GRUP ŞCOLAR MIRON NICULESCU GIURGIU

PROFIL : RESURSE NATURALE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

SPECIALIZAREA : PROTECŢIA MEDIULUI

PROIECT DE SPECIALITATE

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR,
.............................................

ELEVĂ,
B.D.
CLS. a XII-a B

- Bucuresti -
 I. CUPRINS

I. Cuprins
II. Argument
III. Ecosisteme acvatice
1. Generalităţi
2. Ecosisteme acvatice oceanice
3. Ecosisteme acvatice continentale
4. Ecositeme acvatice în România
IV. Poluarea apelor
1. Surse de poluare
2. Poluanţii apelor
3. Impactul poluanţilor asupra apelor naturale
4. Modul de dispersie a apelor poluante
V. Analize de ape
1. Generalităţi
2. Determinarea oxigenului dizolvat în apă
3. Determinarea pH-ului
4. Determinarea durităţii temporare
VI. Bibliografie
VII. Anexe
 II. ARGUMENT

Apa ca şi aerul, este un factor de mediu indispensabil vieţii, apa se găseşte

totdeauna acolo unde există viaţă şi formează substanţa cea mai răspândită de
pe Pământ.
Ea a avut un rol de prim ordin în apariţia vieţii pe planeta nostră şi continuă să
aibe un asemenea rol pentru că :
 Apa constituie factorul de care depinde productivitatea plantelor şi
animalelor ;
 Ea intră în constituirea tuturor organismeloranimale şi vegetale, toate
schimbările organismului cu mediul şi implicit menţinerea vieţii acestuia
petrecându-se prin intermediul apei ;
 Inlesneşte şi reglează procesele fizico-chimice din celule, difuziunea
substanţelor nutritive în celule şi ţesuturi, procesele de digestie, absorţie,
circulaţie şi hrănire ale celulelor ;
 Procesul de fotosinteză pe care-l îndeplinesc plantele verzi, prin care
acestea sintetizează substanţa organică din săruri minerale, nu poate avea
loc în afara apei ;
 Apa trasportă în interiorul organismului, sub formă de soluţii sau
suspensii, diferite substanţe din mediul exterior şi tot ea veghează spre
exterior toate resturile de substanţe de care organismul nu mai are
nevoie ;
 Reglează căldura organismelor prin evaporarea la suprafaţă.
Importanţa apei pentru viaţa omului reiese şi din faptul că fără mâncare, acesta
poate rezista circa 70 de zile, în timp ce fără apă nu poate trăii mai mult de 4 zile şi
numai rareori 7-8 zile. Necesarul de apă pentru un om normal nu poate depăşi 2,5
litri în 24 de ore.
Plantele conţin apă până la 95% din greutatea lor, animalele mari şi omul, între
60% şi 70%.
Prin poluarea apei se înţelege acţiunea de introducere în resursele naturale, ca
urmare a activităţii social-economice sau în mod natural, a unor substanţe sau
forme de energie, care modifică propietăţile fizico-chimice, biologice şi
bacteriologice, facând-o impropie utilizării ulterioare. Această definiţie este
cuprinzătoare deoarece cuprinde atât fenomenul natural de murdărire a râurilor cât
şi cel dependent cu activitatea omului în gospodărie şi industrie, ţinându-se de
asemenea cont de fenomenul poluării termice. În funcţie de perioada de timp cât
acţionează agentul impurificator, poluarea apei poate fi :
a) permanentă, când se produce zi de zi
b) periodică, în situaţii în care ea apare la anumite intervale de timp.
c) accidentală, când ea apare în mod cu totul întâmplător într-o zona în care nu se
mai repetă ulterior fenomenul.
 III. ECOSISTEME ACVATICE
1. Generalităţi

Ecosistemele este unitatea organizatorică alcătuită din biotop, ocupata de

biocenoză şi capabilă de rezultate a productivităţii biologice.
Nu există suprafaţă geografică de pe Terra care să fie populată de vieţuitoare şi
care să nu prezinte complexe naturale de tipul ecosistemelor.
Ecosistemele acvatice sunt ecosistemele ale căror biocenoze sunt legate de mediul
acvatic. Însuşirile fizice şi chimice ale mediului acvatic sunt făcute sunt diferite de
cele ale mediului terestru. Astfel, densitatea apei este de 775 de ori mai mare decât
a aerului, mediul acvatic este o soluţie nutritivă a cărui compoziţie influenţează
calităţile biocenozei. Ecosistemele acvatice cuprind : lacurile, bălţile, apele
curgătoare, apele freatice, apele marine şi oceanice.
În funcţie de particularităţile structurale biochimice şi ecologice existente în
ecosistemele acvatice, se deosebesc :
 Ecosisteme marine
 Ecosisteme lacustre
 Ecosisteme aucicole

2. Ecosisteme acvatice oceanice (marine)

ecosistemele marine sunt ecosisteme care aparţin mărilor şi oceanelor situate în

toate zonele acvatice : litorală, pelogică, abisală.
Diferenţierea ecosistemului marin se face in funcţie de substrat (masa apei sau
substrat solid), adâncime, luminozitate, etc. În funcţie de luminozitate,
ecosistemele marine se grupează în :
 Autotrofe (0 – 200 m adâncime), în care predomină plantele
 Heterotrofe (peste 200 m adâncime) populate de animalele răpitoare şi
dentivore
În ocean, compartimentele trofice ale consumatorilor sunt mai greu de
discriminat decât pe uscat. Fiecare specie de zooplaneton acţionează şi ca
algofag dar şi ca prădător. Este vorba aici de procese fiziologice deosebite,
realizate de acelaşi compartiment biologic. Deşi consumul realizat de
nevertebrate algofage pare a fi foarte mare nu s-a observat până în prezent
supraexploatarea fitoplanctonului marin prin lanţuri trofice erbivore.
În cadrul unui ocean sau a unei mări se pot atinge trei zone morfologice :
a) Zona litorală – situată de-a lungul ţărmurilor
b) Zona pelogică – din largul bazinelor acvatice
c) Zona abisală – din adâncul bazinelor acvatice
a) Zona litorală – este reprezentată de o porţiune a uscatului care coboară sub
nivelul mării ca o pantă, până la adâncimea de 200 m. Această porţiune este
cunoscută şi sub numele de platformă continentală.
Biocenozele litoralului maritim sunt deosebit de bogate şi de variate, fiind
considerate atât din alge verzi, brune şi roşii, însoţite de unele plante cu flori,
care alcătuiesc desişuri întinse, submerse, fixate de substrat.
Biocenozele litoralului oceanic din zona temperată sunt cele mai bogate şi cele
mai variate atât din punct de vedere floristic, cât şi faunistic, fiind alcătuite din
câteva sute de specii. În subzona medie a litoralului, aflată sub influenţa directă
a mărilor, factorii de mediu şi anume : temperatura, lumina, salinitatea, acţiunea
musonică a valurilor variază foarte mult.
Din punct de vedere floristic, cele mai bogate specii sunt răspândite în Oceanul
Pacific şi Indian, iar cele mai sărace în Oceanul Atlantic.
b) Zona pelagică – această zonă se întinde, pe orizontală în continuarea zonei
litorale, cuprinzând, deci, pătura de apă din largul mării, care atinge adâncimea
de 500 m. Zona pelogică se caracterizează printr-o mare omogenitate a
mediului acvatic, lipsa substratului, lipsa unor biotopuri diferenţiate ce
determină o anumită adaptare a organismelor la aceste condiţii. În această zonă,
viaţa este reprezentată de numeroase organisme mărunte, lipsite de mijloace
propii de locomoţie, aflate în stare sau care se mişcă cu mijloace reduse de
locomoţie. Ea reprezintă o adevărată „insulă plutitoare” formată din resturi sau
din indivizi de alge rupte sau desprinse de substratul în care abundă sargossum
natms, ce plutesc la suprafaţa apelor.
c) Zona abisală – această zonă se întinde în continuarea celei pelagice , până la
cele mai mari adâncimi.
Această zonă se caracterizează printr-o temperatură şi luminozitate scăzută, o
presiune ridicată, hrană redusă, factori principali care limitează răspândirea
organismelor în zona abisală. Plantele verzi lipsesc cu desăvârşire, cu excepţia
bacteriilor, care îndeplinesc rolul de descompunători. Singurele vertebrate
marine care pătrund până în zona abisală sunt peştii de culoare închisă cu
reflexie metalică, dintre care speciile relietoare prezintă un deosebit interes
ştiinţific.

3. Ecosisteme acvatice continentale

Deşi este o oarecare deosebire între bălţi şi lacuri, asemănările sunt însă mai
numeroase şi de aceea vor fi tratate împreună în cadrul biocenozelor,
asociaţiilor de plante şi animale, acestea capătă aspecte caracterizate funcţie de
condiţiile oferite de biotop. Pelagosul şi bontalul sunt populate de pelagos,
respectiv bentos.
A) Pelagosul – este format din asociaţiile de organisme vegetale şi animale
aflate în masa apei pe întreaga întindere şi adâncime a lacului. Caracteristicile
pelagosului sunt neustonul, planctonul şi nectonul. Nectonul şi planctonul sunt
biocenoze tropice alcătuite din trei tipuri mari de organisme : producători
(plante), consumatori (animale) şi reducători (bacterii şi ciuperci microscopice).
Nectonul este numai o asociaţie de organisme animale care consumă diferiţi
componenţi (plante şi animale) din biocenozele pelagosului sau bentosului.
a) Neustonul este format din numeroase populaţii de alge microscopice şi alte
plante mai mari, din animale, din bacterii şi ciuperci microscopice care
populează pelicula de apă formată la locul de contact dintre mediul acvatic şi
cel aerian. Neustonul se menţine ca bioceneză numai pe suprafeţele liniştite ale
apei. Când vânturile răscolesc apele lacului, deci atunci când apar valurile,
neustonul dispare. Neustonul este bine reprezentat în bazinele lacustre cu
suprafaţă mică, cu apă puţin agitată de valuri sau lipsită de agitaţie. Atunci când
suprafaţa apei se acoperă pe întinderi mari cu o „pieliţă”, generată de alge, el
are efecte negative deoarece împiedică pătrunderea luminii în masa apei, fapt
care diminuează activitatea fotosintetizată a fitoplanctonului.
b) Planctonul este o biocenoză tipică ecosistemelor acvatice. Organismele care
o compun sunt de dimensiuni mici, în majoritatea cazurilor microscopice în
structura biocenozei există numeroase populaţii de alge, animale, baterii şi
ciuperci microscopice. Algele care intră în structura planctonului se numesc
fitoplancterii. Totalitatea lor formează fitoplanctonul. Animalele care intră în
structura planctonului sunt mărunte, unele dintre ele de dimensiuni
microscopice, altele sunt mai mari şi pot fi observate cu ochiul liber. Animalele
din componenţa planctonului se numesc zooplancteri. Totalitatea lor formează
zooplanctonul.
Fitoplanctonul este alcătuit în cvasiexclusivitate din alge. Se află răspândit în
zona eufonică a bazinului, adică în grosimea stratului de apă luminată.
Fitoplanctonul este compus din specii de alge silicioase (diatomel), alge
albastre-verzui (cianoficee) şi alge verzi (cloroficee). Cloroficeele sunt mai bine
reprezentate în perioada caldă a anului. Toamna, frecvenţa lor este mică, de
aceea la sfârşitul primăverii, vara şi în prima parte a toamnei suficient de
călduroase se găsesc în structura fitoplanctonului numeroase specii de alge
albastre-verzui. Des întâlnite sunt speciile genurilor Caesphaerium,
Dactylococcopsis, Merismapedia, etc.
c) Nectonul este o asociaţie formată din diferite specii de animale care înoată
activ în toată masa apei. Adevăratul necton îl formează peştii. Aici pot fi însă,
incluse şi alte grupe de animale care ocupă acest biotip, dar importanţa lor este
mai mică. Animalele tropice nectonului rămân însă peştii. Specia tipică
nectonică de larg este şalăul. El se găseşte în special în bazinele acvatice din
preajma Dunării. Peştii comuni locurilor întâlniţi în zona litorală, dar şi în larg,
sunt : crapul, crapul chinezesc, caracuda, batca.
Nectonul lacurilor montane este format din larve de insecte, insecte adulte,
peşti, broaşte, etc. În unele lacuri, peştii lipsesc. În Lacul Roşu, în lacurile
Bâlea, Călcescu şi Sf. Ana, dintre peştii, este întâlnit păstrăvul. Hrana puietului
de peşte (batca, caracuda, tufa, bibanul, ştiuca, etc) o constituie organismele din
plancton.
Hrana peştilor adulţi este diversificată. Planctonul lacurilor este valorificat de
mai multe specii de peşti printre care fufa şi coreganul.
B) Bentosul – este format din asociaţiile de organisme (plante, animale,
microorganisme) care populează fundul bazinului lacustru. Organismele
vegetale şi animale care intră în compoziţia biocenozelor bentale sunt totdeauna
dependente de un substrat mai mult sau mai puţin solid şi stabil. Corespunzător
celor două zone, litorală şi profundală, se disting un bentos litoral şi un bentos
profundal. În zona litorală, bentosul este populat de numeroase specii de plante
(fitobentos), animale (zoobentos), bacterii şi ciuperci microscopice (cu rol în
descompunerea plantelor şi animalelor moarte). În zona profundală, bentosul
este lipsit de plante fotosintetizante din cauza lipsei luminii. Aici sunt prezente
asociaţii zoobentonice care primesc hrană din zona fotică a pelagialului
constând din detritus sau din plante şi animale moarte.