PROCESE CRITICE DE CARE TREBUIE SĂ SE ŢINĂ SEAMA:

alterarea peisajului datorată fragmentării habitatelor;

reducerea calităţii habitatelor (exemplu: intensificarea păşunatului modifică
diversitatea speciilor vegetale şi implicit componenţa faunei de nevertebrate);
modificări ale habitatelor datorate schimbărilor climatice;
declinul populaţiilor de vertebrate mari;
poluare locală şi eutrofizare.
DEGRADAREA ECOSFEREI: CAUZE ŞI CONSECINŢE ECOLOGICE

I. Cauzele degradării ecosferei:

Mecanismele proceselor care provoacă degradarea ecosferei sunt complexe. Printre
acestea se numără:
Focul a modificat biotopul şi biocenoza în regiuni tropicale şi temperate.
Deteriorarea prin eroziune şi extinderea deşertului
1. Deşerturile naturale s-au instalat independent de activitatea omului în zonele cu cantitate
mică de precipitaţii (sub 250 mm/an) sau în zonele cu cantitate mare de apă repartizată
neuniform în timp.
2. Deşerturile antropice sunt rezultatul interacţiunii activităţii umane cu factorii naturali,
printre care se numără şi fluctuaţiile climei (sezoniere, anuale, multianuale).
Supraexploatarea prin practicarea păşunatului a dus la bătătorirea terenului,
degradarea solului, extinderea deşertului.

1
 Supraexploatarea unor specii sau grupe de specii de plante şi animale în aşa fel
încât depăşesc capacitatea de suport a populaţiilor, punând în pericol existenţa lor.
- arderea sau tăierea completă a unei păduri pentru exploatarea solului;
- colectarea neraţională a plantelor medicinale din flora spontană;
- vânătoarea şi braconajul animalelor terestre au dus la micşorarea
numărului de lupi, urşi, vidre, castori, elefanţi, rinoceri, maimuţe, canguri.
Extinderea şi intensificarea activităţilor agricole
 Aratul formaţiunilor ierboase: stepe şi savane;
 Desecarea luncilor inundabile ale râurilor;
 Defrişarea pădurilor;
 Irigaţiile practicate neraţional.
Toate acestea determină modificarea ecosistemului, dispariţia nişei ecologice pentru
speciile de plante şi animale.
Urbanizarea
Oraşele, de obicei, se instalează pe terenuri de bună calitate. Extinderea oraşelor implică:
construcţii, căi ferate, aeroporturi, instalaţii de aprovizionare cu apă şi energie.
Introducerea de specii noi în biocenoze
O specie pătrunsă într-o biocenoză nouă, în absenţa duşmanilor naturali, se înmulţeşte
exploziv, ducând la ruperea echilibrului ecologic, periclitarea altor specii în ecosistemele
endemice, catastrofe ecologice.
Se cunosc numeroase exemple de pătrundere a unor specii străine într-un ecosistem nou,
cu consecinţe devastatoare:
- pătrunderea în Europa a gândacului de Colorado (ditruge culturile de cartof);
- introducerea iepurelui în Australia (acest rozător a distrus iarba care constituie hrana
oilor);
- pătrunderea în Europa a dăunătorului Phyloxera vitifolii (produce pagube însemnate în
culturile de viţă-de-vie).
Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale, care au utilizări multiple
(asigurarea apei potabile, irigaţii, căi de comunicaţie, producerea energiei electrice), dar, prin
amenajarea lor, se distrug habitate.

2
 Deteriorarea prin poluare (= procesul de deteriorare a mediului cu deşeuri
provenite din activitatea umană, deşeuri menajere, deşeuri agricole şi industriale). După mediul
în care acţionează, poluarea poate fi: atmosferică, acvatică şi edafică (a solului).

1. Poluarea aerului se poate realiza cu produse provenite de la:

 Întreprinderile industriale;
 Mijloacele de transport;
 Sistemele de încălzire a locuinţelor.
Poluanţii aerului sunt de mai multe categorii:
o Poluanţi cu acţiune asfixiantă – acţionează asupra
aparatului respirator: CO2;
o Poluanţi cu acţiune alergizantă – produc alergii:
polenul, praful, etc.;
o Poluanţi cu acţiune cancerigenă – pulberi de metale
grele: mercurul (Hg), hidrocarburile;
o Poluanţi cu acţiune fibrozantă – produc scleroza
plămânului: pulberi;
o Poluanţi cu acţiune toxică sistemică – plumbul (Pb),
fluorul (F).

2. Poluarea apei
Sursele de poluare a apei sunt:
 Centrele populate situate în apropierea cursurilor de apă;
 Utilizarea sezonieră a apelor pentru topirea plantelor textile;
 Depunerea de gunoaie pe marginea cursului apei;
 Apele menajere;
 Apele reziduale provenite de la diferite întreprinderi industriale.
Poluanţii apei sunt reprezentaţi de:
a) substanţe organice: hidrocarburi, pesticide;
b) substanţe anorganice ale metalelor grele: Pb, Hg, Zn;
c) substanţe radioactive;
3
 d) produse petroliere.

3. Poluarea solului poate avea drept cauze:

 utilizarea de îngrăşăminte chimice şi pesticide (insectofungicide şi ierbicide);
 irigarea cu ape reziduale provenite de la întreprinderi şi complexe zootehnice;
 substanţe radioactive provenite din laboratoare, etc.

Consecinţele ecologice ale degradării ecosferei

1. Defrişarea pădurilor prin foc şi înlocuirea cu formaţiuni ierboase: savane, stepe, a dus la
dispariţia unor ierbivore mari: unele specii de rinoceri, mamutul.
2. Irigaţiile practicate neraţional, în special în zonele calde, contribuie la salinizarea solului
şi a apei.
3. Extinderea agriculturii, urbanizarea, construirea de diverse obiective, contribuie la
dispariţia habitatelor şi a speciilor de plante şi animale.
4. Supraexploatarea
a) Pădurile sunt supraexploatate pentru lemn de foc, materie primă industrială. Dispariţia
pădurii atrage după sine dispariţia tuturor speciilor de plante şi animale vertebrate şi
nevertebrate existente în ecosistemul respectiv.
b) Resursele oceanului au fost considerate inepuizabile. Din acest motiv s-a trecut la
exploatarea neraţională a speciilor de peşti, balene, caşaloţi.
5. Deversarea în apa lacurilor şi a bălţilor de ape reziduale bogate în fosfor determină
procesul de eutrofizare (înflorirea apelor), urmat de moartea masivă a plantelor şi
animalelor şi acumularea de acid sulfhidric (H2S).
6. Rezultatul degradării ecosferei constă în scăderea resurselor biologice ale ecosferei şi
sărăcirea genofondului biosferei.
7. Prin practicarea în sistemele antropizate a monoculturii se poate ajunge la reducerea
drastică a biodiversităţii.

EFECTE GLOBALE ALE POLUĂRII MEDIULUI

Efectele poluării provocate de om asupra sistemelor ecologice, de la cele mai mici

ecosisteme şi până la ecosferă sunt multiple, printre cele mai importante enumerându-se:
diminuarea ponderii ecosistemelor naturale în favoarea celor antropizate;
reducerea tot mai rapidă a diversităţii biologice (dispariţia de specii);
ploi acide;
modificarea climei – efectul de seră şi încălzirea globală;
diminuarea stratului de ozon.

4
 Efectul de seră şi încălzirea globală a Pământului

Câteva dintre gazele din atmosferă au printre altele rolul de a asigura un echilibru între
energia primită de Terra de la Soare. Aceste gaze sunt denumite gaze de seră şi permit în mod
benefic ca Pământul să fie mai cald decât ar fi fost în lipsa atmosferei. Efectul de seră a existat
prin urmare din momentele iniţiale ale formării atmosferei, astăzi înţelegându-se prin efect de
seră accentuarea acestuia datorită activităţilor umane. Această accentuare a efectului de seră
conduce la încălzirea suplimentară a suprafeţei terestre şi a troposferei, creşterea temperaturii
medii globale – încălzirea globală, creşterea nivelului oceanului planetar (prin topirea
gheţarilor).
Prin creşterea concentraţiei gazelor de seră datorată activităţilor umane, o cantitate mai
mare de radiaţii infraroşii este absorbită în atmosferă (troposferă), de unde şi încălzirea acesteia.
Cantitatea de gaze de seră a crescut începând din perioada preindustrială până în prezent într-un
ritm susţinut, astfel că azi se consideră o creştere a concentraţiei gazelor de seră echivalentă cu
50% ( CO2 a crescut cu 25%, iar toate celelalte gaze de seră cu 25%).
Consecinţele principale ale accentuării efectului de seră sunt:
– modificările climatice;
– creşterea temperaturii cu 0,30C pe deceniu;
– creşterea nivelului oceanului planetar cu 3-10 cm pe deceniu;
– modificarea circuitului apei în natură;
– modificarea distribuţiei vegetaţiei la scară planetară.

A. Formarea efectului de seră

Temperatura Pământului este determinată de echilibrul dintre radiaţiile provenite de la
Soare şi cele de pe Pământ.

5
 Învelişul gazos al Pământului conţine o serie de gaze, provenite în principal din
activităţile umane, care, asemănător sticlei din interiorul serelor, permit trecerea majorităţii
radiaţiilor solare.
Razele solare străbat atmosfera şi pot fi: o parte mai mică absorbite direct de atmosferă, o
altă parte difuzată în toate direcţiile, iar a treia parte ajunge pe sol.
Pământul le radiază sub formă de radiaţii infraroşii sau termice, care ajungând în învelişul
gazos din atmosferă sunt în mică parte absorbite, iar cea mai mare parte ajunge din nou pe
Pământ, încălzindu-l.
Gazele care se găsesc în mod natural în atmosferă şi au capacitatea de a capta o parte din
radiaţiile infraroşii se numesc “gaze de seră”: CO2, metanul CH4, oxizii de azot (N2O şi NO2),
ozonul O3, freonii (clorofluorocarbonii CFC), halonii (bromofluorocarbonii).
Efectul de seră este fenomenul natural care constă în împiedicarea pierderii căldurii
Pământului.
Efectul de seră duce la încălzirea suprafeţei Pământului şi a părţii inferioare a atmosferei.
Fără acest fenomen, pe Pământ, temperatura medie a atmosferei ar fi prea scăzută (-15 0C) în loc
de (+150C) cât este în prezent. Deci, efectul de seră este benefic asupra vieţii, însă are şi
importante efecte negative.
B. Gaze de seră
Principalul gaz de seră, dioxidul de carbon este un gaz periculos, care rezultă la arderea
combustibililor fosili, ardere fundamentală pentru industrie, transporturi, etc.
În urma acestei arderi, milioane de tone de CO 2 şi vapori de apă se difuzează în
atmosferă.
Dioxidul de carbon se află în componenţa aerului obişnuit în concentraţie de 0,03÷0,04%.
Prin dublarea concentraţiei sale, din aer, el devine un element perturbator climatic. Creşterea
concentraţiei sale în atmosferă favorizează reţinerea căldurii aproape de sol şi împiedică
dispersia acesteia pe verticală, contribuind la încălzirea globală a atmosferei.
Creşterea cantităţii de CO2 în atmosferă se produce cu oscilaţii anuale în care maximele
coincid cu sfârşitul iernii, deci al perioadei când nu
se produce fotosinteza, iar minimele la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, când din atmosferă a fost

6
absorbită o cantitate maximă de CO2. aceste oscilaţii indică rolul vegetaţiei în modificarea
concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă.

7
 Din punct de vedere al capacităţii gazelor de a reţine energia solară, ele cresc în ordinea:

Durata de viaţă a acestor gaze în atmosferă este:

Din punctul de vedere al concentraţiei de gaz în atmosferă, evident că CO 2-ul este în

concentraţia cea mai mare. Urmărind însă primele două caracteristici, se observă că CFC-ii apar
ca fiind cei mai periculoşi, în privinţa efectului de seră.

Dioxidul de carbon (CO2)

Dintre diverşii constituenţi ai ecosistemelor terestre, pădurile şi oceanele sunt sursele şi

receptorii cei mai importanţi în ceea ce priveşte ciclul CO 2. Prin fotosinteză, importante cantităţi
de carbon sunt absorbite de către plante, pentru ca apoi, prin respiraţie să fie retrimise în
atmosferă.
Biosfera este mai mult sau mai puţin în echilibru, în sensul ca pe o perioadă de
aproximativ 10 ani, cantitatea emisă de CO2 este egală cu cea absorbită. Cum vegetaţia constituie
o rezervă majoră de carbon, distrugerea pădurilor şi a stratului vegetal au implicaţii negative
asupra echilibrului ecosferei. Emisiile de CO2, datorate stratului vegetal şi pădurilor se estimează
la
1,6–2,7 miliarde de tone pe an.
O sursă importantă de CO2 o reprezintă şi emisiile de CO 2 asociate activităţilor
economice, în principal din utilizarea combustibililor fosili în sectorul de transport, şi al
producerii de energie (centrale termice). După unele estimări, utilizarea combustibililor (cărbune,

8
petrol si gaz natural) adaugă anual în atmosferă 6 miliarde de tone de carbon, responsabile de
aceste emisii fiind în special ţările industriale.

Clorofluorocarbonii (CFC)
Clorofluorocarbonii au fost asociaţi cu distrugerea stratului de ozon care se află în
stratosfera. CFC – ii se caracterizează printr-o mare stabilitate, care face ca durata lor de viaţă în
atmosferă sa fie foarte lungă. Această proprietate, de fapt le permite să ajungă în stratosferă,
unde se descompun cu degajare de atomi de clor foarte reactivi, care reacţionează cu ozonul.
O alta caracteristică a CFC care reţine atenţia, este aceea că ei au un puternic potenţial de
reflexie şi captare a energiei solare. Fiecare moleculă de CFC are un potenţial efect de seră, de
departe superior celorlalte gaze. Contribuţia CFC la efectul de seră este totuşi mai mică decât a
CO2, datorită faptului că ei se găsesc într-o cantitate mult mai mică decât CO2-ul.
Totalitatea emisiilor de CFC este de origine umană; acest gaz nu există în stare naturală.
Aceste gaze incolore, inodore şi netoxice sunt utilizate în principal ca şi agenţi de răcire
(la instalaţiile frigotehnice şi de climatizare). Mai sunt folosite ca şi propulsori de aerosoli
(spray-uri) sau ca şi solvenţi. Un frigider conţine aproximativ 0,25 kg CFC, congelatorul 0,4 kg,
iar climatizoarele de maşina 2 kg.
Prima reuniune internaţională asupra limitării CFC a avut loc la Montreal în 1987.
Protocolul de la Montreal prevedea o reducere cu 50% a CFC până în 1999 (baza de calcul fiind
emisiile produse în 1986). Acest protocol a fost revizuit la Londra în 1990 când ţările semnatare
s-au angajat să elimine complet producţia de CFC până în anul 2000.
Trebuie semnalat faptul că, datorită duratei lor de viaţă foarte mari, efectele lor asupra
încălzirii planetei şi asupra stratului de ozon se vor face simţite de abia în secolul următor, iar
substituenţii propuşi, fie hidroclorofluorocarbonii (HCFC) fie hidrofluorocarbonii (HFC) sunt de
asemenea gaze cu efect de seră puternic, în schimb durata lor de viaţă în atmosferă este mai
mică.

Metanul (CH4)
Constant mai multe milenii, nivelul său a început să crească din anul 1600, dublându-se,
iar în prezent creşte cu 1–2% pe an. Cea mai mare parte din metanul în stare gazoasă este emanat
de descompunerile de către bacterii a materiei organice în mediu sărac în oxigen.

9
 Astfel, bacteriile din aparatul digestiv al bovinelor şi solul câmpurilor cultivate de orez
produc anual cam 140 milioane tone de metan, dublu decât cel emis de mlaştinile naturale. Deşi
metanul se găseşte într-o concentraţie foarte mică (numai 1,7 ppm, faţă de 365 ppm pentru CO 2)
el constituie un factor redutabil în formarea fenomenului de seră, deoarece, conform unor
descoperiri mai recente, este transparent la unele lungimi de undă ale luminii la care CO 2 nu este.
Emisiile de metan în atmosferă au la origine fie fenomene naturale, fie antropice (în urma
activităţii oamenilor). S-a constat că emisiile de origine antropică sunt duble faţă de cele de
origine naturală.
Surse de metan pot fi considerate şi depunerile de deşeuri menajere, datorită
descompunerii materiei organice în absenţa oxigenului. Aici există însă posibilitatea recuperării
metanului degajat.

Protoxidul de azot (N2O)

Protoxidul de azot (N2O) este de origine naturală şi antropică. Se afla în cantităţi mult
mai mici decât celelalte gaze.
Oamenii de ştiinţă au încercat şi încearcă încă să stabilească o relaţie de tip cauză-efect
între concentraţia atmosferică a diverselor gaze responsabile de efectul de seră şi evoluţia
temperaturii. S-a observat că fiecare creştere a temperaturii coincide cu anii în care concentraţia
atmosferică a metanului şi CO2-ului a fost mai mare, şi invers. Acest lucru de fapt, a dus la
concluzia că între concentraţia CO2, CH4, N2O şi efectul de seră există o corelaţie directă. Astfel,
s-a prezis că în următoarele decenii va avea loc o creştere a temperaturii medii a planetei.
Nu se cunoaşte bine capacitatea de adaptare a biosferei la concentraţii ridicate ale acestor
gaze responsabile de efectul de seră şi nu se ştie rolul oceanelor şi vegetaţiei în absorbţia acestor
gaze (în cazul particular al CO2-ului).
Creşterile de temperatură estimate se situează între 0,5°C (scenariul optimist) şi 4,5°C
(scenariul pesimist).
Se presupune că ridicarea temperaturii va avea repercusiuni asupra nivelului oceanelor,
care va creşte. Nivelul oceanelor a crescut în ultima sută de ani cu 10 cm. Conform actualelor
modele climatologice, se prevede ca până în anul 2030 nivelul oceanelor sa crească cu 20 cm. O
asemenea creştere de nivel va fi provocată de topirea gheţii, şi prin expansiunea termică a apei
sub efectul căldurii. În aceste condiţii vor avea loc inundaţii în zonele de coastă. Dar, cum 50%

10
din populaţia mondială trăieşte în zona de coastă, un asemenea fenomen va implica deplasarea
masivă a habitatelor umane. De asemenea, vor avea loc pierderi importante de terenuri agricole,
vor fi afectate pădurile şi deranjate multe ecosisteme.
O primă dovadă palpabilă a efectului de seră este agonia gheţarilor alpini din Franţa. La
Kyoto, reprezentanţi ai 159 de state au încercat să se pună de acord asupra unei strategii de luptă
împotriva încălzirii planetei. Modificând climatul planetei, se riscă modificarea echilibrului
întregii naturi, viitorul nostru fiind el însuşi în discuţie. În Franţa, ca în întreaga lume,
multiplicarea cataclismelor naturale a fost primul semn de schimbare. În ultima sută de ani, sub
efectul încălzirii, marii gheţari care fac faima munţilor francezi s-au topit ca zăpada la soare. De
exemplu, gheţarul din Argentiére, între 1896 şi 1998 a pierdut aproape o treime din cei 10 km
lungime. De asemenea, bucăţi mari de gheaţă plutitoare şi diferite obiecte care nu sunt
biodegradabile constituie în prezent principalele motive de îngrijorare pentru oamenii de ştiinţă
care fac cercetări în Antarctica. Uriaşele aisberguri dovedesc că pământul într-adevăr se
încălzeşte, iar prezenţa gunoaielor din plastic şi metal dovedeşte că poluarea a ajuns din păcate şi
în ultima regiune curată din lume.
Creşterea temperaturii la poli, ca urmare a nocivului efect de seră, a determinat nu numai
formarea a numeroase lacuri şi canale, dar şi mutarea coloniilor de pinguini Adélie în adâncul
continentului alb. De asemenea, în locurile care nu demult erau acoperite de gheaţă groasă,
cercetătorii au descoperit dezvoltarea a diverse plante. Experţii apreciază ca o masivă topire a
gheţii de pe marginea vestică a Peninsulei Antarctice ar putea ridica nivelul mării cu cel puţin
5,5 m. Pe termen lung, o creştere a nivelului apei sărate va modifica ecosistemul şi va face aride
câmpiile cele mai fertile.
Dezbaterile de la Kyoto, vor dura în realitate mulţi ani. Popoarele nu se angajează cu
uşurinţă în programe care obligă la economisirea de energie sau la înlocuirea combustibililor
fosili.

11
12