Selecţia stabilizatoare

Se disting două categorii de forme ale selecţiei naturale: selecţia intraspecifică, determinată mai ales
de factorii interni ai populaţiei şi selecţia determinată de factorii externi populaţiei pe care am putea-o
numi ectospecifică (N. B o t n a r i u c , 1974).
Selecţia ectospecifică. Formele acestei selecţii sunt determinate preponderent de interacţiunea populaţiei cu
factorii abiotici şi biologici ai ecosistemului dat. Se disting în prezent, trei forme ale acestei selecţii: 1 –
stabilizatoare; 2 – direcţională; 3 – disruptivă.

Selecţia stabilizatoare, (fig. 343, izv 12). În urma mutaţiei, imigraţiei, recombinării şi segregării genelor
în orice populaţie naturală apar noi variaţii ereditare, a căror valoare adaptivă este variabilă . Selecţia naturală
elimină variaţiile periferice, marginale, neadaptive, cu capacitate limitată de reproducere sau incapabile de supra -
vieţuire sau, altfel exprimat, variaţiile care se abat de la tipul normal, de la fenotipul mediu al populaţiei. Această
acţiune de eliminare a variaţiilor disonante (care nu sînt în armonie), a fenodeviantelor, şi de conservare din
generaţie în generaţie a fenotipurilor cu capacitate certă de adaptare din cadrul populaţiilor care vieţuiesc în
condiţii constante de mediu poartă denumirea de selecţie stabilizatoare.

Fig. 343 (izv 12) - Schema acţiunii selecţiei stabilizatoare: variaţii (e), care se abat de la media (M) normei
sunt eliminate.

Problema selecţiei stabilizatoare a fost abordată şi fundamentată în mod independent de trei cunoscuţi biologi:
Schmalhausen (1949), care a introdus în biologie termenul de selecţie stabilizatoare, Simpson (1953), care a
denumit acest tip de selecţie selecţie centripetă, deoarece ea tinde să elimine fenotipurile marginale şi să
concentreze populaţia în jurul unei medii optime, şi Waddington (1957).
În condiţiile echilibrului dintre populaţie şi mediul extern (în biocenoză), adică în condiţiile momentului dat
istoric, selecţia naturală acordă preferinţă (susţine) existenţa şi reproducerea tipului de organizaţie „normală” (pentru
momentul dat) consolidat. Selecţia se realizează în baza priorităţii indivizilor normali în comparaţie cu orice abateri
de la această normă adaptivă. Aşa o formă de selecţie naturală conduce la reducerea variabilităţii, adică la
„normalizarea” populaţiei, a indivizilor ei şi a caracterelor.
Acest tip de selecţie se realizează la populaţiile adaptate la un mediu relativ constant. Asemenea
condiţii se realizează în mediul abisal (partea cea mai adîncă a oceanului – sub cca 200m), cavernicol (de
peşteră) etc. În aceste împrejurări avantajul selectiv maxim îl va avea organizarea normală, medie,
elaborată îndelung în condiţii stabile. Acest tip de selecţie se realizează la populaţiile adaptate la un mediu
relativ constant, iar abaterile, în oricare sens de la normă, vor fi eliminate preferenţial, selecţia păstrând
starea de adaptare optimă realizată. De exemplu, există o oarecare lungime optimală a aripilor la păsările
răpitoare cu un anumit mod de viaţă în acest mediu. Selecţia stabilizatoare va elimina toate păsările la care
anvergura aripilor va fi mai mare sau mai mică faţă de cea optimală.
În aşa mod, selecţia stabilizatoare este acea formă a selecţiei, care favorizează supravieţuirea
preferenţială a indivizilor, cu expresia caracterelor cea mai apropiată sau egală cu media normei de
reacţie. De exemplu, măsurătorile efectuate pe un mare număr de copii nou-născuţi arată că, în prima lună
a vieţii, mortalitatea maximă se înregistrează pe de o parte la copiii mai grei, iar pe de altă parte la cei mai
uşori. Supravieţuirea este maximă la copiii care, la naştere, aveau masa medie (3,6 kg.).
Altfel zis, selecţia stabilizatoare nu favorizează schimbări evolutive, ci menţine o stabilitate
fenotipică din generaţie în generaţie şi ea asigură adaptarea din ce în ce mai perfecţionată a speciei la nişa
ecologică ocupată.
Se pare că selecţia stabilizatoare este foarte durabilă în mediile constante, de exemplu în cele cavernicole şi
acvatice. Aşa se explică că în astfel de medii unele specii se menţin neschimbate zeci şi sute de milioane de ani
(exemplu: unele specii relicte de nautil - Nautilus au evoluat foarte puţin faţă de strămoşii lor care au trăit în
mississippian, acum 320 mln ani; sau - peştele Coelacanth (sau Latimeria), care vieţuieşte în Oceanul Indian în
preajma insulelor Comore, care practic nu a evoluat de loc în ultimele 200milioane de ani).