✿ Tema Geneza și dinamica arealelor speciilor

1. Formarea, dezvoltarea arealelor și modul constituirii hotarelor (limitelor) lor

2. Centrele diversității taxonomice
3. Centrele de origine a plantelor de cultură
a. modificări ale arealelor
b. discontinuităţi ale arealelor
c. modificări ale arealelor dea lungul perioadelor geologice
d. modificări mai recente ale arealelor taxonilor

Întrebarea I Formarea, dezvoltarea arealelor și modul constituirii

hotarelor (limitelor) lor
• Mărimea arealelor și hotarele lor sunt strâns legate de plasticitate
ecologică a organismelor vii, de capacitatea lor de a exista într-o
amplitudine largă (și în condiții de oscilație considerabilă) a principalilor
factori ecologici.
• O importanță deosebită o au temperatura, umiditatea, lumina, hrana,
caracterul substratului, iar pentru animalele acvatice – un rol important
îl joacă chimismul apei, conținutul de oxigen ș.a.m.d.
• Hotarele arealelor sunt determinate adesea de schimbările condițiilor
climatice, în special regimul hidrotermic, durata zile, grosimea stratului
de zăpadă ș.a.m.d.
• Esența hotarelor determinate climateric este foarte diversă; trebuie de
avut în vedere faptul, că în unele cazuri, că în unele cazuri linia
(granița) расселения a speciei e determinată de insuficiența de
căldură sau reducerea (scurtarea) duratei perioadei calde , în alte
cazuri – rolul hotărâtor îl poate avea asprimea iernii sau micșorarea
cantității de precipitații pe parcursul unei anumite perioade a anului
ș.a.m.d.
• Așa de exemplu, pentru un șir de specii lemnoase europene este
stabilit, răspândirea lor spre latitudinile nordice și spre est în cea mai
mare măsură e regalată de temperaturile iernii.

• Această dependență se manifestă în cazul stabilirii conturului hotarelor

nordice și de est pentru fag (бука лесного ), și a celor nordice pentru
răspândirea stejarul pedunculat (дуба черешчатого ) (рис. 52, izv 4),
însă nu trebuie de presupus că, un sau alt hotar e determinat de niște
parametri concreți ai climei.
• În esență acest hotar trece prin acel loc, unde datorită condițiilor
schimbate ale mediului scade competitivitatea speciilor în relație cu
altele, astfel specia nu mai este capabilă să-șa asigure existența sa.
• Altfel zis, pe fundalul schimbărilor climatice scade viabilitatea,
capacitatea de reproducere a speciei, se micșorează numărul
 indivizilor ei, ceea ce până la urmă cauzează limitarea transferărilor în
continuare cu traiul în spații noi.
• Nu mai puțin importante pentru formarea hotarelor arealelor sunt și
condițiile edafice (condițiile de soluri și rocă).
• Astfel, salinizarea solurilor cu săruri toxice pentru plante, îmbogățirea
lor cu carbonați – servesc ca obstacole ecologice pentru nu puține
specii de plante.
• De asemenea animalele ce duc mod de viață de vizuină, nu se
răspândesc pe teritoriile unde ies la suprafață rocile de stâncă etc.

• Hotarele arealurilor mai sunt determinate de asemenea și de

interacțiunile dintre specii, astfel că, răspândirea unei plante-parazit
depinde de condițiile create de prezența sau absența în teritoriul dat a
acelei plante-gazdă, cu care prima este legată.
• De exemplu, o specie parazită din familia Orobanchaceae
(заразиховых ) comună pentru multe raioane ale Siberiei și Orientului
Depărtat, nu se poate extinde peste limitele arealului unor specii de
arin (ольхи ), astfel că hotarele ei coincid cu cele ale ultimei.
• La fel și răspândirea așa-zisei specii pinul-de-cedru (кедровой сосны)
— cedrul siberian – e strâns legată de arealul speciei de pasăre
spărgător de nuci (кедровки). Fig.
• Astfel, din contul rezervelor de semințe făcute de această pasăre,
sau scăpate de ea în timpul zborului, ori a celor ”uitate” - se și produce în
temei instalarea cu traiul în alte spații ale acestui copac.
• Or, acolo unde nu este această pasăre, lipsește și pinul-de-cedru
(Толмачев, 1974).

• Particularitățile răspândirii multor specii de plante din familia fabaceelor

de asemenea e determinată de legătura lor strânsă cu polenizatorii lor
– bondarii.
• Astfel, în Extremul de Nord multe specii din familia fabaceae –
astragalii (rus. копеечники, și altele caracteristice spațiilor arctice ale
Siberiei – lipsesc pe acele insule, unde în componența faunei lor
lipsesc bondarii.

• Un rol deosebit în formarea hotarelor arealelor îl joacă activitatea

omului , acesta contribuind la răspândirea plantelor și animalelor,
folosite de el în alimentație sau în alte scopuri, sau pur și simplu î-l
însoțesc în calitate de conlocuitori în locurile populate de el.
• Astfel, cu dezvoltarea agriculturii omul a început să răspândească
semințele plantelor cultivate, iar cu ele - și semințe ale altor specii,
care în noile condiții au devenit buruieni.
• Probabil în așa mod, încă demult specia originară din regiunea
Mediteraniană — albăstrița (синий василек) s-a răspândit ca satelit al
omului pe spații considerabile din Europa de Sud și Centrală.
• Trecerea cu traiul a polinezienilor pe diverse insule din Oceanul Pacific
a fost însoțită de transferul de către ei în insulele populate a unui șir de
plante tropicale și unor animale.
• De asemenea, popoarele nomade, în timpul gonirii turmelor de
animale domestice, au contribuit , la răspândirea cu traiul a plantelor în
noi localități.
• Astfel împreună cu omul s-a produs și trecerea cu traiul în noi locuri a
șobolanului cenușiu și negru, a șoarecelui-de-casă ș.a. (рис. 53).

• În trecutul depărtat trecerea cu traiul în alte spații a speciilor sinantrope

și ruderale (plante care cresc pe lângă așezămintele omenești, pe
locurile umblate de animale, pe lângă construcții) se producea încet,
dar, cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, în special a celor
navale și a transportului cu avioanele, crește masivitatea transferurilor
și a distanțelor la care ele se produc.
• În afară de aceasta, spațiile marine și oceanice demult au încetat să
mai fie niște obstacole de neparcurs.
• Influența omului asupra formării arealelor însă nu se mărginește doar
la transferul de către el a speciilor pe alte noi teritorii mai îndepărtate.
• Astfel, o imensă importanță o are și acțiunea de distrugere (sau de
schimbare radicală a diversității specifice) a învelișului primar vegetal,
prin care se creează noi spații de trai, accesibile pentru popularea cu
specii accesibile ”venetice”.
• În primul rând e vorba de pășuni, care servesc ca locuri de populare cu
o masa principală de buruieni și animale sinantrope , multe din care nu
s-ar fi putut răspândi pe teritorii cu înveliș vegetal ne deteriorat de om.
• Prezența a câmpurilor masive permite nou veniților nu doar să
pătrundă, ci și să se înmulțească în masă, menținându-se deja
existența independent de sosirea în continuare a semințelor dinafară
sau de posibilitățile în continuare ale noilor transferuri ale animalelor.
• Mare importanță ca spații intermediare de răspândire a buruienilor și
sinantropilor o au terasele de căi ferate, fășiile și șanțurile din preajma
drumurilor, grămezile de roci-deșeuri de la industria de prelucrare,
spațiile cu gunoiști lângă localități și alte sectoare ne acoperite cu
vegetație primară.
• Bineînțeles, transferurile cu ajutorul omului se realizează sub un
drastic (aspru) control din partea condițiilor climatice.
• În același timp ele demonstrează convingător, cât de mare este rolul
barierelor în calea acestor transferuri ale organismelor , care există în
condiții naturale.
• De deteriorarea învelișului biocenotic mai este legat și alt aspect al
acțiunii omului - nimicirea (directă sau indirectă) a speciei pe o parte
din arealul ei.

• Fiecare specie se caracterizează prin istoria sa, vârstă și răspândirea

geografică; respectiv, repartizarea actuală a taxonilor se află într-o
strânsă legătură cu apariția și răspândirea (trecerea cu traiul în alte
locuri).
• Populațiile speciilor sunt extrem de neomogene, lor fiindu-le
caracteristică variabilitatea genotipică, legată de influxul în ea de gene
din alte populații și de recombinarea lor.
• Totodată, la interacțiunea genotipurilor cu mediul apar noi fenotipuri,
adică grupe de indivizi, care se deosebesc după particularități
morfologice, fiziologice și ecologice.
• Altfel zis, variabilitatea geografică a genotipurilor și fenotipurilor –
prezintă rezultatul acțiunii variațiilor condițiilor de existență pentru
populațiile speciei.
• În așa mod, fiecare populație locală este supusă selecției la o
maximală adaptabilitate a ei față de condițiile acelui sector, în care ea
există.

• Unele caractere se schimbă în realitate independent de altele, de

aceea populațiile învecinate pot fi asemănătoare după unele semne
(caractere) și să fie diferite (neasemănătoare) după altele.
• Semnele caracteristice (caracterele) populației posedă, cel puțin o
parte din ele, bază ereditară.
• Variabilitatea populațiilor poate să poarte caracter treptat, sau ea poate
consta dintr-o sumă de bine delimitate de grupe - izolați (rus. групп-
изолятов).
• Este constatat că variabilitatea genetică și particularitățile (rus.
свойства) populațiilor de regulă diferă în centru arealului față de cele
de la periferia arealului speciei.
• La diverse categorii sistematice ale organismelor, în primul rând la
animale și plante, tipurile de speciație (formare a speciilor) sunt diferite
(diferă).
• Pentru animale este mai caracteristic tipul de speciație allopatrică
(geografică), adică de apariție de noi specii prin izolări geografice.

• La plante pe lângă tipul de speciație alelopatic un rol important îl joacă

și speciația simpatrică, adică – procesul de apariție a speciilor pe un
spațiu mai mic sau mai mare din cadrul arealului speciei materne din
care ea apare.
• În unele cazuri acest tip de speciație se întâlnește și la animale.
• De asemenea, un rol considerabil în procesul de speciație îl mai joacă
și hibridizarea.
• Printre factorii, ce contribuie la speciație mai trebuie menționați și:
 formarea de rase ecologice, care ocupă diferite nișe ecologice în
limitele arealului comun al speciei,
 apariția de rase sezoniere, procesul de reproducere (înmulțire) al
cărora nu corespunde cu timpul (pregătirea către procesul de
reproducere al lor nu coincide în timp) ș.a.
• Arealul primar (Inițial) – este întotdeauna continuu și pentru specia
nou apărută este caracteristică dispersarea și stabilirea în noi regiuni
ce conduce la lărgirea arealului inițial primar.
• Caracterul diseminării (dispersării) viteza ei, caracterul treptat sau
întrerupt depinde de energia cu care se produce reproducerea și
modalitățile de trecere cu traiul în noi spații (rus. - расселения).
• Capacitatea speciilor de a se stabili în noi regiuni depinde de
particularitățile lor ecologo-fiziologice, comportamentale, și a altor
calități care se întrunesc toate împreună sub denumirea de vagilitate
(rus. - вагильности ).
• Vagilitatea speciei se produce în cadrul unor anumite condiții ale
mediului, care acționează asupra prolificității, distanței la care se
răspândesc germenii (icrele, larvele) și asupra altor particularități ale
organismelor, ce determină această capacitate (Воронов, 1974).
• Trecerea cu traiul în alte spații este un proces polifazic, ce presupune
depășirea obstacolelor în calea răspândirii.
• Se distinge vagilitate activă (organismele se se stabilesc în noi regiuni
(расселяются) grație capacității de deplasare de sine stătătoare
activă: – zbor, înot, alergare) și
• vagilitate pasivă (distanțele se depășesc pe contul transferului cu
ajutorul vântului, curenților de apă, omului etc. și mixtă (combinării
vagilității active și a celei pasive).
• Obstacolele în calea răspândirii pot fi convențional reduse la obstacole
fizice și obstacole ecologice.
• La organismele cu vagilitate activă în calitate de obstacole pentru
animalele și plantele de uscat în primul rând servesc spațiile mari
acvatice, iar pentru organismele acvatice – spațiile mari de uscat ce
despart bazinele acvatice.
• De menţionat că Oceanul Mondial prezintă un mediu relativ omogen,
din acest motiv arealele locuitorilor (обитателей) lui, sunt foarte mari
(vaste).
• Aceasta vizează nu doar pe așa înotători renumiți , ca cetaceele, dar
și formele cu mod sedentar de viață din lumea nevertebratelor.
• Cea mai serioasă barieră (obstacol) în calea răspândirii organismelor
marine o constituie uscatul.
• Mai ales - în cazul, când ocolirea acestuia nu e posibilă din cauza
necorespunderii salinității, presiunii, temperaturii etc. a apelor prin care
ar fi posibilă la prima vedere ocolirea.
• Spre deosebire de Oceanul Mondial, bazinele cu apă dulce nu prezintă
un spațiu integru, ci e fragmentat, ceea ce face destul de dificil
transferul în alte spații a organismelor ce le sunt specifice.
• Obstacolele principale aici trebuie considerate - marea (apa sărată) și
cumpenele apelor (sectoarele de uscat situate în spațiul dintre bazine),
iar la obstacolele locale se atribuie pragurile și cascadele de pe râuri.
• Izolarea unor bazine, ne legate prin sisteme fluviale, este foarte
puternică și conduce la apariția unor areale înguste pentru multe
specii.
• În calitate de obstacole, ce stăvilesc răspândirea organismelor de
uscat, servesc în primul rând mările și bazinele de apă dulce.
• Despre rolul lanțurilor muntoase ca obstacole în cale răspândirii
atestă existența unui număr imens de areale înguste ale speciilor
aparținând la același gen în țările cu relieful foarte dezmembrat.
• Răspândirea pasivă (preponderent la plante) și activă pentru o bună
majoritate de animale în măsură considerabilă asigură totuși,
caracterul treptat al stabilirii în spaţii noi, prin urmare și formarea de
arealuri integre.
• Însă chiar și transportarea diasporilor la distanțe considerabile nu se
soldează întotdeauna cu o reușită a pătrunderii lor în noi teritorii.
• Or, însăşi transferul la depărtare mare la care se transferă (stabilesc)
nu garantează intrarea în ecosisteme noi pentru specie.
• Transferul cu traiul, ca și orice proces natural, cere timp, de aceea
amploarea (maștabul) răspândirii speciei se află într-o cunoscută
dependență de timpul, pe parcursul căruia specia se transferă cu traiul
în teritoriul în cauză.
• Însă specia nu doar î-și poate lărgi arealul, însușind noi teritorii, dar
poate, în legătură cu schimbarea condițiilor naturale, chiar și să moară
în unele sectoare ale arealului.
• Altfel zis, pe lângă procesele de extindere a arealelor există și
schimbări regresive ale lor.

• Probabil procesul de slăbire a populațiilor nu intervine dintr-o dată pe

întreg arealul și se produce neuniform, iar în cazul în care acest proces
decurge în zonele periferice, atunci pur și simplu arealul se reduce ca
suprafață.
• În cazul în care condițiile nefavorabile pentru specie se manifestă în
părțile din interior ale arealului, atunci sub acțiunea scăderii progresive
a numărului populației apar spații goale, lacune pe măsura creșterii
cărora arealul treptat se fragmentează în părți și astfel ia naștere un
areal fragmentat (întrerupt).
• Examinarea unei serii de hărți ale arealurilor speciilor și a altor
categorii taxonomice arată, că sunt destul de răspândite arealurile
dezmembrate în câteva părți ale lor, adesea depărtate între ele la mii
de km, care au primit numele de areale dizjunctive.
• Acest tip de areale se manifestă în cazurile când deplasarea
populațiilor unor specii dintr-o parte separată în alta în condițiile
naturale actuale cu concursul factorilor ce acționează în prezent nu
este posibilă.
• Studierea răspândirii plantelor și animalelor pe teritoriul Eurasiei oferă
o mulțime de exemple de dezvoltare regresivă a arealelor, care s-a
produs anume pe această cale.
• Astfel, multe specii de plante , ce au existat în condiții de climă
temperată , nu prea contrastantă altă dată se răspândeau foarte larg
în latitudini extratropicale (nu doar între tropice) ale Emisferei de Nord,
- o parte doar în Eurasia, alta – de asemenea și în America de Nord.
• În continuare ele au suportat pe suprafețe considerabile ale arealurilor
lor schimbări nefavorabile ale condițiilor de climă.
• Aceste schimbări, legate de răcirea generală, dar principalul – de
intensificarea continentalității climei (devenirea mai aspră a iernilor,
scăderea gradului de înzăpezire, micșorarea umidității în general), au
fost mai bruște în părțile din adâncimea continentului Eurasia, în
special în Siberia de Est.
• De aceea rărirea populațiilor, iar mai apoi și moartea speciilor analizate
(рассматриваемых видов) se producea mai des la început în Siberia
de Est, uneori răspândindu-se mai apoi în întreaga Siberie, și chiar în
Câmpia Rusă (и даже на Русскую равнину).
• Însă hotarele vestice ale arealelor (pentru unele specii începând deja
cu Siberia de Vest, iar pentru altele – numai doar în limitele Europei),
la fel ca și cele estice (Extremul Orient, Asia), ca urmare a unor mai
mici schimbări ale climei, au rămas astfel în continuare relativ
favorabile pentru aceleași specii, care și au continuat să-și păstreze
aici pozițiile sale.
• Ca rezultat răspândirea multor pecii de plante, a devenit întreruptă, iаr
fragmentarea (disjuncția - дизъюнкции) arealelor unora din ele în
comparație cu dimensiunile generale ale arealelor sunt destul de mari.
• Exemple: - arealul plantei tipice de pădure măcrișul iepurelui
(кислицы) - (рис. 54).
• La alte specii întreruperile sunt atât de vaste, încât părțile de areal
păstrate arată ca niște relativ mici ciobur (малыми осколками).
• Arealul speciei vinărița (Asperula odorata) rus. ясменника душистого
(рис. 55) cuprinde cea mai mare parte a Europei – la est până la Ural,
el fiind reprezentat pe spații mai mărginite la Extremul Orient și în
locuri izolate în regiunea intermediară - în munții Siberiei de Sud.
• Este interesantă fragmentarea europeano-est-asiatică a arealelor
tuturor grupelor terestre de vertebrate, cu excepția reptilelor, care
permite de a marca contururile disjuncției complexelor faunistice ale
Eurasiei cu deplasarea lor din centrul continentului spre periferiile lor
occidentale și orientale.
• În baza analizei hotarelor fragmentelor vestice și estice ale arealului
de către Е.Н. Матюшкин (1976) este propus un areal disjunctiv
ipotetic disjunctiv, care reflectă poziția tipică a regiunilor răzlețite
(despărțite) (рис. 56).
• Cea mai tipică regiune a fragmentării e localizată între Altai și Baikal,
iar în partea de sud - Elburs și periferia vestică a munților Himalaia.
• Cauzele producerii acestui tip de separare (despărțire) — o constituie
istoria dezvoltării Eurasiei pe parcursul sfârșitului cainozoicului ( в
позднем кайнозое).
• Se mai diferențiază la fel și disjuncțiile arcto-alpine, când o parte a
arealului se repartizează în latitudini înalte ale Eurasiei, iar o altă parte
a lui – în cadrul sistemelor montane ale Alpilor, Caucazului ș.a.m.d.
• Formarea disjuncției arcto-alpine se consideră legată cu schimbările
condițiilor climatice în epoca pleistocenă (cainozoicul inferior) (рис.
57).

• Seriile de areale ale diferitor taxoni, ce reflectă una și aceiași (în sens
geografic) dezintegrare (ruptură) rus. разрыв, sunt puse la baza
evidențierii tipurilor de arealuri disjunctive, ce ocupă latitudini diferite și
extinzându-se peste continente întregi.
• Una din astfel de separări (desfaceri) o constituie fragmentările
bipolare ale arealelor, categorie la care se atribuie cele ce cuprind
regiunile temperate reci ale uscatului și oceanului în emisfera nordică
și sudică a Pământului, care însă lipsesc în latitudinile tropicale (рис.
58).
• Nu mai puțin interesante sunt și arealele fragmentate ale unui șir de
specii tropicale de animale (de ex. al tapirilor), care trăiesc, pe de o
parte, în Africa, iar pe de altă parte – în Asia de Sud (рис. 59).
• Interesante sunt și dezintegrările arealelor la multe plante dintre
latitudinile temperate ale Americii de Nord (partea ei de Est) și a Asiei
de Est, de exemplu răspândirea speciilor genului copacului de lalea, a
speciilor genului tsuga (Tsuga) (rus.-хемлок) ș.a.
• Dezintegrări (separări) analoage sunt atestate și la animale –
răspândirea a două genuri apropiate ale familiei (семейства
мышовок?? muridae) din ordinul rozătoarelor în America și China.
• Degradarea în continuare a arealelor poate să se reducă la o treptată
reducere a unor fragmente în parte, la dispariția definitivă a unei părți
din ele sau la fragmentarea în părți (spații) și mai mărunte.
• În sfârșit, în calea sa de dispariție (moarte) totală a unei oarecare
specii cândva foarte răspândite, ea se poate localiza pe un nu prea
mare sector integru al suprafeței pământului.
• Astfel de areale pot fi văzute la multe specii străvechi, aflate pe calea
dispariției, aceste specii fiind numite relicte (rus. реликт — остаток),
iar arealurile lor — relictice.
• Relicții – reprezintă specii (genuri) , care s-au aflat la înflorire în epocile
trecute, și care și-au redus (sau continuă să se reducă până în
prezent) regiunile lor de răspândire și care sau mai păstrat în niște
teritorii, unde condițiile se dovedesc a fi totuși prin ceva deosebit de
favorabile pentru existența lor.
• Exemple de așa relicți sunt mulți paleoendemici cum ar fi, anterior
menționata specie gingo care crește în China în stare semicultivată,
sau velvicia arealul contemporan al căreia este limitat de regiuni
deșertice dea lungul litoralului Africii de Sud-Est.

• La relicți aparțin de asemenea și speciile, ce au pătruns în un sau alt

teritoriu în alte condiții și se păstrează aici în niște locuri de trai
specifice, reprezentând în sine un fel de rămășițe ale altor epoci.
• În acest caz, pe o bună parte a arealului său specia nu este
considerată relictă.
• În procesul studierii relicților și a arealelor relicte e important a se
determina vremea (relativă în dimensiuni geologice) de formarea a
arealului relict, de exemplu de evidențiat arealurile relicte ale florei
iubitoare de căldură (termofile) ale florei din perioada terțiară a erei
cainozoice.
• În așa mod, repartizarea actuală, forma și configurația arealului –
constituie rezultatul unui îndelungat proces de evoluție a ființelor vii în
contextul schimbărilor simultane a condițiilor geografice și ecologice.
• Interpretarea dezvoltării evolutive (istorice) a dezvoltării arealelor
prezintă o complicată sinteză de cunoștințe din diverse domenii ale
științelor.
• Ea este în special complexă în raport cu analiza arealurilor unităților
taxonomice de rang superior (gen,ordin, familie ș.a.), constituirea și
dezvoltarea cărora a avut loc în epoci geologice îndepărtate.
• Utilizarea datelor paleontologiei și paleobotanicii, a rezultatelor
analizelor palinologice (de spori și polen) permit să ne imaginăm cum
s-a produs răspândirea organismelor în epocile geologice
premergătoare.
• Bazându-se pe cercetările paleogeografice și paleoclimatice , cu o
anumită apropiere (aproximație) se poate reconstrui (rus. воссоздать)
caracterul și aspectul suprafeței globului pământesc într-un trecut
îndepărtat, repartizarea uscatului și a mărilor etc.
• Totodată aceasta permite de a determina, care au fost posibilitățile
migrării , trecerii cu traiul în alte regiuni a speciilor marine și terestre în
 diferite epoci geologice, bazându-se în acest caz pe reprezentările
științifice contemporane .
• Actualmente se elaborează activ ipoteza tectonicii plitelor geologice,
sau a noii tectonici globale, care dă o explicație satisfăcătoare unei
considerabile părți din disjuncții produse.
• 

Întrebarea II Centrele diversității taxonomice

• Analiza distribuirii speciilor în limitele arealului genului sau a
subspeciilor în arealul speciei denotă, că această distribuție cel mai
frecvent este neuniformă.
• Nu de puține ori pe o suprafață mare genul este reprezentat dor printr-
o singură sau un număr foarte limitat de specii, în timp ce într-o careva
anumită porțiune a arealului genului se constată o mare diversitate de
specii.
• Regiunea în care se întâlnește cel mai mare număr de specii a genului
dat – e calificată ca focarul sau centrul diversității taxonomice (рис.
60).
• Concentrația ridicată a speciilor poate să fie determinată de
favorabilitatea generală a condițiilor de existență a speciilor genului în
cauză.
• Dacă ținem cont, că constituirea speciilor – e un proces îndelungat,
centrul diversității este analizat în calitate de indice al unei mari
vechimi de dezvoltare a genului pe acest teritoriu al taxonului dat.

• Centrul diversității, de regulă, ocupă partea considerabilă a arealului,

în limitele căruia și se produc procesele de speciație .
• În legătură cu aceasta apare întrebarea,- nu este cumva centrul
acesta în același timp și centrul de origine?.
• Regiunea diversității taxonomice uneori (но далеко не всегда) poate
coincide cu regiunea originii taxonului.
• Vârsta taxonilor de rangul genului se atribuie la perioada terțiară; pe
parcursul acestui timp arealul lor, în legătură cu schimbările globale
ale climei, au suportat apariția a numeroaselor centre de diversitate,
foarte îndepărtate de regiunea de proveniență.
• Astfel, în arealul genului arțarul (Acer) se evidențiază două centre ale
diversității taxonomice – unul în estul Americii de Nord, altul – în Asia
de Sud-Est (рис. 61).
• Pentru a judeca despre aceea, care dintre centrele de diversitate este
primar, este necesar obligatoriu de adus (utilizat) date despre
răspândirea taxonilor în trecutul geologic.
• În cadrul soluționării acestor întrebări se utilizează pe larg metode
filogenetice, bazate pe studiul comparativ al morfologiei, cariologiei și
a arealelor formelor înrudite.
• În special se atribuie o mare atenție caracteristicii cromozomice a
taxonilor.
• Formele posesoare de număr mare de cromozomi de regulă provin
de la strămoși cu număr scăzut (mic) de cromozomi (diploizi), ori prin
dublarea simplă a acestui număr (autopoliploidie), sau, cel mai des, cu
ajutorul încrucișării.
• De aceea în cadrul multor genuri și specii se pot diferenția serii de
forme, unde de rând cu cele diploide se întâlnesc și forme cu grad
înalt de poliploidie.
• Formele poliploide posedă de regulă o plasticitate ecologică mai mare
, ceea ce le permite ca să se răspândească și în zonele, care nu sunt
potrivite pentru strămoșii lor diploizi.
• Se întâmplă că chiar formele poliploide supraviețuiesc după moartea
părinților lor diploizi în perioade cu condiții nefavorabile de climă.
• În așa mod, firuța anuală este prezentată prin două subspecii: una diploidă cu
numărul de cromozomi 2n = 14, ce crește în regiunea Mării Mediteraniene, și
alta - tetraploidă cu numărul de cromozomi 2n = 28, care a devenit
cosmopolită.
• O specie de pir (ситниковый) de pe dunele litoralice este reprezentată pe
litoralul European, de la Baltica până la golful Biscaya (între Spania și
Franța)prin forma сu 2n = 28 cromozomi.
• Pe litoralurile Mării Mediteraniene însă – e reprezentat prin forma сu 2n =
42 cromozomi, iar pe cel al Mării Negre – prin forma сu 2n = 68 cromozomi.
• În așa mod, poliploidia în acest caz crește de la vest la est (Леме, 1973).
• 

Întrebarea III Centrele de origine a plantelor de cultură

• Eminentul savant rus Н.И. Вавилов a stabilită, că există niște centre
de origine și apariție a plantelor de cultură, care, ca și orice centre de
apariție a speciilor, se caracterizează printr-o puternică variabilitate,
prin urmare, și o concentrare mai mare aici a unui număr considerabil
de soiuri ale acestor plante.
• E constat faptul că în așa centre procesul de dezvoltare a speciilor
decurge intensiv, ele, de regulă, se caracterizează printr-o abundență
mare a formelor heterozigote.
• Acestea au moștenit genele sale de la părinți eterogeni (diferiți) în
plan genetic, care dau segregarea caracterelor pe parcursul
reproducerii lor în continuare.
• La astfel de forme de asemenea se constată și o descendență
eterogenă (felurită) după caractere.
• Fiecare din aceste centre constituie locul de origine (provenire) și
diversitate a unui număr mare de specii de plante de cultură cu cea
mai diversă poziție sistematică.
• Centrele, pe care Вавилов le-a cercetat în timpul a numeroaselor sale
expediții, sunt situate în țări muntoase, dat fiind faptul că anume aici
diversitatea (neomogenitatea) considerabilă a teritoriului provoacă
apariția unei mari diversități de soiuri.
• Н.И. Вавилов indica, că pentru apariția unui centru mare a dezvoltării
istorice a florei de cultură (cultivate) sunt necesare:
 1) o floră locală bogată în specii, bune (пригодными) pentru a fi
introduse în cultură, și
 2) existența civilizației vechi agrare.

• Astfel, chiar dacă în Egipt și Mesopotamia agricultura a început să se

dezvolte încă în antichitate, omogenitatea condițiilor în aceste țări a
încurcat lor ca să devină centre de origine a plantelor de cultură.
• După cum s-a stabilit, marea majoritate a plantelor de cultură au fost
aduse în Egipt din centrele vecine de apariție a plantelor de cultură
(Orientului Apropiat (rus.Передняя Азия) și regiunea Mării
Mediteraniene (rus.Средиземноморье).
• În mai mică măsură ele au fost aduse din raioanele sudice ale Africii.
din raioanele sudice ale Africii.

• Н.И. Вавилов a evidențiat 8 centre (focare) de bază a originii

plantelor de cultură cu unele subdiviziuni de gradul doi (рис. 62).
• În prezent se numără 10 centre (focare) de origine a plantelor de
cultură (Купцов, 1975): Fig. Fig
• al Orientului Apropiat,
• Mediteranian,
• Etiopian (Abisinian),
• al Asiei Centrale, ??? Probab al Asiei Mijlocii??
• Chinez (după Вавилов, Asia de Est),
• Indian (Indian propriu-zis, după Вавилов),
• Indonezian (după Вавилов - Indo-Malaez),
• Mexican (Центральноамериканско-южномексиканский, după
Вавилов),
• Peruan (Sudamerican, după Вавилову),
• Sudanez (la Вавилов lipsește) – ce cuprinde raioanele de Vest ale
Sudanului.
• În focarul Orientului Apropiat, probabil, au apărut culturile: - grâul
(пшеницы однозернянки) - Triticum monococcum (и двузернянки) -
Т. dicoccum, orzul, secara, zămosul, bostanul, vița-de-vie, un șir de
 pomi fructiferi (perele, corcodușul, cireșul, rodiile (граната), injirul) și
plantele furajere (lucerna albastră, esparceta, vica-de-cultură).
• Focarul Mediteranian a dat: - ovăzul (крупносемянный )
mediteranian- Avena byzantina, inul, macul, muștarul alb, măslinul; din
plantele de grădină - varza, morcovul, sfecla, ceapa, usturoiul чеснок,
sparangelul (спаржу), ridichea.
• Culturile, apărute în focarul Etiopic, sunt: - sorgo, ricinul
(rus.клещевина), copacul de cafea, grâul tare și английский (сu 28 de
cromozomi).
• Cu focarul Mediteranian sunt legate: grâul moale și alte forme de grâu
cu 42 de cromozomi,, din boboase –mazărea, lintea, năutul, маш??;
aici au apărut și culturile de cânepă, muștarul ( сарептскaя горчицa),
formele locale de viță-de-vie, pere, caiși, mere.
• În focarul Chinez au apărut culturile de mei, hrișcă, soie, канатника,
de asemenea de hurma, caisul mongolez, prunul și vișinul chinez .
• Un fond bogat de culturi tropicale a fost creat în focarul Indian: -
orezul, citrușii, trestia-de-zahăr, bumbacurile asiatice, mango, India
mai fiind și patria castraveților de cultură și al vinetelor.
• Multe specii din tropicele umede sunt luate în cultură în cadrul
centrului Indonezian : copacul-de-pîine, palmierul-de-cocos,
мангустан, bananul, дуриан, precum și piperul-negru, кардамон,
гвоздичное дерево, nucele-de-muscat.
• În focarul Mexican au fost introduse în cultură porumbul (maisul),
fasolea obișnuită, ardeiul roșu, bumbacul, ardeiul roșu, bumаbacul
american (rus. хлопчатник-упленд )-Gossypium hirsutum, папайя,
opunția-de-cultră, tutunul - махорка.
• Cultivarea cartofului a început în centrul Peruan; aici au fost introduse
în cultură roșiile, bumbacul-cu –firul lung “egiptean“ -Gossypium
barbadense, tutunul turcesc Nicotiana tabacum.
• Focarul Sudanez, ne cătând că e mai tânăr, față de celelalte, a
îmbogățit flora de cultură cu голым рисом Oryza glaberrima,
масличной пальмой, орехом кола și alte specii.
• Fiecare din aceste centre ocupă niște teritorii foarte vaste.
• Însă nici pe departe toate plantele de cultură sunt le gate cu cele 10
cele mai vechi centre de origine enumerate.
• Îmbogățirea florei de cultură precum se îmbogățea în timpurile vechi,
continuă să se producă și astăzi
• Însă, în afara limitelor acestor centre de origine, această floră de
cultură este considerabil mult mai rară.
• Rectificările unor date concrete, expuse de Н.И. Вавилов, nicidecum
nu diminuează meritele acestui savant.
• Anume el a plasat pe un sol (teren) științific căutările de noi soiuri de
plante de cultură, ceea ce a determinat îmbogățirea bruscă a datelor
(сведения) cu referire la geografia lor și a permis înființarea în Rusia a
unei unice colecții de material semincer pentru selecție.
• 
Întrebarea IV Modificări ale arealelor
• In cadrul arealului specia nu se întâlneşte peste tot, ci numai în
localităţile care îi oferă condiţii corespunzătoare, continuitatea
răspândirii speciei fiind deci dată de continuitatea biotopului.
• Însă o răspândire absolut continuă şi uniformă în cadrul arealului pot
să aibă numai speciile marine planctonice iar toate celelalte specii
prezintă discontinuităţi mai mici sau mai mari în răspândire.
• Cele mai discontinue sunt arealele speciilor dulcicole, or, bazinele
fluviatile fiind izolate între ele, orice specie răspândită în două sau mai
multe bazine are în aşa mod un areal discontinuu.
• Anumite discontinuităţi ale arealelor sunt primare, adică specia
respectivă nu a fost niciodată prezentă în regiunile în care ea lipseşte
în prezent.
• Asemenea discontinuităţi apar în cazul speciilor care au posibilitatea
ca prin mijloace active sau pasive să ajungă în zone mai mult sau mai
puţin îndepărtate de arealul normal al speciei.
• Alte discontinuităţi ale arealelor sunt secundare, adică taxonul a avut
cândva un areal continuu care s-a fragmentat.
• Cauzele dispariţiei taxonului din zona intermediară apărută, care şi a
determinat discotinuitatea arealului lui sunt foarte diferite (izv. 5).
• Una dintre cauze o constituie modificările apărute în configuraţia
continentelor şi oceanelor.
• Astfel, întreruperea unor legături continentale ca cele dintre
America de Nord şi Europa, dintre America de Sud şi Africa, dintre
Madagascar, Africa şi India au influenţat mult evoluţia florei şi
faunei din regiunile respective, determinând fragmentarea arealelor
taxonilor.
• Ridicarea Americii Centrale a determinat discontinuităţi ale faunei
marine.
• O altă cauză o constituie modificările climatice. Astfel, răcirea
climei în terţiar a dus la dispariţia zonei de păduri ecuatoriale din
Asia de Vest, care era legată atât cu cele din Africa cât şi cu cele
din sudul Asiei.
• Răcirea şi mai puternică în cuaternar a condus la apariţia
discontinuităţilor faunei şi florei holarctice, pentru ca încălzirea în
postglaciar să determine dispariţia din Europa centrală a plantelor
şi animalelor de climă rece şi apariţia discontinuităţilor boreo-alpine
şi arcto-alpine.
• O a treia cauză o alcătuieşte şi efectul concurenţei prin care unele
grupe arhaice de vieţuitoare pot să dispară dintr-o anumită parte a
arealului datorită concurenţei cu un alt taxon tânăr, mai competitiv
(un exemplu deja menţionat este cel al iguanidelor).
• Atât arealele speciilor cât şi cele ale taxonilor superiori suferă o serie
de modificări: - în decursul timpului s-au extins, s-au restrâns ori s-au
deplasat.
• Modificări puternice ale arealelor au avut loc în toate perioadele
geologice. De exemplu, cuaternarul a fost marcat prin alternanţa
perioadelor glaciare cu interglaciare, întovărăşite de deplasări ale unor
faune întregi nu numai de la sud spre nord şi invers, ci şi de la est spre
vest (cazul pătrunderii de elemente stepice până în centrul şi vestul
Europei).
• Atât amploarea cât şi viteza cu care au loc deplasările arealelor
variază foarte mult de la un grup la altul şi de la o categorie ecologică
la alta.
• Astfel, unele grupe de mamifere (gen. Hipparion sau alte ecvide, o
serie de antilope, carnivore, proboscidieni etc.) şi-au extins arealul cu o
viteză care la scară geologică poate fi considerată instantanee (rapidă,
produsă într-un timp scurt).
• Unele grupe de nevertebrate însă s-au deplasat în schimb foarte încet,
printre acestea putând fi menţionate, de exemplu, moluştele unionacee
din lamelibranhiate.
• Ca regulă generală, faunele dulcicole se deplasează mai lent decât
cele terestre şi marine.
• Ca exemplu, fauna terestră a României (atât cea de pădure cât şi cea
de stepă) care este aproape în întregime postglaciară, pe când peştii
noştri de apă dulce (şi probabil şi multe nevertebrate primar dulcicole)
din această ţară sunt în majoritate locuitori preglaciari ai bazinului
Dunării.
• Şi mai lent se deplasează faunele hipogee (subterane), cea din Carpaţi
- provine din specii pătrunse aici în miocen şi care de atunci au evoluat
pe loc.
• Amploarea şi viteza de deplasare a taxonilor mari variază mult şi de la
continent la continent:
 Astfel, familiile şi majoritatea genurilor de vertebrate terestre (şi în
mare parte şi nevertebrate) care populează Europa şi nordul Asiei şi
Americii au pătruns aici în neogen (majoritatea chiar la sfârşitul
neogenului, dacă nu chiar în pleistocen),
 Pe când multe genuri de mamifere africane - au o vechime miocenă
sau provin chiar din forme ce populau continentul în paleogen.
 Totodată, în Australia actuală faună de marsupiale provine din evoluţia
pe loc a unor strămoşi sosiţi probabil în cretacic, dacă nu chiar în
jurasic, iar între grupele de nevertebrate unele par a avea vârstă
triasică.
• Unele extinderi s-au produs spontan, datorită apariţiei de noi habitate
sau surse de hrană în urma acţiunilor de modificare antropică a
mediului.
• Multe plante şi animale de stepă au pătruns în zone altădată acoperite
de păduri de foioase odată cu fragmentarea arealului pădurilor.
• Unele animale şi-au extins arealele şi şi-au sporit efectivele deoarece
reuşesc să supravieţuiască într-un peisaj mediu până la puternic
antropizat, pe ogoare, în vii, livezi, grădini şi chiar în interiorul
localităţilor - în parcuri, spaţii verzi, sub streşini, pe acoperişuri, în
poduri, beciuri, clopotniţe etc.
• Printre speciile de păsări care s-au extins se numără guguştiucul
(Streptopelia decaocto), provenit din Asia, care a pătruns ulterior în
Peninsula Balcanică; în 1877 s-a constatat apariţia sa şi în România,
în oraşele dunărene iar până în 1957 a ajuns să depăşească cu mult
spre nord şi vest teritoriul acestei ţări, atingând ţărmul Atlanticului.
• Pescăruşul, o pasăre caracteristică până de curând numai litoralului
marin, pătrunde tot mai frecvent în marile oraşe din interior, hrănindu-
se cu diverse resturi alimentare.
• In Marea Britanie, din 1923, este semnalat cuibăritul pescăruşilor pe
acoperişuri
• Iar in prezent – aceste păsări sun o prezenţă obişnuită atât pe lacurile
de agrement, cât şi pe acoperişurile marilor clădiri din Bucureşti, unde
au fost observate pentru prima dată în 1976.

• O pasăre originară din regiunea mediteraneană, înrudită cu lăstunii,

drepneaua mare (Apus melba), se extinde spontan în regiunile
calcaroase din România, fiind semnalată iniţial în sud-vestul teritoriului,
dar în prezent regăsindu-se şi în Piatra Craiului şi în Munţii Apuseni.
• Unele plante şi animale au fost colonizate în mod intenţionat în
diverse scopuri în unele puncte, de unde şi-au extins apoi spontan
arealul, uneori neaşteptat de mult, ocupând diverse nişe ecologice.
• Altele au ajuns accidental, odată cu diverse mărfuri, iar o serie de
specii marine au ajuns departe de locul de origine în apa de balast a
vapoarelor sau prinse de ancora sau de carena acestora.
• Există chiar situaţii când unele exemplare au fost aduse într-o nouă
regiune ca animale de companie şi apoi au reuşit să evadeze sau au
fost eliberate în natură. De exemplu:
 se presupune că aşa a ajuns în Australia o specie de broască ţestoasă
de apă dulce din America de Sud.
 De asemenea, o plantă de acvariu înrudită cu brădişul, Myriophyllum
aquaticum, originară din America de Sud, s-a răspândit în America de
Nord probabil pornind de la cei care şi-au golit acvariile direct în apa
unui râu.
• Unele dintre modificări ale arealelor taxonilor au avut loc într-o
perioadă istorică foarte recentă, desfăşurarea lor fiind urmărită de
diferiţi naturalişti, asupra lor existând astfel o documentaţie bogată.
• O serie de astfel de modificări se referă la speciile introduse de om,
voluntar sau involuntar, în regiuni depărtate de locul lor de origine.
• Majoritatea acestor specii s-au extins pe suprafeţe foarte mari, uneori
cu viteze surprinzătoare. De exemplu, Lymantria dispar (omida
păroasă a stejarului), un dăunător al pădurilor, a fost introdus
involuntar, puţin înaintea anului 1900 în nord-estul SUA.
• Expansiunea sa a fost urmărită timp de 25 de ani, constatându-se că
arealul aproape s-a dublat la fiecare 5 ani.
• Aproximativ in acelaşi ritm a crescut şi arealul bizamului (Ondatra
zibethicus) introdus in anii 1920 din America de Nord în crescătorii din
Europa centrală (Boemia), de unde a evadat in scurt timp.
• Se cunosc numeroase cazuri similare de expansiune rapidă a unor
specii de insecte, păsări, mamifere şi animale dulcicole introduse în
diferite insule şi continente.
• Fenomenul este de asemenea frecvent şi în rândul plantelor. Astfel o
serie de plante nord-americane introduse în Europa la sfârşitul
secolului XIX, cum ar fi Stenactis annua, Galinsoga parviflora,
Solidago canadensis, Rudbeckia laciniata, Acer negundo etc., nu erau
citate în flora României pe la 1850, în prezent fiind răspândite în
întreaga ţară.
• In contrast cu aceste specii adventive expansive, se poate cita cazul
coleopterului Merzodus soledadmus, originar din Ţara de Foc, introdus
întâmplător în jurul anului 1800 pe una dintre insulele Kerguelen de
către vânătorii de foci, care nu se întâlnea în 1938 decât tot în
vecinătatea vechilor barăci ale acestor vânători.
• Însă totuși în mai mult de 100 de ani specia așa și nu şi-a extins
arealul nici măcar cu 100 m.

• Fenomenul regresiunii arealelor unor specii în timpuri istorice este tot

atât de răspândit ca cel al expansiunii, in majoritatea cazurilor
regresiunile datorându-se acţiunii antropice.
• Astfel, în Europa au regresat şi s-au fărâmițat arealele aproape ale
tuturor mamiferelor de talie mare care reprezintă specii de vânat (ursul
brun, capra neagră, lupul, elanul, antilopa saiga, chiar şi cerbul, fără a
mai vorbi de zimbru şi castor, aproape dispăruţi şi de bour şi calul
sălbatic, dispăruţi total).
• Acest regres s-a înregistrat însă şi în Africa, America de Nord şi Asia.
• Fenomenul nu poate fi explicat însă numai prin vânarea intensivă, mai
importantă chiar fiind reducerea suprafeţelor habitatelor specifice
acestor specii - defrişări masive, extinderea culturilor agricole ce a
determinat regresul speciilor stepice, distrugerea zonelor umede,
poluarea râurilor.

• Deşi sub acţiunea factorului antropic modificarea arealelor s-a

accentuat, acest fenomen se desfăşoară şi fără intervenţia omului.
• Astfel, este binecunoscut cazul a două păsări din Europa, care în
decursul ultimului secol au pătruns în România şi şi-au extins arealul:
 Guguştiucul (Streptopelia decaocto), fiind originar din Asia de vest (din
India până în Turcia), era răspândit în 1925 numai puţin la nord de
Dunăre, în sudul Munteniei, Olteniei şi Banatului, pentru ca în 1957 să
fie semnalat deja pe ţărmul Mării Baltice şi Mării Nordului.
 Cănăraşul (Serinus serimus) specie de origine circummediteraneană,
s-a răspândit în vestul Europei ajungând prin nordul Germaniei până în
Lituania.
• În schimb, din vestul peninsulei balcanice, unde specia era cunoscută
încă de la 1800, nu s-a produs expansiunea arealului, aşa încât, deşi
de origine sudică, ea a pătruns în România dinspre nord şi nord-vest.

• În unele cazuri modificările climatice se datorează tot influenţelor

profunde ale activităţilor umane - defrişarea pădurilor care determină
aridizarea climatului, extinderea unor culturi etc.
• De exemplu, expansiunea guguştiucului, specie puternic antropofilă,
se consideră că a fost favorizată de extinderea domeniului de influenţă
umană în defavoarea pădurilor şi a altor habitate naturale.
• La fel, expansiunea unor peşti şi a altor specii dulcicole spre amontele
râurilor a fost determinată de modificarea antropogenă a condiţiilor de
viaţă, în primul rând încălzirea apei şi dezvoltarea perifîtonului ca
urmare a defrişării pădurilor.
• Se cunoaște că tendinţa generală a oricărei specii este de a-şi extinde
arealul până când întâlneşte o barieră.
• Extinderea mai departe este posibilă doar în cazul dispariţiei acestei
bariere sau prin adaptarea la noi condiţii de viaţă prin selecţionarea, în
populaţiile marginale, a indivizilor capabili să treacă acea barieră,
fenomen însă foarte lent.
• 