biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic.

Funcțiile importante ale unui ecosistem sunt:

I. Funcţia energetică

Constă ȋn captarea energiei solare de către plante ṣi transferarea ei la consumatori.

Principala sursă de energie a ecosistemului este energia solară captată de către plante cu
ajutorul clorofilei.
Energia acumulată de plante sub formă de substanṭă organică poartă denumirea de
producṭie primară.
Trecerea energiei prin ecosistem într-un singur sens,de la producători la consumatori,
se numeşte flux de energie.
Ecosistemul nu produce energie, ci funcţionează ca un laborator de acumulare şi
transformare a acesteia.
Ecosistemele naturale sunt susţinute de două surse de energie:
 energia electromagnetică a radiaţiilor solare
 energia chimică a diferitelor substanţe.

Cantitatea energiei incidente la nivelul Terrei este 1,94 cal/cm2/min (în România este
de 1-1,4 x 106 kcal/m2/an (Puia şi Soran, 1984).

Ea este determinată de:

 latitudine - care determină unghiul de incidenţă al razelor solare;
 expoziţia terenului;
 natura substratului;
 alţi factori: nebulozitate, suspensii, vapori de apă.
Energia solară este valorificată de două grupe de producători primari:
 plantele verzi şi algele care captează energia radiaţiilor solare şi o convertesc în
substanţe organice;
 bacteriile fotosintetizante care realizează fotosinteza cu ajutorul pigmenţilor
fotoasimilatori.
16
 Energia solară incidentă este captată parţial de producătorii primari şi
transformată în producţie primară brută (PPB). O parte din energia acumulată sub această
formă se pierde în procesul respiraţiei R. O altă parte se acumulează în biomasă sub formă de
producţie primară netă (PPN). Energia fixată în producţia primară netă constituie sursa de
energie ca hrană pentru consumatorii primari (C1) reprezentaţi de fitofagi, iar alta se
transformă în detritus după moartea plantelor. Detritusul este consumat parţial sau total de
detritofagi şi descompunători. Din cantitatea totală de energie consumată sub formă de hrană
de către fitofagi o parte serveşte pentru desfăşurarea activităţii lor o altă parte se risipeşte sub
formă de căldură în respiraţie R1, o altă parte este eliminată în mediu sub formă de
excremente iar o altă parte se acumulează sub formă de biomasă, reprezentând producţia
consumatorilor primari (productia secundara neta – PSN).
II. Funcția de circulaţie a materiei;

Trecerea substanṭelor din biotop ȋn organismele vii şi din organismele vii

ȋȋn biotop poartă numele de ciclu biogeochimic.
Substanṭele anorganice sunt preluate din apă ṣi sol de către organismele vegetale ṣi
animale ṣi transformate ȋn substanṭe proprii sau eliminate sub formă de dejecṭii,
exometaboliṭi, transpiraṭie, etc.
Cu ajutorul energiei solare, plantele realizează transformarea substanṭelor anorganice
ȋn substanṭe organice ȋn procesul fotosintezei de unde sunt preluate de consumatori primari,
secundari, terṭiari, cuaternari, ȋn cadrul lanṭurilor trofice.
III.Funcția de autocontrol ṣi stabilitatea ecosistemului

Funcṭia de autoreglare ( autocontrol) a ecosistemului rezultă din conexiunile care se

stabilesc între populṭiile şi speciile componente ale biocenozei ṣi dintre acestea şi biotip. Prin
autocontrol se păstrează starea de echilibru ȋntre populaṭiile biocenozei.
17
7. SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ (DEZVOLTAREA ECOSISTEMULUI)

În afara schimbărilor zilnice şi sezoniere, fiecare ecosistem cunoaşte o anumită

dezvoltare, adică o transformare lentă, dar permanentă, de la simplu la complex. Acest proces
de durată presupune parcurgerea mai multor stadii, de la cel de pionierat (juvenil) până la cel
de climax sau de maturitate.
Succesiunea ecologică - procesul ireversibil de trecere a ecosistemului prin faze de
evoluţie, de la formare până la maturizarea lui ca rezultat al interacţiunii dintre biocenoză şi
biotop.
Deci, este procesul prin care speciile unei biocenoze suportă modificări în compoziţia
speciilor şi în abundenţa lor relativă într-o comunitate, ca răspuns la modificările datorate
fluctuaţiei naturale a factorilor ecologici sau a celor provocate de factori antropici.
Primele specii care apar, sunt numite “pionier”, şi prezintă largi capacități biotice. Ele
pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate ecologic.
Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei, dar caracterul
şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic.
Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi
mediul său abiotic.
Biocenoza, prin activitatea sa, modifică biotopul. De exemplu, plantele leguminoase
îmbogăţesc solul în azot, favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest
factor.
Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol,
eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot
continua. În urma modificării biotopului, acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică
biocenoza, care au şi produs, eventual, transformările. Aceste specii regresează şi chiar dispar
treptat, lăsând locul altor specii, mai bine adaptate la noile condiţii, care au fost favorizate în
competiţia interspecifică.
Succesiunea poate fi primară, atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu
a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută, lava răcită a unui vulcan,
dune de nisip nou formate, un bazin de apă nou format etc.) sau secundară, atunci când specii
din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză, dar aceasta
a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice.
18
 II. TIPURI DE ECOSISTEME NATURALE ṢI
ARTIFICIALE

1. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR
I. În funcţie de substrat, ecosistemele se clasifică în:

a) Ecosisteme terestre: păduri , pajişti.

b) Ecosisteme acvatice care, la rândul lor sunt clasificate după:
 Mişcările masei de apă:

ecosisteme de apă curgătoare: pârâuri, râuri, fluvii.

ecosisteme de apă stătătoare: temporare (mici ochiuri de apă) ṣi permanente (bălţi,

lacuri, mlaştini).

 Valorile salinităţii apei:

ecosisteme cu salinitate scăzută: ape dulci

ecosisteme cu salinitate moderată: ape salmastre

ecosisteme cu salinitate mare: Lacul Sărat, Lacul Techirghiol.

 Cantitatea de substanţă organică din apă:

ecosisteme cu resurse nutritive reduse, bogate în oxigen şi cu biocenoză săracă:

lacurile de munte

ecosisteme cu resurse nutritive reduse, cantitate redusă de oxigen şi biocenoză

complexă: bălţile din Delta Dunării

ecosisteme cu resurse nutritive bogate, sărace în oxigen, apă acidificată şi cu

biocenoză săracă: turbăriile.

II. În funcţie de categoria trofică predominantă, ecosistemele se clasifică în:

a) Ecosisteme în care predomină producătorii primari: păduri, păşuni, culturi agricole.

b) Ecosisteme în care predomină consumatorii, de exemplu peşterile.

III. În funcţie de gradul de dezvoltare (succesiunea ecologică), ecosistemele pot fi:

a) tinere: exemplu: culturile agricole (activitatea producţiei primare este mai mare decât
a consumatorilor)

19
 b) mature: exemplu: pădurile (activitatea producţiei primare este egală cu a
consumatorilor)

c) bătrâne: exemplu: pajiştile suprapăşunate (predomină activitatea consumatorilor)

IV. După origine, ecosistemele sunt:

a) naturale: păduri, păşuni, peşteri

b) artificiale (antropizate): culturi agricole, iazuri, bazine piscocole.

2. ECOSISTEMELE ANTROPIZATE- au apărut ca urmare a acṭiunii omului asupra

mediului.

Tipurile de ecosisteme antropizate:

1.ecosisteme terestre antropizate:

Agrosistemele se caracterizează prin:

 Simplitatea biocenozei-număr mic de specii;

 Sărăcirea biocenozei prin diminuare de legături interne;

 Fragilitate a echilibrului ecologic.

Sistemele rurale ṣi urbane industriale se caracterizează printr-un mare grad de

antropizare determinat de aglomerările de populaṭie şi industrializare. Se constată o
răspândire extrem de diversă a grupărilor omeneşti sub formă de aṣezări stabile.

Aşezările pot fi ȋn funcṭie de populaṭiile predominante şi gradul de confort:

a.urbane – contact redus cu mediul natural;

b.rurale – contact strâns cu mediul rural.

Complexele zootehnice

a. :Particularităṭi ale biocenozei

*aparṭine unei singure specii, iar de multe ori unei rase cu performanṭe productive ridicate;
*indivizii sunt ȋntreṭinuṭi ȋn boxe, adăposturi pe categorii de sex, vârstă;
populaṭiile sunt omogene genetic ṣi fenotipic;
*animalele şi-au pierdut instinctul de teritoriu ṣi pe cel matern;
*se remarcắ creṣterea agresivităṭii şi a stresului;
*alte specii de consumatori devin concurente pentru hrană (şoareci, şobolani);

20
*predomină organismele patogene producătoare de boli ;
*baza trofică este reprezentată de culturile furajere.
b. Particularităṭi ale biotopului:
*microclimat generat de temperatură, umiditate şi luminozitate;
*însuşirile ecologice ale biotopului asigură fiecărei specii o productivitate maximă.

Particularităṭile sistemelor antropizate

 Gradul de antropizare diferă de la o regiune la alta, în funcṭie de densitatea populaṭiei

umane;
 Consumul de energie a crescut ca urmare a folosirii unor surse de energie;
 Stabilitatea este redusă în comparaṭie cu stabilitatea ecosistemelor naturale şi este
permanent controlată de om;
 Ciclurile biogeochimice sunt modificate cantiativ şi calitativ, circulaṭia substanṭelor
are loc în cea mai mare parte neciclic, efectul peturbării ciclurilor fiind acumularea
deşeurilor;
 Lanṭurile trofice sunt mult modificate şi simplificate, veriga finală , de cele mai multe
ori, fiind reprezentată de om;
 Simplificarea biocenozei ca urmare a reducerii numărului de specii componente
afectează echilibrul ecologic al ecosistemului.

21
 CONCLUZII

Termenul de ecosistem se referă la o serie de interacṭiuni dintre organisme ṣi

sistemele dependente de energia solară din care sunt alcătuite, cuprizând atât producători
primari cât ṣi consumatori ṣi descompunatori. Un ecosistem poate fi găsit la orice nivel ṣi
orice scară, pornind de la global ṣi până la local. La nivelul superior al scării, sistemul suport
al vieṭii planetei noastre este un ecosistem alimentat cu energie solară ṣi menṭinut unit cu
ajutorul circuitului apei care funcṭionează ca ṣi circuitul sanguin. La nivelul inferior al scării,
sistemele biotice locale sunt menṭionate ca ecosisteme diferite, dar interdependente: păṣune,
pădure, lac, curs de apă ṣi aṣa mai departe. Acesta este tipul de ecosistem care susṭine
societăṭile locale cu cele necesare vieṭii cum ar fi recoltele, nutreṭul, combustibil din lemn,
cherestea, peṣte, carne ṣi aṣa mai departe ṣi de care locuitorii planetei au nevoie.
Ecosistemele produc cantităṭi imense de resurse regenerabile ṣi servicii pe care se
bazează societatea umană. Aceasta înseamnă că utilizarea de catre om a acestor resurse ṣi
servicii este dependentă de existenṭa, operarea ṣi menṭinerea ecosistemului multifuncṭional.
Ȋn urma studiului bibliografic despre ecosisteme, formulez o serie de propuneri pentru
protejarea acestora:
 folosirea unor tehnologii nepoluante sau mai puţin poluante sau renunţarea la
activităţile ce generează poluare;
 promovarea unui turism ecologic ṣi durabil;
 reciclarea materialelor (fier, aluminiu, metale neferoase, sticlă, deşeuri de hârtie etc.)
reduce mult impactul deşeurilor asupra mediului și contribuie totodată la conservarea resurselor
naturale;
 crearea cadrului pentru valorificarea deṣeurilor biodegradabile, din deṣeurile
menajere;
 aplicarea legislaṭiei privind protecṭia mediului în toate domeniile.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. Barnea, M., Ecologie generală ṣi protecṭia mediului, Editura Ceres, Bucureṣti, 2000.
2. Copilu, D., Biologie – Manual pentru clasa a VIII-a, Editura All, Bucureṣti, 2004.
3. Georgescu, B., Ecologie, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2006
4. Ghenescu, N. ṣi alṭii, Ecologie,Editura LVS Crepuscul, Ploieṣti, 2004.
5. https://www.scribd.com/document/152449414/Ecologie
6. http://www.scoala1roman.ro/rosamsun/ECOSISTEME%20DIN%20ROMANIA.pdf

23