• Întrebarea I.

Biogeografia – sinteză a fito- şi

zoogeografiei şi legătura ei cu alte ştiinţe
• Lumea organică a Terrei numără circa 2 mln. specii şi este constituită din
reprezentanţii celor cinci regnuri (Begu, izv.1): -
 bacterii(Mychota/Bacteria),
 protiste (Protista),
 ciuperci (Mycetalia/Fungi),
 plante (Plantae) şi
 animale (Animalia).
• Mozaicitatea repartizării acestor organisme in limitele Biosferei (circa 25-35 km), în
special, pe suprafaţa uscatului, a fost şi este condiţionată de:
 istoria geologică a planetei,
 evoluţia organismelor şi capacitatea lor de adaptare la anumite condiţii de viaţă.
• Schimbările climatice din diferite perioade geologice au fost fatale pentru unele
organisme, altele însă au supravieţuit, adaptându-se noilor condiţii sau şi-au găsit refugiu
în sectoare restrânse, cu condiţii specifice de viaţă.
• Deseori aceste grupe taxonomice de organisme (specii, genuri, familii, ordine, clase)
sunt localizate numai doar intr-un singur teritoriu geografic de pe Terra, de aceea ele au
fost numite endemice (grec. endemos - localnic, din locul dat).
• Ca regulă, organismele endemice sunt plasate într-un areal mic, de câţiva km 2, mai rar
ocupă continente întregi.
• Multe dintre organismele endemice sunt, totodată, şi relicte (lat. relictum - rămăşiţe,
rămase din trecut), adică areale rămăşiţe de la arealul din trecut.
• Uimeşte adaptarea acestor organisme, îndeosebi a plantelor, la diferite condiţii de viaţă,
populând jungle, savane, deserturi, mangrove, tundre, taiga, munţi etc.

• Sarcina primordială care trebuie soluţionată de către organizaţiile internaţionale, abilitate

cu drepturi şi capacităţi de conservare a naturii, este de a efectua un studiu complex
(ecosistemic), pentru a evalua starea actuală a organismelor unicate Terrei şi celor
ameninţate cu dispariţia.
• Rezultatele unui astfel de studiu vor crea premise pentru argumentarea ştiinţifică a
efectuării durabile a monitoringului ecologic integrat, reconstrucţia habitatelor degradate,
crearea de noi Parcuri Naţionale, Rezervaţii Naturale şi alte obiecte protejate de stat.
• Conservarea biodiversităţii în Republica Moldova e un important deziderat chiar dacă ea
nu dispune de specii endemice. Or, arealul multor specii endemice regiunilor
Europeană, Mediteraneană şi Pontico-Centralasiatică, include şi habitate importante din
teritoriul ţării noastre.
• Intensificarea activităţilor economice şi extinderea lor pe noi arii și de la noi din țară,
deseori poate pune în pericol stabilitatea ecosistemelor sau habitatelor ce deţin specii
unicate, unele dintre acestea fiind ameninţate cu dispariţia.
• De mare importanţă pentru a realiza un astfel de obiectiv sunt datele cercetărilor de
domeniul biogeografiei ce ar prezenta o caracterizare desfăşurată, atât a regiunilor
biotice, cât şi a celor mai valoroase specii în general ale planetei noastre.
• Biogeografîa (Pişota, izv.2) este ştiinţa care studiază organismele vii, plantele şi
animalele de pe suprafaţa Pământului, gruparea şi repartiţia acestor organisme,
precum şi relaţiile lor cu factorii mediului natural şi cu societatea umană.
• Astăzi, din ce în ce mai mult, biogeografîa a devenit o disciplină ştiinţifică de contact, de
limită, sau mai bine zis, o ştiinţă de legătură între geografie şi biologie, în sensul că
biogeografîa pentru explicarea diverselor fenomene şi legi din viaţa plantelor şi
animalelor apelează la metodele de cercetare şi investigaţie ştiinţifică folosite atât de
ştiinţele fizico-geografice cât şi de cele biologice.
• De altfel, G. Lemee (1967) consideră biogeografîa ca o „ştiinţă a repartiţiei vieţuitoarelor,
cu cauzele şi modificările sale, ce aparţine atât de geografie, cât şi de biologie".
• Ca ştiinţă geografică ea tinde să stabilească raporturile ce există între populaţiile
vegetale şi animale cu celelalte fenomene şi procese ce au loc în învelişul geografic
(atmosferic, acvatic şi terestra).
• Ca ştiinţă biologică o reclamă însăşi organismele vii, care de fapt îi fac obiectul de
studiu.
• H. Elhao (Biogeographie - 1968) consideră biogeografîa ca o ramură a ştiinţelor fizico-
geografice, întrucât ea tinde să descrie, să compare şi să explice peisajul vegetal şi
animal în contextul celorlalte învelişuri: litosferă, hidrosferă şi atmosferă.
• Această ştiinţă utilizează o serie de noţiuni din domeniul ştiinţelor naturii (botanică,
zoologie, ecologia vegetală şi animală), date paleontologice şi palinologice (care ne ajută
să înţelegem modul actual de răspândire a organismelor în corelaţie cu evoluţia în timp a
lumii vii).
• De asemenea, ea se bazează pe informaţii din domeniul paleogeografiei. Astfel,
descoperirile legate de variaţia în timp a configuraţiei uscatului şi mărilor, pe baza teoriei
tectonicii în plăci şi studiul oscilaţiilor climatice din Neogen au permis o mai bună
înţelegere a cauzelor repartiţiei diferenţiate a speciilor de plante şi animale în cadrul
diverselor regiuni biogeografice.
• În acelaşi timp biogeografia utilizează principiile şi noţiunile din diverse ramuri ale
geografiei fizice (îndeosebi climatologie, geografia solurilor şi hidrologie), punând în
evidenţă interdependenţa dintre toate componentele mediului geografic.
• Conform lui П.Д.Ярошенко (izv.3) biogeografia studiază legităţile
distribuirii/repartizării animalelor, plantelor şi microorganismelor, precum şi a
comunităţilor lor împreună cu mediul lor specific, adică a biogeocenozelor.
• Autorul dat menţionează însă că, graţie faptului că legităţile distribuţiei geografice a
microorganismelor sunt încă slab studiate, până când în marea lor măsură nu se află în
câmpul de atenţie a biogeografilor.
• În aşa mod, conform lui, în temei ca componente ale biogeografiei rămân totuşi
fitogeografia şi zoogeografia, care examinează distribuţia geografică a lumii vegetale şi
animale mai mult sau mai puţin separat.
• Însă preocuparea principală în cadrul biogeografiei generale o constituie legităţile
distribuţiei geografice a lumii vegetale şi animale nu răzleţ, separat, dar în îmbinare, în
asociere. Or, biogeografia generală nu reprezintă suma zoogeografiei şi fitoterapiei, ci
sinteza lor.
• Totodată ca disciplină geografică, Biogeografîa mai îmbrăţişează un domeniu vast de
probleme, din care se pot desprinde trei direcţii mari de cercetare în domeniul plantelor şi
animalelor:
 corologia,
 ecologia şi...
 biocenologia.
• În stadiul actual învelişul geografic este studiat prin intermediul ştiinţelor fizico-geografice
cum ar fi:
 geomorfologia,
 climatologia,
 hidrologia,
 geografia solurilor şi…
 biogeografîa.
• Toate aceste ramuri de ştiinţă se află în raporturi de interferenţă, de interacţiune şi
influenţă reciprocă.
 Întrebarea II. Raionarea biogeografică contemporană a
uscatului şi a mediului acvatic planetar
1. Particularităţile raionării biogeografice contemporane ale uscatului Terrei şi
bogăţia taxonomică a regiunilor lui biogeografice
2. Biogeografie insulară
3. Particularităţile raionării biogeografice contemporane ale mediului acvatic şi
bogăţia taxonomică a regiunilor Oceanului Planetar
 Una din cele mai dificile probleme biogeografice, atât in trecut cât şi în
prezent, o constituie delimitarea suprafeţei Globului Pământesc într-o serie
de regiuni şi alte categorii biogeografice de diferit rang, în dependenţă de
modul de repartiţie a florei şi faunei.
• Mozaicitatea actuală a repartizării biotice pe suprafaţa uscatului şi
componenţa floristico-faunistică din diferite sectoare ale globului se
datorează atât particularităţilor istoriei geologice din regiunea dată, cât şi
condiţiilor ecologice contemporane, inclusiv şi a factorului antropic.
• Evident, pe parcursul istoriei geologice a planetei, de nenumărate ori s-a
modificat atât poziţia masivelor continentale, cât şi a depresiunilor oceanice,
care s-a reflectat şi în specificul ecologic.
• Odată cu apariţia ipotezei germanului A. Wegener (1915) despre deriva
continentelor (Fig. 3.1) şi îndeosebi, a teoriei plăcilor litosferice, a devenit
posibilă argumentarea legăturilor biotice comune din perioada
supracontinentelor Pangea (iniţial) şi Laurasia şi Gondwana (ulterior).
• În baza acestei ipoteze se consideră că arealele unor organisme fosile erau
în trecut de tip continuu, iar actualmente, ca consecinţă a deplasărilor
orizontale a blocurilor continentale, au devenit disjunctive.
• Fragmentarea de mai departe a supracontinentului Pangea a dus la
diversificarea condiţiilor ecologice din diferite continente şi la apariţia
barierelor geografice pronunţate dintre continente.
• Acestea s-au produs prin formarea Oceanului Proto-Atlantic, a Mării Tethys
şi a altor bazine maritime, de neînvins şi impracticabile pentru majoritatea
organismelor.
• Resturi ale apelor Mării Tethys, ca una dintre cele mai pronunţate bariere
acvatice dintre Gondwana şi Laurasia, reprezintă Mările Mediteraneană,
Neagră, Caspică şi Golful Persic. Fig. 3.1
• Astfel, în diferite perioade geologice, condiţiile deplasării organismelor se
deosebeau esenţial de posibilităţile migraţiilor contemporane.
• De aceea, putem spune, că pentru speciile din Mezozoic, de exemplu,
legăturile dintre diferite regiuni erau cu totul altele, decât pentru cele apărute
în Paleogen şi Neogen.
• Cu atât mai mult, repartizarea biotică contemporană se deosebeşte mult de
cea din perioadele geologice vechi.
• Analizând multiplele regionări floristice şi faunistice, putem conchide că în
mare parte, atât numărul regnurilor biogeografice, cât şi hotarele lor
corespund, deosebirile principale fiind:
 existenţa Regnului Capului, evidenţiat de florişti în baza endemismului
angiospermelor, care fiind mai străvechi decât păsările şi mamiferele au
păstrat legăturile caracteristice blocurilor gondwanice;
 existenţa regnului floristic Holantarctic, cu sectoarele sudice ale Americii de
Sud, insulele Subantarctice, Noua Zeelandă şi litoralul Antarctidei.
 În baza analizei păsărilor şi mamiferelor, legăturile cu alte teritorii sunt destul
de slabe, excepţie făcând unele grupe arhaice de nevertebrate, ceea ce
confirmă justeţea evidenţierii regnului Holantarctic de către florişti;

 existenţa unui singur regn floristic Paleotropical, ce include majoritatea

Africii, Madagascarul, India şi Asia de Sud Est, pe când majoritatea
fauniştilor separă regnul Afro-Madagascar de cel Oriental;
 existenţa diverselor opinii, bazate pe unele sau altele grupe de organisme,
referitor la apartenenţa unui şir întreg de insule, precum Noua Guinee, Noua
Zeelandă, insulele Polineziei şi Hawai;
 existenţa unui singur regn floristic Holarctic, în timp ce zoogeografii
evidenţiază separat regnurile Nearctic şi Palearctic.
• Însă, cu toată diversitatea de concepţii, expuse parţial anterior, există totuși
grupe de organisme (plante şi animale) arealele cărora coincid într-o mare
măsură, iar legăturile arhaice dintre ele şi specificul dezvoltării actuale,
confirmă justeţea elaborării unui sistem unic de regionare biotică a Terrei.
• Regionarea biogeografică reprezintă împărţirea suprafeţei Globului
Pământesc în unităţi spaţiale biotice de rang diferit, cum sunt regnuri,
regiuni, provincii, districte şi sectoare.
• La baza evidenţierii acestor categorii date sunt puse, corespunzător
unităţilor, în primul rând, endemismul ordinelor, familiilor, genurilor, speciilor
şi subspeciilor, iar în al doilea rând - specificul florei şi faunei din teritoriul
respectiv.
• În ultimul timp tot mai frecvent se folosesc şi categorii intermediare de
regionare, ca: - subregnul, subregiunea, subprovincia ş. a. m. d.
• Dacă iniţial suprafaţa Terrei era divizată într-un număr mic de regiuni biotice
(3) ulterior se observă o tendinţă de a majora numărul acestora până la 6-9.
• Aşa de exemplu, biogeograful francez Lemee (1967), împarte uscatul în
şase regiuni de bază, iar cea de-a şaptea (Polineziană), evidenţiată de unii
autori, o consideră discutabilă.
• Concomitent el evidenţiază şi două zone de tranziţie - una dintre regiunile
Afro-Madagascară şi cea Holarctică şi alta între cea Australo-Papuasă şi
cea Orientală.
• Regionarea biotică propusă de savanţii români Călinescu, Bunesci şi
Patroiescu (1972), cu unele completări efectuate de Pop (1979), numără
şapte regiuni (inclusiv şi cea Polineziană), divizate în 25 subregiuni.
• Autorii ruşi Vtorox şi Drozdov (1978) împart suprafaţa uscatului în nouă
regnuri şi 35 regiuni biotice.
• Mai târziu, Voronov ş. a. (1985), propun ca regnurile Palearctic şi Nearctic
să fie comasate într-un singur regn - Holarctic, menţionând astfel
 asemănările considerabile dintre florele şi faunele sectoarelor nordice ale
Eurasiei şi Americii de Nord, spre deosebire de sectoarele tropicale.
• Dacă în schemele de regionare, propuse de G. Lemee şi R. Călinescu,
lipsesc regnurile Capului şi cel al Madagascarului, iar Noua Zeelandă este
atribuită regnului Australian, atunci la Vtorov, Drozdov (1978) şi la Voronov
ş. a. (1985) aceste două regnuri sunt evidenţiate ca unităţi distincte, iar
Noua Zeelandă este inclusă în regnul Antarctic.

• Probabil, şcoala rusă a mizat mult pe regionarea floristică a lui Tahtadgean,

păstrând şi în regionarea biotică regnul Capului, iar Noua Zeelandă
atribuind-o drept regiune a regnului Antarctic.
• Reieşind din diversitatea mare de opinii existente la etapa actuală dintre
biogeografi, divizarea uscatului în şase regiuni biogeografice, propusă de
Wallace (1876), este acceptată de majoritatea savanţilor, iar majoritatea
hotarelor de pe uscat (cu excepţia lanţului Himalaya) uneori sunt
considerate drept zone de tranziţie.
• Mai frecvent aceste zone sunt evidenţiate de către zoogeografi (Miller, 1974;
Darlington, 1957; Lemee, 1967), care se bazează, probabil, pe mobilitatea
sporită a majorităţii animalelor, îndeosebi a păsărilor şi mamiferelor, de care
se ţine cont, de obicei, în procesul de regionare zoogeografică.
• Fitogeografii, din contra, consideră inutile aceste zone, deoarece este
anevoios de a stabili apartenenţa lor la una sau alta unitate biogeografică de
regionare mai inferioară decât regnul - la regiune, provincie ş.a. (I. Pop, A.
G. Voronov).
• Totuşi, majoritatea savanţilor au ajuns la concluzia că în unele cazuri,
trasarea hotarelor dintre regnuri poate fi destul de precisă (spre exemplu
când se trasează de-a lungul munţilor Himalaya), în alte cazuri prioritatea se
acordă coincidenţei hotarelor arealelor plantelor angiosperme şi ferigilor, iar
în al treilea caz aceste teritorii pot fi propuse ca zone de tranziţie.
• În baza analizei regionărilor zoogeografice, fitogeografice şi biotice, propuse
de diferiţi autori conchidem că (izv.1, Begu):
• Suprafaţa uscatului cuprinde două regnuri circumpolare (Holarctic şi
Antarctic) şi patru regnuri tropicale (Neotropical, Afrotropical, Oriental şi
Australasiatic), recunoscute de majoritatea savanţilor.
• Iniţial zoogeografii evidenţiau regiunile Nearctică şi Palearctică (A. R.
Wallace), ulterior unindu-le într-o singură regiune - Holarctica (V. G.
Gheptner, A. G. Voronov), subliniind astfel originea comună a diferitelor
grupuri de organisme boreale.
• În ultimul timp însă tot mai frecvent se observă tendinţa de a separa
regiunile Nearctică de cea Palearctică (P. J. Darlington, C. B. Cox (1993), P.
P. Vtorov, Millenium..., 2005).
• Argumentul principal î-l constituie:
 legăturile strânse dintre fauna Nearctică cu cea Neotropicală,
 precum şi legăturile dintre lumea organică din Palearctic cu cea din Africa
Orientală (Fig. 3.2);
 apartenenţa deşertului Sahara şi a majorităţii peninsulei Arabe la regnul
Palearctic este susţinută de majoritatea savanţilor, fie că în mod direct sau
indirect (considerând-o zonă de tranziţie);
• Cu toate că Noua Zeelandă uimeşte prin originalitatea şi paleoendemismul
diverselor grupuri de organisme, unii savanţi considerând-o drept regn, o
bună parte a faunei şi, îndeosebi, a florei, conţine grupuri comune cu
Australia, ceea ce î-i determină locul ei în cadrul regnului Australasiatic;
• Existenţa regnului Polinezian de asemenea a fost şi este un element de
discuţie dintre savanţii biogeografi, probabil datorită originii specifice şi
izolării multiplelor insule oceanice, condiţii ce au dus la formarea unor
grupuri deosebite de plante şi animale.
• Cu toate acestea, chiar şi pe cele mai îndepărtate insule, cum sunt ins.
Hawai, există forme de origine Orientală sau Australasiatică, motiv din care
reiese apartenenţa acestor insule către regnul Australasiatic.
• În final, putem menţiona faptul că nu exista un sistem unic, bine
argumentat, de regionare a uscatului.
• De aceea problema regionării suprafeţei Terrei, atât a uscatului, cât şi a
Oceanului Planetar, continuă să mai rămână una din cele mai dificile.
• Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific (în baza analizei multiplelor
regionări fito-, zoo- şi biogeografice), Begu consideră că este raţional de a
studia separat biota Americii de Nord, Eurasiei Boreale, Americii de Sud,
Africii Tropicale, Asiei de Sud Est, Australiei cu insulele Polineziei şi a
litoralului Antarctidei cu extremitatea sudică a Americii de Sud şi insulele
oceanice.
• În așa mod, autorul (Begu,2006) luînd ca bază regiunile propuse de
Millenium Ecosystem Assessment propune următoarele 7 regnuri
biogeografice divizate în 31 regiuni (Fig. 3.2 și 3.3):
• Regnul Oriental,
• Regnul Afrotropical,
• Regnul Australasiatic,
• Regnul Antarctic,
• Regnul Neotropical,
• Regnul Nearctic şi...
• Regnul Palearctic,
• În ce privește consecutivitatea studierii regnurilor, deoarece regnurile din
zonele tropicală şi ecuatorială au o structură mai complexă şi o componenţă
biotică mai bogată, iar istoria formării lor este mai îndelungată, este
rezonabil ca aceste regnuri să fie studiate în primul rând, păstrîndu-se şi în
continuare consecutivitatea examinării de la cele mai vechi spre cel mai
tinere care au, ca regulă, o componenţă biotică mai săracă.
• De asemenea se va ţine cont şi de legăturile istorice predominante dintre
biota regnurilor vecine în conformitate cu care, şirul genealogic al regnurilor
va fi următorul:
• Oriental –
• Afrotropical –
• Australasiatic –
 • Antarctic –
• Neotropical –
• Nearctic –
• Palearctic

• Unii biogeografi, din contra, propun studierea regnurilor de la Nord spre Sud
fără o argumentare convingătoare a acestei consecutivităţi.
• Totuşi, reieşind din faptul, că locul apariţiei Angiospermelor (încrengătura
cea mai numeroasă ce numără circa 300 mii specii) a fost zona tropicală,
unde şi astăzi ele constituie cea mai mare diversitate de specii, Begu
propune ca studierea să înceapă cu regnurile cele mai bogate în floră.
• Drept confirmare este faptul, că plantele în ansamblu şi îndeosebi
angiosperme sunt strict legate de locul de trai (spre deosebire de animale)
şi pot servi ca martori oculari ai schimbărilor istorice ce au avut loc de la
apariţia lor (circa 127 mln ani, perioada Cretacică a erei Mezozoice) şi până
astăzi, păstrându-şi, totodată, şi legăturile biotice gondwanice.

Întrebarea III Tipuri de areale

• Pe suprafaţa Globului terestru extensiunea şi configuraţia ariilor geografice
sunt extrem de diverse deoarece există însemnate diferenţe vizînd originea
 şi vechimea acestor arii, precum şi asupra factorilor care participă la
limitarea unei anumite specii sau unui anumit taxon superior.
• După poziţia, forma şi dimensiunile pe care le prezintă ariile de repartiţia
distingem cinci tipuri de areale (Pişota (izv. 2)):
• cosmopolite,
• circumterestre,
• endemice,
• discontinue sau disjuncte şi
• areale vicariante.
• a) Arealele cosmopolite se întind aproape pe toate continentele. De
aceea, dintre speciile care ocupă asemenea areale sunt puţine la număr.
• Datorită vastei răspândiri organismele cosmopolite se mai numesc şi
euricore (eurys=larg; choros=răspândire).
• Din categoria plantelor acvatice şi palustre cu areal cosmopolit pot fi
menţionate:
 lintiţele,
 broscăriţa (Potamogeton lucens),
 trestia de baltă (Phragmites communis),
 papura (Typha latifolia),
• iar dintre cele terestre - o serie de plante diseminate prin acţiunea
involuntară a omului cum sunt:
 traista ciobanului (Capsella bursa pastoris),
 troscotul (Polygonum aviculare),
 păpădia (Taraxacum officinale), pătlagina (Plantago major), etc.
 Drosera (rus Roseanka) – (fig 50, izv 1)
• Dintre animale se pot menţiona câteva specii de nevertebrate acvatice, care
se răspândesc pe cale pasivă prin intermediul curenţilor oceanici, precum şi
câteva specii de vertebrate, tot de natură marină cum sunt: scrumbia de
mare (Scomber scombrus), balena (Balenopiera musculus) ş.a.
• De asemenea, unele specii terestre cu zbor puternic şi susţinut cum sunt:
vulturul pescar (Pandion haliaetus), şoimul călător (Falco peregrinus) şi
ciuful de baltă (Asio Flammeus), cucul (Cuculus canorus) (v. fig. 13) au
arealul cu caracter cosmopolit.
• Dintre carnivore s-ar putea aminti lupul (Canis lupus) care este răspândit în
Europa, Asia şi America de Nord şi puma (Felis concolor) întâlnită între
Canada şi Patagonia.
• În afară de speciile de plante şi animale menţionate există şi câteva genuri
tipice tot cu areale cosmopolite: sturzii (Turdus) şi rândunelele (Hirundo).
• Speciile şi genurile care au arealul foarte extins pe suprafaţa Pământului
poartă denumirea de plante sau animale ubiquiste.
• Dintre animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt:
 scrumbia de mare (Scomber scrombus),
 balena (Balenoptera musculus),
 delfinul, etc.,
• iar dintre animalele terestre: -
 şoimul călător (Falco peregrinus),
 ţigănaşul (Plegadis falcinellus),
 ciuful de baltă (Asio flammeus),
 cucul (Cuculus canorus).
• Dintre carnivore cosmopolite: - lupul (Caniş lupus) răspândit în Europa, Asia
şi America de Nord şi puma (Felis concolor) întâlnită între Canada şi
Patagonia.

• b) Arealele circumterestre cuprind organismele răspândite în jurul

pământului, între anumite limite latitudinale.
• Astfel, de la nord la sud, se disting următoarele areale:
 circumpolar boreale,
 circumtemperate,
 circumtropicale,
 circumaustrale.
• b1) Arealul circumpolar boreal acoperă integral atât uscatul cât şi mările din
jurul cercului polar.
• Astfel, de areale cuprind:
• rogozul laponic (Carex lapponica) şi murul arctic (Rubus chamaemorus),
• iar dintre animale - foca, vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele arctic
(Lepus timidus), ciuhurezul polar (fig.14), etc.

• b2) Arealele circumtemperate se suprapun, în general, cu zona temperată

din emisfera nordică (50 şi 35°N). Din această categorie face parte arealul
calcei calului (Caltha palustris, C.laetha) frecventă şi unele mlaştini din ţara
noastră, genul Ribes (fig.15, izv 2).
• b3) Arealele circumtropicale acoperă regiunile intertropical (30° latitudine
nordică şi sudică). Se întâlnesc plante ce aparţin familiilor Gesneriaceae,
Arecaceae şi Palme, iar dintre animale maimuţele.
• b4) Arealele circumaustrale terestre sunt localizate la sud de Tropicul
Capricornului.
• Drept urmare a suprafeţelor mici şi discontinuităţii uscatului austral, numărul
plantelor şi animalelor cu areal circumaustral este redus (fig.14).
• Din domeniul floristic se poate aduce ca exemplu fagul austral (Nothofagus
cunninghamii) (fig 17, izv2), iar dintre animale - izopodul Styloniciens.
• c) Arealele discontinue (disjuncte) se deosebesc de cele continue sau
unitare prin faptul că sunt fragmentate, rupte şi pot să se afle răspândite,
unele faţă de altele, la distanţe mai mari sau mai mici.
• Aceste areale (discontinuie) pot să rezulte fie din divizarea sau
fragmentarea unui areal mai mare cu caracter continuu în mai multe arii mai
mici (discontinue), fie prin străpungerea unui obstacol fizico-geografic unde
la început ia naştere un areal mai mic, iar cu timpul poate să se mărească
depăşindu-l pe cel din care provine.
• Unele exemple de arii discontinue:
 La plante - arealul magnoliei (Magnolia) cuprinde câteva teritorii foarte
îndepărtate unele de altele (fig. 20) unde se întâlneşte această plantă - în
 China de Sud, Peninsula Malacca, sud-estul Braziliei şi zona litorală
atlantică a S.U.A. (hart)
 Arealul nucului (Juglans regia) care e răspândit atât în Eurasia (începând
din sud-estul Europei prin Peninsula Balcanică şi Asia Mică în China), cât şi
în America de Nord (SUA).
• La animale pot fi menţionate:
 chişcarul (Misgurnus fossilis) care trăieşte în apele râurilor din Europa ca şi
în Extremul Orient,
 capra neagră (Rupicapra rupicapra), care are un areal fragmentat fiind/
întâlnit în Pirinei, Alpi, Apenini, Carpaţi, Alpii Dinarici, Munţii pontici, Taurus
şi Caucaz (fig. 21),
 ariciul comun (Erinaceus europaeus) răspândit în Europa, Asia Centrală şi
Extremul Orient.
 Apoi elefanţii din Africa (Loxodon africana) şi din Asia (Elephas maximus)
(fig. 22),
 tapirii cu arealul răspândit în America de Sud (Tapirus terrestris) şi în
Malayezia (Tapirus indicus),
 precum şi rinocerii răspândiţi atât în Africa (Diceros bicornis), cât şi în Asia
(Rinoceros unicornis).
Din rândul păsărilor am putea aminti
• coţofana albastră care întâlneşte numai în Peninsula Iberică (Cyanopica
cyana cooki) şi în extremul Orient (Cyanopica cyana cyana) (fig. 23),
 ţoiul cu capul negru (Sitta canadensis) care trăieşte în câteva areale
distanţate între ele (China de Nord, Coreea, Caucaz, Insula Corsica şi în
pădurile Americii de Nord) – (fig. 24)
 găinuşa polară (Lagopus lagopus) frecventă în zona de tundră euroasiatică,
în munţii Alpi şi Pirinei, apoi…
 neamul struţului african (Struthio cameelus) îl găsim în America de Sud prin
specia(Nandu Rhea americana) şi în Australia prin specia (Emu - Dromaeus
novae Hollandiae),
 mierla gulerată (Turdus torquatus) din munţii Europei, chişcarul (Misgurnus
fossilis) care trăieşte în apele râurilor din Europa ca şi în Extremul Orient.

• d) Arealele endemice, spre deosebire de arealele cosmopolite, cele

endemice acoperă o suprafaţă uneori de câteva ha sau chiar mai puţin.
• Cele mai multe endemisme au luat naştere în regiunile montane ca şi în
insulele străvechi ca urmare a izolării geografice şi biotice.
• Arealele endemice sunt foarte variate ca mărime, pentru unele specii acest
tip de areal poate să se reducă la câţiva kilometri pătraţi sau chiar la câţiva
metri pătraţi.
• De exemplu, gura leului (Linaria minorcensis) este răspândită în insula
Menorca din Arhipelagul Balearelor(E-l penl. Iberice lat 52°), numai pe
câţiva metri pătraţi.HRF Lotusul caspic (Melumbium caspicum) îl întâlnim
numai în Delta Volgăi.
• În cazul când ne referim la unităţi taxonomice superioare (ordine, familii)
arealul endemic poate să cuprindă suprafeţe cu mult mai mari. De exemplu,
 ordinul monotremelor este răspândit aproape în toată Australia, Tasmania şi
parte din Noua Guinee, adică ocupă un continent.
• De regulă însă, arealele endemice cuprind în interiorul lor subspecii, specii,
genuri etc. repartizate pe un spaţiu restrâns. Acest fapt ar putea fi foarte
bine comparat cu tipul arealelor cosmopolite sau arealele circumterestre
temperate.
• Din punct de vedere evoluționist formarea arealelor endemice e rezultatul a
diverse procese.
• În legătură cu acest fapt se disting specii paleo- şi neoendemice.
• Arealele speciilor endemice pot rezulta din acţiunea a două procese bine
diferenţiate:
 Unele care se menţin prin procesul de conservare şi alcătuiesc grupa
arealelor paleoendemice sau relicte,
 altele - sunt alcătuite din specii de origine recentă care însă s-au dezvoltat
dintr-o grupă fără o vechime mare, acestea alcătuind tipul de areale
neoendemice.
• Mulți endemici se găsesc în special pe insule pierdute oceanice: pe insula
Sf. Elena din acestea sunt 85% de specii, iar pe insulele Hawai — aproape
97%.
• În așa mod, cota ridicată a endemicilor pe ins. Sf. Elena și pe insulele
Hawai, spre deosebire de cele Britanice, e determinată de dezvoltare
progresivă a taxonilor în condiții de îndelungă izolare, care a consolidat
schimbările (variațiile), ce au condus la formarea de noi taxoni. HRTL
• Aceștia se consideră neoendemici sau endemici progresivi.
• Paleoendemismele (sau endemismele relicte) se consideră speciile ce
provin din niște specii străvechi fiind un rezultat al morţii (dispariţiei) speciilor
pe o considerabilă parte a spaţiului lor de răspîndire în alte perioade
îndepărtate, în alte condiţii geografice şi ecologice şi care au reuşit să se
conserve și să supravieţuiască tuturor adversităţilor.
• În același timp, de exemplu, pe insulele Britanice, care s-au desprins relativ
nu demult de continent, specii endemice practic nu se întâlnesc.
• Multe areale cu specii paleoendemice se întâlnesc în insulele Madagascar,
Noua Zeelandă, Noua Guinee, Hawaii, Australia, Juan Fernandez (Chile)
ş.a., precum şi în unele regiuni din America, Asia Africa. HRTL
• De exemplu, dintre paleoendemismele vegetale menţionăm:
 Feriga arborescentă (Trysopteris elegans) întâlnită numai pe insulele Juan
Fernandez din apele marine chiliene ca unică reprezentantă a ferigilor din
paleozoic şi palmierul din insulele Seychelles (Ladoicea seychellanum)
considerat de aceeaşi vârstă geologică (în NE ins Madagascar longit 60°).
 În S.U.A., în Munţii Coastei se află arealul paleoendemic al arborelui roşu
(Sequoia sempervirens) - (fig. 49, izv 4), iar în vestul munţilor Sierra
Nevada a arborelui mamut (Sequoia gigantea), care în cretacic a avut un
areal de tip circumpolar boreal.
 O răspândire în cretacic, a avut şi arborele pagodelor (Ginkgo biloba) astăzi
restrâns numai în R.P. Chineză, precum și pe un areal foarte redus
(provincia Sechuan creşte specia paleoendemică - metasecvoia
 (Metasequoia glyptostroboides) care în terţiar era răspândită în toate
regiunile nordice ale continentelor.
• În Africa creşte o altă plantă endemică ce creşte în fîşia marină a pustiului
Namib din Africa, descoperită în 1860 denumită tumboa (Welwischia
mirabilis) (rus. велвичиа удивительная), considerată o fosilă vie de vârstă
mezozoică.
• Din grupa animalelor paleoendemice fac parte:
 şopârla hateria (Sephenodon punctatum) denumită de băştinaşii din Noua
Zeelandă tuatara – o şopîrlă de 50-70cm cu multe trăsături arhaice,
posesoare de al treilea ochi - parietal,
 diferitele, specii de marsupiale din Australia (cangurul, wombatul),
 tritonul siberian (Ranodon sibiricus) răspândit pe un teritoriu foarte restrâns
din Munţii Alataul djungarian (Asia),
 peştii dipnoi (Neoceratodus forsteri) din Australia și…
 Protopterus acuhiopicus din Africa şi Lepidosiren paradoxa din America de
Sud (fig. 19) şi
 peştele marin Latimeria chalumnae (o „fosilă vie" care a avut o largă
răspândire în paleozoic) prins în 1938 în în Oceanul Indian în apropiere de
coastele sud-estice ale Africii.
 peştişor endemic Scardinius racovitza poate fi considerat ca relict terţiar
termofil în România şi...
 melcul Melanopsis parreyssi din aceiaşi ţară - prezent în apele lacului Peţea
de lângă Oradea.
• Neoendemismele (sau endemismele progresive ) sunt considerate speciile
care s-au format mai recent (se apreciază că acestea s-ar fi format în
cuaternar sau pliocen) şi care de regulă au avut arealul în plină
expansiune..
• R. Călinescu şi colaboratorii (1971) de asemenea menţionează câteva
plante şi animale neoedemice.
 Astfel, oiţele (Anemone transsilvanica) omeagul (Aconitum moldavicum) din
Carpaţii Orientali şi liliacul românesc (Syringo josikea) din Carpaţii
Occidentali au arealul mare, dar…
 …există şi specii de plante cu arealul mult mai restrâns cum ar fi garofiţa
din Piatra Craiului (Dianthus callizonus) care creşte numai în acest masiv
calcaros.
 Dintre speciile de animale neoendemice s-ar putea menţiona: lostriţa
(Hucho hucho) care provine din Hucao taimen, cu arealul răspândit în
Siberia; veveriţa (Sciurus vulgaris leucourus) şi chiţcanii (Sorex araneus
castaneus) din insulele britanice ş.a.
• Arealele vicariante reprezintă anumite suprafețe în care s-a produs un
fenomen de de înlocuire a unor specii de plante sau animale de prin altele,
dar apropiate din punct de vedere sistematic.
• Acest fenomen poartă numele de vicariere corologică sau sistematică.
• Se pot menţiona în această direcţie câteva exemple interesante:
• cioara cenuşie (Corvus cornix) care trăieşte în Europa centrală şi estică este
înlocuită în Siberia centrală şi vestică, precum şi în Europa de vest prin
cioara neagră (Corvus corone),
• jderul comun din Europa (Martes martes) este înlocuit în Siberia prin
zibelină (Martes zibellina).
• Măslinul cultivat (Olea europaea) pe care-l întâlnim în jurul Mării Mediterane
a (fig. 65, izv 2) înlocuit formele sălbatice de Olea laperrinei care mai creşte
pe câteva suprafeţe restrânse din sudul Algeriei.
• De asemenea, arealul molidului comun (Picea abies sau Picea excelsa)
care ocupă Europa centrală (fig. 79) se înrudeşte cu molidul siberian (Picea
obovata).
• Pe lângă vicarierea sistematică se mai poate vorbi şi de vicarierea
ecologică, care include areale cu specii ce se deosebesc din punct de
vedere sistematic, dar care se aseamănă prin condiţiile de viaţă.
• Faptul menţionat ne arată că aceste specii au dobândit o asemănare
convergentă. De exemplu, cârtiţa din Europa (Talpa europaea) este
înlocuită în Africa prin cârtiţa aurie (Chrysochloris aurea), iar în Australia de
cârtiţa marsupială (Notoryctei typholops).
• Toate aceste specii de cârtiţe ocupă areale îndepărtate unele de altele, duc
acelaşi mod de viaţă, dar se deosebesc din punct de vedere sistematic.
Ext.1.
• De asemenea, liliecii frugivori ce aparţin subordinului Megacheiropterelor,
familia Pteropodide au arealul extins în emisfera estică a zonei tropicale
(Africa), în timp ce în emisfera vestică a zonei tropicale (Guyana, Brazilia de
Nord) au fost înlocuiţi cu vampirii care aparţin de familia Phyllostomidae,
subordinul Microchiroptere.