FUNCIILE ECOSISTEMULUI

Functionalitatea ecosistemului rezulta din relatiile existente ntre speciile care-l compun si interactiunile acestora cu factorii abiotici.Esenta functionarii unui ecosistem consta n antrenarea energiei solare si a substantelor nutritive n circuitul biologi 141b14b c unde sunt transformate n substante organice ce intra n alcatuirea populatiilor din biocenoza. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productiva de substanta organica, materializata n organismele ce populeaza biotopul dat. Principalele functiuni ale unui ecosistem sunt: functia energetica, functia de circulatie a materiei si functia de autoreglare.

5.1. Functia energetica

Ecosistemul functioneaza ca un laborator de acumulare si transformare a energiei. Nici un ecosistem de pe planeta noastra nu produce energie. Energia ecosistemului poate sa creasca numai pe baza importului din radiatiile solare. Viata este posibila pe Terra numai datorita faptului ca un flux continuu de energie solara intra zilnic n ecosistem, iar n acelasi timp, cantitati mari de energie termica (de pe Pamnt) intra n cosmos. Ecosistemele si mentin stabilitatea numai prin echilibrarea aportului continuu de energie radianta cu cel al eliminarii continue de caldura. Transformarile termodinamicii. energetice din ecosistem se desfasoara conform principiilor

Primul principiu al termodinamicii (principiul conservarii energiei) stabileste ca ntreaga energie de care dispune un ecosistem este ntemeiata pe tranformarea energiei initial intrate prin fotosinteza sau prin chemosinteza. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc o productie de energie, ci numai o transformare de energie. Astfel, energia radianta care ajunge la plante este transformata, n prezenta clorofilei, n energie chimica pe care plantele o depoziteaza n molecule de glucide, lipide, protide etc., iar prin consumarea lor de catre animale energia trece n corpul acestora din urma. Att n plante ct si n animale energia chimica continuta n molecule este eliberata n procesul respiratiei si utilizata n toate procesele vitale. O parte din aceasta energie se transforma n caldura, iar n final, dupa moartea organismelor, toata energia chimica a moleculelor organice este transformata de catre descompunatori n energie calorica.

Fig. 3. Transferul de energie ntr-un ecosistem Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul ca intrarile de energie ntr-un sistem trebuie sa fie egalate de iesiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradarii energiei, care arata ca n orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potentiala se degradeaza sub forma de caldura si este dispersata. De aici rezulta ca randamentul transformarii este < 1. Pe masura ce trecem de la nivelul producatorilor catre consumatori de rang tot mai nalt, o tot mai mare parte din energia asimilata este consumata pentru necesitatile proprii ale organismelor si deci o cantitate tot mai mica se acumuleaza n productie de biomasa (cantitatea de substanta organica acumulata ntr-o perioada de timp si existenta la un moment dat) disponibila pentru nivelurile trofice urmatoare (fig. 3). Aceasta legitate are o profunda semnificatie biologica daca tinem seama si de faptul ca, pornind de la producatori primari catre consumatori de un grad tot mai nalt, creste, n linii mari si nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfasoara o activitate mai intensa si mai diversificata. Grupele evoluate de organisme desfasoara activitati calitativ superioare. De pilda, la pasari si mamifere o proportie importanta de energie este cheltuita nu numai pentru cautarea si capturarea prazii (la carnivori) dar mai ales pentru protectia, ngrijirea si educatia urmasilor. De aici se vede ca fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci si un proces de schimbare a formelor de energie, aparitia si dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de pilda, energia nervoasa, energia psihica. Energia degradata sub forma de caldura nu mai poate fi reutilizata de catre ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantitati de energie, deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este unidirectional.

Sursa principala de energie a unui ecosistem este energia solara, alcatuita din 45% radiatii din spectrul vizibil, 45% radiatii infrarosii si 10% radiatii ultraviolete. De mentionat este faptul ca, nu toata cantitatea de energie solara poate fi pusa la dispozitia vietuitoarelor. Astfel, din cele aproximativ 2 cal/cmp /min. (constanta solara), circa 42% este absorbita de ozon, vapori de apa, particule de praf etc. si este apoi radiata n spatiu sub forma de caldura si numai 58% ajunge la suprafata pamntului. Din aceasta cantitate numai 20% este absorbita de sol, apa si vegetatie, restul de 80% fiind reflectata n spatiu. Plantele verzi utilizeaza pentru fotosinteza si transforma n energie chimica numai 1-3% din energia luminoasa. Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiatiile solare cu ajutorul clorofilei iar aceasta energie este convertita n cea a legaturilor chimice din substantele organice. n procesul de fotosinteza sunt implicate si sarurile minerale (N, P, K, S etc.). Privita din punct de vedere chimic este o reactie reducatoare, n care CO2 (acceptor de hidrogen - electroni) este redus, apa este sursa de hidrogen, iar radiatia luminoasa (fotonii) este sursa de energie necesara procesului de reducere. Reactia extrem de simplificata a fotosintezei este: clorofila 6 CO2 + 6 H2O + energie solara C6H12O6 + 6 O2 Energia chimica are o contributie modesta la bilantul energetic din ecosisteme, fiind folosita n principal de bacteriile chemosintetizante: nitrificatoare, sulfuroase si feruginoase. n procesul de sinteza a substantelor organice, ca sursa de energie folosesc energia obtinuta prin oxidarea unor compusi anorganici (compusi ai sulfului, ai fierului) iar ca sursa de hidrogen pentru reducerea CO2 este apa.

5.2. Functia de circulatie

Biocenoza, n baza structurii ei trofice, n procesul de hranire, realizeaza circulatia permanenta a materiei n ecosistem. Substanta patrunde n biocenoza din biotop sub forma unor combinatii de atomi ai elementelor chimice. Plantele folosesc aceste combinatii sub forma de solutii apoase, iar cu ajutorul energiei solare atomii asimilati sunt inclusi n structurile substantei organice prin procesul de fotosinteza. Deci, plantele asigura intrarea selectiva a elementelor din biotop n biocenoza. Att proportia ct si viteza de absorbtie a elementelor de catre biocenoza, constituie o caracteristica a fiecarui ecosistem.

Fig. 4. Bioamplificarea DDT De la producatorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reteaua trofica, spre nivelurile superioare. Ajunse n organismul consumatorilor, elementele sunt scindate n radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminati sub forma de deseuri metabolice, altii sunt retinuti pentru a fi utilizati n noi sinteze, iar altii sunt depozitati fara a putea fi eliminati. In procesul de eliminare-retinere, unele elemente realizeaza concentratii crescnde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poarta denumirea de concentrareacumulare sau amplificare biologica. De exemplu, ntr-un lant alimentar acvatic cu cinci verigi, concentratia de DDT creste de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulndu-se n special n tesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm DDT n apa, la 25 ppm n tesuturile pasarilor consumatoare de pesti carnivori (fig. 4). Cunoasterea acestui proces are o importanta deosebita pentru ca unele substante toxice ce au n biotop concentratii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori din vrful piramidei trofice (rapitoare, om) la concentratii foarte mari ce pot deveni letale.

Descompunatorii grefati la fiecare nivel trofic, mineralizeaza substantele organice din organismele moarte si asigura astfel transferul elementelor din biocenoza n biotop (fig. 5). Fig. 5. Transferul elementelor n ecosistem prin ciclu trofic O caraceristica importanta a circulatiei substantelor n ecosistem este viteza de desfasurare a procesului. Astfel, n ecosistemele padurii ecuatoriale umede, materia organica lipsita de viata este rapid descompusa si reabsorbita, n timp ce, n ecosistemele naturale din zonele temperate se acumuleaza o mare cantitate de materie moarta la suprafata solului (litiera, turba) sau n sol (humus). Formarea humusului determina o ncetinire a ciclurilor biogeochimice

si asigura eliminarea lenta a elementelor repuse la dispozitia plantelor. n acest fel, sistemele capabile de o mai rapida reciclare a elementelor si substantelor au o productivitate sporita pe unitatea de suprafata si timp. Circulatia substantelor la nivelul biosferei formeaza cicluri circuite biogeochimice globale. Ele se pot mparti n doua tipuri fundamentale: tipul sedimentar (fosfor si sulf) si tipul gazos (azot, oxigen, carbon). La circuitele sedimentare, rezervorul principal l constituie litosfera, iar la circuitele gazoase rezervorul principal l constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul biosferei l reprezinta circuitul apei. 5.2.1. Circuitul carbonului Carbonul este introdus n corpul plantelor prin dioxidul de carbon, n procesul de fotosinteza si este fixat apoi n substantele organice care alcatuiesc corpul tuturor plantelor si celorlalte organisme care compun lanturile trofice din ecosisteme si biosfera (fig. 6). Plantele ca si producatori sunt consumate de animale (consumatori), si astfel materia organica vegetala se transforma n componenti organici specifici organismului animal. Dupa moartea plantelor si animalelor; substantele organice sunt descompuse sub actiunea bacteriilor si a altor organisme saprofite care populeaza solul, si se ajunge la bioxid de carbon, apa si saruri minerale; deci la materia anorganica de la care s-a pornit. Unele dintre substantele anorganice de natura gazoaza, rezultate, trec n atmosfera, altele ramn n sol si formeaza substantele hranitoare pentru generatiile noi de plante. Interventia omului n circuitul biogeochimic al carbonului consta n crestererea concentratiei dioxidului de carbon n atmosfera prin: extinderea terenurilor agricole, n defavoarea padurilor; incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea pe scara larga a combustibililor fosili. Adaosul de CO2 n atmosfera nu poate fi compensat prin cresterea ratei de fixare fotosintetica de unde rezulta accentuarea efectului de sera.

Fig. 6. Circuitul carbonului n natura 5.2.2. Circuitul azotului n natura

Circuitul azotului in natura are ca baza de pornire azotul atmosferic care poate fi fixat pe mai multe cai: n atmosfera, la naltimi mari, sub influenta radiatiilor UV se produc NH3 si nitrati iar la naltimi mai mici, sub influenta fulgerelor iau nastere cantitati mici de NH3. Acesti compusi sunt antrenati pe suprafata Pamntului. Fixarea biologica a N atmosferic este cea mai importanta cale de intrare a acestui element n circuitul biosferei. Astfel, azotul ajunge n sol sau direct n radacinile plantelor leguminoase (sau alte angiosperme) si de aici n planta verde. Fixarea azotului atmosferic se face cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot (Rhizobium, Azotobacter etc.).

Din plante, unde azotul intra n compozitia substantelor proteice, se ntoarce n sol n mod direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte. Toate aceste surse asigura materia organica a solului, necesara formarii humusului si nutritiei bacteriilor din sol. Prin putrezire, azotul din materia organica ajunge n compusi nitrici si de aici, fie n nutritia minerala a plantelor, fie n atmosfera, ca azot gazos (fig. 7). Fig. 7. Circuitul azotului n natura Omul intervine n circuitul azotului prin ngrasamintele naturale (gunoi de grajd) si artificiale (ngrasaminte obtinute prin fixarea industriala a azotului liber) utilizate pentru fertilizarea culturilor agricole. Cantitatea de N atmosferic fixat pe cale artificiala se ridica la circa 50 milioane tone pe an reprezentnd circa 1/3 din azotul fixat pe cale biologica. Aceasta conduce la dereglari profunde a circuitului azotului pe scara planetara. Efectele cresterii necontrolate a concentratiei de azot se manifesta regional prin poluarea straturilor acvifere si eutrofizarea apelor continentale. 5.2.3. Circuitul fosforului Principalele rezerve de fosfor n natura sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca care contine si F si Cl), n rocile magmatice si n depozitele de excremente ale pasarilor acvatice (guano). Circuitul P nu are componenti gazosi, este indisolubil legat de circuitul hidrologic. P

din rocile sedimentare si eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimica, este spalat de ape de precipitatie si transportat treptat, prin ruri spre mari si oceane unde se depune n sedimente.P de la mare adncime, practic ramne pierdut pentru biosfera (fig. 8). O revenire partiala a fosforului se realizeaza are loc prin depunerea excrementelor pasarilor marine (cca 10 mii tone anual) si prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii tone anual). n ecosistemele terestre o parte din P eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca si cadavrele plantelor si animalelor sunt degradate prin activitatea microbiana care duce la eliberare de P. O parte din acesta reintra n circuit, alta parte formeaza compusi solubili. Permanentele pierderi de P din circuit fac ca acest element sa devina un factor limitant al productivitatii biologice. Omul intervine n circuitul fosforului, n sensul cresterii ratei de scurgere a fosforului spre oceane, prin accelerarea proceselor de eroziune datorate restrngerii vegetatiei naturale, prin utilizarea pe scara larga a fertilizantilor fosfatici n agricultura si n urma extinderii detergentilor. Circa 5-6 milioane t de fosfor mineral sunt introduse n circuit, prin ngrasamintele minerale obtinute din exploatarea rocilor fosfatice. Cantitatile excesive de fosfor ajunse n apa lacurilor

(ngrasaminte, ape uzate) contribuie la fenomenul de eutrofizare a apelor. Fig. 8. Circuitul fosforului n natura

5.2.4. Circuitul apei n natura In cursul ciclului sau, apa se deplaseaza n mod nentrerupt din ocean spre atmosfera: O mare parte a apei de ploaie care ajunge ntrr-un ecosistem terestru, se evapora n atmosfera, o alta parte este absorbita de radacinile plantelor, o alta parte este absorbita de radacinile plantelor si reapare n atmosfera prin efectul transpiratiei plantelor; n sfrsit, o alta parte se scurge la suprafata solului sau ajunge n pnza de apa freatica (fig. 9). Scurgerea apei este cu att mai mare cu ct ecosistemul are mai putina vegetatie, solul este mai putin permeabil si nclinatia terenului este mai mare. n miscarea sa la suprafata solului, apa nemaintlnind nici o rezistenta erodeaza si distruge treptat solul. Ecosistemele cu ierburi dese, dar mai ales cele forestiere, compacte sunt cele mai eficace mpotriva fenomenului de eroziune. Astfel, n ecosistemele forestiere, cantitatea de apa retinuta poate fi de 5-25 de ori mai mare comparativ cu pajistile. n schimb, n paduri creste cantitatea de apa infiltrata avnd un dublu efect: reducerea eroziunii solului si alimentarea pnzei de apa freatica.

Fig. 9. Circuitul apei n natura

Protectia mediului - mediul inconjurator trebuie protejat

PROTECTIA MEDIULUI Realitatile zilelor noastre arata ca secolul XX este perioada celor mai mari descoperiri si transformari ale civilizatiei omenesti, dar si cele mai complexe si uneori nebanuite efecte asupra vietii. Pana nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. In prezent, ca urmare a exploziei demografice si a dezvoltarii fara precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie prima si energie pentru productia de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensa a resurselor pamantului releva, tot mai evident, un dezechilibru ecologic. Perfectionarea si modernizarea proceselor tehnologice, utilizand cele mai noi cuceriri stiintifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu si pe cele energetice. Ca urmare a industrializarii si cresterii productiei de bunuri au sporit mult materialele ce afecteaza mediul ambiant. Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se regasesc in aer, apa si in sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezentei dioxidului de sulf din aer, datorita dezvoltarii proceselor termice si a utilizarii unor combustibili inferiori; sunt evacuate in atmosfera importante cantitati de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, saruri si oxizi ai metalelor, antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte daunatoare asupra vegetatiei, in general, si direct sau indirect asupra omului. 22713ify29usm9b La acest sfarsit de secol si inceput de mileniu, lumea se afla in efervescenta. Schimbarile care au avut loc si vor avea loc, creeaza, intr-o viziune optimista, sperante si pentru remedierea fie si treptata a mediului inconjurator. In tumultul generalizat al schimbarilor, trebuie sa tragem inca un semnal de alarma legat de mediul inconjurator si de supravietuirea omului si a existentei vietii pe Terra. Mediul natural, adica aerul, oceanele, marile, lacurile, apele curgatoare, solul si subsolul si formele de viata pe care aceste ecosisteme le creeaza si le sustin este imaginea cea mai comuna pe care omul obisnuit si-o face atunci cand vorbeste despre mediul inconjurator. O padure, o balta sau un lac, de exemplu, formeaza fiecare in parte un ecosistem care se interconditioneaza reciproc si se readapteaza continuu in cautarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determina conditiile de viata pentru regnurile vegetale, animale si pentru exponentul sau rational omul, reprezentand mediul natural. In mediul natural distingem componente fizice naturale elemente abiotice: aer, apa, substrat geologic, relief, sol. Componentele biotice reprezinta viata, organismele ce le dezvolta pe fundalul sportului ecologic. Ele apar sub forma vegetatiei si animalelor depinzand atat de factori terestri, cat si cosmici (radiatia solara de exemplu) ceea ce ne ajuta sa intelegem implicatiile care pot urma unor modificari fie terestre, fie cosmice, sau ambele in acelas timp. fs713i2229ussm Mediul inconjurator apare ca o realitate pluridimensionala care include nu numai mediul natural, dar si activitatea si creatiile omului, acesta ocupand o dubla pozitie: de component al mediului si de consumator, de beneficiar al mediului.

Conceptul actual de mediu inconjurator are un caracter dinamic, care cauta sa cunoasca, sa analizeze si sa urmareasca functionarea sistemelor protejate in toata complexitatea lor. Prin resurse naturale se intelege: totalitatea elementelor naturale ale mediului inconjurator ce pot fi folosite in activitatea umana:

resurse neregenerabile minerale si combustibili fosili; resurse regenerabile apa, aer, sol, flora, fauna salbatica; resurse permanente energie solara, eoliana, geotermala si a valurilor.

In intreaga activitate a mediului inconjurator se urmareste nu numai folosirea rationala a tuturor aceste resurse, ci si corelarea activitatii de sistematizare a teritoriului si localitatilor cu masuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de productie cat mai putin poluante si echiparea instalatiilor tehnologice si a mijloacelor de transport generatoare de poluanti cu dispozitive si instalatii care sa previna efectele daunatoare asupra mediului inconjurator, recuperarea si valorificarea optima a substantelor reziduale utilizabile. Astfel notiunea de mediu inconjurator cuprinde de fapt, toate activitatile umane in relatia omnatura, in cadrul planetei Terra. Cand se vorbeste de progres sau de saracie, se vorbeste de fapt, in termenii cei mai globali, de mediul inconjurator care caracterizeaza planeta noastra la un moment dat, caci intre toate acestea si poluarea, degradarea apei si a aerului, amenintarea paturii de ozon, desertificarea, deseurile toxice si radioactive si multe altele, exista o stransa interdependenta. In toate civilizatiile care s.au dezvoltat pana in secolul al XVII-lea, de natura predominant agricola,pamantul era baza economiei, vietii, culturii, structurii familiei si politicii, viata era organizata in jurul satului, economia era descentralizata, astfel ca fiecare comunitate producea aproape tot ce ii era necesar. Energia chieltuita corespundea in esenta lucrului fortei musculare, umana sau animala, rezervelor de energie solara inmagazinata in paduri, utilizarii fortei hidrauliuce a raurilor sau mareelor, fortei eoliene. Natura reusea pana la urma sa refaca padurile taiate, vantul care unfla velele, raurile care puneau in miscare rotile, deci sursele de energie utilizate de civilizatiile agricole erau regenerabile. Odata cu sporirea populatiei globului, ce a decurs paralel cu perfectionarea organizarii sociale si, in special odata cu dezvoltarea industriei, a transporturilor mecanizate din ultimele doua secole, incercarea omului de a domina in lupta aspra cu natura, de a-i smulge lacom bogatiile ascunse, incepe sa aiba tot mai mult succes. Peste un miliard si jumatate din populatia actuala a Terrei apartine civilizatiei industriale. Industrialismul a fost mai mult decat cosuri de fabrica si linii de asamblare. A fost un sistem social multilateral si bogat care a influentat fiecare aspect al vietii omenesti. Cresterea economica, enorm accelerata, se bazeaza in majoritate nu pe surse regenerabile de energie, ci pe energia cheltuita prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: carbuni, titei, gaze naturale. Alvin Toffler observa cu sarcasm: Pentru prima data o civilizatie consuma din capitalul naturii, in loc sa traiasca din dobanzile pe care le dadea acest capital!.

Problema rezidurilor activitatilor umane a luat proportii ingrijoratoare, prin acumularea lor provocand alterarea calitatii factorilor de mediu. Aceste alterari sunt cauza unor dezechilibre in fauna si flora si an sanatatea si bunul mers al colectivitatii umane din zonele supraaglomerate. Prin accelerarea ritmurilor de dezvoltare, bazata pe consumarea resurselor neregenerabile de energie, s-a ajuns, in unele tari industrializate, la un grad de bunastare ridicat, constatandu-se practic ca apare, cu iminenta, amenintarea consecintelor actiunii umane asupra mediului, poluarea lui la nivel global. Deteriorarea mediului ambiant este cauzata de: existenta prea multor automobile, avioane cu reactie si nave de mare tonaj, a prea multor fabrici care functioneaza dupa tehnlogii vechi, poluante, mari consumatoare de materii prime, apa si energie, fenomene care sunt determinante, in ultima instanta, de necesitati crescande ale unei populatii aflate in stare de explozie demografica si indeosebi de existenta marilor aglomerari urbane. Mediul inconjurator reprezinta un element esential al existentei umane si reprezinta rezultatul interferentelor unor elemente naturale sol, aer, apa, clima, biosfera cu elemente create prin activitatea umana. Toate acestea interactioneaza si influenteaza conditiile existentiale si posibilitatile de dezvoltare viitoare a societatii. Orice activitate umana si implicit existenta individului este de neconceput in afara mediului. De aceea, calitatea in ansamblu a acestuia, precum si a fiecarei componente a sa in parte, isi pun amprenta asupra nivelului existentei si evolutiei indivizilor. Ansamblul de relatii si raporturi de schimburi ce se stabilesc intre om si natura, precum si interdependenta lor influenteaza echilibrul ecologic, determina conditiile de viata si implicit conditiile de munca pentru om, precum si perspectivele dezvoltarii societatii in ansamblu. Aceste raporturi vizeaza atat continutul activitatii cat si crearea conditiilor de existenta umana. In concluzie, se poate afirma ca mediul trebuie adaptat si organizat pentru a raspunde nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natura a unor resurse si prelucrarea lor pentru a deservi populatia (pentru a satisface doleantele acestora). Aceasta dependenta cunoaste un mare grad de reciprocitate, datorita faptului ca nevoile umane se adapteaza intr-o masura mai mare sau mai mica mediului. Asigurarea unei calitati corespunzatoare a mediului, protejarea lui ca necesitate supravietuirii si progresului reprezinta o problema de interes major si certa actualitate pentru evolutia sociala. In acest sens, se impune pastrarea calitatii mediului, diminuarea efectelor negative ale activitatii umane cu implicatii asupra acestuia. Poluarea si diminuarea drastica a depozitelor de materii regenerabile in cantitati si ritmuri ce depasesc posibilitatile de refacere a acestora pe cale naturala au produs dezechilibre serioase ecosistemului planetar. Protectia mediului este o problema majora a ultimului deceniu dezbatuta la nivel mondial, fapt ce a dat nastere numeroaselor dispute intre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare. Acest lucru a impus infiintarea unor organizatii internationale ce au ca principale obiective adoptarea unor solutii de diminuare a poluarii si cresterea nivelului calitatii mediului in ansamblu. Cercetarile amanuntite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare sau concretizat prin intermediul unui ansamblu de actiuni si masuri care prevad:

cunoasterea temeinica a mediului, a interactiunii dintre sistemul economic si sistemele naturale; consecintele acestor interactiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate rational si cu maxim de economicitate prevenirea si combaterea degradarii mediului provocata de om, dar si datorate unor cauze naturale armonizarea intereselor imediate si de perspectiva ale societatii in ansamblu sau a agentilor economici privind utilizarea factorilor de mediu

Pentru protejarea mediului, in primul rand trebuie identificate zonele afectate, evaluat gradul de deteriorare si stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective. In ceea ce privesc modalitatile de protejare trebuie solutionate trei categorii de probleme:

crearea unui sistem legislativ si institututional adecvat si eficient care sa garanteze respectarea legilor in vigoare. evaluarea costurilor actiunilor de protejare a mediului si identificarea surselor de suportare a acestora. elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan national si international referitor la protejarea mediului.

In ceea ce priveste evaluarea costurilor si stabilirea modului in care aceste sunt suportate se poate sustine ca protejarea mediului este costisitoare si nu pot fi intotdeauna identificati factorii poluarii. Datorita acestei situatii costurile de protejare a mediului se impart intre societatile comerciale potentiale poluatoare si stat. Fondurile alocate protejarii mediului difera de la o tara la alta in functie de nivelul de dezvoltare al fiecareia. Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificati toti factorii de mediu si zonele in care pot aparea probleme de poluare a acestora. Un astfel de program presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare si stabilirea responsabilitatilor pentru derularea proiectelor. Presiunea activitatii omului asupra mediului natural creste foarte rapid. De asemenea, se accelereaza dezvoltarea industriala, schimburile, circulatia marfurilor, spatiul ocupat, parcurs si utilizat pentru activitatile umane este din ce in ce mai vast. Aceasta evolutie isi pune amprenta in mod nefavorabil asupra mediului si a componentelor sale. Un alt factor care dauneaza mediului este modernizarea transporturilor, accesibilitatea lejera in spatiile verzi. Comportamentul individului polueaza mediul intr-o masura mai mare sau mai mica, fie sub forma activitatii cotidiene, fie a consumurilor turistice. Prin dezvoltarea activitatii umane sunt afectate toate componentele mediului in proportii diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: peisajele, solul, apa, flora, fauna, monumentele, parcurile si rezervatiile, precum si biosfera.