Pescuitul excesiv (supra-pescuitul)

Pescuitul excesiv sau supra-pescuitul are o istorie indelungata care cuprinde

cateva sute de ani si este considerat una din cauzele principale ale descresterii
stocurilor de pesti si alte organisme acvatice si in mod cert principala cauza a
"colapsului" ecosistemelor marine costiere in ultimul timp.

Pana acum cercetatorii si specialistii in domeniu conectau cauzal declinul

global al ecosistemelor marine aproape exclusiv de impactul recent al poluarii,
cresterea concentratiei de nutrienti si modificarea climatului. Starea actuala a
acestor tipuri de ecosisteme poate fi considerata ca fiind modificata dramatic,
daca tinem cont de informatiile si observatiile referitoare la recifele coraligene
distruse, populatiile de mamifere marine din ce in ce mai reduse, declinul
stocurilor de pesti si a altor organisme acvatice (inclusiv plante), cresterea in
amploare a speciilor straine si frecvente manifestari ale diverselor imbolnaviri
ale organismelor acvatice.

Studii asupra sedimentelor marine si statistici comerciale europene

referitoare la pescuit si comertul cu produse pescaresti, incepand cu secolul al
XV-lea pana in prezent, au conturat o imagine asupra impactului uman asupra
acestor ecosisteme marine, care a confirmat faptul ca supra-pescuitul a
precedat de fiecare data declinul diferitelor biocenoze marine si oceanice .

Extragerea in cantitati foarte mari de vietuitoare marine apartinand unor

specii dominante in biocenozele marine are un efect profund asupra complexelor
lanturi trofice caracteristice acestor ecosisteme, care in unele cazuri determina
disparitia biocenozelor specifice.

Se considera ca scaderea populatiilor acestor specii prin supra-pescuit va

avea un efect domino cu un impact ce va fi resimtit chiar pe parcursul unor zeci
sau chiar sute de ani in viitor.

Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) (1995)

estimeaza ca 69% din principalele pescarii ale lumii sunt exploatate la nivelul
maxim de suportabilitate, supra-exploatate sau distruse in timp ce anual
aproximativ 27 milioane tone de organisme acvatice capturate in timpul
pescuitului si considerate nevaloroase sunt distruse si aruncate inapoi in mare,
ca urmare a utilizarii unor metode de pescuit neselectiv.

Desi recomandarile FAO referitoare la o abordare precauta care ar trebui sa

conduca la scaderea cantitatilor totale pescuite la sfarsitul anilor 90 capturile
totale erau in jur de 85 milioane tone, cu o crestere de 15 milioane tone fata de
anul 1995.

Avand in vedere faptul ca oceanul planetar are un rol esential in desfasurarea

unor procese globale cum sunt reglarea climatului si circuitul nutrientilor, ca
reprezinta o sursa vitala de produse alimentare sau medicale si are valente
culturale, turistice si recreationale deosebite, problematica degradarii unor
ecosisteme acvatice complexe, de mari dimensiuni prin supra-exploatarea
resurselor este extrem de actuala.

Se recunoaste faptul ca diversitatea biologica a oceanelor si marilor lumii a

fost si este in continuare redusa datorita exploatarii excesive a pestilor si a altor
specii acvatice. Cele mai multe specii considerate importante din punct de
vedere comercial, precum si multe alte specii asociate acestora sunt in declin
sau amenintate cu disparitia. De asemenea, multe ecosisteme marine sau
situate in apropierea coastelor, care includ habitate vitale pentru reproducerea
speciilor acvatice sunt in proces de degradare ca urmare a diverselor activitati
umane.

Din aceste motive, aplicarea unor principii adecvate de management al

pescariilor marine si oceanice este esentiala pentru reducerea riscului degradarii
ecosistemelor specifice si refacerea numerica a populatiilor naturale aflate in
declin. Un astfel de principiu se refera la minimalizarea impactului pescariilor ale
carui obiective din punct de vedere al managementului trebuie sa reduca
impactul acestor activitati asupra mediului.

-              Pescuitul sau activitatile similare nu trebuie sa puna in pericol nicio

specie sau populatie naturala si nici posibilitatea refacerii speciilor aflate
in pericol sau amenintate cu disparitia.

-              Pescuitul trebuie interzis in zonele sensibile, acolo unde exista pericolul

amenintarii biodiversitatii.

-              Trebuie eliminata practicarea pescuitului neselectiv care conduce la

pierderi colaterale.

-               Impactul distructiv al activitatilor legate de pescuit asupra habitatelor si

ecosistemelor marine cum sunt recifele coraligene, zonele cu vegetatie
submersa, bentalul si populatiile de organisme bentonice, trebuie
eliminat.

Pentru a se compensa la nivel global efectele, de regula putin studiate si

cunoscute, ale acestui tip de activitate asupra proceselor complexe
caracteristice functionarii ecosistemelor acvatice, managementul acestor
activitati trebuie sa se bazeze pe principiul precautiei.

Speciile concurente unei specii supra-exploatate prin pescuit profita de

avantajul reducerii densitatii speciei pescuite si impiedica refacerea naturala a
acestei specii. Un exemplu in acest sens este zona de est a Marii Bering situata
intre Rusia si Alaska unde pescuitul excesiv a unor specii de pesti bentale, cum
sunt barbunul si halibutul de Groenlanda, care a condus la scaderea acestor
populatii cu procente de 35-40%, a determinat cresterea exploziva cu 450-
600% a populatiilor altor specii de pesti, mai ales rechini plati (cu o valoare
comerciala redusa).

Efectul pescuitului excesiv determina modificari in populatiile speciilor

pradatoare care au ca sursa de hrana speciile de pesti exploatate comercial si
care constituie verigi importate ale lanturilor trofice. Multe alte specii de
vietuitoare marine sunt amenintate in acest mod, indirect (rechini, pinipede,
delfini, balene, pasari acvatice, broaste testoase etc.).

Se considera ca unele specii de pasari acvatice cu valoare, cel putin

simbolica, cum este albatrosul sunt pe cale de disparitie. Scaderea numerica a
populatiilor unor pasari acvatice precum si a unor mamifere marine a fost de
multe ori asociata cu micsorarea stocurilor de pesti si deci scaderea
disponibilitatii resurselor de hrana pentru acestea.

Reducerea resurselor de hrana prin supra-exploatare, nu este singurul risc,

de asemenea, un numar crescut de alte organisme acvatice devin accidental
victime ale activitatii de pescuit sau mor ca urmare a pescuitului neselectiv sau
al interactiunii cu navele si uneltele de pescuit.

Una din cele mai cunoscute situatii legate de aceasta problematica este
pescuitul tonului cu plasa punga in zona tropicala a Pacificului de est (Mexic si
America Centrala). Din cauza unui comportament neexplicat pana in prezent,
"tonul cu inotatoare galbene" se deplaseaza sub cardurile de delfini si alte specii
de animale marine (balene) in timpul migratiei catre largul oceanului. Utilizand
plase lungi de pana la 2 000 m flotele de pescuit captureaza de multe ori in mod
deliberat si aceste organisme acvatice pentru a fi sigure de captura de ton.

Pestele si alte organisme acvatice asigura 40% din necesarul de proteine

pentru aproximativ 2/3 din populatia lumii. Spre exemplu, peste un miliard de
oameni de pe continentul asiatic depind de aceste produse alimentare ca sursa
principala de proteine. Reducerea acestor resurse a determinat Organizatia
Natiunilor Unite pentru Cultura si Stiinta (UNESCO) sa avertizeze ca pestele
considerat pentru mult timp "mancarea saracilor" s-a diminuat la nivel global ca
rezultat al cererii de piata crescute si al supra-pescuitului, devenind uneori un
aliment mult mai scump sau chiar un produs de lux. UNESCO si FAO au
avertizat de asemenea ca asa numita "epoca de aur" a pescuitului s-a sfarsit si
ca in anii 2000 scaderea consumului de peste in dieta umana va fi din ce in ce
mai semnificativa.