Protecţia calităţii apelor

Gestionarea eficientă a resurselor de apă cu scopul îmbunătăţirii calităţii şi bilanţului apei,

presupune în principal epurarea apelor din industrie şi zootehnie, evitarea pierderilor de apă în
special în agricultură, amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, crearea de stocuri de apă în
lacuri de acumulare şi armonizarea folosinţelor.

Unul din mijloacele de creştere a resurselor hidrice ale unei ţări este asigurarea protecţiei
calităţii apelor, respectiv protecţiei calităţii mediului înconjurător. Pricipalele modalităţi de protecţie
a calităţii apelor sunt (Negulescu, M., 1982):

Dotarea surselor de poluare cu staţii de epurare şi asigurarea funcţionării lor;

Readucerea în circuitul economic a unor cursuri de apă degradate şi exploatarea lor
corespunzătoare;
Aplicarea legislaţiei în vigoare privind protecţia calităţii apelor;
Optimizarea amplasării obiectivelor care poluează în raport cu capacitatea râurilor de
a primi ape uzate;
Crearea de zone de protecţie în special în zone de munte şi pe cursurile superioare ale
apelor.

POLUAREA APELOR

Generalităţi

În urma utilizării apei de către consumatori, aceasta îşi schimbă compoziţia, suferind
modificări ale compoziţiei sale naturale şi nemaiputând servi în scopurile la care era folosită
anterior. Apele restituite sunt ape uzate şi au o compoziţie fizico-chimică şi bacteriologică diferită
faţă de apa prelevată.

Substanţele şi agenţii care determină modificarea compoziţiei iniţiale a apelor în care sunt
evacuaţi se numesc poluanţi.

După definiţia dată de O.N.U., poluarea apelor reprezintă modificarea în mod direct sau
indirect a compoziţiei normale a acesteia, într-o astfel de măsură încât împietează asupra
folosinţelor la care apa putea servi în starea sa naturală.

Poluarea poate fi consecinţa unor fenomene naturale, dar cel mai frecvent apare ca o
consecinţă a activităţii omului. Deşi poluarea se produce preponderent ca urmare a activităţii
antropice, nu trebuie neglijată nici autopoluarea (Mănescu, S. ş.a., 1978).

Autopoluarea reprezintă un fenomen natural şi constă în distrugerea masivă a florei şi faunei

din ape, mai ales după perioade de înmulţire intensivă, fenomen cunoscut sub denumirea de
înflorirea apei. Ca urmare a acestui fenomen, în apă creşte conţinutul de substanţe organice în
descompunere, se măreşte consumul de oxigen din apă şi apar fenomene de putrefacţie şi degradare.
1
 Impurificarea apei constă în modificarea compoziţiei calitative şi cantitative a apelor
naturale şi nu reprezintă întotdeauna poluare. Se consideră că s-a produs fenomenul de poluare
numai în momentul când modificare produsă în compoziţia apei ajunge să împiedice folosirea
acesteia în diferite scopuri, respectiv produce inconveniente în utilizarea apei sau periclitează
sănătatea oamenilor, animalelor şi/sau plantelor.

Factori poluanţi

Factorii care conduc la poluarea apelor – variaţi şi numeroşi – pot fi grupaţi astfel:

Factori demografici, reprezentaţi de efectivul populaţiei dintr-o anumită zonă,

poluarea fiind proporţională cu densitatea populaţiei;
Factori urbanistici, corespunzători dezvoltării aşezărilor umane, care utilizează
cantităţi mari de apă, pe care o scot din circuitul hidrologic local sau le returnează în
natură sub formă de ape uzate intens impurificate;
Factori economici, reprezentaţi de nivelul de dezvoltare economică şi cu precădere
industrială al unei regiuni, în sensul creşterii poluării paralel cu dezvoltarea
industrială.

Surse de poluare

După provenienţă, apele uzate se pot grupa astfel (Gruia, E., 1979):

Ape uzate menajere, poluanţii fiind resturi alimentare, dejecţii, săpun,

microorganisme, ouă de paraziţi, care provin în general de la populaţie, din
activitatea casnică;
Ape uzate zootehnice, poluanţii fiind resturi de furaje, aşternut, dejecţii, substanţe
utilizate la igienizare (spălare şi dezinfecţie), microorganisme, ouă de paraziţi,
antibiotice, biostimulatori, care rezultă din activitatea de creştere intensivă,
industrială, a animalelor;
Ape uzate industriale, care au un efect major şi pot fi grupate în:
Ape de răcire, poluantul major fiind căldura;
Ape uzate de spălare şi transport, rezultate din condiţionarea
materiilor prime;
Ape provenite din secţiile de producţie, unde au fost utilizate
direct în procesul de fabricaţie, ca mediu de dizolvare sau de
reacţie, poluanţii fiind substanţe provenite din materiile prime.
Tipuri de poluare
Poluanţii din ape se găsesc sub formă de substanţe dizolvate, substanţe în stare de dispersie
coloidală sau de suspensii variate. În funcţie de natura agenţilor poluanţi existenţi în apele uzate,
poluarea ca fenomen general poate fi diferenţiată în poluare fizică, poluare chimică şi poluare
biologică (Mănescu, S. ş.a., 1978).

2
 Poluarea fizică, în special cu substanţe radioactive, poluarea termică sau cea determinată de
elemente insolubile plutitoare sau sedimentabile este cel mai recent tip de poluare, fiind caracteristic
zonelor avansate sau intens dezvoltate.
Poluarea biologică – bacteriană, virotică şi parazitologică, etc., – este legată în mod direct
de prezenţa omului. Ea poate rezulta din aglomerările umane, zootehnice, abatoare, culturi de plante
şi este caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene, respectiv fitopatogene, care găsesc
condiţii propice de dezvoltare în apele calde, murdare şi stătătoare. Este cel mai vchi tip de poluare
cunoscut şi este caracteristic zonelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Bolile transmise la
oameni prin apă sunt boli bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera), boli virotice (poliomielita,
hepatita endemică, etc.), boli parazitare (amibiaza, giardiaza, tricomoniaza).
Apele pot fi şi medii favorabile pentru vectori ai unor maladii care afectează oamenii şi
animalele. Spre exemplu, în apă se înmulţesc larvele ţânţarilor din genurile Anofeles, Culex, ş.a.,
transmiţători ai malariei (sinonim paludism, numit popular friguri), la om, precum şi encefalite, etc.,
la animale (Cosoroabă, I., 1992).
Poluarea chimică este reprezentată de pătrunderea în apă a unor substanţe diverse, de natură
organică şi/sau anorganică (de la cele organice uşor degradabile, până la cele toxice cu persistenţă
îndelungată şi cu remanenţă).
Poluarea chimică organică este generată de prezenţa în apă a substanţelor organice de tip
glucide, lipide şi proteine. Ea este specifică apelor uzate rezultate de la fabricile de hârtie şi celuloză,
abatoare şi din industria petrochimică şi de sinteză organică. Descompunerea sustanţelor organice se
realizează cu consum de oxigen de către microorganisme – aşa-numitul consum biochimic de
oxigen (C.B.O.) sau prin procese chimice – aşa-numitul consum chimic de oxigen (C.C.O.). Ca
produşi de descompunere ai substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree, amoniac, hidrogen
sulfurat (H2S), nitraţi şi nitriţi. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari, iar unele dintre aceste
substanţe sunt toxice pentru diferite organisme chiar în cantităţi foarte mici (de exemplu,
pesticidele). Substanţele organice de sinteză au în general o persistenţă ridicată în mediu (de
exemplu, compuşii organocloruraţi între care se numără insecticidul D.D.T.).
Poluarea chimică anorganică este generată de compuşi anorganici, de natura sărurilor. Ea
este caracteristică industriei petroliere de extracţie, industriei petrichimice şi industriei chimice
anorganice (de exemplu, industria clorosodică). Acizii şi bazele libere rezultate din procesele de
producţie determină formarea unor ape uzate cu valori extreme ale pH-ului, care pot fi stresante sau
letale pentru organismele acvatice (Diudea, M. ş.a., 1986).
În funcţie de modul în care se produce poluarea apelor aceasta poate fi naturală sau artificială
(antropică).
Poluarea naturală a apei apare independent de activitatea social-economică a omului, ca
urmare a încărcării apelor de suprafaţă cu suspensii de natură minerală (nisip, argilă fină, clorură de
sodiu dizolvată) sau organică (resturi de animale sau plante aflate în descompunere). Ea este mult
mai puternică în perioadele de ape mari, când râurile au capacitate mare de tranport, şi slabă în
perioadele de secetă.
Poluarea artificială a apei apare ca rezultat al activităţii omului în diverse sectoare
economice sau în gospodării. În cadrul acestei clase se disting: poluarea urbană, poluarea industrială
şi poluarea agricolă, care s-au prezentat anterior.
3
 Poluarea apelor de suprafaţă: ape curgătoare şi ape stătătoare
Poluarea apelor de suprafaţă reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice sau biologice
ale acestora, produsă direct sau indirect de activitatea umană, în urma căreia apele devin improprii
pentru folosirea normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni
alterarea (Rojanschi, V., 1983).
Sursele de poluare a apelor de suprafaţă se pot împărţi în:
Surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate
gospodăreşti, care deversează continuu – eventual după o prealabilă epurare - şi de
ape uzate industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă, şi care au un anumit
grad de epurare;
Surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al
cursului de apă respectiv, care sunt constituite din apele de precipitaţii sau şiroire care
spală suprafeţele localităţilor, terenurile pe care s-au depozitat reziduuri, terenurile
agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau pesticide, precum şi scurgerile de pe
drumuri.

Efluenţi, receptori, emisari

Apele uzate care se varsă într-o apă curgătoare sau stătătoare se numesc efluenţi. Apele în
care se varsă efluenţii se numesc ape receptoare sau receptori. Atunci când receptorii au
posibilitatea de a curge către altă apă de suprafaţă căreia să îi transmită substanţele poluante se
numesc emisari.

Figura 1 – Fluxul poluării apelor (Şchiopu, D., 1997)

Variaţiile sezoniere ale gradului de poluare a apelor

Debitul efluentului depinde de activitatea industrială care îl generează. Cum această

activitate, în cursul unui an calendaristic, este relativ constantă, rezultă că şi debitul efluentului în
cursul anului va fi relativ constant. Debitul receptorului are însă variaţii sezoniere, scăzând din
cauza secetei şi crescând în perioadele cu precipitaţii abundente. Astfel, concentraţia în substanţe

4
poluante (gradul de poluare) a receptorilor va fi mai ridicată în perioadele de secetă, adică exact în
perioadele când este nevoie să se irige, putând acţiona fititoxic asupra culturilor irigate (Şchiopu,
D., 1997).

Eutrofizarea apelor de suprafaţă

1. Eutrofizarea apelor (gr. trofe = hrană) reprezintă procesul de îmbogăţire a apelor cu

substanţe nutritive (azot, fosfor) în mod direct sau prin acumularea de substanţe organice din care,
prin descompunere, rezultă substanţe nutritive pentru plante. Aceasta este o primă etapă, după care
procesul este continuat cu alte trei etape: 2. „înflorirea apelor”; 3. descompunerea aerobă a materiei
organice moarte; 4. descompunerea anaerobă.

2. Eutrofizarea are ca urmare creşterea luxuriantă a plantelor acvatice şi în special a algelor,

aşa-numita înflorire a apelor. Fenomenul este însoţit uneori de creşterea conţinutului de oxigen din
apă.

3. După moarte, biomasa acestor plante este descompusă, în stare de imersie, de către
microorganisme aerobe, deci cu consum de oxigen (aşa-numitul consum biochimic de oxigen -
CBO). Cu cât conţinutul de substanţe organice în curs de descompunere este mai mare, iar
temperatura apei este mai ridicată, cu atât conţinutul de oxigen din apă scade mai mult. Ca urmare,
organismele care au nevoie de oxigen sunt afectate. De exemplu, crapul dispare şi este înlocuit de
caras, specie care are o valoare economică mai scăzută.

4. Atunci când aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea aerobă este
înlocuită cu descompunerea anaerobă, din care rezultă CH4 (metan), H2S (hidrogen sulfurat) şi NH4+
(amoniu).

Lacurile naturale şi artificiale se împart, în funcţie de gradul de eutrofizare, astfel:

- Lacuri oligotrofe (gr. oligos = puţin, neînsemnat);

- Lacuri mezotrofe (gr. mezos = mijlociu, mediu);
- Lacuri eutrofe (gr. eu = bine).

Poluarea apelor subterane

În cazul resurselor de apă subterană, poluarea se produce prin infiltrarea substanţelor

impurificatoare solide şi lichide, prin apele meteorice care spală deşeurile depozitate pe sol –
organizat sau dezorganizat - şi prin apele de canalizare care pătrund în sol prin neetanşeităţile reţelei
de conducte.

Sursele de impurificare în cazul apelor subterane pot fi:

Impurificări produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje, cu ape saline, gaze
sau hidrocarburi;
Impurificări produse de infiltraţii de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape
care produc şi impurificarea dispersată a surselor de suprafaţă;
5
 Impurificări produse în secţiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecţie
sanitară sau a condiţiilor de execuţie.

Calitatea apelor subterane este determinată de structura geologică a stratului străbătut şi de

factorii hidrodinamici. Gradul de poluare a apelor subterane depinde, de asemenea, de
caracteristicile mediului poros din zona de pătrundere spre pânza de apă subterană şi de
caracteristicile şi calitatea substanţelor poluante.

După origine, poluarea apelor subterane poate fi (Neag, Gh., 1997):

Punctiformă sau locală, datorită deversării şi depozitării necontrolate a unor

substanţe poluatoare, precum şi exploatării defectuoase a instalaţiilor de extracţie a
apelor subterane, pe un spaţiu relativ redus;
Liniară, care se manifestă de-a lungul şoselelor, căilor ferate, cursurilor de apă,
canalelor de evacuare a apelor uzate;
Difuză, care rezultă în urma aplicării îngrăşămintelor şi produselor fitosanitare, prin
poluarea masivă a atmosferei.

Poluarea poate avea un caracter permanent (prin administrarea greşită a îngrăşămintelor şi

prin depozitarea necontrolată a unor deşeuri) sau accidental (spargerea unor conducte de transport a
hidrocarburilor). În ceea ce priveşte durata fenomenului, poluarea poate fi actuală, când aceasta este
rezultatul unei activităţi recente sau poate fi veche, dacă datează de mai mulţi ani.

Activităţile care generează poluarea apelor subterane determină identificarea a patru forme
principale de poluare:

 Menajeră;
 Industrială;
 Agricolă;
 Prin transport.

Procesul de poluare la nivelul apelor subterane prin intermediul unor fenomene din natură:

a) Fizică (adsorbţie, desorbţie, retenţie capilară, schimb ionic);

b) Chimică (precipitare, formare de geluri);
c) Biologică (procese de biodegradare), a căror durată de prelungeşte în timp, datorită
vitezei de deplasare mici a apelor subterane.

La apele subterane de mică adâncime, posibilităţile de poluare sunt mei frecvente. La aceste
ape se disting două zone:

- Zona saturată cu apă, situată pe stratul impermeabil;

- Zona nesaturată cu apă, numită şi zonă aerată, situată deasupra zonei saturate.

Până aproape de stratul acvifer, apa poluată provenită de la suprafaţă suferă fenomene de
depoluare, substanţele poluante fiind oprite în straturile parcurse. Ulterior, aceşti poluanţi sunt
6
preluaţi de apele (iniţial nepoluate) care aprovizionează stratul acvifer, astfel că poluarea apelor
subterane continuă chiar dacă la suprafaţă nu se mai găsesc ape poluate sau surse de poluare.

Autoepurarea apelor

La ajungerea în emisar, apele uzate neepurate sau parţial epurate suferă o serie de procese de
natură fizică, chimică şi biologică, care în final redau apei o compoziţie asemănătoare cu cea avută
iniţial, înaintea utilizării ei.

Fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese autonome, fizice,
chimice şi biologice se debarasează de diverşii poluanţi pe care îi conţine, se numeşte autoepurare
(Gruia, E. ş.a., 1979; Mănescu, S., 1981) sau autopurificare (Negulescu, M., 1982; Mănescu, S. ş.a,
1996) uneori şi capacitatea de asimilare a materiilor poluante (Mănescu, S., 1981).

Autopurificarea apelor de suprafaţă este totdeauna mai accentuată decât a celor subterane,
dar, cu toate acestea, datorită frecventelor poluări la care sunt supuse apele de suprafaţă, acestea sunt
mai poluate decât apele subterane.

La baza procesului de autoepurare a apelor stau 2 grupe de procese, şi anume:

1) Procese fizice şi fizico-chimice;

2) Procese biologice şi biochimice, determinând:
a) Autoepurarea fizico-chimică, respectiv
b) Autoepurarea biologică (Gruia, E. ş.a., 1979).

Aceste procese sunt favorizate de diluţie, adică de reducerea concentraţiei diverşilor poluanţi
ca urmare a dispersării acestora în masa apei. Procesul are loc după un anumit timp, când se
realizează amestecul poluant – apă. Cu cât raportul poluant – apă este mai mic, cu atât amestecul se
realizează mai repede, diluţia este mai mică, deci reducerea poluării este mai scăzută.

1) Procese fizice şi fizico-chimice de autoepurare a apelor

Sedimentarea se realizează în cazul poluanţilor aflaţi în suspensie care, în funcţie de

mărime, greutate şi formă, de depun mai mult sau mai puţin repede. Un rol important în grăbirea
sedimentării îl au: temperatura apei (sedimentarea se realizează mai rapid în apa caldă a cărei
viscozitate este mai scăzută), adâncimea apei şi în special viteza de curgere a apei (sedimentarea
are loc mai bine la viteze mici).

Radiaţiile solare, în special cele ultraviolete, au putere bactericidă (omoară bacteriile) şi

bacteriostatică (opresc dezvoltarea şi înmulţirea bacteriilor). Acţiunea lor depinde însă de
limpezimea apei: cu cât apa este mai tulbure, cu atât radiaţiile pătrund mai puţin în apă, având un
efect mai slab.

Temperatura apei influenţează atât viteza de desfăşurare a reacţiilor chimice şi biochimice,

cât şi sedimentarea. Ea acţionează direct asupra germenilor patogeni pătrunşi în apă, în sensul că

7
aceştia, fiind adaptaţi temperaturii speciei gazdă, nu întâlnesc condiţii prielnice de supravieţuire în
apă.

Între elementele poluante şi cele naturale din apă, precum şi între diferitele elemente
poluante, se produc fenomene de adsorbţie şi absorbţie, dar şi reacţii chimice de oxidare, reducere şi
precipitare. În desfăşurarea acestor reacţii, oxigenarea şi reoxigenarea apei prezintă o mare
importanţă. Oxigenarea şi reoxigenarea apei depind de factorii care favorizează contactul apei cu
aerul atmosferic şi dizolvarea oxigenului în apă, având în vedere că principala sursă de oxigen o
reprezintă aerul atmosferic. De aceea, caracteristicile albiei – forma în secţiune, adâncimea, panta,
natura patului – au un rol important.

2) Procese biologice şi biochimice de autoepurare a apei

Concurenţa microbiană sau antagonismul dintre flora saprofită proprie apei şi flora
patogenă supraadăugată prin poluare se manifestă prin efecte antibiotice, exercitate de produşii de
metabolism ai florei proprii apei asupra florei patogene supraadăugate prin poluare. Relaţiile
antagonice se manifestă mai intens vara, când metabolismul germenilor este mai ridicat decât iarna.

Acţiunea bacterivoră a organismelor acvatice (protozoare, infuzori, crustacee, moluşte),

are loc ca urmare a hrănirii acestora cu bacterii care nu fac diferenţă între flora saprofită şi cea
patogenă. Astfel, se constată o scădere a florei patogene, care nu se înmulţeşte în apă.

Acţiunea litică a bacteriofagilor duce la distrugerea germenilor, fenomen confirmat prin

prezenţa concomitentă a fagilor şi germenilor omologi din apă.

Biodegradarea substanţelor organice prin descompunerea lor, duce în final la transformarea

acestora în substanţe minerale. Această descompunere este realizată de microorganismele din apă
(microflora saprofită, şi, cu rol secundar, protozoarele, algele, plantele acvatice, chiar şi unele
animale), fapt pentru care poartă denumirea de biodegradare.

Încărcarea apei cu poluanţi oxidabili scade conţinutul de oxigen al receptorului în aval,

deoarece consumul biochimic de oxigen (CBO) şi consumul chimic de oxigen (CCO) din apă sunt
mai mari decât reoxigenarea apei. Când cantitatea de poluanţi a scăzut, în timp, reoxigenarea
compensează consumul de oxigen şi, treptat, conţinutul de oxigen din apă creşte din nou. În absenţa
reoxigenării sau dacă în aval poluarea apei cu substanţe organice ar fi continuă, conţinutul de oxigen
s-ar micşora continuu.

Gradul de poluare (încărcare) organică se poate estima în funcţie CBO şi CCO, de conţinutul
de oxigen din apă. Frecvent se foloseşte CBO5 – consumul biochimic de oxigen în cinci zile. Limita
conţinutului de oxigen la care o apă se consideră degradată este de 6,0 mg/L (STAS 4706-88).

Având în vedere importanţa pe care o are oxigenul în autoepurarea apelor, se recurge

frecvent la procesul de aerare a apelor de suprafaţă. Aerarea poate avea loc pe următoarele căi:

8
 - trecerea apei emisarului peste trepte (praguri sau mici baraje), realizând astfel căderea
liberă a apei şi un contact mai bun între aer şi apă;
- insuflarea de aer printr-o reţea de conducte aşezate pe fundul receptorului;
- amestecarea aerului cu apa prin intermediul turbinelor hidroenergetice;
- introducerea de aer folosind aeratoare mecanice cu rotor.

COMBATEREA POLUĂRII APELOR

Noţiuni generale

Apele uzate generate de diverse ramuri ale economiei sunt evacuate în reţeaua de canalizare
orăşenească, de unde ajung apoi în receptori. În cazul debitelor mari de ape uzate, generate de
combinate sau platforme industriale, soluţia frecvent aleasă este evacuarea acestora direct în
receptorii cei mai apropiaţi. Această soluţie poate fi aplicată numai când apele uzate nu degradează
calitatea receptorilor naturali. Evitarea sau cel puţin reducerea poluării apelor receptorului ca urmare
a deversării apelor uzate, se realizează cel mai frecvent prin epurarea apelor uzate înainte de
deversare.

Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate care au ca rezultat

diminuarea conţinutului de poluanţi astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici
în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările
ulterioare (Şchiopu, D., 1997).

Procesul de epurare a apelor uzate cuprinde două grupe de operaţii succesive:

a) reţinerea şi neutralizarea substanţelor nocive;ţ

b) prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie, denumite nămoluri.

Ca produşi ai procesului de epurare rezultă apa epurată şi nămolul. Aceşti produşi pot fi
valorificaţi în continuare pe diverse căi: apa epurată este evacuată în emisari sau poate fi valorificată
de exemplu în agricultură prin irigare, iar nămolul, în funcţie de compoziţia sa, după o prealabilă
prelucrare, poate fi valorificat ca îngrăşământ organic.

Gestionarea pentru agricultură a apelor epurate şi a nămolurilor orăşeneşti trebuie să aibă în

vedere câteva aspecte legate de protecţia mediului înconjurător:

- să nu constituie o sursă de infestare cu agenţi patogeni a terenurilor agricole;

- conţinutul în substanţe poluante (în mod deosebit metale grele) să nu depăşească limitele
admise;
- să se respecte tehnologia şi doza de aplicare;
- să se instituie în perimetrele utilizate un sistem adecvat de monitoring a factorilor de
mediu.

Formula de calcul a cantităţii de nămol orăşenesc aplicabil pe un teren agricol în timp de 30

ani:

9
 Cmax sol
Dn 30   K , în care:
Cnamol

Dn30 – cantitatea de nămol aplicabilă în 30 ani ca s. u. (substanţă uscată) în t/ha;

Cmaxsol – concentraţia maximă de metal admisă în sol (mg/kg s. u.);

K – factor indicând cantitatea de sol existentă în orizontul fertil al suprafeţei de teren agricol
(K = 3000);

Cnămol – concentraţia de metal existentă în nămol (mg/kg s. u.).

Tabel 1 – Concentraţiile maxime de metale grele admise în nămolurile utilizate în

agricultură şi în sol (mg/kg s. u.)

Concentraţii maxime admise în nămoluri

În nămoluri În sol
Pentru
Metale grele Pentru Uniunea Pentru
Uniunea
Pentru Europeană România
Europeană
România (Directiva 87/278 (Valori
(Directiva
CEE) ICPA)
87/278 CEE)
Arsen 10 - - -
Cadmiu 10 20-40 3 3
Cobalt 10 - 30 -
Crom 500 Nu s-a stabilit 100 Nu s-a stabilit
Cupru 500 100-1750 100 50-150
Mangan 1200 - 1000 -
Mercur 10 16-25 - -
Molibden 20 - - -
Nichel 100 300-400 50 50-75
Plumb 300 750-1200 100 50-300
Seleniu 14 - - -
Zinc 2000 2500-4000 300 150-300

Notă! Statele membre pot analiza depăşirea valorilor limită în cazul aplicării nămolurilor pe terenurile
destinate special acestui scop şi pe care cresc culturi folosite exclusiv pentru furajarea animalelor. Depăşirea se va
analiza pentru soluri cu pH = 7 şi nu va depăşi 50% din valoarea indicată în tabel.

Metode şi scheme de epurare a apelor

Procesul tehnologic de epurare a apelor uzate decurge pe baza unor procese fizice, chimice şi
biologice care se intercondiţionează şi se completează reciproc. În fluxul tehnologic general al unui
proces de epurare se disting trei etape:

1) epurare mecanică;
2) epurare chimică;
3) epurare biologică.

10
 Având în vedere natura proceselor care se desfăşoară în cele trei etape ale epurării, ele sunt
cunoscute mai frecvent sub denumirea de epurare mecanică, epurare mecano-chimică şi epurare
mecano-biologică. Uneori procesul de epurare este completat de epurare avansată pentru
îmbunătăţirea calităţilor apei rezultate la epurare.

Epurarea mecanică (epurare primară) – (figura 2) are la bază procese fizice de separare
pentru reţinerea şi îndepărtarea corpurilor plutitoare, inclusiv a grăsimilor şi sedimentelor
decantabile.

Pentru epurarea mecanică sunt folosite – în ordinea parcursului apei de la intrarea în staţie –
grătare, site, deznisipatoare, separatoare de grăsimi şi decantoare primare.

Grătarele şi sitele îndepărtează, într-o primă etapă, materialele grosiere cu dimensiuni mai
mari de 1 mm, la o viteză a apei de 0,3-1 m/s.

Sedimentarea naturală permite separarea prin decantare a particulelor cu diametre mai mari
de 0,1 mm. Viteza de sedimentare a particulelor din apă variază cu dimensiunile şi forma lor, cu
viscozitatea şi viteza de curgere a apei.

Prin decantare gravitaţională în deznisipatoare, la o viteză de circulaţie a apei de 0,3 – 0,4

m/s, se sedimentează particulele cu diametrul peste 0,1 mm, pe parcursul a 2-3 minute.

Staţiile de epurare mecanică pentru industria petrolieră, industria alimentară şi chiar cele
orăşeneşti, sunt prevăzute şi cu separatoare de grăsimi aşezate între deznisipatoare şi decantoarele
primare.

În decantoarele primare se depun restul de suspensii decantabile şi o parte din substanţele

aflate în stare coloidală, apa fiind reţinută 2-3 ore.

Epurarea chimică (mecano-chimică) – (figura 3) are ca scop îndepărtarea poluanţilor

rămaşi în suspensie sau dizolvaţi. Poluanţii sunt transformaţi în alte substanţe mai uşor de separat,
cu nocivitate scăzută sau mai susceptibile de a fi îndepărtate prin alte procese de epurare. Cele mai
frecvente procese chimice utilizate în procesul de epurare chimică sunt: neutralizarea, oxidarea şi
reducerea, precipitarea, coagularea (flocularea) şi schimbul ionic.

Separarea substanţelor coloidale nedecantabile prin procesul de epurare chimică presupune

tratarea apei cu coagulanţi (sulfat de aluminiu, clorură ferică, substanţe sintetice macromoleculare).
Coagularea se realizează în decantorul primar. Flocoanele rezultate au greutate specifică mai mare şi
se vor sedimenta mai repede în decantor.

Apele uzate alcaline şi cele acide sunt supuse operaţiei de preepurare prin neutralizare,
înainte de a intra în staţia de epurare (Gruia, E., 1979).

Epurarea biologică (mecano-biologică) – se face cu scopul eliminării poluanţilor organici

biodegradabili. Substanţele organice pot fi îndepărtate din apă de către microorganisme, care le

11
utilizează ca hrană. Epurarea realizată astfel se desfăşoară prin reacţii de descompunere şi de sinteză,
mijlocite de enzime.

Microorganismele se înmulţesc formând flocoane sau pelicule, care se pot separa de apă prin
decantare. Din activitatea acestor microorganisme rezultă dioxid de carbon şi săruri minerale.

Ape uzate brute

Grătare Centrala
termică
Site

Deznisipatoare

Rezervoare
Separatoare de gaz
de grăsimi

Decantoare Rezervoare de
primare
fermentare a Spre
orizontale
nămolului valorificare
sau
depozitare
Ape decantate

Platforme finală a
de uscare nămolului
Ape de drenaj

Receptor

Figura 2 – Schema epurării mecanice (Negulescu, M., 1982)

După tipul microorganismelor care asigură îndepărtarea poluanţilor organici din apă, se
disting procese:

a) aerobe;
b) anaerobe.

Principalele produse finale ale degradării aerobe sunt dioxidul de carbon, apa şi nitraţii, pe
când produşii descompunerii anaerobe sunt în principal dioxidul de carbon şi metanul.

12
 Atât în procesele aerobe cât şi în anaerobe înmulţirea microorganismelor determină formarea
de biomasă nouă (nămol excedentar), care este unul dintre produsele concentrate ale epurării
biologice. Ambele tipuri de procese se aplică pentru epurarea apelor uzate în mai multe variante.

Ape uzate brute

Construcţii
pentru
coagularea
suspensiilor
din apă
Construcţii
pentru
Epurarea mecanică fermentarea şi
deshidratarea
nămolului
Ape decantate

Receptor

Figura 3 – Schema epurării mecano-chimice (Negulescu, M., 1982)

Epurarea mecano-biologică se poate desfăşura după metoda epurării mecano-biologice

naturale (figura 4) sau după metoda epurării mecano-biologice artificiale (figura 5).

Ape uzate brute

Epurarea
mecanică
Construcţii
pentru
Bazin de
fermentarea şi
înmagazinare
deshidratarea
nămolului
Câmpuri
de irigare

Ape de drenaj

Emisar

Figura 4 – Schema epurării mecano-biologice naturale (Negulescu, M., 1982)

13
 Metoda epurării mecano-biologice naturale presupune trecerea apei uzate, după treapta de
epurare mecanică, într-un bazin de înmagazinare, folosind-o după un anumit timp la fertilizarea
culturilor.
Metoda epurării mecano-biologice artificiale realizează epurarea biologică în instalaţii
speciale de tip filtre biologice sau bazine cu nămol activ, urmate în fluxul tehnologic de
decantoarele secundare, care au rolul de a reţine şi a separa nămolul activ care conţine biomasa şi
care este parţial recirculat.
Ape uzate brute

Grătare

Deznisipatoare
Rezervoare
de gaz
Separatoare
de grăsimi

Decantoare
primare

Rezervoare de
fermentare a
Bazine cu nămolului
nămol
activ
Spre
Nămol

valorificare
sau
Decantoare depozitare
secundare finală a
Platforme
Ape de drenaj de uscare nămolului

Stație de
clorizare
Bazin de
contact
Ape epurate
Receptor

Figura 5 – Schema epurării mecano-biologice artificiale (Negulescu, M., 1982)

14
 Filtrele biologice sunt bazine umplute cu material filtrant, la suprafaţa căruia se formează
pulicula de material organic şi bacterii aerobe, care au rolul de a descompune substanţa organică
biodegradabilă din apele uzate. Epurarea biologică decurge aerob în sistem cu biomasă fixată sub
formă de peliculă pe un suport solid. Pelicula gelatinoasă de microorganisme formată pe stratul
filtrant, după un anumit timp de la începerea alimentării cu apă uzată, elimină poluanţii organici din
apă utilizând pentru respiraţie oxigenul din aer (Negulescu, M., 1987).

Cea mai uzuală variantă de epurare în care microorganismele sunt suspendate în apă sub
formă de flocoane este cea care foloseşte procesul cu nămol activ. Apa uzată este introdusă într-un
bazin de aerare care conţine o suspensie de flocoane biologice (nămol activ) în care se administrează
oxigenul necesar respiraţiei. Pe măsura admisiei de apă uzată, suspensia din bazinul de aerare trece
într-un decantor secundar, unde biomasa este separată prin decantare şi parţial recirculată, iar
lichidul limpezit (apa epurată) este evacuat din sistem (Negulescu, M., 1987).

În afară de bacterii, în aceste bazine se înmulţesc algele care, în urma fotosintezei, eliberează
oxigenul (necesar bacteriilor aerobe) şi valorifică azotul şi fosforul din apă, contribuind la epurarea
apei, dar numai în anotimpul cald.

Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate (nămol rezultat din zootehnie) se pot folosi
direct sau după o prealabilă uscare, ca îngrăşământ. Uscarea se realizează natural, pe paturi de
uscare sau batale. O altă modalitate de folosire a acestor nămoluri o constituie obţinerea
biogazului, proces care are la bază fermentarea anaerobă, în special a dejecţiilor animale, cu formare
în final a biogazului (amestec combustibil care conţine 70% metan). Eficienţa procesului de epurare
prin metodele uzuale prezentate anterior este ilustrată în tabelul 2.

Tabel 2 – Eficienţa procesului de epurare prin metode uzuale, determinată pe baza

gradelor de epurare calculate (Negulescu, M., 1982)

Grad de epurare (%) pentru:

Metoda de epurare
Suspensii CBO5 Bacterii
Mecanică 40-65 25-40 25-75
Mecano-chimică 50-75 30-45 30-80
Mecano-biologică naturală 85-95 90-95 95-99
Mecano-biologică artificială 65-95 75-90 90-95

INDICATORII DE CALITATE AI APELOR ŞI LIMITELE ADMISE PENTRU

CONDIŢIILE ACTUALE ALE ŢĂRII NOASTRE

Datorită importanţei apei pentru om şi sănătatea lui, precum şi utilizărilor multiple ale
acesteia, este necesară urmărirea calităţii apei folosite. Aprecierea calităţii apei se face pe baza unor
indicatori care redau caracteristicile calitative şi cantitative ale apei la un anumit moment dat.

Apa din natură serveşte multor scopuri, însă cea mai importantă formă de utilizare a apei este
cea de apă de băut sau apă potabilă. La baza stabilirii indicatorilor de calitate şi a limitelor acestora

15
au stat urmările consumului acestor ape asupra sănătăţii populaţiei. Stabilirea concentraţiei limită, pe
litrul de apă, a indicatorilor de calitate s-a efectuat plecând de la greutatea normală a unui om adult
şi având în vedere consumul mediu zilnic de apă.

Condiţiile de potabilitate impuse apei sunt determinate cu ajutorul indicatorilor

organoleptici (culoare, gust, miros), fizici (temperatură, turbiditate, radioactivitate), chimici
(substanţe cu acţiune nocivă, substanţe indezirabile, substanţe indicatoare ale poluării),
bacteriologici (germeni mezofili, germeni coliformi, enterococi, germeni sulfito-reductori,
bacteriofagi enterici) şi biologici.

Apa potabilă este apa consumată cu plăcere şi care, odată consumată, nu are efecte negative
asupra consumatorilor. Aprecierea potabilităţii unei surse de apă se face pe baza valorilor
indicatorilor de calitate (prezentaţi anterior), valori cuprinse în STAS 1342-91. Acesta cuprinde toţi
indicatorii de calitate ceruţi apei potabile, prin intermediul normelor sanitare existente la ora actuală
în ţara moastră. Trebuie precizat că nu toate ţările au aceleaşi norme sanitare, deşi criteriile după
care se stabilesc aceste norme sunt aceleaşi. Însăşi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.)
stabileşte pentru o serie de substanţe limitele în interiorul cărora se pot adopta normele diverselor
ţări.

Principalele surse de apă potabilă sunt:

a) apa subterană;
b) apa de suprafaţă.

În această privinţă, apele subterane au în general o compoziţie apropiată de apa potabilă, cu

excepţia încărcării lor uneori crescute în elemente minerale; în acelaşi timp aceste ape prezintă
variaţii mici în compoziţia lor.

Spre deosebire de apele subterane, apele de suprafaţă, lipsite de orice protecţie naturală, sunt
intens poluate iar variaţiile concentraţiilor diferitelor substanţe chimice sunt deosebit de mari. Apele
de suprafaţă au cel mai mare număr de utilizări. În funcţie de domeniul de utilizare al apei şi de
cerinţele acestuia privind compoziţia apei, apele de suprafaţă se clasifică în trei mari categorii:

- categoria I: ape care servesc în mod organizat la alimentarea cu apă a populaţiei, ape
care sunt utilizate în industria alimentară care necesită apă potabilă sau ape care servesc
ca locuri de îmbăiere şi ştranduri utilizate;
- categoria II: ape care servesc pentru salubritatea localităţilor, ape utilizate pentru sporturi
nautice sau ape utilizate pentru agrement, odihnă, recreere, reconfortarea organismului
uman;
- categoria III: apele utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare arătate
anterior, sau care sunt utilizate în agricultură pentru irigaţii.

Apartenenţa calităţii apei de suprafaţă la una din categoriile enumerate mai sus poate fi
apreciată conform STAS 4706-88, care prevede normele sanitare impuse în ţara noastră.

16
 Apele utilizate în irigaţii nu numai că trebuie să îndeplinească cerinţele de calitate
corespunzătoare categoriei III a apelor de suprafaţă, dar trebuie să aibă valorile indicatorilor
specifici conform STAS 9450-88.

În STAS 9450-88 privind calitatea apelor uzate în irigarea culturilor agricole sunt incluse
valorile pentru: indicatori chimici toxici şi/sau dăunători organismelor, radioactivitate, indicatori
microbiologici, indicatori pentru procesul de eutrofizare. Caracteristicile apelor utilizate în irigarea
culturilor agricole trebuie să permită prevenirea şi combaterea diferitelor fenomene de poluare ce s-
ar putea manifesta în urma irigării, în sol şi plantă.

Prin standarde de stat (STAS) s-au stabilit valorile limită admisibile ale principalelor
substanţe poluante sau a indicatorilor de încărcare a apelor uzate înainte de evacuarea acestora în
cursurile de apă, în funcţie de diluţia care se realizează.

Trebuie menţionat că, dacă în cazul apei potabile erau luate în considerare în normarea
substanţelor chimice din apă doar efectul toxic şi cel organoleptic, pentru apele de suprafaţă apare ca
deosebit de important criteriul ecologic sau biologic, îndeosebi în ceea ce priveşte influenţa asupra
capacităţii de autopurificare. Pe baza acestui considerent, normele diverselor categorii de folosinţă
se aplică strict la locul se utilizare şi nu înglobează zone întinse sau râuri în întregime, chiar dacă
lungimea lor este relativ mică. Aceasta are la bază tocmai capacitatea de autopurificare a apei, care
în amonte poate să depăşească aceste norme, cu condiţia respectării lor la locul folosirii apei.

Unii specialişti în protecţia calităţii apelor apreciază că este necesar să se stabilească pentru
fiecare curs important de apă fondul său natural calitativ de poluare, nealterat, ca bază de referinţă.
depăşirea valorilor limită ale indicatorilor de calitate ai fondului natural constituie deja un fenomen
de poluare.

DEZINFECŢIA SOLUŢIILOR NUTRITIVE RECIRCULATE ÎN SISTEMELE DE

IRIGARE ÎNCHISE

Pentru a evita poluarea apelor freatice cu îngrăşăminte şi pesticide, în Europa de Vest s-au
dezvoltat metode de cultivare a legumelor şi florilor în ghivece sau în lăzi de lemn, în aer liber sau
în spaţii adăpostite, folosind sisteme de irigare închise (Şchiopu, T., 1999). Aceste sisteme se
bazează pe reciclarea surplusului de substanţe nutritive, apă şi pesticide, prin diferite procedee de
aplicare a udărilor:

1) la suprafaţa solului, surplusul drenat fiind colectat şi refolosit;

2) prin subirigare – când soluţia nutritivă se aplică la partea inferioară a ghiveciului şi este
absorbită capilar de zona în care se află rădăcinile, restul soluţiei reintrând în subsistemul
de irigare;
3) cultivare fără substrat a plantelor, cu hrănire aeroponică sau hidroponică, rădăcinile
fiind în contact direct cu soluţia nutritivă regenerată.

Atunci când se folosesc aceste procedee, dar mai ales în cazul subirigării, există riscul
contaminării cu agenţi fitopatogeni din apa recirculată (Wohanka, W., 1993).
17
 Soluţie contaminată

a Soluţie filtrată

a = strat de pietre cu diametrul de 30 – 50 mm

b = strat de pietriş cu diametrul de 2 – 20 mm
c = strat de nisip
d = strat de soluţie nutritivă din filtru

Figura 6 –Schema unui dispozitiv pentru filtrarea lentă a soluţiilor nutritive recirculate
(Wohanka, W., 1993)

Pentru a reduce riscul de îmbolnăvire prin folosirea apei recirculate, s-a încercat
dezinfectarea apei prin metode chimice, încălzire, ozonizare, precum şi prin tratarea cu radiaţii
ultraviolete (UV). Aceste metode schimbă compoziţia soluţiilor nutritive, iar costul lor este ridicat.
Wohanka, W., (1993, 1994, 1995) evită aceste inconveniente folosind filtrarea lentă a soluţiilor
nutritive recirculate, care este o metodă de epurare mecanică. Aceasta se poate folosi pentru orice
cultură, nu schimbă compoziţia chimică a soluţiilor nutritive (exceptând concentraţia în oxigen, care
scade). Este indicată pentru viruşi, fungi şi bacterii (Wohanka, W., 1994, 1995).
Ca materiale filtrante se pot folosi: nisip, granule de piatră ponce (granule cu diametrul de 2-
4 mm), seramis (granule dintr-un amestec de argilă, lut, humus, pământ) şi, cu rezultate mai bune,
vată minerală – care are greutatea specifică mai mică (136 kg/m 3), dar este mai scumpă. Schema
unui dispozitiv pentru filtrare lentă este prezentată în figura 6..
Rezultatele obţinute cu aceste materiale sunt foarte apropiate (tabelul 3).

Tabel 3 – Rezultatele filtrării lente folosind diferite materiale, împotriva lui Fusarium
oxysporum f. sp. cyclaminis (%) (Wohanka, W., 1998)

Materialul filtrant
Vată minerală Nisip Granule de piatră ponce Seramis
99,999 99,998 99,626 99,425

18