Sunteți pe pagina 1din 7

Ecosisteme acvatice

Se diferentiaza în functie de caracteristicile mediului de viata, apa, în ecosisteme


de ape statatoare (ecosisteme lentice) si curgatoare (ecosisteme lotice).
Ecosisteme lentice
Sunt de mai multe tipuri în functie de dimensiuni, evolutie, compozitia chimica a
apei. Astfel, dimensiunea determina împartirea în ecosisteme de lac, mlastina si balta, iar
compozitia chimica a apei le diferentiaza în functie de salinitate (de apa dulce si de apa
sarata) si aprovizionarea cu substante nutritive (oligotrofe, mezotrofe si eutrofe).
1. Lacul
A fost printre primele studiate de ecologi datorita usurintei cu care putea fi abordat.
Structura biotopului si structura functionala sunt bine individualizate, categoriile
identificate fiind utilizate si pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice.
Structura spatiala este determinata de distributia temperaturii, luminii si oxigenului în
raport cu adâncimea.
2. Balta
Are o adâncime mai mica (3-5 m). În zona malurilor, apare rogozul, pipirigul, stuful si
papura, iar în larg sunt raspândite plante cu frunze plutitoare ca broscarita, plutnita,
nufarul alb si galben, lintita, cât si cele submerse ca sârmulita apei, ciuma apei, bradis etc.
În structura fitoplanctonului intra algele albastre, algele verzi, algele silicoase, iar a
zooplanctonului populatii de rotifere. Balta este populata de crap, biban, stiuca, salau, dar
si de diferite specii de broaste, pasari si mamifere (guzgan, bizam, vidra, nurca etc.).
3. Mlastina
La nivelul României se diferentiaza doua categorii: mlastini eutrofe, cu vegetatie
caracteristica baltilor si mlastini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece si
umed, în zonele cu sisturi cristaline, gresii, granite, sedimentare sau în zonele montane
unde substantele provin partial din mineralizarea materiei organice animale si vegetale.
Aici este prezent muschiul de turba (Sphagnum) si alte specii vegetale (bumbacarita,
rogoz, roua cerului).
4. Marea Neagra
Se caracterizeaza prin existenta a doua straturi de apa:
a) la suprafata, un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16- 17%) si mai usor, oxigenat,
în care se situeaza cea mai mare parte a biocenozei.
b) un strat de adâncime (peste 180-200 m), mai sarat (salinitate – 21-22%) si mai greu,
încarcat cu hidrogen sulfurat, lipsit de oxigen si, implicit, de formele aerobe de viata.
Între cele doua straturi nu exista schimb de ape, stratul superficial (mai usor) plutind
deasupra celui de adâncime (mai greu).
Producatorii sunt reprezentati de algele planctonice, grupa consumatorilor incluzând
zooplanctonul, pesti obisnuiti (hamsii, stavrizi, guvizi); sturioni (nisetru, morun, cega,
pastruga) denumiti de Herodot „pesti fara oase”; rechini; delfini si, pâna în 1984, foci.
Pe plaja de la Mamaia, Costinesti, Navodari „esueaza” în cantitati mari alge verzi cu talul
latit si marginile ondulate, denumite popular salatica de mare, precum si alge brune si
rosii, bogate în iod. În zona de litoral cuibaresc specii de pescarus argintiu, chira
de mare, furtunar s.a. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante
arenicole ca varza de nisip, cârcelul, ridichea de nisip, scaiul vânat, pelin de nisip, lucerna
de nisip, castravetele de mare etc.

Ecosisteme lotice
Se diferentiaza în functie de particularitatile reliefului strabatut în pâraie si râuri:
a. De munte
În albia putin adânca si îngusta a râurilor si pâraielor substratul este neuniform
format din bolovanisuri, pietrisuri, nisip. Pantele mari, uneori discontinue, determina o
viteza de scurgere mare apei si formarea de cascade. Debitele sunt relativ mici,
temperatura apei coborâta, variabila de la anotimp la anotimp. Transparenta apelor este
mare (anulându-se însa în perioadele de torentialitate – ploi puternice, topirea zapezilor),
iar concentratia de saruri dizolvate este scazuta. Plantele (muschi, alge) si animalele
(rotifere, cladocere) prezente aici au cerinte mari fata de oxigen, manifestând diferite
adaptari morfologice pentru a evita antrenarea de curentii puternici. Dintre vertebrate,
reprezentativ este pastravul, alaturi de care se întâlnesc zglavocul, lipanul, molanul etc.
b. De zone deluroase
Fitoplancton permanent. Biocenoza saraca. Oxigenare buna. Malurile sunt mai joase,
albia este mai larga si adânca, fiind marginita de bolovanisuri, pietris, nisip. Pantele au
înclinatii mai mici, determinând o viteza de scurgere mai mica. În apa sunt prezente atât
substante în suspensie, cât si solvite (100-200 mg/l). Variatia termica mai larga în cursul
anului, de la anotimp la anotimp favorizeaza prezenta planctonului, ca o componenta
biocenotica permanenta, formata dintr-un numar mic de populatii – diatomee, alge verzi
si albastre pentru fitoplancton si rotifere, cladocere, copepode pentru zooplancton. În
sectoarele cu viteza redusa, algele si numerose specii de nevertebrate (insecte, larve,
viermi sârma, crustacee mici, gasteropode) se fixeaza de elementele substratului (pietre,
nisip, mâl) formând comunitatea biocenotica bentala.
c. De câmpie
Cursul inferior al râurilor se caracterizeaza prin albii foarte largi, cu acumulari de
mâl si nisip, cu viteza de scurgere si eroziune foarte reduse, dar si o concentratie de saruri
care depaseste 1 250-1 500 mg/l. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona
colinara. În apa apar si plante superioare submerse. Nectonul este si el bine reprezentat
(mreana, clean, boarta, crap, stiuca etc.).
Delta Dunarii
Reprezinta o asociere complexa de ecosisteme interconectate, dependente de regimul
hidrologic al Dunarii care, prin fluctuatiile sale, contribuie la modificari substantiale ale
biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai putin constanta. Diversitatea mare a
conditiilor de mediu, întrepatrunderea si suprapunerea acestora nu permit o delimitare
stricta a ecosistemelor, aflate si ele într-o permanenta interactiune unele cu altele. Cu
toate acestea, se individualizeaza urmatoarele categorii:
a) Apele curgatoare
Sunt reprezentat de cele trei brate ale Dunarii (Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe), canale
si gârle. Fitoplanctonul reprezinta clasa producatorilor, în timp ce un zooplancton variat
si numeroase specii de vertebrate (crap, salau, stiuca, somn, sturioni) compun clasa
consumatorilor.

b) Apele stagnante
Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafata apei (broscarita, bradis, cosor, inarita,
ciuma apei), cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintita, pestisoara, otratel) si în
marginile mlastinoase (ciulini, limba broastei, sageata apei, stuf etc.). Consumatorii sunt
bine reprezentati de pesti din familia Cyprinidelor (crap, cosac, babusca), precum si de
biban, salau, stiuca, somn. În afara acestora, molustele, larve, insectele se asociaza
tulpinilor plantelor sau populeaza zona bentala.
c) Terenurile mlastinoase
Acumulari de mâl si nisip.Cel mai întins biotop al deltei cuprinde regimul hidrologic
al Dunarii.Servesc în timpul viiturilor la reproducerea pestilor de balta, fiind intercalate
între baltile permanente si terenurile inundabile. Practic, formeaza cel mai întins biotop al
deltei actuale. Multe terenuri mlastinoase sunt acoperite cu stufarisuri permanente, a
caror limita spre uscat o constituie o centura de papura si rogozuri. Printre plantele
însotitoare se numara papura, pipirigul, rogozul, sageata apei, stânjeneii, macrisul-de-apa
etc. Prezenta lor depinde de durata si intensitatea inundatiilor de primavara, fiind invers
proportionala cu acestea. Consumatorii micro- si macroscopici sunt mai mult sau mai
putin, comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. Regiunile întinse de
stufarisuri, mai ales cele cu substrat nisipos, dau nastere, cu timpul, la o formatiune
specifica si anume zonele de plaur. Desi este format din stuf, el prezinta asociatii de
organisme constituindu-se într-un adevarat ecosistem care si-a „creat” suportul ecologic.
d) Terenurile inundabile
Se acopera cu apa în timpul viiturilor, iar pe durata apelor mici sunt uscate, acoperite
de pamânt aluvionar si resturi organice. Apropierea de mlastini a unora permite
extinderea biocenozelor acestora, atâta timp cât uscaciunea nu este excesiva, iar pe cele
cu substrat nisipos s-au format asociatii vegetale caracteristice, mai cunoscute fiind cele
de popândaci, alcatuite din specii de rogoz prin acumularea si turbificarea materialului
organic mort, astfel încât sa permita supravietuirea speciei în conditiile alternantei dintre
uscat si apa. Tot aici se întâlnesc zaloagele, respectiv tufe de salcii în care predomina
zalogul sau salcia cenusie. Importanta lor este data de conditiile prielnice pe care le
asigura pentru cuibarit, transformându-se în adevarate colonii de pasari pentru speciile:
tiganus, cormoran pitic, stârc-de-noapte, stârc galben, egreta mica etc. Aceste terenuri, ca
si cele mlastinoase, sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a
ciprinidelor).
e) Grindurile
Constituie suportul ecologic al padurilor de salcii si plopi (Letea, Caraorman) care
concentreaza o diversitate ecologica ridicata, atât a speciilor vegetale, cât si a celor
animale. Astfel, alaturi de numeroasele specii de salcii (Salix) si plopi (Populus),
arbustii (catina alba, catina rosie, maces, dracila, lemn câinesc, corn, sânger, calin),
subarbusti, liane (curpen, vita salbatica, mur, iedera, hamei, volbura mare) si plante
parazite (vâsc) edifica, într-o arhitectura specifica, paduri cu aspect luxuriant.
Paduri cu aspect luxuriant. Padurile Letea si Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante
si rare în flora Europei si arata, comasate pe un spatiu relativ mic, o variatie multipla a
diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride, nisipurilor umede, padurilor,
marginii baltilor si lacurilor. Dintre consumatori, caracteristici sunt soarecii cu botul
ascutit, iepurii si coropisnitele, diferite specii de pasari, vipera, sarpele de apa, spurcaciul,
sitarul de padure, vulturul codalb, bufnita mare, mistret, lup (mai ales iarna). În stufarii si
tufarisurile dinspre mare, în anii favorabili, se pot dezvolta lacustele migratoare, deosebit
de daunatoare pentru culturile agricole, fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în
combaterea lor, cu efecte poluante si asupra celorlalte specii.
f) Zona marii
Loc de reproducere a lacustelor ca latoare. Este reprezentata de mediul marin în care
se simte influenta apelor Dunarii. Aceasta zona este populata cu puieti din familia
sturionilor. În regiunile mai departate de litoral, având o salinitate variabila, se produce o
continua ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale, alimentând
bancurile de scoici, hrana preferata a morunului si nisetrului, care-si vor petrece aici mare
parte din viata. În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetica, dar în acelasi
timp relevanta, s-au facut numeroase „simplificari”. Cu toate acestea, Delta Dunarii
constituie un ansamblu complex de ecosisteme, cu functionalitate proprie, capabil de
autoreglare si caracterizat de stabilitate, important prin functiile sale de filtru biologic,
statiune temporara a unor pasari, loc de reproducere a numeroase specii de pesti,
respectiv de conservare a biodiversitatii.

Ecosistemele terestre

Prezenta substratului solid si disponibilitatea pentru organismele autotrofe, mediul


fluid format de aer, caracterizat de un regim specific al temperaturii si umiditatii, sunt
elemente care diferentiaza categoria ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în
aceasta categorie s-au delimitat plecând de la asociatia de specii vegetale, întrucât aceasta
este aparenta si contribuie la edificarea peisajelor specifice. În acest context, prezenta
speciilor lemnoase este un indicator important de diferentiere, care împarte categoria în
paduri, tufarisuri si pajisti. Formarea unor asociatii de arbori (alcatuite din plante
lemnoase cu tulpina unica) este conditionata de disponibilitatea unor resurse, dar si de
anumite conditii. Primul factor care conditioneaza raspândirea padurii este temperatura,
iar apoi resursele de umiditate. Astfel, padurile se pot forma începând cu zonele unde se
înregistreaza cel putin 60 de zile pe an cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10°C.
Între aceste limite, repartizarea padurilor depinde de bilantul hidric din sol,
respectiv de repartizarea cantitatii anuale a precipitatiilor. De exemplu, în conditiile
climatului temperat-continental din România, raspândirea padurilor va urmari izohietele
anuale de 500 mm.
1. Padurea
Prototipul structural si functional al ecosistemelor naturale îl constituie padurea,
fiindca nici o alta unitate de lucru din ecosfera (biosfera) nu întruneste, în aceeasi masura,
toate elementele alcatuitoare într-o stare de maxima stabilitate, în pofida extremei
complexitati si diversitati. În interiorul padurii pot fi identificate diverse laturi ale
complicatei arhitecturi pe care o înfatiseaza un ecosistem natural, fiindca padurea este,
înainte de toate, o fiinta colectiva, cea mai grandioasa din câte exista, înviorata de viata
proprie, închegata, la rându-i, din milioane de vitei individuale, cât se poate de diverse,
care impresioneaza coplesitor si într-un fel unic spiritul omenesc.
Ecosistemul de padure (forestier) manifesta o tendinta de maximizare a stabilitatii
prin optimizarea structurii biocenozei, cresterea complexitatii relatiilor biocenotice si a
diversitatii genetice a populatiilor din cadrul fiecarei comunitati de viata, întarirea
controlului exercitat de biocenoza asupra biotopului, sporirea eficientei ecologice a
sistemului.
Legile generale de organizare si functionare a padurii sunt: existenta etajelor
complex alcatuite, în care se asociaza plante si animale care se dezvolta sub influenta a
numerosi factori – climatici, edafici, geomorfologici; rolul preponderent, sub aspect
fizionomic si functional, al arborilor în viata padurii; existenta ansamblului integrat,
unitar al plantelor, animalelor si conditiilor de viata ale padurii, în cadrul caruia au loc
permanent interferente, influente reciproce. Etajele de vegetatie, care formeaza adevarate
subsisteme de viata interconditionate functional (straturi ecologice), sunt reprezentate de:
arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanta
si energie, întrucât asigura intrarile energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul si
patura erbacee. La acestea se adauga litiera si solul, în care predomina componentele
anorganice. Totodata, existenta unor conditii ecologice particulare determina formarea a
numeroase microcenoze (consortii). Hotarâtor în viata ecosistemului de padure este
ecranul continuu si compact al frunzisului, constituit de coronamentele arborilor, care
reprezinta o suprafata activa de reglare a unor factori de biotop – calitatea si intensitatea
luminii, cuantumul caldurii si precipitatiilor, viteza si intensitatea vântului etc. În planul
opus, la nivelul solului, întrepatrunderea si etajarea accentuata a sistemelor de
înradacinare a vegetatiei influenteaza disponibilitatea substantelor minerale si a apei.
La nivelul României, în categoria padurilor se deosebesc mai multe grupe de
ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt padurile de molid, fag si stejar.
• Padurea de molid
Se situeaza în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m, coborând pâna
la 700 m în depresiunile intracarpatice din Carpatii Orientali.
• Padurea de fag
Apartine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în functie
de topoclima (vai adânci – 100 m; versanti însoriti – 1 650m).
• Padurea de stejar
Semnifica, în România, padurile formate din specii apartinând genului Quercus
(paduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au padurile de gorun, urmate de cele de
stejar si apoi cele de cer si gârnita,predominarea speciilor permitând delimitarea
subzonelor mentionate. În aceeasi ordine cresc exigentele manifestate fata de temperatura
si rezistenta la seceta.
• Protectia terenurilor si a solurilor
Este o functie deosebit de importanta în regiunile cu relief framântat si în regiunile cu
soluri nisipoase. De altfel, aici padurea joaca un rol hotarâtor si în însusi procesul de
solificare, asigurând stabilitatea mecanica, bioacumularea, retinerea apei în profilul de
sol. Actiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului,
contribuind, în acelasi timp, la reducerea volumul de sedimente, respectiv la evitarea
colmatarii albiilor sau lacurilor de acumulare. Prevenirea colmatarii albiilor si bazinelor
lacustre Padurea participa activ si la conservarea formelor de relief prin diminuarea
eroziunii de suprafata si de adâncime, evitarea alunecarilor de teren, fixarea solurilor
nisipoase si asanarea terenurilor cu umiditate în exces. Defrisare eroziune, procese
torentiale, alunecari de teren.Absenta padurii releva importanta acestui efect moderator
asupra agentilor fizici de modelare actuala a reliefului. Defrisarea padurilor de pe
coastele repezi din zonele colinare, pentru înfiintarea de islazuri comunale (Legea din
1920) a condus la suprafete întinse degradate prin eroziune si procese torentiale în
Vrancea, Subcarpatii Sudici, Valea Ariesului, Valea Lotrului, Podisul Central
Moldovenesc etc.
• Protectia atmosferei si functiile climatice
Reprezinta un alt aspect al rolului jucat de padure în mentinerea echilibrului ecologic.
Padurea reuneste pe o suprafata relativ restrânsa un volum important de biomasa vegetala
(arbori, arbusti, plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Astfel, ea asigura
consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu, dar si din
ecosistemele învecinate sau, mai nou, datorat poluarii, eliberând, în acelasi timp, oxigenul
necesar la aceeasi scara. Aceasta functie justifica denumirea de „plamân verde”,
ecosistemele forestiere, mai cu seama cele tropicale, fiind unele din cele mai importante
producatoare de oxigen la nivel planetar. Efectul „purificator” se manifesta pentru un
spectru mai larg al poluantilor atmosferici – pulberi sedimentabile, dioxid de sulf,
elemente radioactive – retinuti mecanic sau absorbiti de frunzis. Desi, în acest sens, rolul
padurii este semnificativ, nu trebuie uitat faptul ca aceiasi poluanti pot distruge padurea,
toleranta speciilor vegetale fiind limitata. Se semnaleaza, de asemenea, o diminuare a
încarcaturii microbiene, datorata prezentei fitoncidelor, cu pâna la 90% fata de
atmosfera urbana. Aerul padurii este, în schimb, mai bogat în ioni negativi, favorabili
sanatatii.
• Efectul purificator al vegetatiei forestiere
Un hectar de padure produce anual aproximativ 30 de tone oxigen, din care aceasta
consuma circa 13 tone în procesul de respiratie al arborilor sai. Vegetatia arborescenta a
padurii pe suprafata de un hectar consuma, în procesul de fotosinteza, circa 16 tone de
dioxid de carbon. Un curent de aer poluat cu dioxid de sulf în concentratie de 0.1 mg/m3
poate fi complet depoluat prin traversarea sa lenta peste un hectar de padure. Prin
reducerea, pe cale mecanica, a vitezei vântului, un hectar de padure poate retine o
cantitate de 60-70 t/an de praf, ceea ce reprezinta de 6-7 ori mai mult fata de cantitatea
retinuta de vegetatia ierboasa. Prin emanarea fitoncidelor volatile, în cantitate de 5-30
kg/ha, padurea realizeaza o epurare microbiana foarte eficienta, evidenta în special în
padurea de conifere. De exemplu, în timp ce pe bulevardele din Paris s-au înregistrat 570
mii bacterii/m3, iar în unele magazine chiar 4-8 milioane bacterii/m3, în padurea
Fontainbleu din apropiere, încarcatura microbiana era de numai 50-55 bacterii/m.Întrucât
modifica semnificativ suprafata activa, ca factor genetic al climei, prezenta ecosistemului
de padure induce un topoclimat specific. Acesta este determinat de influenta exercitata
asupra radiatiei solare, circulatiei maselor de aer si proceselor de evaporare. Topoclima
padurii se diferentiaza prin moderarea extremelor de temperatura, intensitate scazuta a
radiatiei solare, cresterea umezelii relative a aerului, cresterea frecventei calmului
atmosferic si viteze mai mici ale vântului, repartizarea mai uniforma a precipitatiilor si
cresterea cantitatii acestora.
• Protectia fondului genetic
Decurge din însasi existenta padurii, ecosistem în stare de climax, în care numeroase
populatii traiesc într-o stabilitate relativa, asigurata de mecanismul complex de
autoreglare a ecosistemului forestier. Diversitatea biologica cea mai ridicata se
înregistreaza în padure, culminând cu padurile tropicale. De aici decurge si rolul padurii
pentru cercetarea stiintifica, pentru identificarea posibilitatilor de protectie ale unor specii
aflate pe cale de disparitie, pentru cunoasterea legitatilor care coordoneaza procesele din
natura.
• Functia de recreare
Ocupa, în rândul functiilor padurii, un loc aparte prin influenta directa asupra activitatii si
sanatatii umane. În acest context, unii autori (Muja, 1994) considera acest rol o functie
sociala. Prin influenta exercitata asupra climatului si calitatii aerului padurea permite
realizarea unui cadru ambiental optim pentru sanatatea umana. Adaugând la aceasta
efectul asupra psihicului uman, padurea devine un refugiu pentru citadinul modern care,
desi depinde în mare masura de o serie de facilitati ale vietii urbane, ramâne, ca orice
fiinta vie, legat intim de natura. Din acest punct de vedere, tinând cont de tendinta de
concentrare a populatiei în centre urbane care caracterizeaza contemporaneitatea, rolul
padurii devine esential nu numai pentru mentinerea echilibrului ecologic, dar si a celui
interior al fiecarei fiinte umane si, în final, a întregii societati. Functiile de protectie sunt
importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensiva a condus la
manifestarea consecintelor deosebit de grave ale diminuarii suprafetelor acoperite de
padure. Din perspectiva istorica însa, padurea apare mai degraba ca un important furnizor
de materii prime si alimente (material lemnos, fructe, vânat etc.). De asemenea, la acest
orizont de timp, protectia poate fi înteleasa si în sensul îngreunarii atacurilor
cotropitorilor.
Situatia padurilor în România
Situatia actuala a padurilor în România, departe de a fi considerata favorabila, este,
totusi, destul de buna. Astfel, în ceea ce priveste productivitatea ne situam pe locul doi,
dupa Elvetia. Suprafata forestiera totala de 6.339 milioane hectare, reprezentând 26% din
suprafata totala a tarii, este, în opinia specialistilor, insuficienta (cu numai câteva secole
în urma aceasta proportie era de 60-70%). Cauzele acestei diminuari se regasesc, pe de o
parte, în cresterea populatiei si, implicit, a nevoii de hrana, materiale de
constructii etc., iar, pe de alta parte, în antrenarea României în comertul international pe
pozitia de furnizor preferat pentru calitatea produselor (alimentare, forestiere), dar si
pentru preturile reduse practicate.
Alte ecosisteme terestre
În conditiile climatului temperat, care nu impune restrictii termice, covorul vegetal
dominat de specii lemnoase nu se mai realizeaza odata cu diminuarea cantitatii de
precipitatii. Prin urmare, locul padurii de foioase este preluat de pajisti stepice. Având în
vedere faptul ca relieful României este deosebit de variat cuprinzând toatele unitatile
majore de relief, exista posibilitatea manifestarii limitative a temperaturii în etajarea
altitudinala. Astfel, la altitudini mari, padurile de conifere sunt înlocuite de tufarisuri
subalpine urmate apoi de pajisti alpine întrerupte de formatiuni stâncoase si grohotisuri.
• Stepa
Este un ecosistem natural care a fost înlocuit în cea mai mare parte prin ecosisteme
amenajate (în special agricole). Totusi, apare ca formatiune secundara în zonele defrisate,
unde disparitia vegetatiei arborescente a dus la accentuarea deficitului hidric. În
România, ocupa câmpiile si podisurile joase (Baragan, Podisul Dobrogei, sudul
Moldovei), unde temperatura medie anuala depaseste 10°C, iar cantitatea de precipitatii
este mai mica de 500 mm/an, cu un accentuat deficit spre sfârsitul verii. Structura trofica
cuprinde pe primul nivel numeroase specii de insecte (cosasi, greieri, calugarita), pasari si
mamifere, din care multe carnivore (dropie, prepelita, hârciog, popândau, soareci de
câmp). Consumatorii secundari sunt reprezentati de insecte, pasari insectivore (graur) sau
rapitoare (soim, erete, soricar), al treilea nivel fiind dominat de specii parazite.
• Pajistile alpine
Se întâlnesc în continuarea tufarisurilor subalpine de jneapan si ienupar sau direct în
continuarea padurilor de molid. Diversitatea ecologica este mult diminuata întrucât
conditiile de biotop sunt nefavorabile (temperaturi coborâte, vânturi puternice, perioada
scurta de vegetatie). Prin urmare, covorul vegetal este dominat de 2-3 specii de graminee,
prezenta exclusiva a unei sau alteia dintre ele fiind legata de conditiile locale (aciditatea
solului, exces permanent de apa, profunzimea stratului de sol, intensitatea gleizarii sau
pseudogleizarii etc.). Alaturi de numerosi consumatori primari din clasa Insecta, cea a
mamiferelor este reprezentata de capra neagra (specie ocrotita), marmote, soareci etc.
consumatorii de ordinul al II-lea fiind insecte, sopârle, pasari insectivore sau de prada (de
exemplu, acvila de munte), mamifere.