Distrugerea stratului de ozon

Ozonul O3 este un constituent

natural al atmosferei fiind prezent la
o altitudine între 15 şi 40 km şi
realizând un înveliş protector pentru
Pământ. Cea mai mare cantitate de
ozon, aproximativ 90%, este
conţinută în stratul cuprins între 8 şi
18 km, care este numit stratul de
ozon. Ozonul cuprins în acest strat
este foarte rarefiat; dacă ar fi adus la presiunea atmosferică normală nu ar avea mai mult de 3
mm. Fără el, radiaţiile ultraviolete ar provoca arsuri puternice, cancer al pielii, reducerea
recoltelor, a faunei şi florei de uscat şi de apă. Pe de altă parte, dacă stratul ar fi ceva mai gros
(de exemplu, dacă s-ar dubla la 6 mm tot la presiunea obişnuita de la sol) efectul ar fi dezastruos,
deoarece s-ar dezvolta peste măsura microorganismele patogene, adică microbii dăunători
sănătăţii, pe care radiaţiile ultraviolete în proporţia actuală îi decimează, limitându-le înmulţirea
peste măsură.
Acest filtru foarte fin reţine aproape totalmente radiaţia ultravioletă (UV mai scurtă de
290 nm) biologic nocivă care se îndreaptă spre suprafaţa Terrei, reglează temperatura din
stratosferă cu implicaţii deosebite în condiţionarea circulaţiei atmosferice şi a climei globului
terestru, protejează toate formele de viaţă. Scăderea concentraţiei ozonului cu 1% duce la
sporirea intensităţii razelor ultraviolete deasupra solului cu 2%. Mai multe studii experimentale
asupra florei şi faunei, precum şi diverse examinări clinice ale oamenilor au relevat efecte
negative rezultate din expunerea excesivă la radiaţia ultravioletă. Câteva cercetări au demonstrat
diverse efecte negative asupra creşterii producţiei culturilor agricole şi asupra silviculturii.
Se cunosc două feluri de ozon:
- ozonul troposferic (format la suprafaţa scoarţei pământului prin sinteză fotochimică);
- ozonul stratosferic (o pătură fină a stratosferei situată între 15-40 km deasupra scoarţei
pământului).
 Ozonul troposferic se află într-o proporţie de 10% din totalul concentraţiilor de ozon a
planetei, iar restul de 90% se află în stratosferă.
Ozonul ca şi compus chimic este un oxidant foarte puternic, şi deci prezintă o mare
disponibilitate de reacţie, fiind foarte reactiv. Ozonul troposferic este foarte nociv, atât pentru
culturi, cât şi pentru fiinţele vii. Specialiştii americani estimează că dintre poluanţii din aer, cel
mai distructiv este ozonul, el cauzând în SUA 90% din pierderile de recoltă.
Acest agent nociv de la sol, atunci când se află în atmosfera superioară este un prieten al
vieţii omului pe Terra. El acţionează ca un filtru natural, care absoarbe razele ultraviolete de
slabă lungime de undă (UV) emise de Soare. Aceste radiaţii UV, fiind bogate în energie, sunt
capabile sa divizeze molecula de O2 în oxigen atomic.
O2 → 2O
Oxigenul atomic se recombină cu molecula de O2, cu formare de ozon:
O2 + O → O3
În natură, formarea O3 este continuă atâta vreme cât soarele străluceşte. Ozonul fiind
foarte reactiv, este atacat de alte gaze, care difuzează ascendent de la suprafaţa pământului. Unul
din cele mai importante gaze din natură care difuzează spre stratosferă este N 2O emanat de la sol,
şi inevitabil din procesele industriale. În stratosferă, acesta este repede oxidat la NO, care la
rândul lui atacă O3.
Acesta şi alte procese creează un echilibru natural: iradiaţiile ultraviolete produc ozon şi
alte procese naturale determină distrugerea acestuia. Din nefericire, activitatea economică umană
a adăugat alte componente care atacă ozonul. În fruntea acestora se afla compuşii pe bază de
clor, mai exact clorofluorocarbonii (utilizaţi în calitate de agenţi frigorifici în frigidere şi
climatizoare, solvenţi pentru amestecuri de aerosoli, la producerea spumelor din substanţe
organice expandate, etc.). Datorită inerţiei chimice, insolubilităţii în apă şi stabilităţii ridicate,
CFC-urile au o longevitate mare în atmosferă. Inerţi în partea inferioară a atmosferei, aceşti
compuşi sunt descompuşi în atmosferă la mai mult de 50 km, permiţând atomilor de clor să
existe şi să atace ozonul. Compusul (ClO2) se formează ca urmare a distrugerii ozonului la
interacţiunea cu clorul sau compuşii săi. Dar şi dioxidul de clor disociază, şi ciclul se repetă. S-a
calculat că peste o sută de mii de molecule de ozon pot fi distruse printr-o reacţie în lanţ,
provocată iniţial de numai un atom de clor.
 Eficacitatea distrugerii ozonului este sporită dacă sunt prezenţi norii stratosferici. Asta
mai ales în frigul mare al nopţilor polare, când temperaturile pot scădea mai jos de 200 K (–
73°C). Măsurătorile terestre şi prin satelit au înregistrat reducerea cantităţii de ozon deasupra
unor regiuni ale Antarcticei în perioada de primăvară (cantitatea de ozon scade cu 60%). Acest
fenomen este cunoscut ca "gaura de ozon antarctică". Concomitent cu reducerea ozonului
stratosferic s-a înregistrat creşterea radiaţiei ultraviolete. Când soarele revine, pierderea este
repede refăcută, dar intensitatea pierderilor din primăvară pare să crească de la an la an.
Fenomenul epuizării stratului de ozon duce la: scăderea eficacităţii sistemului imunitar,
cu apariţia infecţiilor, a cancerului de piele, a cataractelor şi a orbirii, arsuri grave în zonele
expuse la soare, reducerea culturilor şi implicit a cantităţii de hrană, distrugerea vieţii marine, a
planctonului cu care se hrănesc animalele marine şi implicit afectarea hranei omului prin
reducerea cantităţii de peşte comestibil, degradarea unor materiale plastice utilizate în
construcţii, vopsele, etc.
În afară de zonele Antarctica si Arctica (la cei doi poli), o mica scădere de ozon pare a
afecta şi alte suprafeţe, în special primăvara. Temperaturile deosebit de scăzute înregistrate în
stratosfera regiunilor arctice, şi prezenţa poluanţilor au antrenat, pentru a treia iarnă consecutiv,
un deficit de ozon de 40%.
Atmosfera este un eficient difuzor de poluanţi, care, în funcţie de cantitatea şi natura lor
pot provoca anumite dezechilibre chimice, pe care trebuie să le combatem.

Ploile acide
Sub termenul de "ploi acide" sau "precipitaţii acide" se includ toate tipurile de precipitaţii
– ploaie, zăpadă, lapoviţă, ceaţă, al căror pH e mai mic decât pH-ul apei naturale de ploaie, care
este egal cu 5,6. Ploaia acidă se formează ca rezultat al reacţiilor din atmosferă cu substanţe ce
conţin sulf şi azot. Principalii poluanţi de origine umană care conduc la formarea ploii acide sunt
SO2 şi NOx. Din coşurile fabricilor (în mod justificat din ce în ce mai înalte), precum şi din ţevile
de eşapament, ca urmare a arderii petrolului şi a derivatelor lui, precum şi a cărbunelui, iese un
fum dens, conţinând între altele anhidridă sulfuroasă, sulfurică şi oxizi de azot. Cea mai mare
cantitate de oxizi se întâlneşte în oraşe. Intrând în reacţie cu vaporii de apă, SO 2 şi NOx se
transformă în acizii H2SO4, HNO3, HNO2 şi H2SO3. Apoi, împreună cu ploaia sau zăpada, aceştia
se depun pe pământ.
 Ploile acide afectează flora şi fauna ecosistemelor acvatice, determină toxicitatea apei
potabile în urma dizolvării în apă a plumbului din conducte, duc la scăderea fertilităţii solului şi
la distrugerea pădurilor. Alte efecte constă în distrugerea suprafeţelor date cu lac şi vopsea,
coroziunea podurilor şi monumentelor arhitecturale, etc.
Ploaia acidă are o acţiune puternic negativă asupra bazinelor acvatice: duce la mărirea
acidităţii, astfel încât este distrusă flora şi fauna. Plantele acvatice cresc foarte bine în apa cu
pH = 7÷9. La pH = 6 mor creveţii, la pH = 5,5 mor bacteriile bentonice. Moartea lor duce la
acumularea reziduurilor organice la fundul bazinelor acvatice, apoi la dispariţia planctonului. La
pH = 4,5 mor peştii, amfibiile, insectele. Din substanţele organice depuse la fundul bazinului
acvatic are loc eliberarea metalelor toxice.