Laborator 1

Concepte generale de ecologie marină. Valența ecologică și asociaţii ecologice

marine caracteristice
Noțiuni generale de Ecologie Marină
Ecologia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare la începutul anilor 1900, însă rădăcinile ei
se află departe în istoria naturii, fiind tot aşa de veche ca şi existenţa omului. Omul a intrat pe
drumul civilizaţiei când a folosit focul şi alte mijloace care i-au permis să modifice mediul.
Totuşi, teoria lui Darwin „Originea speciilor” 1859 a reprezentat şi reprezintă un triumf al
evoluţionismului şi ecologiei. Începând cu această lucrare Ecologia s-a conturat ca ştiinţă a
relaţiilor reciproce dintre organisme şi dintre ele cu mediul de viaţă. Darwin a sesizat conexiunea
dintre organisme şi rolul fiecărui organism în asociaţie şi a înlocuit „armonia naturii” cu „selecţia
naturală şi lupta pentru existenţă”.
Karl Mobus defineşte termenul de BIOCENOZĂ ca fiind totalitatea organismelor care
populează un anumit biotop şi se adaptează caracteristicilor lui. Biocenoza este alcătuită din 2
componente majore: fitocenoza (partea vegetală) şi zoocenoza (partea animală).
Noţiunea de BIOTOP- locul de existenţă al organismelor vegetale sau animale (sau:
biotopul este alcătuit din elemente ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi energia solară,
existente într-o configuraţie specifică). Acumularea acestor date a facilitat introducerea
termenului de ECOSISTEM – unitatea funcţională între biocenoză şi biotop.
În anii 1900 ecologia devine o ştiinţă bine conturată al cărui domeniu de studiu este alcătuit
din problematica populaţiilor şi biocenozelor.
Ecologul Bleckman arată că nu există numai un prag limită minim pentru un anumit factor,
ci există şi unul maxim între aceste praguri, între care există un optim, bazându-se pe modul de
acţiune a factorilor abiotici (factori geologici, geografici,fizici, chimici, mecanici climatici;
factori biotici: interrelaţiile organismelor; factori antropici: acţiunea omului asupra
organismelor).
Astfel se descrie următoarea diagramă: zona de optim, zona pejus și zona pessimum care
sunt delimitate de zone de toleranță.

1
 Numeroasele cercetări autecologice (ramură a ecologiei care studiază interacţiunea
organismului vegetal sau animal cu mediul), formulează principii care completează legea
toleranţei (Odum 1971):
1. organismele pot avea limite tolerante largi pentru un factor şi înguste faţă de alt factor;
2. organismele cu diapazon (interval dintre valori maxime şi minime ale dimensiunilor unor
piese standardizate) de toleranţă crescut faţă de majoritatea factorilor, au o arie largă de
răspândire;
3. când condiţiile unui factor ecologic nu sunt optime pentru o populaţie, atunci se poate
reduce şi diapazonul de toleranţă faţă de alţi factori ecologici.
4. limitele de toleranţă pentru seminţe, ouă, muguri, larve, în general pentru stadiile tinere,
sunt mai înguste decât pentru plantele şi animalele mature.
Sub acţiunea aceloraşi factori, speciile se comportă diferit, unele pot suporta variaţii mari,
altele pot vieţui în limite restrânse. Capacitatea speciilor care au valenţe diferite pentru factorul
mediului fizic se numeşte valenţă ecologică.
Comportamentul diferit al speciilor, constă în diversitatea adaptărilor lor. Pentru a exprima
un grad relativ de toleranţă, există termeni cu prefixe „steno”- limitat, restrâns; şi „euri”- larg.
Din punct de vedere al valenţei ecologice, distingem două categorii de specii: STENOICE-
care suportă doar variaţii foarte limitate; şi EURIOICE- care suportă variaţii mari ale factorilor
ecologici.
Pentru a înțelege noțiunile de ecologie marină am să precizez câteva elemente de bază
referitoare la tipurile de asociații întâlnite în mediul acvatic.
În mediul acvatic, hidrobionţii (organismele animale şi vegetale) formează asociaţii
ecologice caracteristice, distribuite într-un anumit mod, atât pe adâncime în coloana de apă, cât şi
pe suprafaţa oceanului.
2
 Aceste asociaţii sunt:
- PLANCTONUL – reprezintă organismele vegetale şi animale care plutesc în masa apei,
fără a se putea opune curenţilor marini.
In funcţie de regn, se distribuie un fitoplancton (alge unicelulare) şi un zooplancton (animale
microscopice).
- Tot în masa apei există NECTONUL constituit din animale, respectiv nevertebrate mari
(sepii, calmari, caracatiţe) precum şi vertebrate (broaşte țestoase marine, peşti, mamifere acvatice
- delfini şi balene). Acestea înoată activ în masa apei putându-se opune curenţilor acvatici.
Atât planctonul cât şi nectonul constituie DOMENIUL PELAGIAL (al apei libere).
- BENTOSUL este constituit din organisme animale şi vegetale care îşi petrec viaţa în strânsă
legătură cu fundul apei, fie pe stratul dur (rocă), fie pe strat mobil (sedimente). Acesta constituie
DOMENIUL BENTAL.
NEUSTON - reprezintă biocenoza organismelor plutitoare din pelicula superficială a apelor;
este reprezentat de organisme microscopice, vegetale şi animale, care colorează suprafaţa apelor.
Se împarte în epineuston şi hiponeuston.
ZONA NERITICĂ – reprezintă zona pelagică deasupra platformei continentale,
caracterizată prin adâncimi ale apei de până la 200 de metri.; caracterizată prin depuneri de nisip,
pietriş, scoici şi printr-o faună şi floră foarte bogată.
ZONA OCEANICĂ (de larg)- de la 300m până în marile abisuri.
Uscatul se prelungeşte sub apă cu o zonă mai întinsă, numită şelf sau platou continental.
Şelful este limitat de o zonă de prăbuşire, zona taluzului, care duce spre zona abisală (câmpia
abisală). Pe şelf există un adevărat relief submarin care este extrem de important pentru
organismele bentale, pentru modul în care pătrunde lumina. Platforma continentală poate fi
foarte lată ca de exemplu, Norvegia 200 km, Nordul Franţei 300 km în larg, în Marea Neagră
șelful are o largă dezvoltare în partea de nord-vest atingând 180 de km). Deasupra platoului
continental există provincia neritică, iar dincolo de platoul continental provincia oceanică. În
zona neritică variaţiile factorilor de mediu sunt foarte mari, astfel organismele care populează
fundul zonei neritice sunt organisme eurioice. Organismele care trăiesc pe fundul zonei oceanice,
zonă care este lipsită de lumină, variaţiile factorilor abiotici sunt mai mici, trăind organisme
stenoice.
În zona neritică hrana este autohtonă îmbogăţită cu elemente terigene (ce provin de pe
uscat), iar în zona oceanică hrana este alohtonă (ceea ce cade din zonele de suprafață).
Etajarea bentală a fost definitivată în 1957 cu ocazia colocviului de la Genova. Perez şi
Picard sunt consideraţi a fi cei care au definit etajele bentale luând în considerare factorii
biologici şi ecologici. Ei au definit noţiunea de etaj bental- spaţiul vertical aparţinând
domeniului bental unde condiţiile ecologice sunt constante sau variază în limite constante.

3
 Figura. Împărţirea zonelor bentale din mediul oceanic
Factorii ecologici luaţi în discuţie au fost: gradul de umectare al substratului, iluminarea,
presiunea, necesităţile fiziologice ale hidrobionţilor (animali şi vegetali).
1. Supralitoralul- este etajul bental umectat de apă în momentul mareelor cu amplitudine
mare (zona de plajă). Este populat cu animale care suportă perioade lungi de emersie, iar în cazul
mărilor închise / semiînchise (Marea Neagră) este definit în funcţie de furtunile de mare
amplitudine.
2. Mediolitoralul- este zona inundată de flux şi reflux. În timpul fluxului etajul este
acoperit cu apă, iar în reflux nu. Se mai numeşte şi intertidal (engl. Tide -maree). În cazul
mărilor închise este zona de spargere a valurilor. Organismele de aici suportă perioade mici de
emersie.
3. Infralitoralul- este etajul populat cu organisme care nu suportă emersiuni. Limita
superioară este mediolitoralul, iar inferior este delimitat de zona de răspândire a algelor verzi
pluricelulare, fanerogame (plante cu flori care se înmulţesc prin seminţe).
4. Circalitoralul- este limitat superior de fanerogame şi inferior de adâncimea la care
ochiul uman percepe lumina (>50 m). Cantitatea de lumină din circalitoral este suficientă pentru
algele roşii pentru a realiza fotosinteza.
Aceste prime patru etaje formează sistemul fital, în care se dezvoltă vegetaţia.
Următoarele trei zone bentale formează sistemul afital în care lumina lipsește cu desăvârșire.
5. Batialul- corespunde taluzului continental. Reprezintă etajul în care populaţiile
circalitorale pot migra, reprezentând zonă de refugiu pentru aceste organisme.
6. Etajul abisal- corespunde câmpiei abisale, cuprins între 3-6 mii metri (după criterii
fizice). Există animale care trăiesc numai aici, întrerupând orice comunicare cu etajele
superioare.

4
 7. Etajul hadal (ultraabisal)- limitat superior de câmpia abisală, iar inferior de fundul
jgheaburilor oceanice. Se află sub 6000 metri adâncime. Din punct de vedere fizic, etajul hadal
prezintă particularităţi deosebite ale substratului: marginea câmpiei abisale, pereţii jgheaburilor
care pot avea denivelări, sunt câteva din zonele care pot limita extinderea populaţiilor hadale.
Dacă jgheaburile corespund zonelor de mişcare a plăcilor submarine, pot exista emisii de H 2S, de
ape calde, determinând selectarea unei microfaune chemosintetizante, ce reprezintă sursă de
hrană (venturi oceanice).
Creşterea economică, enorm accelerată, se bazează în majoritate nu pe surse regenerabile
de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni,
țiței, gaze naturale.
Alvin Toffler observa cu sarcasm: "Pentru prima data o civilizaţie consumă din capitalul
naturii, în loc să trăiască din dobânzile pe care le dădea acest capital!".
Problema reziduurilor activităților umane a luat proporţii îngrijorătoare, prin acumularea
lor provocând alterarea calităţii factorilor de mediu (în natură există un circuit biogeochimic
continuu, bazat pe activitatea microorganismelor). Aceste alterări sunt cauza unor dezechilibre în
fauna, flora, sănătatea și bunul mers al colectivităţii umane din zonele supraaglomerate.
Orice activitate umană și implicit existența individului, este de neconceput în afara
mediului.
Ansamblul de relaţii și raporturi de schimburi ce se stabilesc între om și natură, precum și
interdependența lor, influenţează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață și implicit
condițiile de muncă pentru om, precum și perspectivele dezvoltării societăţii în ansamblu. Aceste
raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât și crearea condiţiilor de existență umană.
În concluzie, se poate afirma că mediul trebuie adaptat și organizat pentru a răspunde
nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse și prelucrarea lor
pentru a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora). Această dependență cunoaşte
un mare grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai
mare sau mai mică mediului.
Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a mediului, protejarea lui - ca necesitate a
supravieţuirii și progresului - reprezintă o problemă de interes major. În acest sens, se impune
păstrarea calităţii mediului, diminuarea efectelor negative ale activităţii umane cu implicaţii
asupra acestuia.
Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel
mondial, fapt ce a dat naștere numeroaselor dispute între țările dezvoltate și cele în curs de
dezvoltare. Acest lucru a impus înființarea unor organizații internaționale ce au ca principale
obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării și creşterea nivelului calităţii mediului în
ansamblu.

5
 Cercetările amănunţite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare s-
au concretizat prin intermediul unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:
" cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre sistemul economic şi sistemele
naturale; consecinţele acestor interacţiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate raţional şi cu
maxim de economicitate;
" prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de om, dar şi datorate unor
cauze naturale;
" armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii în ansamblu sau a
agenţilor economici privind utilizarea factorilor de mediu.
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie identificate zonele afectate, trebuie
evaluat gradul de deteriorare și stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective.
În ceea ce privește modalităţile de protejare, trebuie soluţionate trei categorii de probleme:
" crearea unui sistem legislativ și instituţional adecvat și eficient care să garanteze
respectarea legilor în vigoare.
" evaluarea costurilor acțiunilor de protejare a mediului și identificarea surselor de
suportare a acestora.
" elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional și internaţional
referitor la protejarea mediului.
Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificați toți
factorii de mediu și zonele în care pot apărea probleme de poluare a acestora. Un astfel de
program presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare și stabilirea
responsabilităților pentru derularea proiectelor.
Prin dezvoltarea activităţii umane sunt afectate toate componentele mediului în proporţii
diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: solul, apa, peisajele, flora, fauna,
monumentele, parcurile și rezervațiile, precum și biosfera.
Impactul excesului de azot și fosfor asupra zonelor de coastă vs. largul oceanului
A. Impactul în apele de coastă
Ca urmare a deversărilor apelor netratate corespunzător atât în mediul marin cât și în
soluri, ajung cantități mari de nutrienți și alte substanțe care afectează ecosistemul. La nivel
planetar au fost descoperite cantități mari de azot în apele de coastă și în solurile limitrofe.
Aporturile de substanțe poluante de pe continent sunt favorizate de capacitatea de transport
a apelor curgătoare (râuri, fluvii) și sunt una din cauzele principale ale poluării apei marine cu
importante cantități de materii organice și minerale, substanțe fosfatice și azotate și într-o măsură
mai redusă, metale grele, pesticide, diverși compuși industriali (de exemplu, bifenilii
policlorurati), precum și alte substanțe sintetice al căror efect ecologic este puțin sau de loc
cunoscut în prezent.
6
 În perioada 1970–1980, ecosistemul platformei nord‑vestice a Mării Negre a suferit o
degradare catastrofală într-un timp foarte scurt. Imense cantităţi de alge şi animale moarte au
acoperit plajele României şi din vestul Ucrainei. Între 1973 şi 1990, pierderile s‑au estimat la 60
milioane tone de animale bentale incluzând 5 milioane de tone de peşte. Catastrofa se pare că a
fost provocată de eutrofizare. De-a lungul anului 1960, a avut loc o modificare majoră în
producţia agricolă, denumită „Revoluţia Verde”. Aceasta a însemnat utilizarea unor cantităţi
sporite de îngrăşăminte şi pesticide pentru a creşte recolta. Scurgerea surplusului de nutrienţi
proveniţi din activităţile agricole precum şi cele din activităţile casnice şi industriale în bazinul
Mării Negre, s‑a făcut prin râuri şi fluvii care intră în circuitul apelor marine.
A fost distrusa pajiştea de Phyllophora, un habitat prioritar Marii Negre. Spre exemplu,
apele uzate menajere au un conţinut ridicat de substanţe nutritive minerale și organice, care joacă
un rol stimulator în dezvoltarea fitoplanctonului. Prin urmare, cele două noţiuni – eutrofizare şi
poluare – fără a fi acelaşi lucru, sunt strâns legate; anumite categorii de poluare, au ca urmare
eutrofizarea mediului acvatic; eutrofizarea poate duce la poluare secundară în urma declanşării
„fenomenelor de înflorire”, care sunt însoţite de deficit de oxigen.
Zone critice afectate de activităţi petroliere şi de epurarea necorespunzătoare a
apelor uzate, în portul Constanţa şi în vecinătatea lui
Cele mai afectate zone de poluarea cu hidrocarburi sunt identificate după cum urmează:
a) Bazinul portuar Constanţa, datorită deversărilor accidentale de reziduuri petroliere de la
nave şi în special:
– dana 34, datorită deversărilor accidentale de păcură în dana 34 de la depozitele 1 şi 2 ale
Oil Terminal şi datorită deversărilor accidentale în conductele de siguranţă ale colectorului U6.
– danele 69–70, datorită deversărilor accidentale din timpul operaţiilor de
încărcare/descărcare produse petroliere (operator portuar Oil Terminal).
b) Canalele navigabile CDMN şi CPAMN pot fi potenţial afectate datorită conductelor de
transport produse petroliere ale Petrotrans. În 1999 au fost afectate zonele:
– CDMN‑zona Medgidia – scurgeri de benzină în data de 11.06.1999.
– CPAMN – zona Ovidiu, peliculă de benzină pe luciul apei în perioada 30.11.1999 –
01.12.1999.
c) Zona Depozit 3 Oil Terminal, situat la Poarta 6 Port, în vecinătatea rampei de deşeuri
(Salport) – infiltraţii de la conductele subterane de produs petrolier, cu posibilă afectare a pânzei
freatice.
Realitatea arată că cele mai masive poluări cu hidrocarburi sunt provocate de navele
maritime, atât prin acţiuni deliberate (evacuarea reziduurilor de la motoare, spălarea tancurilor de
marfă după fiecare călătorie etc.), cât şi prin producerea accidentelor navale ca urmare în
primul rând a erorii umane. Hidrocarburile deversate în mare au o acţiune nefastă pentru flora şi

7
fauna acvatică deoarece împiedică (dacă acestea se prezintă sub forma unor pete masive) pe de o
parte re-oxigenarea zonei afectate, iar pe de altă parte prin compuşii lor fenolici şi aromatici
intoxică vieţuitoarele acvatice, în plus dacă accidentele sau dacă poluarea se produce în condiţii
hidro-meteorologice nefavorabile, funcţie de direcţia şi forţa vântului, petele de hidrocarburi pot
fi antrenate spre ţărm unde afectează păsările acvatice şi peştii.
Pe măsură ce hidrocarburile se apropie de coastă, ele devin o ameninţare pentru plajă, care
este un element major şi o ţintă pentru majoritatea activităţilor de răspuns. Curenţii nu pot aduce
hidrocarburile în contact cu plaja decât dacă sunt anumite curgeri, penetrând plaja. Curenţii
puternici niciodată nu merg spre plajă, ci se întorc şi iau direcţia paralelă cu aceasta. Ajungerea
petrolului pe plajă apare când o componentă a vântului este perpendiculară pe ţărm.
Ameliorarea ecosistemelor marine, dereglate prin influenţe antropice
În vederea anihilării unor efecte negative ale influenţei antropice în zonele litorale, pentru
conservarea ecosistemelor costiere se propune ca soluţie, construirea de recifi artificiali.–
structuri dure submerse, din beton, anvelope de cauciuc uzate, cu o morfologie complexă
„macro‑spongioasă”,– ce atrag şi concentrează peşti şi alte organisme marine, asigurându‑le
adăpost, hrană suplimentară şi un substrat sigur pentru fixare şi orientare.
Până în prezent, în Marea Neagră nu s-au făcut experimentări cu recifi artificiali, însă
există suficiente date care arată că în acest bazin, pe suporturi artificiale dure, ritmul de formare a
comunităţilor bentale este deosebit de ridicat în perioade relativ scurte. Organismele depuse pe
noul substrat pot cântări până la 60 – 70 kg/m2.
Recifii artificiali, pot avea un rol complex şi prin construirea lor în unele sectoare ale
litoralului românesc se pot realiza:
– creşterea capacităţii biologice portante a mediului marin în sectorul amenajat, prin
crearea suportului de fixare, adăpost şi hrănire, pentru numeroase organisme marine (alge,
nevertebrate, peşti);
– creşterea productivităţii biologice generale a zonei litorale;
– formarea de bariere filtratoare (în care Mytilus și Balanus vor avea un rol important)
pentru purificarea apelor costiere;
– formarea unei surse permanente de material cochilier necesar refacerii depozitelor
nisipoase de plajă, proceselor de sedimentogeneză;
– creşterea diversităţii şi mărirea stabilităţii ecologice în fragmentul de ecosistem amenajat;
– crearea unor zone adăpostite în care se pot adapta uşor unele instalaţii pentru cultivarea
organismelor marine;
– acumularea unui bogat material informaţional privitor la ecologia unor specii, la structura
şi funcţionarea ecosistemelor protejate.

8
 B. Impactul în zona oceanică (de larg)
Aporturile atmosferice (recăderile atmosferice) reprezintă de asemenea o sursa de poluare a
ecosistemelor acvatice. Gazele și particulele atmosferice (aerosolii) provenite fie din surse
naturale, fie din zonele industrializate sunt vehiculate de vânt și pot polua bazinele acvatice.
Marea dificultate în obținerea unor date mai complete referitoare la aporturile atmosferice
la poluarea ecosistemelor acvatice rezidă în dificultatea obținerii și interpretării datelor
cantitative și de asemenea, în unele cazuri, de dificultatea de a distinge aporturile naturale de cele
datorate activității umane.
Aporturile de substanțe poluante datorate navigației reprezintă deversări de materiale
solide și lichide de la bordul navelor, o practică întâlnită la majoritatea flotelor. Poluanții produși
de navele comerciale se pot încadra în trei grupe:
- deversări de substanțe uleioase, mai ales de către navele petroliere;
- deversări de substanțe uleioase rezultate din vidanjarea calelor precum și
altor substanțe lichide;
- deversări de ape menajere și uzate.
Aportul de petrol și produse petroliere reprezintă însă principala cauză a poluării marine și
oceanice, mai ales datorită accidentelor petroliere fie în extracție, dar mai ales ca urmare a
accidentelor din transportul acestor produse.

FIȘA DE LUCRU nr.1

Realizați un eseu cu privire la Impactul navelor asupra mediului; Păstrarea biodiversității în

contextul transportului maritim; Metode de prevenire (măsuri proactive) a poluării
Oceanului Planetar ; Impactul economic și ecologic al speciilor marine invazive

9
 Laborator 2

1. Importanța oceanului
Apa Oceanului Planetar poate produce o mare cantitate de energie: de origine dinamică,
de origine termică sau chimică. Energia dinamică este produsă de forţa valurilor, acţiunea
mareelor sau a curenţilor oceanici. Se produce şi datorită diferenţei de temperatură sau de
densitate dintre două straturi de apă. Ideea folosirii valurilor s-a născut înainte de cel al doilea
Război Mondial şi a fost preluată de ţări ca Rusia, S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie,
Franţa. În prezent funcţionează centrale mareo-motrice în Franţa (La Rance, prima din lume),
Marea Britanie, Canada, S.U.A. etc. Curenţii marini au un potenţial energetic deosebit. Un
curent cu o lăţime de 100 m, o adâncime de 10 m şi o viteză de 1 m/s oferă o cantitate de
energie cinetică de 2.000 kWh. Prin folosirea în totalitate a energiei valurilor, mareelor,
curenţilor şi a diferenţei de temperatură dintre două straturi de apă, s-ar produce o cantitate de
energie de 100.000 de ori mai mare decât cea furnizată astăzi de către toate hidrocentralele.
Energia apelor mărilor şi oceanelor are mari perspective de a fi valorificată în viitor.
Este evident că entuziasmul creativ, arta şi ingeniozitatea savanţilor vor îmbunătăți instalaţiile
existente şi se vor crea altele mai eficiente pentru utilizarea industrială a resurselor energetice ale
Oceanului Planetar. Să sperăm, că în condiţiile actuale ale progresului tehnico-ştiinţific, vor avea
loc în deceniile apropiate, schimbări esenţiale în energetica oceanică.
Un exemplu elocvent este o tehnologie modernă, bazată pe exploatarea diferenței de
temperatură în apele oceanelor, care ar putea permite în viitor construirea unor centrale pentru
generarea energiei electrice fără efecte negative asupra mediului înconjurător. În SUA există un
proiect ambițios care are drept scop construirea unei astfel de centrale, care să genereze zeci de
MW de energie electrică. În fiecare zi apele mărilor și oceanelor tropicale absorb o cantitate de
energie solară echivalentă cu cea produsă de circa 250 miliarde de barili de petrol. Cum poate fi
folosit acest gen de energie termică pentru a produce energie electrică? O idee ar fi utilizarea
diferenței de temperatură a apei între diverse adâncimi. Temperatura apei oceanelor poate să
varieze între 30oC la suprafață și 6 oC în profunzime, variație ce poate fi utilizată pentru
producerea energiei electrice. Metoda are la bază: conversia energiei termice în energie electrică
care se face cu ajutorul unui circuit în care circulă un fluid ce schimbă căldura cu apa oceanelor
aflată la diverse temperaturi. Fluidul pe care inginerii vor să îl utilizeze, este unul cu un punct de
fierbere scăzut (cum ar fi amoniacul), care, la contactul cu apa cu temperatură mai ridicată, s-ar
transforma în vapori care la rândul lor ar pune în mișcare o turbină cuplată la un generator de
electricitate. Ceea ce tehnicienii vor trebui să facă nu este deloc banal: apa rece din profunzimea
oceanului va trebui să o aducă sus, astfel încât împreună cu apa caldă de la suprafață să genereze
un schimb de căldură cu fluidul folosit. Pentru aceasta este nevoie de un tub cu diametrul de
aproximativ 10 m și lungimea de 1 km, evident montat la fața locului (materialul din care va fi
construit tubul va fi unul special, extrem de rezistent, dintr-un amestec de rășini și fibre de
sticlă).

10
 Un alt exemplu reprezentativ pentru România este ideea de a produce combustibili
ecologici din hidrogenul sulfurat prezent în Marea Neagră (ideea a apărut în 2004). Pe plan
mondial se fac cercetări pentru dezvoltarea de tehnologii de exploatare curat a hidrogenului
sulfurat ca sursă de energie complementară. În urma procedeului propus de specialiștii români ar
rezulta energie electrică, sulf și o cantitate mare de apă grea, folosită în centralele nucleare.
Avantajul unei astfel de investiții este extrem de mare: independența energetică pentru cel puțin
50 de ani, energia rezultată este nepoluantă, și mai mult decât atât, ar salva viețuitoarele din
Marea Neagră. Studiul savanților români se bazează pe cercetarea, experimentarea și dezvoltarea
unor tehnologii pentru un nou tip de celulă de combustie care să permită oxidarea H 2S in situ –
dizolvat în apă salină, la temperaturi sub 10oC și la presiuni de peste 2 MPascali), folosind
metode curate și excluzând tehnologii consumatoare de energie exterioară (extragere, transport,
stocare, curățare și formare a combustibilului).
Un caz particular și dramatic îl reprezintă depozitul de H2S din Marea Neagra (figura),
depozit a căror toxicitate amenință întreaga faună și floră marină, concentrația crescând încet
împingând tot mai aproape de suprafață zona de separație a stratului oxic - cca. 150 m de cel
anoxic -(150...2000) m.
Zona propice vieții marine de cca 200 m sub suprafață (cu variații de la un loc la altul) se
îngustează treptat cu trecerea anilor, cele mai sumbre evaluări prezicând dispariția vieții în mai
puțin de 50 ani.

Figura. Locația limitei superioare a hidrogenului sulfurat: Nuanțele de la alb la violet marchează
adâncimea de la care H2S începe să fie măsurabil; Bleu - adâncimi marine mici, lipsite de H2S.

Proiectul abordează unitar aceste probleme în vederea găsirii unei soluții viabile, eficiente și
durabile din punct de vedere tehnologic, economic și ecologic prin cercetarea, experimentarea și
dezvoltarea unor tehnologii curate care să permită exploatarea acestui deșeu toxic în stare
lichidă, in-situ. O soluție a problemelor menționate este aceea de procesare a hidrogenului
sulfurat dizolvat în apa de mare direct în depozitul său natural prin oxidare electrochimică
utilizând un tip nou de celulă de combustie dedicat acestui proces.
Pila de combustie cu hidrogen sulfurat (denumita în continuare PC-HS) este un dispozitiv
electrochimic care are ca funcție de bază producerea de energie electrică prin reacția dintre
hidrogenul sulfurat din apa de mare și oxigenul din aer. Combustibilul este constituit din
hidrogenul sulfurat dizolvat în soluție (apa de mare); oxidantul este oxigenul din aer. Pentru o

11
eficiență mai mare a acestui proces fizico-chimic este bine ca atât soluția cât si aerul să circule
prin pila de combustie. Funcționarea acestei pile de combustie trebuie să țină seama de condițiile
naturale din zonele submerse ale Mării Negre acolo unde se găsesc pungile de hidrogen sulfurat.
Această metodă prezintă următoarele avantaje:
1) combustibilul este ars galvanic in situ, fără să necesite extracție, transport, procesare,
depozitare, curățare;
2 ) combustibilul exploatat este hidrogenul sulfurat existent în apa mării, un reziduu care va
transforma Marea Neagră în a doua Mare Moartă a lumii în următorii 30 - 50 de ani, după cum se
preconizează de către specialiștii în acest domeniu;
3) are ca produs secundar sulful coloidal (floare de sulf) care, nefiind solubil, se poate
recupera pentru uz industrial, farmaceutic, etc.
4) arderea hidrogenului sulfurat la adâncime elimină riscul emisiei de anhidridă sulfuroasă
sub formă gazoasă în atmosferă pentru că :
- la presiune SO2 se lichefiază; și
- produs al arderii H2S, anhidrida sulfuroasă este redusă puternic de același hidrogen sulfurat:
H2S + 3/2 O2 →H2O + SO2
2 H2S + SO2→2H2O + 3S
Premize obiectiv impuse - domeniul de aplicare:

Temperatura de lucru a întregului echipament va fi temperatura mediului marin de

adâncime adică în jur de 9 oC (variațiile sunt mici sub 200 m). S-a ales soluția unui echipament
imersat la puțin sub 200 m, respectiv 20 barr presiune de lucru, zonă în care prezența
hidrogenului sulfurat se face deja simțită, viața marină nu mai există, iar impactul eventualelor
deversări accidentale de apă cu H2S nu afectează fauna.
Apa cu concentrație mai mare de H2S va trebui pompată în acest caz dinspre zona adâncă,
cu un consum de energie care va fi luat în considerare la calculul bilanțului energetic global al
instalației.
O instalație capabilă să producă energie consumând un deșeu amenințător pentru viața
marină ar contribui, dacă nu la curățarea Mării Negre, cel puțin la menținerea actualului nivel de
toxicitate și, implicit, la conservarea ecosistemului așa cum este în acest moment.
Producerea de energie prin consumul unui deșeu natural toxic elimină din start prețul
combustibilului din calculul economic, costurile implicate fiind cele de întreținere și amortizare
ale instalației. Proiectul a deschis o nouă secțiune de studiu în direcția oxidării electrochimice a
combustibililor slab concentrați în varii soluții cu posibilități de curățare a diferitelor medii țintă,
cu impact pozitiv asupra mediului (ex. ape sulfuroase, gaze acre de sondă). Celula de combustie
cu H2S dizolvat în electrolit și-a dovedit performanțele în conversia și reutilizarea H2S,
considerat toxic, și poate deveni o perspectivă în epurarea apelor sulfuroase.
O altă posibilitate de folosire a energeticii oceanice este dovedită prin creşterea pe
plute în ocean a algelor brune gigantice kelp (din ordinul Laminariales ce conține 30 de genuri

12
diferite), care pot fi folosite pentru a produce biogaz. Un grup de specialişti în domeniul
oceanografiei, ingineri marini şi scafandri au creat în SUA prima fermă energetică marină la
adâncimea de 12 metri în Oceanul Pacific, lângă oraşul San-Clement. Ferma se socotea doar un
experiment, unde se creşteau alge californiene brune, gigantice. Însă ulterior s-a observat aportul
energetic al acestor alge ,,până la 50% din energia acestor alge va fi transformată în
combustibili". Fermele oceanice din viitor, care vor creşte alge brune pe o suprafaţă de 40.000
ha, vor putea da o asemenea energie, încât va fi de ajuns pentru a satisface necesităţile energetice
ale unui oraş cu o populaţie de 50.000 de locuitori.
Experţii în energie cred că algele reprezintă o sursă promiţătoare de biocombustibil, ca
alternativă la cărbune şi petrol (prin conversia în energie a zaharurilor din alge). O echipă de
cercetători au modificat bacteria E. coli, permiţând acesteia să transforme zaharurile
din alge brune în etanol. Spre deosebire de microorganismele concepute până acum, acesta poate
folosi principala grupă de zaharuri din algele brune, și anume alginatul.
Algele constituie o sursă de biocombustibil extrem de promiţătoare în comparaţie cu
porumbul şi trestia de zahăr. Spre deosebire de aceste surse tradiţionale de etanol, algele nu
necesită folosirea terenurilor arabile în detrimentul culturilor plantate în scop alimentar. Oamenii
de ştiinţă estimează că mai puţin de 3% din apele de coastă ale planetei pot furniza
suficiente alge pentru a înlocui 227 de miliarde de litri de combustibil de origine fosilă. În
condiţii optime, algele pot produce anual 19.000 de litri de etanol pe hectar, productivitatea pe
hectar fiind dublă în comparaţie cu cea a sfeclei de zahăr şi de 5 ori mai mare decât cea a
porumbului.
Oceanul Planetar conţine în apele sale o mare cantitate de resurse minerale de mare
interes economic: petrol, gaze naturale, clorură de sodiu, sulf, brom, magneziu, minereu de fier
etc. Cele mai multe zăcăminte de petrol sunt situate la adâncimi de până la 200 m, în platformele
continentale. Importante zăcăminte marine de petrol se află în Golful Persic (locul I în lume),
Golful Mexic, Marea Nordului, Lacul Caspic, Laguna Maracaibo. Alte resurse minerale: clorură
de sodiu (peste tot în mări şi oceane); săruri de potasiu (Marea Baltică - Polonia, Golful Mexic -
S.U.A.); sulf (Golful Mexic - Caminada Pas, S.U.A.); brom (anual se exploatează peste 110
milioane tone, cel mai mult în S.U.A.); magneziu (S.U.A., Japonia, Franţa, C.S.I., China,
Japonia, cu o producţie globală de 115 milioane tone); minereu de fier (Golful Finic,
Newfoundland - Canada); cărbuni (în apropierea Japoniei, Marii Britanii şi Noii Zeelande);
noduli polimetalici (în total 1500 mld. tone, în 100 de câmpuri); staniu, aur, uraniu, fosfaţi, litiu,
zirconiu, wolfram, crom, aluminiu, cupru, platină etc. Numai în Oceanul Pacific se estimează că
ar exista1.500 mld. tone rezerve minerale. Se apreciază că exploatarea nodulilor polimetalici ar
asigura omenirea cu cupru timp de 6.000 ani, aluminiu – 20.000 ani, molibden -30.000 ani,
nichel -150.000 ani şi mangan – 400.000 ani.
Dintre toate resursele biotice marine, cele mai importante sunt resursele piscicole. Cele
mai mari zone piscicole din lume sunt: Newfoundland (Terra Nova), Islanda, Marea Norvegiei şi
nordul Oceanului Pacific. Din Pacific se recoltează anual 50-53% din totalul cantităţii de peşte

13
din lume, iar din Oceanul Atlantic 40-45%. Ţările care recoltează cea mai mare cantitate de peşte
sunt China, Japonia, Peru, Chile, S.U.A. şi Rusia. Resursele vegetale sunt reprezentate prin
fitoplancton (500 miliarde tone), alge roşii, brune, verzi şi iarbă de mare. În ultimii ani s-a
dezvoltat spectaculos maricultura - creşterea organismelor vii de origine marină (moluşte, alge,
peşti ş.a.). Cantitatea de peşte obţinută din maricultura este de 6 milioane tone, crescând
vertiginos producţia de alge, moluşte şi crustacee. În prezent se exploatează doar 15-20% din
potenţialul existent. Apa mărilor şi oceanelor favorizează dezvoltarea transporturilor maritime,
contribuie la dezvoltarea oraşelor porturi (60% din oraşele cu peste un milion de locuitori sunt
oraşe porturi), favorizează dezvoltarea staţiunilor balneo-climaterice.
2. Importanța producției primare în mediul acvatic
În ecosistemele terestre producătorii primari sunt plantele verzi, iar în cele acvatice sunt:
algele unicelulare care formează fitoplanctonul, algele pluricelulare care trăiesc totdeauna pe
fundul apei formând fitobentosul, la care se adaugă plantele superioare (fanerogame). De cele
mai multe ori, fitoplanctonul este prea mic pentru a putea fi văzut cu ochiul liber, însă, atunci
când se adună un număr suficient de mare de fitoplancton, acesta poate fi văzut în apă ca o
suprafaţă de culoare verde datorită clorofilei din celulele sale. Fitoplanctonul obţine energie prin
procesul de fotosinteză, drept urmare trebuie să trăiască în stratul bine luminat al oceanului,
mării sau lacului. Datorită fotosintezei, fitoplanctonul este responsabil pentru 90% din oxigenul
atmosferei terestre. De altfel, fitoplanctonul este dependent de nutrienţi pentru a creşte. În
general se hrănește cu macronutrienţi cum sunt nitraţii şi fosfații.
În orizonturile profunde, obscure ale apelor marine, lumina este produsă şi de unele
organisme care populează aceste zone (procesul de bioluminescenţă). Lumina provine în
principal de la Soare şi în foarte mică măsură de la organismele bioluminescente.
Bioluminescenţa este produsă în urma unei reacţii de oxidare a luciferinei, reacţie în care
intervine o moleculă de oxigen şi luciferaza (enzimă), producând oxiluciferină şi lumină.
Fenomenul de bioluminescenţă este mai bine reprezentat în apele marine cu adâncimi mai
mari de 300 m, decât în apele dulci, interioare. În bazinul pontic, există organisme
bioluminescente: Ceratium şi Noctiluca (dinoflagelate) în proporţie redusă comparativ cu mările
tropicale, unde astfel de specii sunt mai numeroase: meduze, crustacee, peşti etc.
În mediul acvatic mai există o sursă de hrană „hrana nevie” sau substanţă organică
particulată. Aceasta provine ca urmare a activităţii bacteriilor care formează grupul
descompunătorilor. Bacteriile descompun resturile organice nevii (cadavrele) plantelor şi
animalelor din ecosistem. Prin activitatea bacteriilor, bucăţile mari sunt mărunţite la fragmente
proteice din ce în ce mai mici. Aceste fragmente proteice au la suprafaţa lor un înveliş realizat
din bacteriile care descompun şi prelucrează fragmentul organic. Prin urmare este vorba de
agregate organo-bacteriene cunoscute şi sub numele de substanţă organică particulată (SOP) (în
limbaj internaţional „POM”- particulate organic matter). Astfel, la dispariţia organismelor din
apă, există ca sursă suplimentară de hrană SOP.

14
 Bacteriile care descompun materia, nu se opresc la mici fragmente SOP, ci continuă
activitatea de descompunere la proteine solubile (peptone) şi aminoacizi. Se obţine prin urmare
în apă, substanţă organică solvită (dizolvată)- SOS sau „DOM” în limbajul internaţional
(dissolved organic matter).
Spre deosebire de mediul terestru în care consumatorii primari se identifică cu erbivorele,
în mediul acvatic prin consumatori primari se înţeleg toate organismele care consumă fie
organisme vegetale (erbivore) şi cele care consumă SOP numită şi detritus (d= 3-150 µm) când
se află pe fundul apei. Deci detritivorele sunt organismele bentale care consumă detritus (SOP).
În mediu acvatic sunt de asemenea, organisme uni-pluricelulare care pot prelua pe întreaga
suprafaţă a corpului lor SOS prin osmoză.
În lumea vie (terestră și acvatică) există un principiu cunoscut sub numele de legea celor
zece - pentru ca un organism animal să câştige o unitate de greutate de biomasă, trebuie să
consume de zece ori mai mult. În virtutea acestui principiu, în mediul terestru biomasa
producătorilor primari este mai mare decât biomasa consumatorilor primari (se pierde energie pe
parcurs, la fiecare nivel trofic). La rândul său, biomasa ierbivorilor este mai mare decât biomasa
carnivorelor situate pe nivelul al II-lea de consumatori.
Biomasa
consumatorilor
secundari
Biomasa
consumatorilor
primari

Biomasa producătorilor primari

Figura. Piramida trofică eltoniană în mediul terestru

Prin urmare în mediul acvatic piramida eltoniană este răsturnată datorită suplimentului de
hrană reprezentat de SOP.
Consumatorii primari devin astfel o piesa extrem de importantă în lanțul trofic, pentru că
aceștia aduna particulele SOP, le transformă în biomasă, punându-le astfel la dispoziţia
consumatorilor de ordin superior.

Figura. Piramida trofică în mediul acvatic

Piramida nivelelor trofice:
 Piramida numerelor indică dependenţa numărului de indivizi de pe un nivel trofic.
 Piramida biomaselor exprimă greutatea indivizilor de pe diferite nivele trofice.

15
  Piramida energetică ia în calcul şi activitatea microorganismelor care nu pot fi
reprezentate în piramidele anterioare.
Energia este cantitatea totală caracteristică de deplasare a materiei. Legile fundamentale de
modificarea energiei o cercetează termodinamica, dar transformarea energiei în sistemele
ecologice – bioenergetica. În natură, organismele vii preiau în mod permanent din sol, din apă şi
din atmosferă, cantităţi mari de elemente pe care le folosesc pentru sinteza constituenţilor lor
celulari şi pentru obţinerea energiei necesare manifestărilor lor biologice.

FIȘA DE LUCRU nr.2

Evidențierea speciilor care realizează producția primară în ecosistemul acvatic

TEHNICA FROTIULUI

Termenul de frotiu este utilizat pentru desemnarea lamei cu material biologic etalat pe
suprafaţa ei. Frotiul este un preparat expeditiv, care permite punerea în evidenţă a formaţiunilor
celulare şi cercetarea însuşirilor lor morfologice și tinctoriale. Frotiurile sunt preparate uscate,
fixate şi colorate.

PREGĂTIREA LAMEI

În vederea examinării, preparatul biologic este depus pe o lamă (1-2 picături). Pregătirea
lamei se face controlând ca lama să fie perfect curată, apoi se face degresarea acesteia prin
păstrare în alcool sau acoperite.
Tehnica executării frotiurilor presupune respectarea următoarelor etape:
Etalarea
Uscarea
Fixarea
Colorarea
Etalarea - reprezintă operaţia de depunere şi întindere a unei cantităţi reduse dintr-o probă pe
suprafaţa lamei de sticlă, în strat subţire şi uniform. Etalarea se execută diferit în funcţie de
natura şi consistenţa materialului. Indiferent de metoda prin care se execută etalarea, lamele
trebuie să fie curate, uscate, degresate, iar înainte de utilizare se flambează (cazul microbiotei).
După omogenizarea probei naturale se depune o picătură pe o lamă de sticlă şi se întinde
prin mişcări concentrice, astfel încât frotiul să fie subţire şi uniform, şi să aibă o întindere mai
redusă decât marginile lamei de microscop.
Uscarea – frotiurile se usucă la temperatura camerei.

Fixarea – se face prin căldură: se trece lama cu frotiul în sus câteva secunde prin flacăra unui bec
de gaz. Dosul mâinii trebuie să suporte atingerea lamei astfel încălzite. O încălzire mai puternică
poate carboniza frotiul.

16
Colorarea - metode de colorare uzuale:

- frotiul fixat este acoperit cu violet de genţiană : 1-2 min.(Se spală cu apă de la robinet).
- decolorare cu alcool-acetonă timp de 20 sec, până nu se mai dizolvă colorant. (Se spală cu apă).
- se recolorează cu fuxină diluată/ safranină, 2 min.( Se spală cu apă).
- se usucă frotiul şi se examinează cu imersie la microscopul optic (x10, x 20, x40, x100).

Interpretare: celule colorate în violet-albastru: Gram pozitive; cele colorate în roșu: Gram
negative.

Pentru identificarea fracțiilor de microorganisme care au activitate metabolică, se utilizează

colorația de capsulă. Coloraţia pentru capsulă (metoda Burri)- cu tuş de China = pe fond negru
bacteriile apar colorate în roșu, cu o zona clară, incoloră în jur (aceasta zonă corespunde
capsulei, care nu se colorează)
Vizualizarea speciilor de alge unicelulare prin tehnica lamă/lamelă- vizualizare la
microscop optic. Se utilizează atât probă de apă dulce cât și probă de apă salmastră, respectiv apă
marină. Înregistrați datele obținute în următorul tabel de observație.

FIȘA DE OBSERVAȚIE

Tipul de probă Specii din microbiotă Specii de alge Observații (tipul de

examinare; sezonul de
recoltare)
Apă dulce

Apă salmastră

Apă marină

Notă: specii frecvent întâlnite- Phyllum Cyanobacteria (bacterii autotrofe), bacterii

heterotrofe; Phyllum Chlorophyta

17
 Laborator 3

Tehnici și metode de intervenție în poluarea apelor interioare și marine cu

petrol
1. Grupele de compuși care intră în componența țițeiului:
Cu toate că în petrol se întâlnesc hidrocarburi din mai multe clase, proporţia în care apare
fiecare din aceste clase poate varia foarte mult de la un ţiţei la altul şi în diversele fracţiuni ale
aceluiaşi ţiţei, aceasta depinzând atât de locul şi timpul în care s-a format petrolul, cât şi de
temperatură de formare şi de originea sa. În ţiţei nu se întâlnesc însă olefine şi acetilene (figura
3).

Fig.3. Hidrocarburi existente în structura petrolului (adaptat după Lăzăroaie, 2004)

Clasificarea hidrocarburilor pe grupe se referă la capacitatea poluantului de a persista mai
mult sau mai puţin în apă.
Se poate face astfel distincţie între:
 ţiţeiurile nepersistente (gazolină, benzina, kerosenul) care datorită volatilizării rapide şi a
unei vâscozităţi reduse dispar rapid de pe suprafaţa apei;
 ţiţeiurile persistente (ţiţei neprelucrat, cu conţinut ridicat în asfaltene, parafine) care au
vâscozitate şi punct de fierbere ridicat, se degradează greu fapt care-i conferă
posibilitatea de a se deplasa compact pe distanţe mari, punând în pericol zone îndepărtate
de cea a accidentului, necesită măsuri de intervenţie laborioase şi costisitoare.
Principalele caracteristici fizice care influenţează gradul de persistenţă sunt: densitatea,
caracteristicile de distilare, vâscozitatea şi punctul de curgere. Toate acestea sunt dependente de
compoziţia chimică (benzene, asfaltene, parafine).

18
 Ca regulă generală este faptul că, cu cât greutatea specifică este mai mare cu atât ţiţeiul este
mai persistent.
Există conceptul de „perioadă de înjumătăţire” (PI) care specifică timpul în care 50% din
poluantul aflat pe suprafaţa apei se degradează natural, iar după o perioadă de 6 PI circa 1% din
poluant rămâne pe apă.
În acest scop s-a realizat o clasificare pe 4 grupe care se referă la persistenţa petrolurilor
deversate pe suprafaţa apei.
 Non-persistent Gr. 1 – Gazolină, Kerosen, Benzina, Motorină;
 Persistent Gr. 2, 3, 4. – Ţiţeiul neprelucrat, Combustibili, Păcură, Uleiuri de motor
transmisii.
Petrolul nu este persistent dacă:
a) Peste 50% din volumul său distilează la o temperatură de 3400C;
b) Cel puţin 90% din volumul său distilează la o temperatură de 370 0C.

2. Efectele poluării asupra biotei

Studiile întreprinse în cazul mareelor negre arată că impactul poluării cu petrol asupra
organismelor bentale şi pelagice este considerabil. Cauzele morţii păsărilor marine sunt atribuite
unor efecte ca: pierderea penajului, îngreuierea aripilor, imposibilitatea de mişcare, dereglarea
funcţiilor intestinale şi glandulare prin care păsările obţin apa dulce din apa de mare, pierderea
calităţii hidrofuge a penajului, ceea ce duce la imposibilitatea menţinerii căldurii corpului în
contactul cu apa. În timpul clocitului, petrolul care acoperă penajul păsărilor adulte contaminează
ouăle şi provoacă moartea embrionilor.
Efectele poluării cu hidrocarburi au decimat populaţii de floră şi faună marină din cele
mai diverse, atât ca genuri cât şi ca specii: peşti bentali şi pelagici, stridii şi midii, gasteropode,
crustacee, delfini, foci, vidre de mare, pinguini, fitoplancton şi zooplancton, colonii de corali,
alge marine etc. S-a demonstrat că doze moderate de petrol diminuează activitatea de fotosinteză
a algelor şi a fitoplanctonului. Totodată, peştii care trăiesc în zone contaminate acumulează
hidrocarburi în ţesuturile musculare, ceea ce îi face neconsumabili. Unele specii ale faunei
marine din rândul bivalvelor, peştilor, crustaceelor, zooplanctonul, diverse microorganisme şi
bacterii etc., pot consuma sau absorbi anumite cantităţi de hidrocarburi din zonele poluate.
Științific este dovedit faptul că mortalitatea la peștii adulți este foarte rară în cazul
poluărilor cu petrol; în schimb larvele sunt cele mai expuse. În anumite cazuri au fost observate
efecte negative în ceea ce privește procesele de reproducere, incluzând comportamentul,
fertilitatea și succesul fertilizării icrelor.
Populațiile de pești pot fi într-un pericol real în următoarele cazuri:
• Poluare majoră cu hidrocarburi a zonelor onshore;
• Poluare în timpul sezonului de reproducere;
• Atunci când sunt poluate zonele protejate pentru speciile pe cale de dispariție.
Efectele poluării cu hidrocarburi asupra mamiferelor se traduc prin depunerea unui strat
poluant pe blană sau piele. Animalele a căror protecție termică este asigurată de piele sau blană,
sunt vulnerabile la contactul direct urmat de depunerea poluantului pe acestea. În acest caz se
instalează hipotermia.
Consecințe:

19
 În figura de mai jos este reprezentată durata de refacere a organismelor bentale din zona
litorală:

Extinderea şi evoluţia în timp a hidrocarburilor deversate în mediul marin pot influenţa

hotărâtor ecosistemele marine. Lungimea litoralului poluat depinde foarte mult de tipul de
hidrocarburi, de factorii hidrometeorologici (vânt, curenţi, maree etc.), de vâscozitatea,
densitatea şi punctul de curgere al petrolurilor brute, care pot contribui la dispersia pânzei de
petrol spre largul mării sau o pot abate spre ţărm, uneori împingând-o pe distanţe foarte mari,
chiar de sute de mile marine. De asemenea, eficienţa forţelor şi mijloacelor de intervenţie pentru
depoluare pot avea efecte importante asupra evoluţiei pânzei de petrol. În momentul deversării
petrolului, la suprafaţa apei se formează o pânză poluatoare (denumită şi „film” sau „peliculă”).
Hidrocarburile, având, în general, densitatea mai scăzută decât cea a apei de mare, rămân în stare
de plutire la suprafaţa mării şi doar fracţiunile mai grele, ca păcura sau unele produse de
prelucrare ca asfaltenele, pot avea o uşoară imersiune, rămânând în suspensie către suprafaţă.

20
 Hidrocarburile ajunse în mediul marin nu rămân însă nealterate, aşa încât sub acţiunea
mediului ele suferă diverse transformări, ceea ce face ca, în timp, concentraţia de hidrocarburi
rezultată dintr-o deversare să scadă treptat.
O altă consecinţă a poluării stratului superficial al mărilor şi oceanelor cu hidrocarburi
este alterarea interacţiunilor ocean-atmosferă. Petrolul influenţează negativ, pe de o parte,
transferurile de materie din cadrul circuitelor biogeochimice, iar pe de altă parte, fluxurile de
energie calorică la nivelul interfeţei dintre cele două medii. S-a evaluat că o tonă de petrol poate
acoperi 12 de ocean, ceea ce înseamnă că, la cantitatea anuală de milioane de tone deversate
în întregul Ocean Planetar, suprafaţa marină contaminată prin această formă de poluare ar
reprezenta zeci, poate chiar sute de milioane de . Datorită concentraţiei actuale de poluanţi
de la suprafaţă, oceanul - care are un rol important în schimbul de gaze cu atmosfera, absorbind o
parte din acestea – preia cantităţi tot mai mici de atmosferic, astfel că excesul de de
origine antropică participă la amplificarea efectului de seră. În acelaşi timp, suprafeţele oceanice
poluate cu hidrocarburi, dar şi cu alte categorii de poluanţi (detergenţi, pesticide, etc.), reduc
procesele de fotosinteză, de evaporaţie şi de formare a oxigenului şi a aerosolilor marini, al căror
rol în circulaţia atmosferică şi în susţinerea unor fenomene hidrometeorologice este determinant.
Procesele fizice ale hidrocarburilor deversate pe suprafaţa apei

Fig. 4 Hidrocarburile în apă

Evaporarea hidrocarburilor:
În primele ore de la deversare are loc evaporarea celor mai volatili compuşi. Evaporarea
poluantului este direct proporţională cu: suprafaţa peliculei, temperatura aerului si a apei, viteza
vântului şi depinde de tipul poluantului (cantitatea de produşi volatili). Capacitatea de evaporare
a doua produse petroliere diferite la temperatura de 15°C şi o viteză a vântului de 1m/s este
reprezentată în figura de mai jos:

21
 Fig. 5 Capacitatea de evaporare a gazolinei si a ţiţeiului brut, Sursa [http://www.rmri.ro]
Căldura de la soare încălzește particulele mai ușoare ale hidrocarburilor de la suprafaţa
apei, acestea transformându-se din particule lichide în vapori. Un procent de 20-60% din petrolul
vărsat pe suprafaţa apei este eliminat prin acest proces. După evaporare, uleiul rezidual va fi mai
gros și va fi mai greu să se dezintegreze pe cale naturală.

Fig. 6 Evaporarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Unii componenţi, în special parafinele și asfaltenele rămân la suprafaţa apei formând o
pelicula compactă care împiedică schimbul gazos între apă şi atmosferă, defavorizând circulaţia
normală a apei.
Fenomenul de evaporare duce la reducerea volumului de poluant şi crearea în zonă a unui
mediu inflamabil și toxic.
Răspândirea
Atunci când uleiul este vărsat, acesta pluteşte la suprafaţa apei şi începe să se
răspândească. Viteza de răspândire a acestuia este influenţată de mai mulţi factori precum:
condiţiile meteorologice, cantitatea de petrol deversată, vâscozitate, etc.
Uleiurile uşoare se vor răspândi mai uşor decât cele dense. Temperaturile mai ridicate şi
curenţii puternici pot face, de asemenea, răspândirea mai rapidă.
Observațiile științifice au dus la concluzia că petrolul se deplasează cu aproximativ 3% din
viteza vântului care bate la 10 m deasupra apei. Vectorul deplasării peliculei de petrol este

22
rezultanta sumei celor doi vectori și anume curent și 3% vânt. Asupra petrolului deversat
acționează o serie de procese care modifică cantitatea și structura poluantului de la suprafața
apei.

Fig. 7 Răspândirea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Picăturile mici de petrol ce rămân dispersate în masa apei urmăresc pelicula în deplasarea ei.
Având în vedere cele prezentate ne putem forma o imagine asupra structurii masei de
hidrocarburi ce se deplasează în mediul acvatic și anume:
a) pe suprafața apei pelicula are o formă alungită având în zona frontală pe
direcția deplasării grosimi mai mari de 0,1 mm;
b) aceasta este urmată la suprafață, de o “coadă de cometă” având grosimi
mai mici de 0,001 mm, iar în masa apei de un “nor” de hidrocarburi dispersate.

Cunoașterea vitezei de deplasare și forma suprafeței ocupată de produsul în deplasarea sa

este un factor important în stabilirea tehnologiei de intervenție, respectiv a lungimii, tipului,
modului de amplasare a barajului flotant antipetrol și a tipului de recuperator ce va fi utilizat.
Dispersia
Valurile şi turbulenţele de la suprafaţa apei pot provoca fragmentarea hidrocarburilor în
particule de diferite dimensiuni. Acestea sunt amestecate în coloana superioara a apei. O parte
din picăturile mici vor rămâne suspendate în apă, iar cele mai mari vor tinde să se ridice pe
suprafaţa apei, putând să se unească cu alte picături formând o pata mare sau să se întindă pentru
a forma o peliculă foarte fină pe suprafaţa apei. Uleiul care rămâne în suspensie în apă are o
suprafaţă mai mare decât cea de dinaintea dispersiei. Acest lucru favorizează producerea altor
procese naturale, cum ar fi: biodegradarea, dizolvarea, sedimentarea.
Pelicula foarte fină care se formează la suprafaţa apei după dispersia particulelor se
numeşte luciu. Acesta este clasificat în funcție de modul cum reflecta lumina: ca un curcubeu,
metalic, verde sau închis.

23
 Fig. 8 Dispersia hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)
Evaluarea după aspect și culoare ne poate da informații despre stadiul de degradare, tipul,
grosimea peliculei și volumul acesteia. În acest scop au fost întocmite o serie de tabele cu date
despre aspect, culoare, grosime, suprafață, volum, starea de degradare etc., care pot fi utilizate în
vederea interpretării cât mai rapide și corecte a informațiilor obținute în urma procesului de
monitorizare.
Dizolvarea

Fig.9 Dizolvarea hidrocarburilor

Compuşii solubili în apă dintr-o hidrocarbură se pot dizolva în apele înconjurătoare.
Acest lucru depinde de structura și compoziția uleiului și apare cel mai repede atunci când uleiul
este fin dispersat în coloana de apă. Componentele care sunt mai solubile în apa de mare sunt
hidrocarburile aromatice uşoare, precum benzenul şi toluenul. Aceşti compuşi sunt, de asemenea,
primii care se evapora, acest proces fiind de 10-100 ori mai rapid decât dizolvarea. Uleiul
conţine doar mici cantităţi din acest compus, dizolvarea fiind unul dintre cele mai neimportante
procese(http://www.itopf.com).

24
 Emulsionare
O emulsie se formează atunci când două lichide se combină, unul rămânând suspendat în
celălalt. Emulsionarea țițeiului se referă la procesul prin care picăturile de apă de mare devin
suspendate în ulei. Acest lucru se produce prin amestecarea fizică ce are loc la suprafaţa apei
datorită turbulenţelor acesteia. Emulsia astfel formată este mai vâscoasă şi mai persistentă decât
uleiul iniţial, aceasta fiind adesea menţionată ca „spumă de ciocolată” datorită aspectului său.
Formarea acestor emulsii determina creșterea volumului de poluant de trei până la patru ori. De
asemenea, acesta încetineşte şi întârzie apariţia altor procese care ar permite uleiului să dispară.

Fig. 10. Emulsionarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Uleiurile cu un conţinut mai mare de asfaltene au tendinţa de a forma emulsii stabile care
pot persista mai multe luni după ce a avut loc scurgerea iniţială. Uleiurile care conţin un procent
mai mic de asfaltene sunt mai puţin predispuse să formeze emulsii şi au mai multe şanse să se
disperseze. Emulsiile se pot separa din nou în ulei şi apă dacă sunt încălzite de razele soarelui, în
condiţii de calm sau când rămân blocate pe ţărmuri.
Oxidarea
Uleiurile reacţionează chimic cu oxigenul, fie prin descompunerea în produse solubile, fie
prin formarea unor produşi persistenţi numiţi gudroane. Acest proces este provocat de lumina
soarelui iar măsura în care se produce depinde de tipul de ulei şi forma în care acesta este expus
la lumina soarelui. Cu toate acestea, acest proces este foarte lent, şi chiar şi în lumină foarte
puternică a soarelui, peliculele subțiri de ulei se descompun cu cel mult 0.1% pe zi. Formarea
gudroanelor este cauzată de oxidarea straturilor groase de uleiuri cu vâscozitate mare şi a
emulsiilor. Acest proces formează un strat protector exterior al compuşilor grei care duce la o
persistenţă crescută a uleiului în ansamblu. Un exemplu al acestui proces sunt bilele de gudron
care sunt găsite adesea pe țărmuri şi au o crustă exterioară solidă şi un interior mai moale.

25
 Fig 11. Oxidarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Biodegradarea
Apa de mare conţine o serie de microorganisme care pot degrada parţial sau complet
uleiul în compuşi solubili în apă, iar apoi în dioxid de carbon şi apă. Există multe tipuri de
microorganisme care tind să degradeze un grup particular de compuşi ai petrolului. Cu toate
acestea, unii compuşi din ulei sunt foarte rezistenţi la atac şi nu se degradează.
Principalii factori care influenţează biodegradarea sunt nivelurile de nutrienţi din apă
(azot şi fosfor) şi nivelul de oxigen. Deoarece procesul de biodegradare necesită oxigen, acesta
poate avea loc numai la interfaţa ulei-apă, deoarece oxigenul nu este prezent în uleiul în sine.
Crearea picăturilor de ulei, prin dispersie fizică sau chimică, măreşte suprafaţa de ulei şi creşte
suprafaţa disponibilă pentru producerea biodegradării.

Fig 12. Biodegradarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

26
 Sedimentarea

Fig. 13. Sedimentarea uleiului

Unele produse rafinate grele au o densitate mai mare de 1 şi astfel se scufundă în apa
dulce sau sărată. Cu toate acestea, apa de mare are o densitate de 1,025 şi foarte puţine tipuri de
ţiţei sunt suficient de dense astfel încât reziduurile lor să se scufunde în mediul marin.
Scufundarea, de obicei, apare ca urmare a adeziunii particulelor de sedimente sau a materiilor
organice de ulei. Apele de mică adâncime sunt adesea încărcate cu solide în suspensie, oferind
condiţii favorabile pentru sedimentare.
Uleiul blocat pe ţărmurile nisipoase devine se amestecă de multe ori cu nisip şi alte
sedimente. În cazul în care acest amestec este spălat de mare, uleiul poate ajunge înapoi în apă.
În cazul în care uleiul ia foc după ce a fost vărsat, reziduurile care se formează pot fi destul de
dense pentru a se scufunda.

Microorganisme hidrocarbon-oxidante
Alcanivorax borkumensis este o bacterie marină care degradează hidrocarburile şi care se
propagă în mod natural. Acestea devin predominante în țițeiul brut cu conţinut de apă de mare
atunci când substanţele nutritive de azot şi fosfor sunt suplimentate. Acestea sunt considerate a fi
cele mai importante microorganisme degradante de petrol.
Alcanivorax borkumensis este o bacterie care obţine energie, în primul rând, de la alcani.
Este aerobă, ceea ce înseamnă că foloseşte oxigenul pentru a obţine energie, şi este halofilă, ceea
ce înseamnă că tinde să se formeze în medii care conţin sare, cum ar fi apa sărată de ocean.
Datorită faptului că nu conţine flagel, aceasta bacterie nu este mobilă.
Această bacterie este cel mai des întâlnită în zonele oceanice care conţin petrol, cu toate
că se poate găsit în cantităţi mici şi în apele nepoluate. A fost găsită în întreaga lume în diferite
locaţii atât în zona de coastă cât şi în medii oceanice. Aceasta exista şi atunci când sunt cantităţi
mari de substanţe solide, cum ar fi nisip sau pietriş, dar se găsește numai pe suprafaţa apei sau în
apropierea acesteia.

27
 Abundenţa Alcanivorax borkumensis în medii petroliere se datoreză faptului că bacteriile
utilizează compuşii din ulei ca sursă de energie.
Sursa de energie a bacteriei este reprezentată de alcani. Spre deosebire de alte
microorganisme, acestea nu pot consuma substanţe mai comune, cum ar fi zaharurile sau
aminoacizii ca sursă de energie. Pentru mărirea ratei de creştere a unei populaţii de Alcanivorax
borkumensis se poate adăuga în mediul înconjurător fosfor şi azot. Aceste substanţe acţionează
ca un îngrășământ pentru aceste bacterii şi le ajută să crească. Datorită conţinutului mare de azot
în atmosferă, acesta este uşor accesibil, în timp ce fosforul este mai puţin abundent in mod
natural, dar poate fi produs în laborator.
Atunci când Alcanivorax borkumensis foloseşte alcani ca sursă de energie, fiecare celulă
formează un biosurfactant. Un biosurfactant este un strat suplimentar de material care se
formează de-a lungul membranei celulare. Substanţele care alcătuiesc biosurfactantul de
Alcanivorax borkumensis pot reduce tensiunea superficială a apei care ajută la degradarea
uleiului. Ele sunt, de asemenea, emulgatori, având rolul de a sparge emulsia apă-ulei, făcând
uleiul mai solubil. Această bacterie formează un biofilm (un perete de celule) în jurul unei
picături de ulei din apa de mare, începând să utilizeze biosurfactanţii în metabolism pentru a
degrada uleiul într-o substanţă solubilă în apă.
Uleiul petrolier este toxic pentru majoritatea formelor de viaţă iar poluarea mediului cu
petrol cauzează probleme ecologice majore. O cantitate considerabilă de petrol introdusă în mare
este eliminată de activitatea de biodegradare a comunităţilor microbiene. Alcanivorax
borkumensis este o bacterie care divide hidrocarburile, fiind cel mai important degradator de
petrol din lume. Prin metabolismul său, bacteria poate descompune ţiţeiul sau petrolul în
compuşi inofensivi. Această capacitate face ca această specie de bacterii să fie o sursă cu un
potenţial mare în bioremediere a mediilor marine poluate cu petrol.
Scurgerile de ulei pot apărea în timpul transportului petrolului sau în timpul extracţiei.
Astfel de scurgeri aruncă mii de barili de petrol în ocean şi poluează mediul înconjurător,
afectând ecosistemele de peste tot. În mod normal ar fi nevoie de mulţi ani pentru ca
ecosistemele să fie curățate după o scurgere de petrol, astfel, oamenii de ştiinţă au cautat
modalităţi de a accelera procesul de curăţare. Alcanivorax borkumensis reprezintă o posibilă
alternativă datorită faptului că descompune în mod natural moleculele de petrol intr-o stare de
nepoluant, ajutând ecosistemele să îşi revină rapid de la un dezastru cauzat de scurgerile de
petrol. De asemenea, organismele cresc natural în apa de mare contaminată cu ulei, fiind o specie
nativă. În cazul în care procesul pe care Alcanivorax borkumensis îl foloseşte pentru a
descompune uleiul ar putea fi accelerat, recuperarea ecosistemelor s-ar face mult mai repede. Un
exemplu de realizare a acestui lucru este încurajarea creșterii bacteriei prin fertilizare cu azot si
fosfor, astfel vor fi mai multe microorganisme care descompun uleiul sau mănâncă mai mult şi
mai repede.

6.3.Metode de intervenție specifică:

La nivel internaţional sunt utilizate diferite metode de curăţare a petrolului din mediul
marin acvatic. Printre acestea se enumeră următoarele: recuperarea manuală care necesită un
efort considerabil din partea oamenilor; utilizarea barierelor plutitoare de colectare a petrolului,
utilizarea skimmerelor ce sunt dispozitive mecanice concepute pentru a îndepărta petrolul de la
suprafaţa apei; utilizarea surfactanţilor - sunt substanţe chimice care în soluţii se concentrează la

28
suprafaţă şi solubilizează petrolul în picături mici (trebuie ţinut seama de biodegradabilitatea lor
de către microorganisme).
a. Degradarea naturală;
b. Transferul poluantului din tancurile avariate în barje, nave de stocare etc.;
c. Arderea in situ;
d. Dispersia chimică în masa apei;
e. Concentrarea și colectarea mecanică a poluantului.
Degradarea naturală se aplică în cazul în care condițiile hidro-meteorologice sunt
nefavorabile sau poluarea se deplasează spre larg. În aceste condiții se produce o degradare
naturală prin dispersie în masa apei datorită stării accentuate de agitație a mării, în paralel cu
fenomenele de fotooxidare, sedimentare și evaporare. Când pelicula de poluant este deplasată în
larg, datorită condițiilor hidro-meteo, nu afectează zona economică sau țărmul, fiind monitorizată
permanent. Când pelicula de poluant este deplasată spre coastă într-o zonă periculoasă,
accidentată, faleză stâncoasă, care nu permite accesul terestru sau maritim, pelicula se
degradează natural prin dispersie datorită efectului de abraziune exercitat de valuri în contact cu
țărmul, prin fotooxidare și biodegradare.
Transferul poluantului din tancurile avariate în barje sau nave de stocare se aplică la
locul accidentului în condiții hidro-meteo propice (mare calmă, adâncimi cunoscute, condiții de
maximă siguranță). Metoda prezintă un risc ridicat datorită gazelor toxice și inflamabile eliberate
prin evaporarea poluantului pe toată durata intervenției. Procedeul prezintă avantajul unei
recuperări rapide, eficiente, cu impact minim asupra zonei accidentului. Echipamentul necesar:
barje/rezervoare de stocare, unități de transfer/pompare, furtune, ancore, nave auxiliare de
manevră/monitorizare, etc.
Arderea in situ constă în concentrarea și deplasarea peliculei de petrol, aprinderea și
arderea acesteia atât timp cât poluantul plutește pe apă. Arderea in situ se poate aplica în prima
fază a deversării înainte ca procesul de evaporare a fracțiilor volatile să se producă. Temperatura
apei și a aerului sunt factori ce trebuie luați în considerare. Productivitatea tehnologiei este mai
ridicată în condiții de temperaturi mai mari de 18 -20°C. Procedeul se aplică de regulă în zona
offshore la distanțe mari de zonele populate întrucât este însoțit de o perdea nocivă de fum dens
care se poate deplasa pe distanțe de ordinul kilometrilor, la înălțimi de circa 100 — 300m.
Echipamentele necesare aplicării acestei metode constau în: baraje antifoc (confecționate din
materiale ignifuge, metalice), nave pentru tractarea barajelor, dispozitive pentru aprinderea
peliculei de hidrocarburi.
Limitele de operare sunt:
- valurile de maximum l m înălțime,
- viteza vântului de maximum 10 – 15 Nd,
- temperaturi de minimum 15oC,
- grosimea peliculei de poluant minim 2 mm,

29
- procedeul se aplică de regulă în primele ore ale accidentului.

Avantaje: timp redus de intervenție, minimum de personal, costuri reduse, pelicula de la

suprafața apei poate fi distrusă cca 80%.
Dezavantaje: este o metodă riscantă, vântul își poate schimba direcția punând în pericol
personalul. Metoda poate fi utilizată în zona offshore sau în zone nepopulate. Nu poate fi
utilizată decât în primele ore ale deversării.
Dispersia chimică în masa apei
Etapele de aplicare a metodei constau în:
- Evaluarea/monitorizarea poluantului și a condițiilor hidro-meteo,
- Alegerea dispersantului (tip, cantitate), a modului de lucru,
- Definirea tipului și a cantității de echipament necesar,
- Alegerea traseului de intervenție, a vitezei de pulverizare, etc.
Substanțele dispersante sau agenții de dispersie sunt substanțe chimice care conțin
surfactanți (componente de bază ale detergenților) sau solvenți care acționează asupra poluanților
de natură petrolieră separându-i în picături mici care dispersate în apă sunt mai ușor degradate
biologic sau fizic. Sunt utilizați mai ales pentru îndepărtarea poluantului de pe suprafața apei.
Limitele, condițiile în care se poate aplica acest procedeu sunt:
a. Condiții hidro-meteo :
- starea de agitație a mării cuprinsă între 2-6 oBeaufort;
- temperatura apei cu valori mai mari decât punctul de curgere al poluantului ;
b. Caracteristici poluant :
- grosimea maximă a peliculei de poluant : 2µ-l mm;
- vâscozitatea maximă a poluantului 2000cSt;
- se aplică în cel mult 24 ore de la producerea poluării;
c. Se aplică numai în mare deschisă sau în unele zonele nelocuite (pe țărm) întrucât pe
lângă efectul benefică pe care îl au, introduc în mediu, o serie de substanțe nocive pentru faună,
floră și om.
Gama de echipamente necesară aplicării acestei metode constă:
 Pompe pentru apa de mare necesară diluării produșilor de dispersie
 Amestecător pentru omogenizare dispersant-apă de mare
 Pompe pentru împrăștierea amestecului
 Generator de putere
 Cisterne de stocare
 Rampa de pulverizare cu duze reglabile pentru debit
 Echipament de protecție
30
Avantajele acestora sunt nete:
¢ rapiditate mare de intervenție;
¢ rază mare de acțiune;
¢ capacitate sporită de lucru chiar și în condiții hidro-meteo grele pentru aeronave;
¢ productivitate și eficiență foarte bună în special în cazul poluărilor de mare amploare ;
¢ protejarea țărmului, pelicula dispersată în masa apei nu se va depune pe litoral.
Dezavantaje: introduce substanțe nocive în mediul marin; dispersanții nu sunt compatibili cu
toate tipurile de poluanți (petrol) în orice condiții; utilizarea lor pe țărm poate duce la penetrarea
petrolului în sediment; dispersanții induc efecte negative în mediul acvatic afectând populațiile
de pești, zonele de reproducere, coralii, crustacei, etc.; nu pot fi utilizați decât pentru o perioadă
scurtă de timp / doar în primele 24 de ore, și se evită folosirea lor în ape puțin adânci.
Concentrarea și colectarea mecanică a petrolului se poate realiza cu baraje antipetrol
(recuperatoarele trebuie să nu fie influențate în funcționare de valuri, trebuie să aibă capacități și
randamente mari, să poată fi manevrate în orice condiții hidro-meteo), sau skimmere (folosite ca
metodă asociată barajelor antipetrol). Stocarea și separarea petrolului recuperat: unitățile de
stocare pot fi realizate atât pe țărm cât și pe mare (exemplu, nave de stocare-transport ale
amestecului apa-hidrocarburi recuperat, rezervoare flotante construite din material textil). În
zone greu accesibile se pot utiliza unități flotante de stocare-transport sau bazine fixe amplasate
pe țărm. Alegerea acestor unități trebuie să țină seama de următoarele: tipul și cantitatea de
poluant recuperată, debitul unităților de recuperare, zona de utilizare, condiții hidro-meteo,
modul de transport, modul de amplasare în teren.

6.4. Programe software de simulare a evoluției poluantului în apa mării

La nivel internaţional există multe programe software care pot simula o deversare de
hidrocarburi sau substanțe toxice dintr-un mediu acvatic, pe baza unor date referitoare la vânt,
curenţi, temperatură, cantitatea de poluant, tipul acestuia etc. Aceste programe au o importanţă
mare deoarece, nu puţine sunt cazurile unor deversări accidentale de petrol pe mare, unde
pagubele sunt foarte mari. Aceste accidente au un impact foarte mare atât asupra oamenilor cât şi
asupra viețuitoarelor care trăiesc în zona respectivă. Dacă hidrocarbura ajunge în zona costieră,
impactul acesteia asupra populaţiei este şi mai mare. Astfel, pentru a se putea interveni eficient
în locul unde s-a realizat accidentul, se apelează deseori la aceste programe care au capacitatea
de a simula traiectoria peliculei de hidrocarbură. Astfel, echipajele navale şi cele aeriene menite
să oprească avansarea poluantului spre țărm şi să cureţe zona pot şti exact zona spre care să se
îndrepte pentru a fi mult mai eficienţi şi pentru a nu risipi timpul căutând zona în care a ajuns
pelicula de hidrocarbură. În aceste condiţii, orice autoritate navală ar trebui să posede un astfel
de program pentru ca, în cazul uni accident de acest tip, să se ştie unde să se intervină pentru a
eficientiza procesul de recuperare a zonei şi pentru a nu se produce şi alte accidente.

31
 Exemplu softul GNOME
Studierea poluantului din punct de vedere al deplasării, a formei peliculei, poziţiei la un
moment dat, lungimea frontului de deplasare în vederea stabilirii tehnicii de intervenţie se
realizează de două căi:
- monitorizare
- modelare pe calculator
În acest sens au fost elaborate softuri caracteristice condiţiilor hidro-meteo din diverse
zone. În cazul nostru este utilizat un astfel de soft GNOME.
Datele culese din teren (tip şi cantitate de poluant deversat, condiţii hidro-meteo, locaţia
şi momentul poluării) sunt prelucrate obţinându-se informaţii referitoare la: vectorul deplasării
peliculei, suprafaţa peliculei, frontul deplasării, localizarea peliculei la un moment dat, estimarea
traseului poluantului în timp şi spaţiu.
În cadrul fiecărei simulări, GNOME va genera o animaţie care prezintă modul de
deplasare al petei de hidrocarbură, în intervalul de timp pentru care este rulată simularea. În
funcţie de tipul hidrocarburii şi condiţiile de mediu, programul va calcula cantităţile de petrol
care se vor evapora, dispersa, vor rămâne la suprafaţa apei sau vor ajunge pe ţărm.

Pentru a realiza simularea, primul lucru care se face este pornirea programului GNOME

dând dublu click pe icoana . Apare fereastra de start, „Welcome la GNOME”. Se selectează
„Agree”.

Se alege locaţia.

32
 Am ales locaţia „Portsmouth Harbor”, Hampshire. Se pot vedea referinţe utile pentru
modelarea traiectoriei hidrocarburii în funcţie de locul ales. Se trece mai departe prin butonul
„Next”.

Următorul pas este stabilirea duratei pentru care se face simularea. Durata minimă pentru
care se poate face simularea este de 24 ore. Durata maximă a simulării nu este limitată, dar nu se
recomandă, pentru realismul rezultatelor, o durată mai mare de 4-5 zile. Am ales durata de 24
ore, iar data la care are loc deversarea este de 15.05.2014, ora 14:00.

33
 Se alege tipul vântului: constant (pentru vânturi care bat dintr-o anumită direcţie şi cu o
viteză constantă) sau variabil pentru vânturi care îşi schimbă frecvent direcţia şi viteza. Am ales
prima variantă.

În fereastra cu vânt constant se alege viteza aceastuia care poate fi dată în noduri,
metrii/secundă sau mile pe oră. Am ales viteza vântului de 9 m/s, iar direcţia acestuia să fie
dinspre sud-est.

34
 Următoarea fereastră care apare arată ce unelte şi controale pot fi folosite în continuare.
Pentru a vedea harta se apasă „To the Map Window”.

Apare harta locaţie alese. Trebuie verificat dacă este selectat butonul „Spill Tool”. În
acest caz este selectat automat.

35
 Se dă click oriunde pe hartă în zona unde este apă pentru a seta locul unde are loc
deversarea. Poluantul poate fi: benzină, motorină, kerosen, ţiţei brut, păcură. Noi am ales variaţia
cu ţiţei (medium crude). Coniderăm că s-au deversat 1 500 t (1 500 000 kg) de ţiţei în punctul cu
următoarele coordonate: latitudine 43°2,76’ nord şi longitudine 70°42,33’ vest.

36
Punctul indicat apare pe hartă.

Pentru a rula scenariul, se apasă butonul „Run” ( ). Harta se măreşte pentru a se putea
observa mai bine traiectoria deversării. Harta arată în felul următor:

a) după o oră:

37
b) După 3 ore:

c) După 8 ore:

38
 d) După 24 ore:

După cum se poate observa, GNOME poate anticipa traiectoria hidrocarburii deversate,
aceasta fiind răspândită pe suprafaţa apei în funcţie de vânt, curent şi de turbulenţă. După o zi,
pelicula de ţiţei ajunge la tărm.
Se poate selecta „Include the Minimul Regret solution” (alegerea soluției minim
invazive: punctele negre; și maxim invazive: puncetele roșii), harta arătând astfel:
a) După o oră:

39
b) După 3 ore:

c) După 8 ore:

40
 d) După 24 ore:

Punctele negre se pot vedea de-a lungul coastelor frontale în direcția vântului (cu un
minim de invazie), la fel ca în primul caz arătat de noi. Cele roşii s-au acumulat pe o lungime
mai mare a liniei de coastă, unele rămânând chiar în apă. Acestea apar pe o suprafaţă mult mai
mare, putând să cuprindă stânci şi insule în care cuibăresc păsările şi țărmuri accidentate care ar
fi greu de curăţat în cazul unei deversări.
Punctele negre reprezintă cea mai bună apreciere a traiectoriei petei de hidrocarbură în
condiţiile în care viteza şi direcţia vântului sunt constante. Însă această apreciere nu este foarte
bună din cauza proceselor naturale care au loc, cum ar fi vântul şi curenţii. Punctele roşii
reprezintă o estimare mai mare a traiectoriei aceluiaşi tip de țiței. Ca o regulă empirică –
presupunând un grad „tipic” de incertitudine a informaţiilor referitoare la vântul şi curenţii
utilizaţi în scenariu – posibilitatea ca țițeiul să rămână în zona acoperită de punctele roşii este de
90%. Este imposibil să se facă o apreciere mai precisă deoarece în momentul de faţă de cunosc
prea puţine despre anticipările schimbărilor de vânt şi de curent.
În continuare, voi selecta obţiunea de vânt variabil şi voi schimba doar viteza vântului.

41
a) După 2 ore:

b) După 4 ore:

42
c) După 6 ore

d) După 8 ore:

43
e) După 24 ore:

Am refăcut această simulare, dar am aschimbat şi direcţia vântului:

44
a) După 2 ore:

a) Dupa 3 ore:

45
b) După 7 ore:

c) După 9 ore:

46
d) După 11 ore:

e) După 24 ore:

47
 După cum se poate observa în imagini, ţiţeiul ajunge pe coastă în prima jumătate a zilei.
La nivel internaţional există multe programe software care pot simula o deversare de
hidrocarburi sau substanțe toxice dintr-un mediu acvatic, pe baza unor date referitoare la vânt,
curenţi, temperatură, cantitatea de poluant, tipul acestuia etc. Aceste programe au o importanţă
mare deoarece, nu puţine sunt cazurile unor deversări accidentale de petrol pe mare, unde
pagubele sunt foarte mari. Aceste accidente au un impact foarte mare atât asupra oamenilor cât şi
asupra vietuitoarelor care trăiesc în zona respectivă. Dacă hidrocarbura ajunge în zona costieră,
impactul acesteia asupra populaţiei este şi mai mare. Astfel, pentru a se putea interveni eficient
în locul unde s-a realizat accidentul, se apelează deseori la aceste programe care au capacitatea
de a simula traiectoria peliculei de hidrocarbură. Astfel, echipajele navale şi cele aeriene menite
să oprească avansarea poluantului spre țărm şi să cureţe zona pot şti exact zona spre care să se
îndrepte pentru a fi mult mai eficienţi şi pentru a nu risipi timpul căutând zona în care a ajuns
pelicula de hidrocarbură. În aceste condiţii, orice autoritate navală ar trebui să posede un astfel
de program pentru ca, în cazul uni accident de acest tip, să se ştie unde să se intervină pentru a
eficientiza procesul de recuperare a zonei şi pentru a nu se produce şi alte accidente.

FIȘA DE LUCRU NR.3

1. Realizați individual unul din studiile de caz - ApraHarbor, Boston, CascoBay,

ColumbiaRiver, DelawareBay, Detroit, Glacier Bay, KaneoheBay, LongIsland, MobileBay,
PEverglades, ROPME, StJohnsRiver, etc., folosind programul GNOME, Pentru modelarea
traiectoriei petei de ţiţei. Aveți în vedere următoarele:
- prognoza modului în care vântul, curenţii marini de suprafaţă şi curenţii de maree vor
influenţa traiectoria petei de petrol;
- a studia modul în care deplasarea petei de petrol este afectată de eventualele erori şi
incertitudini privind datele hidrometeorologice introduse;
- prognoza schimbărilor proprietăţilor fizico-chimice ale hidrocarburii în contact cu mediul
marin.
În cadrul fiecărei simulări, GNOME va genera o animaţie care prezintă modul de deplasare
al petei de ţiţei, în intervalul de timp pentru care este rulată simularea. În funcţie de tipul
hidrocarburii şi condiţiile de mediu, programul va calcula cantităţile de petrol care se vor
evapora,dispersa, vor rămâne la suprafaţa apei sau vor ajunge pe ţărm.
2. Vizualizarea la microscopul de epifluorescență a probelor marine poluate cu
hidrocarbură
Reactivi: soluţie de acridine orange (AO) (soluţie stoc 1 mg/mL), filtre Millipore 0,2 µm sau
0,45 µm.

Tehnica de lucru:

48
 Anterior procesului de colorare se pregătesc filtrele Millipore pentru a fi înnegrite. Se
introduce filtrul în soluţie de Sudan Black şi se lasă în aceasta aproximativ 3 minute. După ce s-
au colorat filtrele se scot cu o pensetă din soluţie şi se lăsă să se zvânte pe câte o foiţă de hârtie.

Se pune o cantitate de 5 mL probă în eprubetă peste care se adaugă 5 µ L acridin

orange (AO). Probele sunt colorate timp de 5 minute şi apoi sunt filtrate prin filtru negru
Millipore (0,22 µm diametrul porilor) prin holder.
Se vizualizează la microscopul de epifluorescență pe filtrul albastru fiecare filtru
urmărind minim 10-20 de câmpuri alese aleatoriu, urmărind a se realiza o cuantificare a
microbiotei vii/moarte pentru fiecare câmp ales.

49
 Laborator 4
Metode și procedee tehnologice de tratare a apei de balast

Rebalastarea pe mare, așa cum se recomandă de către liniile directoare OMI, oferă în
prezent cea mai bună măsură pentru a reduce riscul de transfer al organismelor acvatice
dăunătoare, fiind supusă unor limite serioase de navigare în siguranță.
Chiar și atunci când poate fi pusă în aplicare pe deplin, această tehnică are o eficiență mai
mică de 100% în eliminarea organismelor din apa de balast.
Unii autori chiar sugerează că rebalastarea în mare poate contribui la răspândirea mai largă
a speciilor dăunătoare, menționând că zonele insulare situate "în aval" de zona de rebalastare din
mijlocul oceanului, pot prezenta un risc major prin practicarea acestei tehnici. Prin urmare, este
extrem de important ca metodele alternative de gestionare a apei de balast și / sau de tratament să
fie dezvoltate cât mai curând posibil, pentru a înlocui rebalastarea pe mare.
În acest sens se fac eforturi de către o serie de instituții de cercetare științifică și inginerie
din întreaga lume (cercetare și dezvoltare semnificativă (R & D), cu scopul de a dezvolta o
soluție cât mai completă a acestei probleme.
Opțiunile luate în considerare includ:
- Metode de tratare mecanică, cum ar fi filtrare și separare.
- Metode de tratare fizică, cum ar fi sterilizarea cu ozon, lumină ultra-violet, curenți
electrici și tratament termic.
- Metode de tratare chimică, cum ar adăugarea de biocide în apa de balast pentru a omorî
organismele.
- Diferite combinații ale celor de mai sus.
Toate aceste posibilități necesită în prezent un efort de cercetare semnificativ. Încă există
bariere majore în scalarea acestor tehnologii, primând eficiența utilizării lor pentru cantitățile
uriașe de apă de balast transportate de nave de mari dimensiuni (de exemplu, aproximativ 60.000
de tone de apă de balast pe un vrachier de 200.000 tone DWT). Opțiunea pentru metoda de
tratament nu trebuie să interfereze în mod nejustificat cu exploatarea în condiții de siguranță a
navei și trebuie să ia în considerare limitarea impusă de proiectarea navei și de aspectul
economic.
Orice măsură de control care este dezvoltată trebuie să îndeplinească o serie de criterii,
printre care:
- trebuie să fie sigură.
- trebuie să fie acceptabilă pentru mediu.
- trebuie să fie rentabilă (analiza cost-beneficiu).
- trebuie să funcționeze.
Una dintre problemele cu care se confruntă în prezent la nivel mondial comunitatea de
cercetare și dezvoltare, este că în afară de criteriile generale de mai sus, este un sistem de
evaluare pentru acceptarea formală a unor noi tehnici care sunt dezvoltate. În plus, multe grupuri

50
de lucru sunt izolate unele de altele, și nu există mecanisme formale care să asigure linii de
comunicare între comunitatea de cercetare și dezvoltare, între guverne și proiectanții de nave,
constructori și proprietari.
Echipamentul de tratare a apei de balast ar trebui să fie robust și potrivit pentru a lucra în
mediul naval, ar trebui să aibă o proiectare și construcție adecvată pentru serviciul pentru care
este destinat și ar trebui să fie instalat și protejat astfel încât să reducă la minimum orice pericol
pentru persoanele aflate la bord, ținând cont de suprafețele fierbinți și alte pericole.
Echipamentul de tratare a apei de balast trebuie să fie prevăzut cu mijloace simple și
eficiente de funcționare și comandă. Ar trebui să fie prevăzut cu un sistem de control care ar
trebui să fie de așa natură încât serviciile necesare pentru funcționarea corectă a echipamentului
de tratare a apei de balast să fie asigurate prin sistemele automate.
Performanța sistemului de management al apei de balast
Un ciclu de încercare la bord include:
- absorbția apei de balast a navei;
- stocarea apei de balast la bordul navei;
- tratarea apei de balast;
- deversarea apei de balast din navă.
Regim de eșantionare:
a) Pentru tancul de control: trei probe identice de apă, colectate în perioada de
absorbție (de exemplu, la început, mijloc, final); și trei probe identice de apă de descărcare,
colectate în perioada de descărcare (de exemplu, la început, mijloc, sfârșit).
b) Pentru apa de balast tratată: trei probe identice de apă tratată descărcată colectată
la fiecare din cei trei timpi în perioada de descărcare (de exemplu, 3 x la început, 3 x la mijloc, 3
x la final).
c) Dimensiunile eșantioanelor sunt:
- Pentru enumerarea organismelor mai mari sau egale cu 50 de µ (dimensiune minimă),
probe ar trebui colectate pe cel puțin un metru cub.
- În cazul în care probele sunt concentrate, pentru enumerare, probele ar trebui să fie
concentrate folosind o sită cu dimensiunea ochiului de maxim 50 µm.
- Pentru enumerarea organismelor cu dimensiuni mai mari sau egale cu 10 µ și mai mici de
50 µ, probe trebuie colectate la cel puțin un litru. În acest caz, dacă probele sunt concentrate
pentru enumerare se folosește o sită cu dimensiunea ochiului de maxim 10 µm, în dimensiune
diagonală.
- Pentru evaluarea unui eșantion de bacterii în cel puțin 500 de mililitri, ar trebui să fie
luate probe din influent (vs. efluent) și din apa tratată. În absența unui laborator la bordul navei
cerințele de testare toxicogenică ar trebui să fie efectuate într-un laborator autorizat în mod
corespunzător.

51
 Pentru funcționarea sistemului de-a lungul perioadei de probă, ar trebui furnizate
următoarele informații:
- documentarea tuturor operațiunilor de apă de balast, inclusiv volumele și locațiile de
preluare și de descărcare, și dacă au fost întâmpinate dificultăți și menționat cazul.
- documentația de întreținere programată a fi efectuată asupra sistemului.
- documentația de întreținere și reparații neprogramate efectuate pe sistem;
- documentația parametrilor de inginerie monitorizați în funcție de specificul sistemului.
- documentația de funcționare a echipamentelor de control și monitorizare.

Testul set-up ce include echipamentele de tratare a apei de balast ar trebui să funcționeze

așa cum este descris în documentația furnizată, pe durata a cel puțin 5 cicluri de testare replicate.
Fiecare ciclu de testare ar trebui să aibă loc pe o perioadă de cel puțin 5 zile.
Un ciclu de încercare ar trebui să includă:
- preluarea apei de balast prin pompare;
- stocarea apei de balast pentru cel puțin 5 zile;
- tratarea apei de balast în BWMS (sistemul de management al apei de balast), cu excepția
tancurilor de control;
- deversarea apei de balast prin pompare.
Echipament de tratarea apei de balast
Criterii de intrare și de ieșire
Pentru orice set de cicluri de încercare (un set are 5 replicări) ar trebui ales un interval de
salinitate. Dată fiind salinitatea, apa de testare ar fi dizolvată și conținutul de particule s-ar găsi
într-una din următoarele combinații:

Apa din influent ar trebui să includă:

- organisme testate cu dimensiuni mai mari decât sau egale cu 50 de microni, ar trebui să
fie prezente într-o densitate totală preferată de 106, dar nu mai puțin de 105 indivizi pe metru cub,
și ar trebui să cuprindă cu cel puțin 5 specii din cel puțin 3 încrengături diferite;
- organisme testate cu dimensiuni mai mari decât sau egale cu 10 de microni și mai puțin
mult de 50 de microni, ar trebui să fie prezente într-o densitate totală preferată de 104, dar nu mai

52
puțin de 103 indivizi pe mililitru, și ar trebui să cuprindă cu cel puțin 5 specii din cel puțin 3
încrengături diferite;
- bacteriile heterotrofe ar trebui să fie prezente într-o densitate de cel puțin 104 bacterii vii
pe mililitru;
- diversitatea organismelor în apa de testare trebuie să fie în conformitate cu clasele de
mărime menționate mai sus, indiferent dacă asociații de organisme naturale sau organisme
cultivate au fost folosite pentru a îndeplini cerințele de densitate și diversitate a organismelor.
Următoarele bacterii nu trebuie să fie adăugate la apa de influent, dar ar trebui să fie
măsurate la intrare și la momentul descărcării: coliformi, enterococi, Vibrio cholera, bacteria
heterotrofe.
Se colectează probe separate pentru speciile menționate mai sus, inclusiv dimensiunile
descrise sus.
Echipamente care pot fi instalate în zone expuse precum puntea navei, sau într-un spațiu
închis unde nu sunt controlate de factorii mediu, pentru o perioadă de două ore ar trebui să fie
supuse la:
- un test cu temperatură joasă la -25°C; și
- un test cu temperatură ridicată la 55°C.

Echipamente care pot fi instalate într-un spațiu închis, dar care este controlat ecologic,
inclusiv camera motorului, sunt supuse pe o perioadă de cel puțin două ore, la:
- un test cu temperatură joasă la 0°C; și
- un test cu temperatură ridicată la 55°C.
Echipamentul va fi lăsat oprit pentru o perioadă de două ore la o temperatură a 55oC într-o
atmosferă cu o umiditate relativă de 90%. La sfârșitul acestei perioade, echipamentul trebuie să
fie pornit și trebuie să funcționeze în mod satisfăcător timp de o oră în condițiile de testare.
Metode de analiză a probelor pentru determinarea constituenților biologici din apa
de balast
Probele prelevate în timpul testelor a BWMS sunt susceptibile de a conține o diversitate
taxonomică mare de organisme, variind foarte mult în dimensiune. Aceste metode ar trebui să fie
citate în mod clar și descrise în planurile de testare și raportare. Aceasta includ metode pentru
detectarea, cuantificarea și identificarea organismelor și determinarea viabilității.
Când metodele standard nu sunt disponibile pentru anumite organisme sau grupuri
taxonomice, metodele care sunt dezvoltate pentru a fi utilizate, trebuie să fie descrise în detaliu
în planurile de testare și raportare.

Substanțe active folosite în tratarea apei de balast

Pentru aprobarea acestora ar trebui să fie incluse informații cu privire la proprietățile sau
acțiunile preparatului, inclusiv la oricare dintre componentele sale, după cum urmează:
1. Datele cu privire la efectele asupra plantelor acvatice, nevertebrate, pești și alte
organisme, incluzând organisme sensibile și reprezentative: toxicitatea acvatică acută și cronică;

53
tulburările endocrine; toxicitatea asupra sedimentelor; bioamplificare / bioconcentrare; efectele
asupra populației / lanțului trofic.
2. Datele privind toxicitatea pentru mamifere: toxicitate acută; efecte asupra pielii și a
ochilor; toxicitate cronică și pe termen lung; toxicitatea asupra dezvoltare și pentru reproducere;
cancerigenitate și mutagenitate.
3. Datele privind evoluția mediului și efectul în condiții aerobe și anaerobe: moduri de
degradare (biotică; abiotică); bioacumulare, coeficientul de partiție, coeficient octanol / apă;
persistența și identificarea principalilor metaboliți din mediul relevant (apa de balast, marină și
ape dulci); reacția cu materia organică; efecte fizice potențiale asupra vieții sălbatice și a
habitatelor bentale; reziduuri potențiale în fructele de mare; și orice efect cunoscut interactiv.
4. Proprietățile fizice și chimice pentru substanțele active și preparatele și apa de balast
tratată, dacă este cazul: punct de topire; punct de fierbere; inflamabilitate; densitate relativă;
presiunea vaporilor, densitatea vaporilor; solubilitatea în apă / constanta de disociere (pKa);
potențial de oxidare / reducere; coroziunea materialelor sau echipamentelor la nave; temperatura
de autoaprindere.
Testele de persistență a substanțelor:
Persistența ar trebui să fie, de preferință, evaluată în sistemele de încercare care determină
timpul de înjumătățire în condiții corespunzătoare. Testele screening de biodegradare pot fi
folosite pentru a arăta că substanțele sunt ușor biodegradabile. Determinarea timpului de
înjumătățire ar trebui să includă evaluarea substanțelor chimice relevante.
Testele de bioacumulare:
Evaluarea potențialului de bioacumulare ar trebui să folosească factori de bioconcentrare
măsurați în organismele de apa marină (sau apă dulce). În cazul în care aceste teste nu sunt
aplicabile, sau dacă logPow <3, valoarea factorul de Bio concentrare (BCF) poate fi estimată
utilizând modele (Cantitative) structură-activitate intrarelațională ((Q) SAR).
Testele de toxicitate:
Date de ecotoxicitate acute și / sau cronice, care acoperă în mod ideal stadiile de viață
sensibile, ar trebui, în principiu, să fie utilizate pentru evaluarea criteriului de toxicitate.
Aceste teste de toxicitate ar trebui să includă metode de testare cronice cu specii multiple
de testare (un pește, un nevertebrat și o plantă), care vizează stadiile de viață sensibile.
Rezultatele testelor care urmează a fi furnizate includ: domeniul acut - de 24 de ore, 48 de ore,
72 de ore, și de 96 de ore Concentrație letală la care x% din organismele testate mor (LCX), fără
observarea concentrațiilor efectelor adverse (NOAECs).
Preparatele/substanțele care depășesc criteriile (Persistența, bioacumulare și toxicitate-
PBT) din tabelul de mai jos, sunt considerate PBT.

54
 Tehnologii de tratare a apei de balast
a) Tratarea apei de balast prin filtrare
Sistemul de tratare primară se bazează pe tehnologia de filtrare mecanică (prin site).
Pentru a completa procesul de filtrare, există diverse metode secundare de tratament, cum ar fi
UV, cu ultrasunete și biocide. Filtrarea mecanică a fost utilizată de peste 20 de ani folosind filtre
cu mărimea sitei de filtrare de 40 microni și mai mult. Progresele din ultimul deceniu în
tehnologia de fabricare a sitei din oțel inoxidabil, au permis realizarea de filtre capabile de a
îndepărta particulele până la dimensiunea de 10 microni. Filtrarea automată cu site de auto-
curățare (Automatic self-cleaning screen filtration ) câștigă popularitate în prezent, deoarece
acestea au o amprentă la sol redusă pentru filtrare, incluzând debite mari, și sunt simplu de
utilizat pentru diferite diametre ale conductelor. Pierderea de apă pentru spălare în contracurent
poate fi de numai 1% din volumul total de transfer. Se conturează un consens clar prin faptul că
mai multe metode tehnologice alternative pentru inactivarea unui agent patogen (de ex., UV,
ultrasunete) ar necesita un stadiu de pre-filtrare pentru îndepărtarea eficientă a particulelor mai
mari din apa de balast. Apa de balast poate fi filtrată înainte de a intra în tancuri sau în timp ce
este evacuată. Avantajul filtrării apei pompate în tancuri este că organismele care sunt filtrate pot
fi păstrate în habitatul lor nativ. Dacă apa de balast este filtrată în timp ce este evacuată,
eliminarea adecvată a organismelor este necesară pentru a elimina introducerea accidentală de
specii în noul acvatoriu. Unul dintre principalele dezavantaje ale filtrării este că necesită
echipamente de specialitate care ar putea fi costisitoare ca achiziție și instalare. Costul sistemului
de filtrare crește cu cât sunt îndepărtate din apa de balast particulele și organisme mai mici (site
de dimensiuni mici). Deoarece filtrele utilizate pentru tratarea apei de balast au dimensiune ce nu
permit eliminarea totală a microorganismelor, o altă metodă de tratament ar trebui să fie utilizată
pentru a îndepărta invadatori microbieni. Noile tehnologii sunt în curs de dezvoltare pentru a
crește debitul prin filtre și a preveni colmatarea filtrelor, făcând această metodă de tratament mai
utilă.
Un proiect care viza îmbunătățirea calității apei în Marile Lacuri a utilizat un sistem de
filtrare a apei de balast. Unitatea de filtrare, testele de laborator și echipamentele periferice aveau
la bază un cărucior pentru tractarea unui fileu planctonic printr-un tanc de balast, au fost instalate

55
în 1996. Sistemul conținea și un mecanism de curățat filtrele care colecta organismele pentru a
preveni repopulări accidentale.
b) Tratarea apei de balast prin ozonizare
Ozonul este folosit pentru dezinfectarea unui număr variat de aplicații: de la tratarea apei
uzatei, tratarea apei potabile și cele legate de procese industrializate, cum ar fi acvacultura,
precum și producția de energie electrică. Aceste domenii de aplicare implica apă proaspătă.
Ozonul fiind cel mai puternic oxidant disponibil, omoară rapid bacteriile. De fapt, ozonul ca
dezinfectant este de zece ori mai puternic decât clorul. Prin folosirea lui nu rezultă deșeuri și
produse secundare. În schimb, apa de balast poate fi dulce, salmastră sau apă sărată. Astfel,
introducerea de ioni prezenți în apa de mare, modifică mecanismele asociate procesului de
ozonizare. Utilizarea ozonului ca tratament al apei de balast necesită o revizuire a testelor de
laborator și literaturii relevante privind:
- eficiența de dezinfectare cu ozon;
- ratele de atenuare a oxidării în apa de mare;
- corozivitatea de tratate a apei de mare cu ozon.
Ozonul este un dezinfectant ideal pentru piscicultură și acvacultură datorită capacităţii sale de a
ucide bacteriile și virusurile fără a lăsa reziduuri. Ozonul este un tratament eficient, care:
 oxidează materiile organice, cum ar fi excrementele de pește.
 inactivează bacteriile și virusurile.
 destabilizează particule coloidale.
 dezinfectează apa.
Dezinfectarea cu ozon se face astfel în scopuri bactericide și virulicide. Ozonul este un gaz
albastru cu masa moleculară 48 g/mol, densitatea relativă la aer 1,66 sau valoare absolută la zero
grade 2,143 kg/m3. Avantaje: dezinfectarea rapidă, microflocularea (formarea de substanțe
organice precipitabile; nu necesită substanțe chimice auxiliare procesului în scopul realizării
precipitării, coagulării; eliminarea anumitor substanțe chimice rezistente la tratarea biologică și
persistente precum fierul, manganul, cianurilor, sulfaților, fenolului, etc.; prezența oxigenului
rezidual. Dezavantajele sunt: consumul ridicat de ozon pentru tratare; necesită etape și instalații
de tratare ulterioară; costuri ridicate de investiție și exploatare; control dificil – transportul
ozonului determină eficiența utilizării.
Ozonul este un gaz instabil care se descompune în apă cu o viteză dependentă de pH-ul
apei, temperatură, natura și concentrația sărurilor dizolvate, materiale în suspensie. În apa uzată
este dificil de precizat viteza de descompunere deoarece sunt multe substanțe care intră în reacții
de oxidare datorită puterii mari oxidante a ozonului. Activitatea germinicidă a ozonului este bună
dacă acest dezinfectant rămâne rezidual între 0,2-0,5 mg/L la un timp de contact de 6 minute (4
minute pentru apa curată).

56
 c) Tratarea apei de balast prin încălzire
Această metodă se referă la utilizarea căldurii reziduale din motorul principal al navei,
pentru a omorî organismele dăunătoare. Metoda se aplică pentru a evalua și demonstra
posibilitatea apei de balast încălzită la o temperatură suficient de ridicată pentru a minimiza sau
elimina transferul organismelor dăunătoare. Munca de pionierat în acest domeniu s-a bazat pe
studii de laborator privind eficacitatea în timp a factorului termic și studiile la bordul navei
asupra chiștilor de Gymnodinium catenatum și alte alge fitoplanctonice (studii realizate de Bolch
și Hallegraeff (1993); Rigby (1994) și Hallegraeff (1998), prin analize termodinamice de căldură
disponibile de la motorul principal al unui transportator de 140.000 tone dw BHP, pentru a
evalua diferitele moduri de încălzire). Acest lucru a dus la dezvoltarea unui aranjament optim
pentru voiaje internaționale în cazul în care apa caldă de la circuitul principal de răcire a
motorului este spălată prin fiecare tanc. În plus față de aceste studii, au fost propuse o serie de
alte metode care implică recircularea apei (Figura 3.1) prin schimbătoarele de căldură
suplimentare care utilizează căldura reziduală și aburul (în unele cazuri).

Figura 3.1. – 1. Apa este pompată spre tancurile de balast; 2. apa de mare este încălzită (săgețile
din zona mai întunecată) de către apa dulce utilizată la răcirea motorului (săgețile din zona mai
deschisă); 3. apa de mare încălzită este pompată în tancul de balast, omorând numeroase
organisme; 4. Apa de balast astfel tratată este aruncată peste bord (sursa: http://massbay.mit.edu).
Apa de balast încălzită la temperaturi între 35-450C și menținerea acestei temperaturi
pentru o perioadă suficient de lungă de timp este eficientă pentru omorârea unor grupe mari de
organisme, precum pești, dar nu la fel de eficientă pentru omorârea microorganismelor. Apa de
balast este încălzită prin utilizarea sistemului de răcire a motorului: fie prin utilizarea apei de
balast pentru a răci motorul sau prin spălarea tancurilor de balast cu apa încălzită care a fost
folosită ca agent de răcire. Aceasta este o metodă foarte eficientă, deoarece apa de răcire este
necesară și este cel mai probabil deversată în ocean în cazul în care nu a fost utilizată pentru
tratarea apei de balast. Un alt avantaj al acestei metode este acela că nu există produse secundare
chimice rezultate. Principalul dezavantaj în oricare dintre metodele de încălzire a apei de balast,
este faptul că acestea necesită instalarea unor conducte pentru a aduce apa de balast în contact cu
sursa de căldură.
Tratamentul este limitat de cantitatea de căldură furnizată de motoare, astfel încât
cantitatea de apă de balast tratată trebuie să fie în raport cu căldura eliberată de către motoare.
În unele cazuri, este necesar ca organismele să fie moarte înainte de a elibera apa de balast
încălzită în mediu. Un număr de factori trebuie să fie luați în considerare înainte de a utiliza

57
tratamentul termic pe o navă anume sau un anumit voiaj. Călătoria trebuie să fie suficient de
lungă pentru a permite apei să ajungă la temperaturile specificate pentru cantitatea necesară de
tratare. Din cauza temperaturii apei de balast care este influențată de temperatura apei mediului,
această metodă nu poate fi la fel de utilă în apele reci deoarece ar fi necesară mai multă energie
pentru a ridica temperatura apei de balast. Un alt punct de vedere este posibilitatea coroziunii
tancului de balast datorită temperaturii ridicate. Deoarece tancurile de balast ale navelor noi sunt
acoperite cu un strat epoxidic de protecție, care poate rezista la temperaturi de până la 80°C, ele
sunt mai puțin probabil de a se coroda decât cele ale navelor mai vechi. Astfel, dacă stratul
epoxidic se uzează, suprafața neacoperită se poate coroda. Totuși, deoarece încălzirea are loc
doar pentru o perioadă scurtă de timp, în comparație cu durata de viață a navei, coroziunea poate
să nu fie de fapt o preocupare majoră a acestei metode de tratament.
d) Tratarea apei de balast prin dezoxigenare
Experimental s-a demonstrat eficiența acestei metode pentru un sistem de 72 tone pe oră
sistem de tratare a apei de balast de mare viteză care utilizează o cameră de vid pentru a
îndepărta oxigenul dizolvat din apa de balast rezultând după 10 zile un conținut de oxigen scăzut
în tancul de balast / cala de balast. Cercetarea a avut ca scop măsurarea efectului de mare viteză
de îndepărtare a oxigenului vacuum de-a lungul timpului, cu un cost redus, cu un sistem de
tratare a apei de balast de înaltă performanță. Metodele de cercetare au implicat îndepărtarea
oxigenului dizolvat prin utilizarea unei cameră de vid și evaluarea eficacității biologice folosind
cuantificarea microscopică și măsurători de biomasă. În literatura de specialitate se arată că,
rezultatele biologice ale analizei microscopice a apei de balast tratată, indică o mortalitate
imediată a zooplanctonului între 50-75%, și o reducere aproape completă a acestuia în decurs de
două zile de tratament. Timpul de zece zile a fost ținta pentru tot tratament apei de balast, în
cazul unui voiaj scurt din Europa spre Coasta de Est a Statelor Unite.
e) Tratarea apei de balast prin UV
Mecanismul primar de acțiune a radiației UV cu lungimea de undă de 265..310..500 nm în
omorârea microorganismelor, este distrugerea acizilor nucleici celulari în special acidul
dezoxiribonucleic. Lampa cu vapori de mercur de presiune scăzută emite cca 92% din lumina ei
pe lungimea de undă de 254 nm – valoare optimă pentru acțiunea germicidă.
Doza se referă la intensitate și timp și se recomandă mai multe lămpi distanțate la 12,5-50
mm. Coeficientul de absorbție a radiației UV este de 0,4 / cm, iar transmitanța 67%.
Ultravioletele (UV) au devenit larg utilizate pentru dezinfectarea apei potabile, apei industriale și
a apelor uzate, ca o alternativă la clorinare. O metodă potențial nouă este tratamentul UV a apei
de balast. Pentru a evita eșecul unui sistem de dezinfecție cu UV datorită recuperării de
microorganisme, recent au fost dezvoltate lămpi UV cu emise pe anumite lungimi de undă
suplimentare în domeniul UV. Pentru a reduce posibilitatea de recuperare microbiană după
iradiere cu raze ultraviolete, metoda trebuie să fie aplicată în cât mai multe zone posibil ale
microorganismului. Omorârea eficientă a microorganismelor prin lămpi policrome de mare
intensitate UV cu presiune medie, se datorează unei ieșiri excepționale de energie UV, la lungimi

58
de undă specifice într-o secțiune mare a spectrului UV. Combinația dintre aceste proprietăți duce
la mai multe efecte letale pentru diferite microorganisme mici și mari. Molecule biologice
importante, altele decât ADN, sunt susceptibile de a fi deteriorate, ceea ce ajută la prevenirea
recuperării microorganismelor iradiate. Descoperirile recente cu privire la efectele biologice ale
lungimi de undă scurtă pe Bacillus subtilis, Cryptosporidium parvum și Escherichia coli
confirmă efectul lungimii de undă scurtă. Un principal dezavantaj este că lumina UV este
ineficientă în apa care conține particule în suspensie, astfel încât apa de balast trebuie să fie
filtrată înainte de începerea tratamentului. Această metodă este cea mai eficientă asupra
microorganismelor, și ar trebui să fie combinată cu o altă metodă pentru o eficiență mai bună de
a elimina toți bioinvadatorii potențiali din apa de balast. Deși multe metode sunt investigate,
niciun tratament nu a fost descoperit ca eficient vs. cost bun pentru a preveni transportul tuturor
organismelor vii prin intermediul apei de balast. Figura de mai jos prezintă dimensiunile cuprinse
în diversele metode (Figura 3.2).

Figura 3.2. Eficiența diverselor metode asupra organismelor din apa de balast (sursa:
http://massbay.mit.edu).
Dacă în apă apar procese de floculare sau de biofloculare radiația UV nu este capabilă să
penetreze aceste particule și efectul dozei este mai redus. Așadar, procesul de dezinfectare cu UV
este destinat microorganismelor izolate în timp ce bacteriile din flocoane sunt protejate.
Procedeul prezintă următoarele avantaje: în urma tratării nu apar produși chimici toxici reziduali;
radiația UV are proprietăți antivirucide; metoda are o fiabilitate ridicată; este simplu la operare;
costurile sunt apropiate de cele ale clorinării. Dezavantajul metodei este că tratamentul nu este
remanent (remanență – persistența în timp a anumitor caracteristici – de exemplu în acest caz
puterea biocidă).
Unele tratamente au nevoie să fie însoțite de un alt tratament, care să acopere o altă
categorie de organisme. De exemplu, un tratament UV poate fi însoțit de filtrare. Este de
asemenea, nevoie de filtre de diferite dimensiuni, cu scopul de a face față volumului de apă

59
schimbată. Un număr de alte metode fizice pentru eliminarea organismelor nedorite din apa de
balast au fost examinate, inclusiv acustica, impulsuri electrice și tratamentul magnetic.
Frecvențe acustice specifice omoară organisme, astfel încât tratamentul acustic poate fi
eficace pentru eliminarea organismelor țintă, dar nu pentru o gamă largă de organisme găsite în
apa de balast. De asemenea, s-a demonstrat că forțele magnetice omoară anumite nevertebrate,
cum ar fi midiile zebră, în diferite teste de laborator. Această metodă nu a fost testată pe o mare
varietate de organisme din apa de mare, astfel încât determinarea eficienței sale pentru tratarea
apei de balast este încă la început. Impulsurile electrice pot fi trimise prin intermediul apei de
balast omorând cele mai multe organisme. Riscul echipajului, precum și cheltuielile și
dimensiunile echipamentului necesar pentru a genera aceste impulsuri, sunt principalele
dezavantaje ale acestei metode de tratare a apei de balast.
f) Tratarea apei de balast prin super-saturația cu gaz
Super-saturația cu gaz este o metodă cunoscută de a afecta biota acvatică. Când
organismele pluricelulare acvatice sunt expuse la apă suprasaturată cu gaz, și mai ales atunci
când sunt supuse ulterior la presiuni hidrostatice reduse, ele pot suferi embolie și hemoragii. În
cazul în care nivelul de supra-saturație este destul de mare, starea poate fi letală. De asemenea, și
expunerile sub-letale reprezintă un stres considerabil pentru organismele acvatice. În timp ce
efectele letale au fost observate ocazional în condiții naturale sau semi-naturale, se poate astfel
sugera că această metodă poate fi optimizată și utilizată pentru a preveni transferul de organisme
nedorite translocate prin intermediul apei de balast. Susceptibilitatea la super-saturația cu gaz
variază între diferite grupuri sistematice de organisme, cum ar fi la moluștele Mya arenaria la
114%, la Argopecten irridans concentricus la 116%, larve de sturioni albi Acipenser
transmontanus la 131%. Au fost realizate o serie de teste cu privire la efectul gazului (aer și azot
+ amestec de aer) în apa de mare suprasaturată pe soluție salină cu creveți Artemia sp. și
puietului de moluște Mytilus edulis.
g) Efectul biocidelor în tratarea apei de balast
Astăzi se pune problema eficacității unei noi generații de produse biocide naturale cu
potențial ecologic, de tratare a apei de balast într-un mod foarte economic. Studiile anterioare
privind juglona (C10H6O3) au demonstrat un grad ridicat de toxicitate la un spectru larg de
organisme acvatice. Toxicitatea este menținută în apa dulce pe un interval larg de pH, iar în
estuare pe un interval larg de salinitate. Mai multe studii recente privind nutricidele /
SEAKLEENâ, au demonstrat toxicitate la un spectru larg de organisme marine și de apă dulce
incluzând larve de pește și ouă, crustacee planctonice incluzând puricii de apă, larve de bivalve
(incluzând midiile zebră), bacterii Vibrio (de aceeași natură cu bacterii de holeră) și
dinoflagelatele (incluzând chisturi dinoflagelate) în cazul în care distrugerea completă a
cloroplastelor a fost înregistrată în două ore. Coeficientul de repartiție a SEAKLEENâ și
compuși înrudiți, este de aproximativ 2, ceea ce înseamnă că ele vor rămâne în formă dizolvată
în cazul sedimentelor grele. SEAKLEENâ este toxic pentru speciile bentale de amphipode
Leptocheirus plumulosus, demonstrând astfel eficacitatea sa în tratarea sedimentelor reziduale
60
din tancurile de balast. În apele marine, SEAKLEENâ și compușii înrudiți, se degradează relativ
rapid la compuși non-toxici, cu timpi de înjumătățire a 16-30 ore. Se anticipează astfel că
descărcarea apei de balast nu va reprezenta o amenințare toxică în apele receptoare. Toxicitatea
SEAKLEENâ pentru toate organismele testate a fost circa 1ppm (mg L-1), care indică o doză
eficientă de tratament în jurul 1-2 g/ per tonă metrică a apei de balast. Din punct de vedere
economic, pentru majoritatea aplicațiilor, se anticipează că SEAKLEENâ ar fi la <0.2 dolari pe
tonă metrică de apă de balast tratată. Ar fi necesară o tratare prealabilă.
Tratament chimic cu Peracleanâ Ocean este o metodă potențială de a elimina în mod
eficient organismele și agenții patogeni în apa de balast. Peraclean® Ocean este un biocid cu
forma farmaceutică lichidă pe bază de peroxid de acid acetic (PAA). PAA conține forme care
sunt utilizate pe scară largă în industria alimentară și a băuturilor, precum și în stațiile de epurare
a apelor uzate și alte procese de tratare a apei. Cercetătorii au găsit aplicarea sa pe scară largă în
tratamentul apei de răcire și ca o pre-tratare a apelor contaminate biologic înainte de evacuarea în
mediul înconjurător. PAA este permis în Statele Unite ale Americii ca un aditiv alimentar
secundar la concentrații de până la 100 mg / L. Perioada de valabilitate a Peracleanâ Ocean este
de cel puțin 1 an: mai mult de 90% din activitatea inițială este încă prezentă după un an de
depozitare la temperatura camerei. Pentru o primă evaluare a performanței Peracleanâ Ocean, a
fost aplicat standardul de testare pe specia Artemia (ATS -Artemia Testing Standard ). Acest test
de referință folosește creveți ce trăiesc în soluție salină, Artemia salina, ca organism indicator.
ATS implică patru stadii de dezvoltare diferite ale creveților din soluția salină: adulți,
larve, stadiu de naupliu, ouă și forme de chiști pre-incubați. Datele au arătat că adăugarea de
Peracleanâ Ocean la niveluri de peste 350 ppm a dus la mortalitate de 100% a tuturor formelor
vii de Artemia. Valoarea de pH a apei de mare tratată este ușor redusă față de pH-ul 8.2-6.1,
datorită proprietăților acide a Peracleanâ Ocean. Experimentele viitoare vizează un număr diferit
de organisme indicatoare.

Identificarea (desemnarea) zonelor marine potențiale pentru evacuare a apei de balast

Orice desemnare a zonelor de evacuare a apei de balast ar trebui să ia în considerare
impactul dat de navigație (limitând întârzierile), luându-se în considerare următoarele:
- zona ar trebui să fie pe rutele deja existente, dacă este posibil;
- în cazul în care zona nu poate fi pe traseele existente, ar trebui să fie cât mai aproape
posibil de acestea.
Constrângerile pentru siguranța navigației trebuie să fie luate în considerare atunci când se
alege locația și dimensiunea zonei de schimb a apei de balast. Astfel de considerații ar trebui să
includă, dar nu sunt limitate la:
- creșterea congestionării traficului maritim;
- apropierea de alte navele maritime (ambarcațiuni mici, platformele marine, etc.);

61
 - securitate a zonei;
- căile navigabile / sisteme de orientare.
Ar trebui să fie evaluată zona de schimb a apei de balast, pentru a se asigura că desemnarea
acesteia va minimiza orice amenințare la adresa mediului și a sănătății umane, proprietatea sau
resursele, luând în considerare dar nelimitându-se la următoarele criterii:
1.Oceanografic (de exemplu, curenți, adâncimi)
- Curenții, vârtejurile sau zonele de upwelling ar trebui să fie identificate și luate în
considerare în procesul de evaluare.
- Zonele maritime în care curenții dispersează apa de balast descărcată departe de țărm, ar
trebui să fie selectate în cazul în care este posibil.
- Zonele în care procesul de ”spălare” al mareelor este slab sau în cazul în care un flux
mareic este cunoscut a fi tulbure, ar trebui să fie evitate acolo unde este posibil.
- Trebuie selectată dacă este posibil, adâncimea maximă a apei.
2. Factorii fizico-chimici (de exemplu, salinitate, substanțe nutritive, oxigen dizolvat,
clorofila "a"): Zonele cu cantități mari de nutrienți trebuie evitate dacă este posibil.
3. Factorii biologici (de exemplu, prezența organismelor acvatice dăunătoare și agenților
patogeni, inclusiv chisturi; densitatea organismelor): Zonele marine care ar putea fi afectate de
poluarea din activitățile umane (de exemplu, zonele de deversare a sistemului de canalizare din
apropiere); Zone acvatice sensibile ar trebui să fie evitate în măsura posibilităților.
4. Resurse importante (de exemplu, de pescuit, fermele de acvacultură): ar trebui să fie
evitate locațiile cu resurse importante, cum ar fi zonele-cheie de pescuit și fermele de
acvacultură.
5. Operațiunile de apă de balast (de exemplu, cantități, surse, frecvență): necesitatea unei
estimări prevăzute a cantităților, surselor și frecvențelor de apă de balast evacuate de navele care
vor folosi zona maritimă desemnată.
Limitele spațiale ale zonei schimb a apei de balast ar trebui să fie clar definite și trebuie
să fie în conformitate cu legile internaționale. Zona desemnată de schimb a apei de balast se
definește prin: coordonate geografice precise, limita de adâncime și / sau distanța din cel mai
apropiat țărm. Detalii privind caracteristicile zonei de schimb a apei de balast desemnate ca fiind
relevante pentru a ajuta navele să planifice călătoria lor, incluzând: folosirea zonei prin alt trafic,
curenții, fluxul mareic, vântul, evenimente legate de sezon (cicloni, taifun, îngheț, etc.).
 Balastul este orice material utilizat pentru greutatea și / sau echilibrarea unui obiect. Un
exemplu este saci de nisip desfășurate pe baloane convenționale cu aer cald, care pot fi eliminate
pentru a ușura sarcina balonului, care să îi permită să urce. Apa de balast este, prin urmare, de
apă încărcată de către nave, pentru a asigura stabilitatea, vibrarea și integritatea structurală.

62
 Navele au încărcat balast solid, sub formă de pietre, nisip sau metal, de mii de ani. In
timpurile moderne, navele au folosit apa ca balast.
Este mult mai ușor pentru a încărca și descărca apa pe o navă, și, prin urmare, mai eficient
și economic decât balastul solid. Atunci când o navă este goală de marfă, se umple cu apă de
balast. Când se încarcă mărfuri, apa de balast este descărcată.
Secțiune a navelor care prezintă tancurile de balast și ciclul apei de balast:

Aranjarea tancurilor de balast la bordul diferitelor tipuri de nave sunt pentru a satisface
cerința de apă de balast la bord. Cifrele de mai jos dau măsurile structurale și capacitățile de
balast pe diferite clase de nave:
Aranjamentele tancurilor de balast pentru diferite tipuri de nave

63
64
 Capacități ale tancurilor de balast pentru diferite tipuri de nave
BALLAST CONDITION
VESSEL D NO %
HEAVY
TYPE WT RMAL of % of DWT
(tonnes)
(tonnes) DWT
Bulk carrier 250,000 75,000 30 113,000 45
Bulk carrier 150,000 45,000 30 67,000 45
Bulk carrier 70,000 25,000 36 40,000 57
Bulk carrier 35,000 10,000 30 17,000 49

Tanker 100,000 40,000 40 45,000 45

Tanker 40,000 12,000 30 15,000 38

Container 40,000 12,000 30 15,000 38

Container 15,000 5,000 30 n/a

General cargo 17,000 6,000 35 n/a

General cargo 8,000 3,000 38 n/a

Passenger/RORO 3,000 1,000 33 n/a

Distribuirea balastului in interiorul unui vas va depinde de criteriile de proiectare, mărimea

și rezistența navei.
Typical pumping
Ballast needs Vessel types
rates (m3/h)
Ballast replaces cargo Dry bulk carriers 5,000–10,000
Ballast required in large Ore carriers 10,000
quantities, primarily for return Tankers 5,000–20,000
voyage. Liquefied-gas carriers 5,000–10,000
Oil bulk ore carriers 10,000–15,000
Container ships 1,000–2,000
Ballast for vessel control Ferries 200–500
Ballast required in almost all General cargo vessels 1,000–2,000
loading conditions to control Passenger vessels 200–500
stability, trim, and heel. Roll-on, roll-off vessels 1,000–2,000
Fishing vessels 50

65
 Fish factory vessels 500
Military vessels 50–100
Ballast for loading and Float-on, float-off vessels
10,000–15,000
unloading operations Heavy lift vessels
5,000
Ballast taken on locally in Military amphibious assault
5,000
large volumes and discharged in vessels
1,000–2,000
same location. Barge-carrying cargo vessels

Cele trei categorii de nevoi de balast nu se exclud reciproc. De exemplu, o navă în care
balastul înlocuiește încărcătura poate solicita, de asemenea, balast pentru a controla stabilitatea.
O problemă potențial gravă a mediului apare atunci când această apă de balast conține viață
marină. Există mii de specii marine care pot fi încărcate în apa de balast a navelor; practic tot ce
este suficient de mic pentru a trece prin filtrele si pompele de încărcare/descărcare a apei de
balast. Acestea includ bacterii și alte microorganisme, nevertebrate mici și ouăle acestora,
chisturi și larve de diferite specii.
Problema este agravată de faptul că speciile marine, practic, toate au cicluri de viață care
includ o etapă sau mai multe etape planctonice.
Chiar specii în care adulții sunt puțin probabil să fie luați în apa de balast, de exemplu,
pentru că sunt prea mari sau trăiesc atașați de fundul mării, dar pot fi încărcați în apa de balast în
timpul fazei lor planctonice.

Ciclul de viață a unei scoici Ciclul de viață a unui crustaceu

De-a lungul mileniului trecut, speciile marine au dispersat de-a lungul oceanelor prin
mijloace naturale, realizate pe bază de curenți și atașate la bușteni plutitori și resturi.
Bariere naturale, cum ar fi temperatura și masele terenurilor, au împiedicat multe specii să
se răspândească în anumite zone. Acest lucru a dus la modelele naturale ale biogeografiei
observate în oceanele de astăzi.

66
 În special, la nivel mondial zona tropicală a separat zonele temperate de nord și de sud care
au apă rece. Acest lucru a permis multor specii sa evolueze destul de independent în aceste zone
din urmă, fapt cea dus la biodiversitatea marină destul de diferită între nord și sud.
În zonele tropicale speciile nu s-au confruntat cu aceleași bariere. Acest lucru este
exemplificat de biodiversitatea marină relativ omogenă care acoperă o zonă mare a oceanului
Indo-Pacific, de la coasta de est a Africii, până la coasta de vest a Americii de Sud.

Un exemplu de contururi a biogeografiei / biodiversității marine.

Desigur, oamenii au ajutat acest proces atât timp cât aceștia au navigat, în principal, prin
răspândirea speciilor marine care s-au atașat de coca navelor. Începutul utilizării apei ca balast,
precum și dezvoltarea de nave mai mari și mai rapide pentru finalizarea curselor în cel mai scurt
timp, combinate cu creșterea rapidă a comerțului mondial, înseamnă că barierele naturale pentru
răspândirea speciilor de-a lungul oceanelor sunt reduse. În special, navele oferă o cale pentru
speciile marine temperate să străpungă zonele tropicale, precum și unele dintre cazurile cele mai
spectaculoase au implicat speciile din nord să invadeze apele din sud, și vice-versa.
În concluzie, apa de balast este una dintre cele mai importante căi de invazie biologică
din întreaga lume. Înlăturarea organismelor din apa de balast este o modalitate promițătoare
pentru a preveni introducerea de bioinvadatori care produc pagubei ecologice și economice.
Pentru că nicio metodă nu a fost încă dovedită că elimină toate organismele din apa de balast,
mai multe cercetări trebuie să se desfășoare pentru îmbunătățirea metodelor de tratament
existente, precum și dezvoltarea de noi metode, și determinarea eficienței prin combinarea
metodelor de tratare a apei de balast. Deoarece instalarea de noi tehnologii sau retehnologizarea
navelor este scumpă, proprietarii de nave sunt reticenți în a folosi o nouă tehnologie, cu excepția
cazului în care se dovedește eficientă. Acest lucru, la rândul său, a creat întârzieri în adoptarea
reglementărilor și implementarea modului în care navele pot gestiona apa de balast.

67
 FIȘA DE LUCRU NR 4.

1. Vizualizarea la microscopul optic a biotei care se regăsește în apa de balast a navelor.

Probele sunt luate de la nave care au tranzitat diferite mări.

Tehnica lamă / lamelă

Se ia o lamă curată pe care se adaugă o picătură de probă, peste care se pliază o lamelă
curată. Se vizualizează preparatul la un microscop optic. Se vor face observații atât asupra tipului
de organism găsit, cât și densitatea lui numerică în probă (folosind grila micrometrică atașată la
ocular).

2. Cultivarea probelor din apa de balast

Tehnica de lucru / incubarea probelor
Envirocheck Contact TCV este un tub care conţine o lamă cu medii de cultură pe ambele
feţe:
pe una din feţe este un mediu de cultură pentru creşterea bacteriilor care conţine
agar şi 0,05% Triphenyl Tetrazolium Chloride (TTC). Această faţă este folosită pentru creşterea
bacteriilor care este indicată prin formarea unor colonii de culoare roşie care se dezvoltă la 35-
37°C timp 24-48 ore.
pe cealaltă faţă există un alt mediu de cultură care este folosit pentru drojdii şi
mucegaiuri care se dezvoltă la 27-30°C timp de 2-7 zile.

68
 Laborator 5

Mecanisme de prevenire a utilizării unor substanțe nocive în sistemul

antifouling
4.1.Formarea biofilmului – generalități
Biofoulingul se dezvoltă prin formarea unui strat de condiționare urmat de adeziunea
celulelor bacteriene (biofilm). Biofilmul este caracterizat prin producerea de matrice
extracelulară care sporește semnificativ stabilitatea mecanică și toleranța sa la biocide, ceea ce
face dificil a fi eliminat. Diferite tehnici anti-biofouling care vizează biofilmele sunt disponibile
în practica curentă, cum ar fi curățarea mecanică, utilizarea produselor biocide și utilizarea de
vopsele și acoperiri antimicrobiene.
Procesul de aderență prezintă o importanță fundamentală în biologie, mecanismele de
fixare ale procariotelor pe diferite suprafețe, fiind o etapă prealabilă necesară majorității
proceselor biologice, fiziologice sau patologice ale microorganismelor.
Procariotele au unele dintre proprietățile particulelor coloidale, astfel că aderența lor la
diferite substraturi a fost studiată experimental ca un fenomen fizico-chimic aplicând principiile
chimiei coloizilor, abordare oarecum simplistă pentru că procariotele nu sunt particule coloidale
inerte, suprafața și proprietățile lor modificându-se în timp, în funcție de modificările condițiilor
de mediu. Fenomenul a fost studiat cel mai mult în condițiile unei interfețe solid-lichid.
Faze de formare ale biofilmului:
1) Etapa de transport, respectiv de deplasare a microorganismelor din mediu la
suprafața substratului care, la rândul său, se poate realiza prin trei mecanisme diferite:
a) deplasarea prin difuziune – consecință a mișcării browniene a celulelor, fiind prezentă în
condițiile de mediu liniștit, ca și în cursul proceselor de sedimentare;
b) deplasarea prin curenți de convecție, asociată cu circulația lichidului în care sunt
suspendate procariotele și care asigură un transport mai rapid decât modalitatea precedentă;
c) mișcarea activă, cea mai rapidă, poate determina fie contacte întâmplătoare, fie orientate
chemotactic, în cazul existenței unui gradient de concentrație între cele două interfețe (figura
5.1).
2) Etapa de aderență inițială este reversibilă, în sensul unei depuneri pe suprafața-
suport, cu menținerea în continuare a mișcării browniene și flagelare și cu posibilitatea de
îndepărtare, fie prin propria lor mobilitate, fie prin agitare ușoară.
Procariotele marine planctonice pot prezenta anumite modificări. Ele se pot fixa pe
suprafețele solide și pot încorpora particule organice, unele chiar cu un înalt grad de selectivitate
față de aceste componente, astfel că multe dintre ele în stadiul sesil capătă dimensiuni mai mari
comparativ cu forma lor planctonică.
În general orice material care intră în contact direct cu diferite lichide care conțin bacterii,
poate deveni un substrat pentru formarea biofilmelor. Suprafețele pot avea o serie caracteristicile
fizico-chimice care influențează rata de aderență și gradul de extindere al microorganismelor pe
substrat. Aceste proprietăți includ suprafața disponibilă, hidrofobicitatea, energia de suprafață,

69
toxicitatea sau caracterul de nutrient al compușilor desprinși de pe substrat și o serie de defecte
fizice cum ar fi: structura granulară a suprafeței, adânciturile, ridicăturile, fisuri. La baza
biofilmelor dezvoltate pe substraturi inerte, celulele bacteriene sunt mai înfometate comparativ
cu cele fixate pe substrat celular, astfel moartea și autoliza celulelor bazale, producerea de gaze
în grosimea biofilmului contribuie la destabilizarea acestuia și la detașarea de fragmente,
responsabile de diseminările la distanță.
Procariotele marine să fixează pe diferitele tipuri de suprafețe artificiale hidrofile și
hidrofobe în condiții variabile de temperatură, statice sau dinamice formând biofilme.
Un rol special în formarea acestui strat (microstrat de suprafață) îl au particule de
exopolizaharide care se găsesc într-o cantitate mare în structura microstratului de suprafaţă.
Aceste particule se formează prin aglutinarea unor polizaharide biogene în special cele produse
de fitoplancton şi sunt printre cele mai ubicviste particule din ecosistemele marine (Cunliffe şi
Murrell, 2009). Ele sunt esenţiale în formarea agregatelor din mediul marin, cu rol în formarea
matricei care fixează între ele aceste agregate.

Figura 4.1. Procesul inițial de biofouling: acoperirea "substratului" scufundat cu polimeri.

Atașamentul bacteriilor și formarea matricei de exopolizaharide

Procariotele din acest strat sunt în special din genul Vibrio şi Pseudoalteromonas, ambele
procariote au tendinţă de a forma biofilme şi de a supravieţui în astfel de forme la nivel de
interfaţă. Procariotele din structura bacterioneustonului datorită proprietăţilor lor de aderenţă
creează comunităţi distincte în structura acestuia, la nivelul cărora celule sunt cotangente,
comunică prin mecanismul de quorum sensing şi pot realiza frecvent un transfer de gene. Există
şi teorii conform cărora stratul de suprafaţă ar fi format dintr-un film gelatinos cu particule care
aparţin unor grupe de microorganisme şi au caracteristici biogeochimice identice. Datorită
acestor particularităţi, biofilmele joacă un rol important în ciclul carbonului în mediul marin.
În ecosistemele de apă dulce, acest strat este mult mai abundent şi mai evident faţă de
mediul marin unde, datorită cantităţilor reduse, se mai foloseşte şi noţiunea de hiponeuston.
Procariotele marine din structura stratului prezintă un pleomorfism determinat probabil de
efectul apelor oligotrofe (Hinrichsen, 2011).
Compuşii organici din acest „film”, atunci când este vizibil, influenţează proprietăţile fizice
ale interfeţei aer-lichid. Astfel de filme, formându-se datorită tendinţelor hidrofobe ale unor
compuşi organici, determină ridicarea lor la nivelul interfeţei aer-lichid.

70
 Compuşi de tipul aminoacizilor, glucidelor, acizilor graşi, fenolilor sunt prezenţi în
microstratul de suprafaţă. Bacteriile care sunt atrase de aceşti compuşi provin din microbiota
situată sub nivelul interfeţei aer-lichid şi au rol în transportul acestora spre suprafaţă, dar în
acelaşi timp pot proveni şi din alte surse, cum ar fi cele de origine atmosferică, din zona
continentală sau nitrificarea de origine antropogenă. Concentraţia relativă a acestor substanţe este
dependentă de curenţi şi de cantitatea de precipitaţii. În acelaşi timp creşterea şi multiplicarea
microorganismelor este rezultatul unor reacţii metabolice a căror desfăşurare normală este
influenţată de asigurarea valorilor optime ale salinităţii şi ale temperaturii în condiţii in vitro.
Foulingul marin
Organismele care se depun mai sunt clasificate ca dure și moi. Exemple de organisme care
formează biofoulingul sunt: crustacee și moluște, organisme calcaroase, viermi inelați, lipitori.
Iar ca exemple de organisme necalcaroase: alge, iarba de mare. Împreună formează un ecosistem
(figura 4.2.).

Figura 4.2. Etapele de formare a foulingului pe coca navei

Foulingul marin în general urmează 4 stagii de dezvoltare. Inițial are loc interacțiunea
chimică de formare a biofilmului. Au loc interacțiuni de tip Van der Waals ceea ce fac ca
suprafața imersată să fie acoperită cu o peliculă de polimeri organici. În următoarele 24 de ore,
acest strat favorizează procesul de adeziune a bacteriilor cu diatomee și bacterii (ex: Vibrio
alginolyticus, Pseudomonas putrefaciens), atașându-se și inițiind procesul de formare a unui
biofilm. După prima săptămână, abundența de nutrienți și condițiile propice de a se atașa
biofilmului, permit colonizatorilor secundari, macroalge, spori, protozoare să adere la acesta. În
2-3 săptămâni, apare a 3-a parte a foulingului, cum sunt tunicatele, moluștele, crustaceele (figura
de mai jos).

71
 Guvernele și industria cheltuie anual peste 5,7 miliarde de dolari pentru prevenirea și
controlul biofoulinului marin. Însă, cazul în care flota mondială nu ar avea o protecție eficientă
împotriva foulingului, o valoare suplimentară estimată la 72 de milioane de tone de combustibil
s-ar fi ars în fiecare an. Acest lucru ar fi condus la producerea și eliberarea în mediu de
aproximativ 210 milioane de tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de sera) și 5,6
milioane de tone de dioxid de sulf (precursor al ploii acide).
4.2.Metode de prevenire a formării biofoulingului
Apariția de vopsele antivegetative cu eficiență foarte bună, a făcut ca sistemului de fouling
de pe coca navei să i se acorde o mai mică importanță în ceea ce privește transmiterea de specii,
comparativ cu apele de balast. În anii `70 tributilina, era folosită în vopseaua navală, având un
real succes în prevenirea depunerilor de biofouling. Ulterior, au fost descoperite efectele sale
nocive asupra organismelor marine, ceea ce a impus o interdicție completă din ianuarie 2008 de
către OMI cu privire la utilizarea compușilor organostanici ce acţionează ca biocide. De
exemplu, tributilina poate duce la extincția melcilor marini. Alternativele - biocidele pe bază de
cupru din copolimeri de auto-lustruire și vopsele pe bază de silicon, reduc abilitatea de adeziune
a organismelor - fiind considerate mai puțin eficace decât tributilina, fapt ce a determinat o
preocupare crescută a translocării speciilor prin intermediul sistemului de fouling pe coca navei.
Observații pe teren în docuri uscate au arătat că acoperirile antivegetative nu aderă la fel de
bine de-a lungul zonelor de îmbinare, și permit astfel o adeziune crescută a speciilor în aceste
zone. Atunci când navele sunt în docul uscat, sunt folosite blocuri mari de lemn pentru a le
sprijini. Coutts (1999) a demonstrat că aceste blocuri împiedică o acoperire completă a straturilor
antivegetative (antifouling) când coca navei este revopsită în șantierele navale.
Studiile şi cercetările ştiinţifice efectuate de către guverne şi organizaţiile internaţionale
competente au arătat că anumite sisteme antivegetative utilizate la nave prezintă un pericol
considerabil de toxicitate şi alte efecte cronice din punct de vedere ecologic şi economic asupra
organismelor marine importante şi că sănătatea umană poate fi pusă în pericol ca urmare a
consumului de alimente de origine marină afectate.
Agenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite din 1992 cu privire la mediu şi
dezvoltare, specifică faptul că introducerea acestor compuşi organostanici în mediul marin

72
trebuie să fie eliminată în mod treptat, astfel statele semnatare sunt solicitate să ia măsuri pentru
reducerea poluării determinate de compuşii organostanici utilizaţi în sistemele antivegetative.
Prin Rezoluţia A.895(21) adoptată de Adunarea Organizaţiei Maritime Internaţionale la 25
noiembrie 1999, Comitetul pentru protecţia mediului marin (MEPC) al Organizaţiei este rugat
insistent să acţioneze în sensul elaborării rapide a unui instrument juridic mondial obligatoriu
pentru a face faţă în caz de urgenţă tuturor efectelor dăunătoare ale sistemelor antivegetative.
Utilizarea sistemelor antivegetative pentru prevenirea acumulării de organisme pe
suprafaţa navelor este de o importanţă majoră pentru asigurarea eficienţei comerţului
transporturilor maritime şi pentru împiedicarea răspândirii organismelor acvatice dăunătoare şi a
agenţilor patogeni, în plus este necesară dezvoltarea în continuare a sistemelor antivegetative
care sunt eficiente şi nu prezintă pericol pentru mediu şi promovarea înlocuirii sistemelor
dăunătoare cu sisteme cât mai puţin dăunătoare sau, de preferinţă, nedăunătoare.
„Convenţia AFS” înseamnă Convenţia internaţională privind controlul sistemelor
antivegetative dăunătoare utilizate la nave, adoptată la 5 octombrie 2001, indiferent de intrarea sa
în vigoare. Începând de la 1 iulie 2003, compuşii organostanici care acţionează ca biocide în
sistemele antivegetative nu se mai aplică sau reaplică pe nave. Începând de la 1 ianuarie 2008,
sistemele antivegetative aplicate pe coca sau pe părţile şi suprafeţele exterioare ale navelor, fie
nu conţin compuşi organostanici care acţionează ca biocide, fie aceste nave au o acoperire de
protecţie care împiedică scurgerea acestor compuşi din sistemul antivegetativ neconform
subiacent.
Un exemplu de vopsea antifouling este bazat pe un brevet românesc, vopseaua are în
compoziție lianți poliuretanici modificați (65% poliesteri saturați, 9% materie de umplutură ca
talc, sulfat de bariu, dolomită, caolin, solvenți organici etc.). Aceasta prezintă durabilitate în
exploatare foarte mare (3-5 ani) utilizarea ei contribuind la creșterea eficienței navei.
Durabilitatea crescută a acestei protecții determină în mod direct reducerea cheltuielilor legate de
scoaterea pe doc a navei pentru revopsire, scoaterea din uz a navei sau respectivei construcții
navale, la intervale de timp mai mari. Eliberează substanțe toxice în cantități care se situează sub
limita admisibilă la nivel internațional. Efectul antifouling este mai ridicat și realizat nu numai
prin conținutul în substanțe toxice, ci și prin compoziția și tehnologia de aplicare.
Biofoulingul apare peste tot, însă din punct de vedere economic este o problema
importanta in industria transporturilor navale. Un nivel ridicat de biofouling pe carena unei nave
creste semnificativ frecarea, reducând performanța hidrodinamică a navei si creste consumul de
combustibil. Biofoulingul apare oriunde lichidele intra contact cu alte materiale.
Acesta poate apărea în țevile prin care curge petrol cu reziduuri de ape, în special uleiuri
uzate, și uleiuri hidraulice. De-a lungul timpului, atenția a fost fixată pe impactul biofoulingului
asupra vitezei navelor maritime. În unele situații carena și sistemele de propulsie pot suferi chiar
deteriorări. Acumularea în timp a biofoulingului pe carenă crește volumul hidrodinamic și
frecarea ducând până la creșterea cu 60% a rezistenței la înaintare. Ca urmare, viteza poate
scădea cu până la 10% ceea ce necesită un consum de combustibil cu până la 40% pentru a
compensa.

73
 Și cum în mod normal consumul de combustibil reprezintă circa jumătate din costurile de
transport, se estimează că biofoulingul costă anual industria de transporturi aproximativ 1 miliard
de dolari. De asemenea, consumul suplimentar de combustibil datorat biofoulingului contribuie
și la efectele nocive asupra mediului estimându-se o creștere a emisiilor de dioxid de carbon și
dioxid de sulf cu până la 72% până în 2020.

Anti-foulingul este procesul de prevenire sau îndepărtare a acumulării de fouling. In

procesele industriale pot fi folosiți biodispersanți. În medii mai greu de controlat organismele
sunt omorâte sau îndepărtate cu straturi speciale pe baza de biocide, tratamente termice sau
impulsuri electrice. Metodele mecanice non-toxice de prevenire a depunerii organismelor includ
alegerea unui material, strat cu suprafața alunecoasă, crearea unei suprafețe foarte subțire de
biofouling folosind zwitterioni (ioni bipolari), sau crearea la scara nanoscopica a unei suprafețe
similare cu pielea de rechin sau delfin.
Orice ambarcațiune intrată în contact cu materia vie din apă își poate pierde calitățile sale,
își poate micșora viteza cu care se deplasează și poate fi chiar dificil de manevrat în caz de
urgență. Pentru a evita aceste probleme este indicata protecția ambarcațiunii prin folosirea unui
anti-vegetativ eficace. Producătorii de vopsele trebuie să continue să dezvolte o serie de noi
tehnologii antivegetative. Cele mai multe vopsele antivegetative folosesc distribuția de elemente
metalice în vopsea pentru a bloca aderarea organismelor. Chugoku Seajet 031, 033, 034, 039
Self-polishing Anti-fouling este anti-vegetativul ideal pentru fibra de sticlă, lemn și otel și poate
fi folosit la viteze până la 40 noduri. Într-adevăr, proprietarii de bărci cu motor care au folosit în
mod tradițional anti-vegetativ dur pentru curse vor constata că SeaJet 031, 033, 034, 039 dă
rezultate mai bune pe parcursul sezonului fără să se uzeze. SeaJet s-a demonstrat a fi de înaltă
eficiență în toate climatele; din Norvegia unde a fost votat Best Buy de către două influente
reviste de bărci, la apele calde ale Mediteranei, unde a devenit una dintre cele mai populare
mărci. Cu noua tehnologie de rășină anti-vegetativă folosită în SeaJet 039 Platinum, mecanismul
de lustruire furnizează performanțe pe termen extrem de lung, pentru 3 ani sau mai mult.
După ridicare și curățire, carena trebuie examinată îndeaproape pentru a vedea eventuale
deteriorări și depuneri de vegetație marină. Iarba de mare, foulingul și vopseaua desprinsă
trebuie îndepărtate folosind un răzuitor. Scoicile au nevoie de un tratament mai minuțios,

74
deoarece ”cimentul” lor conține un hormon care încurajează stadiile tinere de scoici să se
instaleze în apropiere. Astfel, după răzuirea scoicilor, rămășitele lor trebuie sablate umed până
când nu mai sunt vizibile. Zone mai mari pot fi tratate prin sablare cu suspensie.
Suprafețele de vopsit trebuie să fie curate, uscate și fără ulei sau grăsime. Suprafețele goale
trebuie întâi grunduite, chituind între straturi cu un chit de profil pentru a reduce orice ondulații.
Anti-vegetativele existente nu au nevoie de obicei de vreo pregătire specială, dar pot fi ușor
sablate umed pentru a îndepărta micile umflături din suprafața vopsită.
După cum se observă din cele prezentate, industria vopselelor marine este în curs de
schimbare dinamică în redefinirea tehnologiilor de referință utilizate în piață. Producătorii de
vopsea marină sunt sub presiunea de a dezvolta noi sisteme de acoperire cu cantitate redusă de
cupru, și flexibilitate în culoare, fără a sacrifica obiectivele de performanță impuse de industria
de transport maritim. Inovarea în cadrul acestei industrii alimentează cursa de a dezvolta o
vopsea marină superioară. Progresele înregistrate în dezvoltarea de produse comerciale este
împiedicată de obicei de durata lungă de teste care sunt necesare pentru a verifica eficacitatea
unui standard experimental înainte de a întreprinde încercări de bord pe nave maritime.
Societatea Americană pentru Testarea Materialelor (ASTM) a publicat un Ghid denumit D
623 "Metoda de testare standard pentru testarea suprafețelor antifouling prin scufundare
superficială", care a servit drept standard pentru procedurile utilizate pentru testarea acoperirii
foulingului marin în mediul acvatic. În acest sistem, suprafețele acoperite sunt scufundate într-un
mediu marin puternic eutrofizat, de obicei zone portuare și lăsate pe perioade de timp mari
pentru a determina gradul de rezistență oferit de suprafețele de testare împotriva adeziunii
foulingului dur (scoici) și ”soft” (alge marine, spongieri, etc.). Pentru a evalua performanța mai
bună a suprafețelor de testare, este esențială alegerea locului în asigurarea unor analize suficient
de rapide. Cel mai important este un mediu cu apă caldă pe tot parcursul anului, care să permită
condiții de adeziune continuă a organismelor din biofouling. Un alt aspect ține și de salinitatea
apei. Cele două condiții menționate asigură prezența depunerilor de organisme dorite care
permite cercetătorului să prezică fluctuațiile ciclice și abundența diferitelor comunități în zona
specificată. În mediile subtropicale, fluctuația mare de temperatură și salinitate produce, în
general, variabilitatea în structura organismelor de biofouling, de la lună la lună. În figura 5.2.
este reprezentat un model de agățare a organismelor pe tije de testare.

Figura 5.2. Modelul de atașarea organismelor observat pe tije test cu concentrație scăzută de oxid
de cupru

75
 În concluzie, straturile non-toxice previn depunerea microorganismelor, ceea ce face
imposibilă agățarea organismelor mai mari cum sunt lipitorile. Organismele mai mari necesită un
biofilm pe care să se depună. Vopselurile non-toxice antivegetative previn depunerea
microorganismelor fără a folosi biocide. Aceste vopseluri sunt în general bazate pe polimeri
organici, lucru care permite cercetatorilor sa adauge si functia antimicrobiana acestora. Sunt 2
clase de vopseluri non-toxice antivegetative. Aceste vopseluri creează o suprafață netedă care
previne depunerea microorganismelor mai mari. De exemplu, fluoropolimerii și vopselurile pe
baza de silicon sunt cele mai folosite. Acestea nu sunt dăunătoare din punct de vedere ecologic
dar au probleme cu rezistența mecanică și rezistența în timp. Mai exact, în câteva zile biofilmul
poate înveli suprafețele ceea ce face ca activitatea chimică a acestora să fie îngropată rezultând
depunerea microorganismelor.
A doua clasă de vopseluri non-toxice antivegetative sunt vopselurile pe bază de apă.
Acestea se bazează pe hidratare masivă cu scopul de a reduce condițiile propice
microorganismelor de a se depune. Cele mai des întâlnite sunt cele cu glicina, betaină și
sulfobetaina.
Această clasă de vopsele previne și depunerea bacteriilor prin prevenirea formarii
biofilmului. Acestea nu sunt încă disponibile pe piață, făcând obiectul cercetărilor Biroului Naval
de Cercetare ca parte importanta a efortului de a produce vopsele biomimetice pentru nave.
O metoda des întâlnită de prevenire a formării biofoulingului este cea care implică rețele
de polimeri ( etilen glicol - PEG). Aceasta presupune crearea unei suprafețe funcționale pe care
rețeaua de polimeri – PEG sa se formeze, in special in medii apoase.
Caracteristicile antivegetative ale PEG sunt bine documentate dar rezistenta în timp a
vopselurilor pe bază de PEG este un subiect încă în dezbatere ținând cont de hidroliza PEG în
aer și concentrațiile scăzute de ioni ai metalelor de tranziție prezenți în apa de mare. Studiile au
arătat că suprafețele acoperite cu vopseluri pe bază de titan sunt rezistente la biofouling o
perioadă de 180 de zile, chiar în condiții de expunere continuă la microorganisme.
Foulingul poate afecta grav eficiența operațională a unei nave. Carburantul reprezintă
aproximativ 50% din costurile de funcționare ale industriei de transport maritim. O cocă murdară
(încărcată cu biofouling) poate crește consumul de combustibil cu până la 40%. În cazul în care
flota mondială nu ar avea o protecție eficientă împotriva foulingului, o valoare suplimentară
estimată la 72 de milioane de tone de combustibil s-ar fi ars în fiecare an. Acest consum crescut
de combustibil ar conduce la producerea și eliberarea în mediu de aproximativ 210 milioane de
tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de seră) și 5,6 milioane de tone de dioxid de
sulf (precursor al ploii acide).
Metode antifouling bazate pe energie
Radiația laser pulsatorie este des întâlnită împotriva diatomeelor. Tehnologia cu plasma s-a
dovedit a fi eficientă împotriva midiilor zebră și funcționează prin electrocutarea sau omorârea

76
microorganismelor cu ajutorul curenților de tensiuni înalte aplicați timp de câteva
microsecunde.
Sunt câțiva producători care oferă alternative la vopselurile antivegetative folosind
traductoare ultrasonice montate pe sau în jurul carenei ambarcațiunilor mici și medii. Cercetările
au arătat că aceste sisteme ajută la reducerea creării de biofouling prin explozii de valuri
ultrasonice în jurul corpului navei în apa ce o înconjoară astfel omorând microorganismele care
formează biofoulingul. Acestea nu funcționează pe ambarcațiunile de lemn.
În mod similar, altă metodă dovedită a fi eficientă împotriva depunerii de alge se bazează
pe folosirea într-un timp scurt a unei cantități mari de energie acustică.
Folosirea periodică a schimbătoarelor de căldură și țevilor a avut succes în îndepărtarea
midiilor de pe sistemele de răcire a hidrocentralelor cu ajutorul apei la temperatura de 40 oC timp
de 30 minute.
O alternativă la toxinele pe bază de organostaniu, a fost reînnoit interesul pentru cupru ca
și agent activ în vopselurile ablative sau cu autolustruire, cu efecte ce durează pana la 5 ani.
Adezivii moderni permit aplicarea aliajelor de cupru pe carenele de oțel fără a crea coroziune
galvanică. Cu toate acestea, cuprul singur nu este insensibil la biofoulingul format din alge și
diatomee. De asemenea, unele studii indică faptul că acesta ar prezenta unele efecte dăunătoare
asupra mediului.
Studiile empirice moderne ale biofoulingului au debutat la începutul secolului al 19-lea
când Humphry Davy a făcut experimente care au condus la legătura dintre eficacitatea cuprului
și concentrația sa din soluție. Aprofundarea etapelor de formare au condus în 1930 la definirea de
către microbiologul Claude ZoBell a secvențelor de evenimente care au loc la formarea
foulingului pe suprafețele imerse. ZoBell a descoperit că depunerea organismelor trebuie mai
întâi să fie precedată de adsorbția compușilor organici denumiți și substanțe polimerice
extracelulare.
O temă de cercetare este și studiul relației dintre higroscopicitate și eficiența substanțelor
antivegetative. Recent, metodele antifouling inspirate de organismele vii au devenit subiectul
intenselor cercetări ale oamenilor de știință cu scopul de a găsi modalități mai eficiente și mai
prietenoase cu mediul înconjurător de a reduce biofoulingul. Aceste metode poartă denumirea de
biomimetism. Un exemplu, în acest sens a fost realizat la Universitatea din Florida unde s-a
studiat felul în care animalele marine precum delfinii și rechinii sunt capabile să împiedice
formarea biofoulingului pe piele. Cercetătorii au examinat la scară nanoscopică structura pielii
de rechin și au creat un material cunoscut pe piață cu denumirea Sharklet. Cercetările mai
amănunțite au demonstrat că acest material funcționează nu doar datorită topologiei speciale care
nu permite fixarea microorganismelor, dar și datorită barierei termodinamice pe care o prezintă,
fiind un material cu higroscopie scăzută.
Studiul materialelor pentru suprafețe superioare împotriva biofoulingului pentru reactoare
sugerează că suprafețele de plastic cu higroscopie scăzută cum sunt policlorura de vinil („PVC”),

77
polietilena de înaltă densitate (PEHD) sau plexiglas demonstrează o legătura strânsă între
rezistența la adeziunea bacteriilor și higroscopie. Studiul biotoxinelor folosite de organisme a
scos la iveală câțiva compuși eficienți, unii dintre ei mai puternici decât cei sintetici. Bufalin, o
bufotoxină, s-a demonstrat a fi de peste 100 de ori mai puternică decât tributilina și de peste 6000
de ori mai eficientă în împiedicarea depunerii lipitorilor.
În afara practicării tratamentului suprafeței imersate a navei cu vopsele antivegetative, o
metodă nouă luată în discuție face referire la sistemul de tratare GlidArc. Avantaje posibile
(folosirea unor vopsele mai ieftine, timp mai mare între două revizii în rada unui port etc.). Gama
de aplicații a GlidArcului este foarte largă, amintind în continuare doar câteva dintre ele, ce
aparține atât biodecontaminării, cât și tratării electrochimice a unor substanțe organice. Printre
avantajele imediate care s-ar obține în cazul reducerii depunerii de substanță organică pe corpul
navei ca urmare a tratării acestuia cu ajutorul GlidArc, amintim creșterea duratei dintre revizii
(intrările în port), deci un preț scăzut de exploatare a unei nave, sau chiar utilizarea unor vopsele
mai ieftine și / sau mai puțin poluante în etapa de fabricare, deci cost mai scăzut de producție
(Hnatiuc B, 2014). GlidArcul reprezintă o succesiune de descărcări electrice de tip alunecător
(Gliding Arc = GlidArc), amorsate la presiune atmosferică. Producerea lor presupune aplicarea
între cel puțin 2 electrozi de formă divergentă, fabricați dintr-un material conductor ce poate fi
inox, aluminiu, oțel etc., a unei înalte tensiuni de ordinul 5 – 15 kV, în condițiile limitării
valorilor maxime ale curentului electric. Electrozii de aluminiu vor cere asigurarea unei energii
mai mari de la sursa de alimentare pentru producerea GlidArcului, datorită acoperirii lor cu o
peliculă de oxid, iar cei din inox favorizează producerea unor reacții de tip Fenton ce dezvoltă
efectul oxidant al acestuia. Sursa ce furnizează înalta tensiune poate fi de curent alternativ,
continuu sau în impulsuri, iar limitarea curentului se poate face prin construcția
transformatorului ridicător de tensiune sau utilizarea unor elemente de limitare, cel mai adesea
bobine sau rezistențe.
Aplicațiile electrochimice ale GlidArcului, precum și inactivarea microbiană, sunt legate
de proprietățile chimice ale speciilor formate în interiorul plasmei produse, iar reducerea unor
poluanți model implică oxidarea sau reducerea acestora. Speciile primare, de forma O + și N+,
rezultă din disocierea moleculelor datorită interacțiunii dintre descărcarea electrică și gazul
vector, iar cele de forma H+ și OH- provin din disocierea moleculelor de apă, datorită impactului
electronilor excitați sau proceselor de fotodisociere (H 2O + energie → H+ + OH-) .
Speciile reactive de azot și oxigen ( oOH), prezente în plasma produsă prin tehnologia
GlidArc, au efect letal asupra bacteriilor tratate (biofilmului) și sunt eficiente împotriva unor
microorganisme. Studiul mecanismului de decontaminare cu tehnologia GlidArc prin intermediul
apei activate a demonstrat că 80 % din acest mecanism este determinat de amestecul la un pH
acid de azotați, azotiți și H2O2.
Un pH acid al soluției tratate este necesar pentru a asigura eficiența tratamentului de
decontaminare cu ajutorul apei activate, dar nu pentru a exercita doar în mod direct o acțiune
letală asupra celulelor țintă, ci pentru a obține și molecule cât mai active din punct de vedere
biologic. Valoarea de pH a soluțiilor reglează crearea altor compuși activi chimic. Acizii slabi

78
sunt cunoscuți pentru capacitatea de a pătrunde prin membranele bacteriilor într-o formă non-
disociată, care este acțiunea chimică cea mai eficientă. Acțiunea principală de decontaminare
asigurată de apa activată se datorează nitriților acidificați, care sunt cu atât mai activi cu cât pH-
ul soluției are valoare mai mică. În acest caz nitriții se transformă în acid azotos, care este
instabil și se descompune spontan în monoxid de azot (NO) și dioxid de azot (NO 2). Astfel,
acidificarea nitriților determină producerea unui amestec complex de oxizi de azot, care sunt
buni agenți de nitrozare (NO + donatori), și difuzează ușor prin membranele celulelor procariote.
Acidul peroxinitros sau peroxinitrita se poate forma de asemenea în timpul reacției de specii
active primare și se întâlnește în mod tranzitoriu în interiorul apei activate. Acest compus
bactericid poate rezulta în special din adăugarea de H2O2 la nitriți, inducând apoi un efect
sinergetic în interiorul amestecului de compuși.
În concluzie utilizarea tehnologiei GlidArc pentru tratamentul de decontaminare prezintă
numeroase avantaje, printre care simplitatea de utilizare, prețul redus de cost, adaptare ușoară la
o aplicație dorită (Hnatiuc B. și colab., 2014). Această tehnologie permite și o economie de
energie prin utilizarea reacțiilor chimice corespunzătoare efectului post-descărcare. Utilizarea
apei activate de către plasma descărcărilor electrice permite separarea în timp și spațiu a efectului
de decontaminare în raport cu etapa de generare a plasmei. Trebuie menționat însă că rata de
decontaminare ca urmare a utilizării apei activate, este mai lentă față de cea obținută ca urmare a
tratamentului prin expunere directă la plasma descărcării. Este necesară optimizarea utilizării
tehnologiei GlidArc prin creșterea eficienței transferului de energie de la sursa de alimentare,
prin intermediul interfeței plasmă – țintă, către speciile reactive chimic ce asigură aplicația dorită
în raport cu ținta. GlidArcul, precum și alte tehnologii cu plasmă rece, oferă un mijloc
suplimentar de rezolvare a problemelor de mediu sau de decontaminare microbiologică, mai
degrabă decât înlocuirea tehnologiilor deja disponibile pentru asemenea aplicații. Este necesar să
se definească criterii obiective pentru o aplicație vizată, în scopul de a alege cea mai bună
combinație de soluții tehnologice pentru a rezolva problema respectivă.
Această metodă prezintă o serie de avantaje, pe lângă protejarea mediului cum ar fi
scăderea cheltuielilor de exploatare a navelor ca urmare a creșterii duratei dintre reviziile pe doc
sau a folosirii unor vopsele mai ieftine. De asemenea acestea pot fi și mai puțin poluante.

79
 FIȘA DE LUCRU NR. 5

1. Vizualizarea probelor cu biofim la microscopul de epifluorescență

Pentru experiment sunt folosite piese metalice care sunt vopsite cu diferite vopsele
antivegetative. Se urmărește efectul în timp al acțiunii sistemului GlidArc asupra microbiotei.
Piesele sunt colorate cu fluorocromul acridine orange (concentrație finală 1,5µL/mL probă)
la suprafața de acțiune a GlidArc și apoi vizualizate la microscopul de epifluorescență (trinocular
microscope, 400-FL type with blue filter 450-480 nm).

Se va face comparație între piese cu vopsele diferite, precizându-se pe care din piese eficiența
este maximă.

2. O altă metodă de lucru constă în cultivarea probelor paralel cu cea de vizualizarea la

microscop:

Vom utiliza o metodă rapidă de cultivare ce folosește un mediu uscat pentru investigare
microbiologică.
Compact Dry plate:
Plăcile Compact Dry sunt asemănătoare unor Plăci Petri doar că sunt mai mici. Compact
Dry TC folosește un mediu deshidratat sub forma unui film, conținând același colorant redox
TTC, dar nu conține agar. De aceea densitatea celulelor în mediul Compact Dry va fi mai mică
(nu conține supliment nutritiv).

Se aplică 1 mL probă pe plăcuța Compact Dry în centrul acesteia (se ține cont de diluția
folosită - de exemplu 1 mL probă 9 mL apă sterilă = 10-1). Lichidul va difuza automat în
mediu care va deveni sub formă de gel în câteva secunde. Puneți rapid capacul și plasați plăcuța
la incubator timp de 48 ore la 35-37oC. Marea majoritate a microbiotei va forma colonii roșii.
Numărați coloniile formate pe placă. Pentru această operație veți întoarce plăcuța cu
spatele și priviți în lumină.

80
 Când numărul de colonii este prea mare, este convenabil de a folosi grilele sculptate pe
partea din spate a plăcuței formate din 1 cm x 1 cm sau 0.5 cm x 0.5 cm.

Mai jos este raționamentul matematic pentru efectuarea diluții seriale:

Tube 1 conține 4.5 mL de mediu steril; adăugați 0.5 mL de suspensie bacteriană nediluată
ajungând la un volum total de 5.0 mL.
0.5 mL 0.5 mL 1
1 x 10 -1 1:10 diluție
4.5 mL + 0.5 mL 5.0 mL 10
Tube 2 conține 4.5 mL de mediu steril; adăugați 0.5 mL de suspensie bacteriană diluată 1:10,
ajungând la un volum total de 5.0 mL.
0.5 mL 0.5 mL 1 1
x 1 x 10 -2 1:100 diluție
4.5 mL + 0.5 mL 5.0 mL 1 10
0 0
Numărul bacteriilor a fost calculate aplicând formula de mai jos:

Exemple:

81
 Laborator 6

Translocarea speciilor prin intermediul apei de balast. Studiu de caz - Marea

Neagră
Se estimează că cel puțin 7.000 de specii diferite sunt transportate în tancurile de balast a
navelor din întreaga lume. Marea majoritate a speciilor marine transportate în apa de balast nu
supraviețuiesc călătoriei, datorită ciclului de balastare si debalastare și a mediului din interiorul
tancurilor de balast care poate fi destul de ostil pentru supraviețuirea organismelor. Chiar și
pentru cei care supraviețuiesc unei călătorii și sunt evacuați, șansele de supraviețuire în noile
condiții de mediu, inclusiv prădarea de și / sau competiție din specii indigene, sunt reduse și mai
mult. Cu toate acestea, atunci când toți factorii sunt favorabili, o specie introdusă poate
supraviețui si stabili o populație de reproducere în mediul gazdă, aceasta poate deveni chiar
invazivă, concurând cu speciile native și multiplicându-se în proporții dăunătoare.
Ca rezultat, ecosisteme întregi sunt schimbate. În SUA, scoica europeană ”Zebra Mussel
Dreissena polimorfa” a infestat peste 40% din căile navigabile interioare și au fost necesari între
750 milioane dolari și 1 miliard de dolari cheltuiți pentru a lua măsuri de control între 1989 și
2000. În sudul Australiei, algele “Kelp Asia Undaria” se răspândește foarte rapid, deplasând
comunitățile indigene de la fundul mării. În Marea Neagră, meduzele “Mnemiopsis leidyi” din
America de Nord au atins ocazional dimensiunea de 1 kg de biomasă pe m2. Acesta a epuizat
stocurile de plancton native într-o asemenea măsură încât a contribuit la prăbușirea întregului
sistem de pescuit comercial de pe Marea Neagră. În mai multe țări, s-au introdus alge
microscopice "marea-roșie" (dinoflagelate toxice) au fost absorbite de crustacee, cum ar fi
stridiile. Mâncate de om, aceste crustacee contaminate pot provoca paralizie si chiar moarte.
Lista poate continua, sute de exemple de impacte majore asupra ecologiei, economiei și a
sănătății umane pe tot globul. Se spune că chiar boli precum holera ar putea să fie transportată în
apa de balast. Speciile marine invazive reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa
oceanelor lumii. Spre deosebire de alte forme de poluare marină, cum ar fi deversările de petrol,
în cazul în care pot fi luate măsuri de ameliorare și din care mediul se va reface în cele din urmă,
impactul speciilor marine invazive este cel mai adesea ireversibil.

82
83
84
Reglementări privind ecosistemele dulcicole şi marine
 Convenţia de la New York 1997 asupra legii privind utilizarea în alte scopuri decât
navigaţia a apelor internaţionale
 Convenţia privind pescuitul în apele Dunării
 Consiliul internaţional privind explorarea mărilor
 Convenţia pentru conservarea resurselor marine din Antarctica, etc.
Reglementări internaţionale care includ modalităţi de procedare în cazul pătrunderii de specii
invazive
 politica pescăriilor Nord-Americane;
 poziţia UICN privind translocarea organismelor vii;
 codul ICES pentru introducerea şi transferul organismelor marine;
 ghidul UICN pentru reintroducerea unor specii;
 ghidul AFS pentru introducerea speciilor de peşti ameninţate şi periclitate;
 ghidul UICN pentru prevenirea pierderii biodiversităţii din cauza speciilor invazive;
 ghidul pentru controlul vertebratelor exotice din Australia.

85
 FIȘA DE LUCRU NR. 6

Faceți comparație prin măsurători micrometrice între speciile alohtone și

autohtone.
Prelucrarea biometrică a speciilor constă în determinarea variabilităţii caracterelor la
indivizi izolaţi, pe baza măsurării, cântăririi şi prelucrării statistice a datelor obţinute.

Caracterele determinate sunt:

- Caractere metrice: lungimi, grosimi
- Caractere gravimetrice: greutate
De exemplu pentru speciile de bivalve luați în calcul dimensiunea valvelor echilaterale /
inechilaterale (când cele două axe sunt inegale), valve ce pot fi de aceeaşi formă (echivalve) sau
de formă diferită (inechivalve). Sau în cazul gasteropodelor, măsurați dimensiunile cochiliei (de
la vârf (APEX) până la marginea aperturii (deschiderii cochiliei) se numeşte PERISTOM; sau
dacă modul de răsucire al cochiliei este dextru (dr) sau senestru- când spiralarea se formează
spre stânga. Datele obținute le treceți într-un tabel.
Paralelă între: Mya arenaria vs. Corbula; Pecten vs. Chione; Scapharca vs. Cardium;
Anodonta vs. Telina; Balanus, Rapana – Planorbis, Murex, policheti, crab Eriocheir, Mnemiopsis
vs. Beroe. Pentru speciile microscopice veți face măsurători folosind grila micrometrică atașată
la ocular.
Materiale de lucru:
- riglă pentru
- stereolupe
- microscoape optice
- grile micrometice
- soft Image J

Verificarea fișelor de lucru

86