Principalele tipuri de ecosisteme

acvatice şi terestre

1
Cuprins
I.Introducere

II.Tipuri de ecosisteme

II.a Ecosisteme acvatice

II.b Ecosisteme terestre

III.Concluzii

IV.Bibliografie

2
 „ Cât de complexe și de neașteptate sunt mecanismele de control și
relaţiile dintre fi inţele organice nevoite să lupte împreună. ”
Charles Darwin, „Originea speciilor”

Ce este un ecosistem?

Ecosistemul reprezintă unitatea de bază structurală si funcţională a ecosferei,

alcătuită din biotop si biocenoză, ce formează un ansamblu integrat în permanentă
interacţiune şi în care se poate realiza productivitatea biologică.
Structura ecosistemului cuprinde componentele structurale ale biotopului şi pe
cele ale biocenozei.
In structura biotopului sunt incluse substanţele anorganice, factorii geografici,
mecanici, fizici, fizico-chimici etc. şi relaţiile dintre aceşti factori. Structura biotopului
determină configuraţia ecosistemului, ea putând fi caracterizată de diferite tipuri de
mediu: continental, insular, edafic, acvatic etc.
Structura biocenozei este determinată de structura specifică, de diversitatea,
distribuţia în spaţiu, numărul şi biomasa speciilor componente, dinamica şi relaţiile dintre
specii.Unitatea funcţională a ecosistemului rezultă din structurile sale integrate sistemic.
Prin funcţia sa energetică, ecosistemul reprezintă o unitate funcţională autoreglabilă.
Procesele ecoenergetice alcătuiesc fluxul energetic care reprezintă atât trecerea prin
ecosistem a energiei inclusă în hrană, cât şi transformarea acesteia în energii: bioelectrică,
chimică, calorică, mecanică etc.
Principalele tipuri de ecosisteme din ecosferă sunt ecosistemele terestre şi
ecosistemele acvatice. Deosebirea esenţială dintre aceste sisteme constă în faptul că ele
sunt populate de specii diferite.

3
 ( http://www.ipedia.ro/+ecosistem+terestru )
Componentele structurale sunt aceleaşi în ambele tipuri de ecosisteme. Când
există aceeaşi cantitate de lumină şi de substanţă minerală, atunci algele microscopice şi
macroscopice din fitoplancton pot produce aceeaşi cantitate de protoplasmă vie într-un
interval de timp dat, la fel ca şi plantele terestre. Ambele tipuri de producători susţin câte
o serie similară de consumatori şi de descompunători.
Componentele structurale sunt aceleaşi în ambele tipuri de ecosisteme. Când există
aceeaşi cantitate de lumină şi de substanţă minerală, atunci algele microscopice şi
macroscopice din fitoplancton pot produce aceeaşi cantitate de protoplasmă vie într-un
interval de timp dat, la fel ca şi plantele terestre. Ambele tipuri de producători susţin câte o
serie similară de consumatori şi de descompunători.

Evoluţia ecosistemelor
Orice biocenoză este dinamică, cu elemente schimbătoare, cu modificări
permanente în starea şi activitatea vitală a membrilor ei şi în raporturile dintre populaţii.
Aceste modificări pot fi ciclice şi ascendente.
Toată comunitatea de procese de formare şi de dezvoltare a biocenozelor trece
succesiv prin diferite faze seriale, de la cele mai “tinere” până la cele “mature”, şi poartă
denumirea de “succesiune ecologică”.
Modificările ciclice ale comunităţilor reflectă periodicitatea con-diţiilor externe
zilnice, sezoniere şi multianuale, şi manifestarea rit-murilor endogene ale organismelor.

4
 Activităţile biocenozei modifică biotopul. Pentru speciile, care au fost produse,
condiţiile de viaţă au devenit improprii şi ele treptat dispar. Însă în locul lor apar alte
specii, pentru care condiţiile de existenţă sunt mai potrivite. Modificările acestea decurg
după anumite legităţi, finisându-se, de regulă, cu o fază de stabilitate şi durată mare, aşa-
numita fază de maturitate sau faza de climax.
Astfel, succesiunea ecologică este un proces, care decurge la nivelul întregii
biocenoze şi practic permanent are sensul diversifi-cării structurii ei. Începându-se cu
cheltuieli mari de energie, ea tinde spre o economisire tot mai mare a energiei şi spre o
micşorare a entropiei. Pe tot parcursul succesiunii, biomasa, producţia biologică şi gradul
de organizare sunt în creştere.
Menţionând faptul că echilibrul ecosistemului depinde de foarte mulţi factori
biotici şi abiotici, trebuie de recunoscut că cel mai important este fluxul de energie, care
îl traversează.
Intensitatea fluxului depinde de cantitatea de energie luminoasă absorbită şi tran-
sformată în formă utilizabilă de către producători. Acest conţinut iniţial de energie
determină existenţa tuturor organismelor biocenozei.
Aspectele principale, ce caracterizează evoluţia ecosistemelor, includ o listă
extrem de mare, dintre care pot fi menţionate varie-tatea speciilor, aria ocupată de
organisme, biomasa totală,diversi-tatea biochimică, organizarea spaţială, lanţurile trofice,
specializarea nişelor, ciclurile biologice, criteriul de selecţie în realizarea producţiei,
schimburile reciproce între organisme şi mediu etc. Aceste aspecte sunt caracteristice
pentru stadiile de incipienţă şi de maturitate.
Luând în considerare modificările ciclice, este important de menţionat că
transformările diurne din biocenoze sunt mai pro-nunţate în cazurile diferenţelor mari de
temperatură, umiditate şi alţi factori ai mediului între noapte şi zi. În orele aride ale zilei,
ritmul vieţii se diminuează, multe specii se ascund ziua de arşiţă şi devin mai active
noaptea.
O influenţă deosebit de impresionantă asupra biocenozelor o are anotimpul.
Caracterul sezonier se exprimă prin mai multe aspecte: modificări ale activităţii, stării şi
raportului numeric al unor specii. În funcţie de anotimp, au loc migraţiile speciilor,
modificări de re-producere, pieirea unor generaţii, trecerea în stare de hibernare. Va-

5
riaţiile sezoniere sunt mai exprimate în acele zone climaterice, unde condiţiile sunt mai
contrastante iarna şi vara.
Modificările multianuale ale biocenozei se manifestă prin pe-riodicitatea speciilor
dependente de particularităţile ciclului de viaţă a plantelor, animalelor,
microorganismelor, de capacităţile de repro-ducere în masă a acestora, de schimbările pe
parcursul anilor a con-diţiilor meteorologice (fluctuaţiile climaterice) şi a altor factori, ce
influenţează comunitatea (secetele îndelungate, precipitaţiile abun-dente multianuale,
scăderea treptată a nivelului apelor subterane,
schimbările în floră şi faună, dispariţia unor specii şi apariţia altora etc.).
De exemplu, flora pădurilor în Republica Moldova (859 specii) se caracterizează
printr-o
pondere mare (38,7%) a speciilor intro-duse din alte regiuni floristice, ceea ce indică
potenţialul vital slab al ecosistemelor forestiere. Degradarea pădurilor se exprimă şi prin
ponderea considerabilă a speciilor rare şi vulnerabile. Ecosistemele de stepă practic au
fost distruse.
Evoluţia ecosistemelor se poate exprima şi prin modificări ascendente, care pot
contribui la înlocuirea unei comunităţi cu alta, cu un alt set de specii dominante. Astfel,
în. Republica Moldova, din cauza utilizării intensive a pământului şi distrugerii
suprafeţelor cu umiditate sporită, sunt pe cale de dispariţie o serie de mamifere,
nevertebrate, ciuperci etc. În rezervaţiile existente au fost introduse astfel de specii, ca
cerbul de Ascania, din Ucraina, şi cerbul Sica, ceea ce a condus lahibridizarea lor
naturală.

6
 ECOSISTEME ACVATICE

Se diferentiaza în functie de caracteristicile mediului de viata, apa, în ecosisteme

de ape statatoare (ecosisteme lentice) si curgatoare (ecosisteme lotice).
Sunt ecosisteme acvatice cu caracter permanent, de obicei, a căror apă se
deplasează gravitaţional de la izvor spre vărsare, printr-o depresiune numită albie, ca
urmare a diferenţei de altitudine faţă de nivelul mării. Potamologia se ocupă cu
studiul apelor curgătoare; potamos = râu (grec.).
Apele curgătoare au o natură 4 dimensională = "continuum biologic", cu gradienţi
longitudinali, verticali, laterali şi temporali care influenţează procesele fizico-
chimice, hidro-morfologice şi biologice.
Adâncimea relativ mică a apelor curgătoare face ca presiunea hidrostatică să nu
aibă rol în distribuţia organismelor potamofile.
Lăţimea apelor curgătoare depinde de debitul apei şi variază de la câţiva metri la
km, la vărsarea marilor fluvii. Obişnuit, curgerea apei se face printr-o albie, numită şi
albia minoră. În timpul creşterii apelor datorită precipitaţiilor, apele acoperă şi zona
adiacentă, adică albia majoră, modificându-şi sensibil lăţimea.
Curentul apei sau viteza de curgere a apei depinde de: înclinarea pantei,
denivelările albiei, distanţa dintre maluri, adâncimea apei. În lungul unei ape, de la
izvor spre vărsare, are loc o diminuare a vitezei de curgere, datorită micşorării pantei
şi intensificării fenomenelor de frecare. Curgerea apei are loc în toată masa ei, dar cu
viteză diferită, ceea ce determină apariţia a doi biotopi distincţi: biotopul lotic şi
biotopul lentic.
Biotopul lotic este zona în care viteza apei este mare. Organismele planctonice
ajung aici doar accidental, biotopul fiind populat de organisme bentonice bine fixate
7
pe substrat sau organisme bune înotătoare. Viteza curentului, granulometria
substratului, dinamica fluidului, cantitatea şi calitatea sestonului şi regimul termic
reprezintă gradienţi abiotici majori care afectează distribuţia şi abundenţa
macronevertebratelor lotice.
Biotopul lentic este zona cu viteză redusă a apei. Alături de organismele
bentonice şi nectonice, se dezvoltă un plancton specific apelor curgătoare, numit
potamoplancton. Începând de la izvor spre vărsare, biotopul lotic se restrânge iar cel
lentic se extinde, astfel că, în zona de vărsare a marilor fluvii, biotopul lentic
predomină.
Viteza curentului de apă influenţează forma corpului peştilor din apele curgătoare.
Profilul transversal al corpului este cu atât mai rotund cu cât viteza apei în care
trăieşte este mai mare.
Peştii din apele de munte au corpul fusiform, rotund în secţiune transversală.
În zona superioară a unei ape curgătoare, unde transparenţa este ridicată, se
instalează o biodermă formată din alge şi muşchi. În zona inferioară, cu transparenţă
redusă la câţiva cm, dezvoltarea vegetaţiei planctonice şi bentonice este limitată.
Vegetaţia râurilor este dominată de specii de briofite ca: Fontinalis antipyretica,
Cinclidotus fontinaloides, Brachytecium rivulare ş.a., însoţite de unele plante
reobionte precum piciorul cocoşului fluviatil (Batrachium fluitans).

Izvoarele
Izvoarele constituie originea reţelei hidrografice a apelor curgătoare şi
apar la locul unde un strat acvifer iese la suprafaţa solului. În funcţie de originea
lor, acestea prezintă o serie de caracteristici fizice şi chimice precum:
 sunt sărace în oxigen, dar conţin mult CO2 stocat ca bicarbonaţi. Bicarbonatul de
calciu din apele izvoarelor pierde la suprafaţă CO2 şi se transformă în carbonat de
calciu care se depune ca travertin;
 au o temperatură constantă şi relativ coborâtă, în jur de 8°C, exceptând izvoarele
termale cu temperaturi mai ridicate decât ale mediului;

8
 reacţia ionică a apei este neutră, dar se alcalinizează datorită pierderii CO2, care
se degajă în atmosferă sau este utilizat de plante în procesul de asimilaţie
clorofiliană.
După origine şi gradul de adaptare la viaţa de izvor, organismele crenobionte pot
forma trei grupe mari:
• crenobii, care trăiesc numai în apa izvoarelor;
• crenofile, care trăiesc în apa de izvor, dar pot fi găsite şi în alte ape;
• crenoxene, care ajung accidental în apa izvoarelor.
Ramura limnologiei care studiază în special organismele care trăiesc în
izvoare se numeşte crenobiologie; krene=izvor (grec.).

După forţa cu care apa ţâşneşte din pământ, debitul apei şi viteza
curentului de apă care se formează, izvoarele pot fi:
• limnocrene, care au aspectul unor bazine mici, în care apa iese de jos în sus sau
lateral.
Acestea au debit relativ modest, fundul bazinului fiind căptuşit cu mâl sau nisip.
Excedentul de apă se scurge formând pârâiaşe invadate de vegetaţie. Curentul apei
este slab, bazinul fiind populat frecvent de forme lentice, precum larve de diptere,
larve şi adulţi de coleoptere, larve de trichoptere şi plecoptere, crustacee (Candona),
viermi (Tubifex, Lumbriculus), mormoloci şi forme tinere de Salamandra maculosa.
Vegetaţia este în general săracă; în izvoarele reci, predomină algele aurii
(Hydrurus foetidus), cele verzi, albastru-verzi şi diatomeele, iar în cele cu ape termale
specii de cianobacterii ca: Phormidium laminosum, Aphanocapsa thermalis.
Fauna izvoarelor reci, cu o temperatură constantă, alimentate de pânzele cu apă
subterană, cuprinde animale ubicviste, care au urcat pe pârâu în sus, alături de multe
specii endemice sau puternic stenoterme (Crenobia alpina, Bithinella, larve de
insecte) considerate relicte ale faunei glaciale, rude ale speciilor alpino-boreale. Sub
pietre se găsesc troglobii oarbe şi incolore ca amfipodul Niphargus, turbelariatul
Planaria vitta, lipitoarea Herpobdella absoloni, care trăiesc şi în apele întunecoase
din fundul lacurilor, din peşteri şi în pânzele freatice, de unde au putut fi smulse şi
aduse în şuvoiul de apă primăvara sau după unele ploi mari.
9
• reocrene, caracteristice regiunilor calcaroase sau prezente în lungul faliilor
bogate în precipitaţii.
Debitul lor este mare, apa ţâşneşte cu putere din stâncă, este de bună calitate şi
este adesea utilizată pentru alimentarea cu apă a localităţilor. Viteza curentului este
mare, vegetaţia proprie lipseşte, fauna este săracă, fiind reprezentată prin: planarii
(Dugesia, Polycelis), crustacee (Gammarus), gasteropode mici (Ancylus), larve de
trichoptere (Agapetus, Hydropsyche). Când condiţiile sunt favorabile, în izvoarele
reocrene îşi depune icrele păstrăvul de râu (Salmo trutta fario).
• helocrene (izvoare de bahnă), cu debit mic.
Apa musteşte în sol, formând o zonă mocirloasă, cu vegetaţie caracteristică. În
perioadele cu precipitaţii multe, apa se scurge din aceste izvoare, formând mici
pârâiaşe, în timp ce vara izvorul seacă iar solul se usucă. Vegetaţia este săracă, lipsa
de hrană stabilă face ca fauna să fie săracă, de asemenea.
Există situaţii când un izvor întruneşte caracteristicile a două sau chiar trei tipuri
de izvoare descrise mai sus; ex., râul Moldova are un izvor de tip limnoreohelocren.

10
După modul în care apa iese din sol, putem deosebi două categorii mari de izvoare:
• ascendente, în care apa are un traseu iniţial descendent, umple fisurile scoarţei
apoi, datorită presiunii hidrostatice formate, iese la suprafaţă;
• descendente, în care apa coboară datorită înclinaţiei pantei şi forţei de gravitaţie,
şi iese la suprafaţă acolo unde stratul acvifer erodează roca.

11
O categorie aparte o constituie izvoarele termale, a căror apă depăşeşte la ieşirea din sol
temperatura maximă a apelor de suprafaţă (30°C). În izvoarele termale, la suprafaţă există
un strat subţire de alge albastre, iar în adâncime sunt două straturi de bacterii.
Temperatura acestor izvoare este determinată de temperatura substratelor geologice pe
care le străbat, de unde şi denumirea de izvoare geotermale.
În funcţie de temperatura lor, izvoarele geotermale pot fi:
• hipotermale, (20-36°C);
• termale (36-37°C);
• mezotermale (37-42°C);
• hipertermale (peste 42°C).
Când mineralizarea izvoarelor termale este mare, acestea se numesc termo-minerale.
Crenologia se ocupă cu studiul izvoarelor minerale terapeutice.
Fauna şi flora izvoarelor termale sunt de tip stenoterm termofil. În imediata apropiere a
izvoarelor termale trăiesc specii care suportă temperaturi ridicate, precum protozoarul
Nasula elegans (50-52°C), crustaceul Cypris balnearis (45°C), insecte: Hydrobius
orbicularis (50°C), peşti: Scardinius racovitzai (28-40°C) sau cianobacterii:
Aphanizomenon floss-aquae (70°C, la Herculane).

Pâraie
Pâraiele de munte, rezultate din apele izvoarelor limnocrene şi reocrene, se
caracterizează printr-o pantă pronunţată, viteză mare de curgere (5-6 m s-1), debit redus.
Temperatura este scăzută tot timpul anului, iar variaţiile sezoniere mici.
Pâraiele de munte au temperaturi sub 14 °C, diferenţele de temperatură între vară
şi iarnă sunt reduse (7-8 °C) şi sunt bogate în oxigen (6-7 cm3 l-1).
Producătorii primari sunt reprezentaţi prin muşchi (Fontinalis antipyretica,
Platyhypnidium riparoides), bine fixaţi pe pietre şi alge microscopice şi filamentoase ce
formează bioderma vegetală pe bolovani.
Fauna este reprezentată de: planarii, plecoptere, efemeroptere şi trichoptere, la
care se adaugă larvele unor diptere oxifile (Simulium, Tanytarsus), lătăuşul
(Gammarus) şi gastropodul Ancylus. Ihtiofauna este formată din păstrăvi (Salmo
trutta fario), boiştean (Phoxinus phoxinus) şi zglăvoaca (Cottus gobio).

12
 În apropierea malurilor se formează un biotop marginal, în care cresc plante
hidrofile (Veronica, Calitriche), briofite, alge albastre. Printre acestea trăiesc
numeroase nevertebrate acvatice.

Râurile
Sunt ecosisteme acvatice cu caracter permanent, formate din confluenţa mai
multor pâraie/izvoare.
Au o albie largă, adâncă şi stabilă, cu maluri joase şi puţin abrupte. Debitul apei
este crescut prin aportul afluenţilor. Viteza apei este redusă iar variaţiile termice mari.
Sursa primară de apă o constituie precipitaţiile atmosferice. Lungimea râurilor este
variabilă. Se varsă în râuri mai mari, lacuri, fluvii sau direct în mare. Bazinelerâurilor
endoreice nu se varsă în ocean, ci sfârşesc în general în aval într-un lac terminal. Ex.,
Iordanul se varsă în Marea Moartă; Marea Aral este lac terminal. În timpul verii,
numeroase râuri din Algeria nu ajung la mare, ci se preling în albiile lor.
Un râu se împarte de la izvor spre vărsare în: curs superior, mijlociu şi inferior.
Porţiunea înaltă are pante înalte, predomină eroziunea, substratul este format de
obicei din blocuri mari, viteza curgerii este mare, turbulenţa este mare (o mai bună
oxigenare), mineralizarea este redusă. În porţiunea medie predomină transportul
sedimentelor, pantele sunt mici, temperatura mare. În porţiunea inferioară, de câmpie
se produce sedimentarea (sedimentele sunt fine), iar pantele sunt mici; configuraţia
albiei se poate modifica, datorită eroziunii malurilor, fapt ce conduce la formarea de
meandre. Uneori, albia minoră a râului se îndreaptă iar meandrele pierd legătura cu
râul, transformându-se în braţe moarte.

13
14
15
Alge caracteristice apelor curgătoare:
1. Pandorina morum; 2. Eudorina unicocca; 3. Chodatella ciliata; 4. Selenastrum
bibraianum;
5. Ankistrodesmus falcata; 6. Pediastrum tetras; 7. Pediastrum duplex; 8. Aulacoseira
granulata;9. Diatoma vulgare; 10. Scenedesmus falcata; 11. Meridion circulare; 12.
Cryptomonas ovata; 13. Aphanizomenon gracile; 14. Anabaena flos-aquae; 15.
Pseudanabaena catenata

16
17
Fluviile
Fluviile sunt cursuri lungi (mii de km) de apă continentală, care străbat unul sau
mai multe bazine hidrografice Se caracterizează printr-un debit crescut, colectând apa din
numeroşi afluenţi şi se varsă într-un bazin marin sau oceanic.
Albiile sunt largi, bine consolidate, cu panta mică, cu maluri şi funduri uniforme
şi poartă cantităţi însemnate de suspensii mâloase.
Apa fluviului este tulbure în cea mai mare parte a anului, mai ales în cursul
mijlociu şi inferior. Conţinutul în oxigen şi termica apei variază în lungul cursului şi
sezonier.
Pe traseul fluviului se formează lunci inundabile care se întind pe mari suprafeţe.
În albia majoră există numeroase lacuri şi bălţi care au legătură permanentă sau
temporară cu fluviul. La vărsare în mările închise formează delte (Dunărea, Volga, Nilul)
iar în mările deschise, cu maree, formează estuare (Sena, Amazon, Obi).
Cel mai are potential piscicol al tarii se gaseste evident in Delta Dunarii, aici se
obtine 50% din productia de peste de apa dulce a Romaniei. Dintre speciile de pesti
intalnite in Delta un loc aparte il ocupa sturionii marini: pastruga, morun, nisetru, de la
care provin vestitele icre negre (caviarul), precum si sturionii de apa dulce: cega si viza.
Dintre pestii migratori amintim scrumbia, care primavara urca pe Dunare cateva sute de
km pentru a-si depune icrele.
APE STAGNANTE
Sunt ecosisteme acvatice localizate în depresiuni ale scoarţei terestre, ce au luat
naştere sub acţiunea unor factori interni sau externi şi sunt ocupate de apa meteorică. Ele
cuprind: lacurile, bălţile şi mlaştinile.
Lacurile
Caracteristicile unui lac sunt:
• fundul este lipsit de vegetaţie;
• ecosistemele lentice sunt mai puţin persistente, tind să dispară (ex., în lacurile
glaciare din Europa viteza colmatării este de 1 mm pe an);
• flora şi fauna sunt mai puţin adaptate;
18
 • au un timp mare de rezidenţă şi o rată scăzută de renovare;
• activitatea microorganismelor în lacuri este determinantă.
În România nu pot fi încadrate în categoria de lac propriu-zis decât: lacul Snagov,
lacuri din Carpaţi, precum: Zănoaga, Bucura, Galeşu şi câteva lacuri de baraj natural.
Din punct de vedere biologic, lacul prezintă două zone caracteristice:
• masa apei sau pelagialul;
fundul lacului sau bentalul.
Fitoplanctonul este format din alge microscopice din încrengăturile Cyanobacteria,
Chlorophyta, Bacillariophyta şi Pyrrhophyta.
Dintre clorofite (algele verzi), sunt întâlnite frecvent speciile: Scenedesmus
quadricauda, S. acutus, Chlorella vulgaris, Monoraphidium griffithii, Pediastrum duplex
etc.
Dintre cianobacterii ("algele" albastru-verzi), sunt prezente în perioada caldă a anului,
în lacurile cu troficitate ridicată, speciile: Oscillatoria granulata, Microcystis aeruginosa,
Anabaena flos-aquae, Aphanizomenon.
Dintre diatomee (bacilariofite), începând din primăvară devreme se dezvoltă speciile:
Asterionella formosa, Nitzschia palea, Diatoma vulgare, Synedra ulna, Navicula,
Gomphonema etc.
Algele dinoflagelate sau pirofite sunt reprezentate prin speciile: Ceratium
hirundinella, Peridinium tabulatum etc.

19
Bălţile
Sunt ecosisteme asemănătoare lacurilor, la care lipseşte etajul profundal al pelagialului.
Ele sunt localizate în depresiuni de mică adâncime ale scoarţei terestre. Zona trofogenă
cuprinde pelagialul în întregime, zona trofolitică fiind redusă la substratul bentonic. Forel
definea balta ca "un lac fără adâncime".
Pot avea legătură permanentă cu apele curgătoare sau o pot pierde, în funcţie de
cantitatea de precipitaţii şi nivelul apelor curgătoare.
• neori au caracter temporar, secând datorită evaporaţiei sau datorită infiltrării în
sol. După componenţa fitoplanctonului şi productivitatea lor:
• 1. Bălţi oligotrofe, care pot fi:
- oligotrofe propriu - zise, cu un substrat bentonic nisipos sau pietros, un regim de
oxigen stabil şi uniform.
- oligotrofe acide, amplasate pe soluri nisipoase sau argiloase. Au cantităţi reduse de mâl
şi sunt proprii zonelor forestiere.
- oligotrofe acide cu turbă, cu pH acid: substratul conţine turbă, mineralizarea substanţei
organice se face lent şi incomplet.
• 2. Bălţi mezotrofe, care au pe substrat puţin mâl, iar fitoplanctonul este dominat
de Chrysophycee, singure sau împreună cu diatomeele şi peridineele.
• 3. Bălţi eutrofe, care după gradul de saturaţie în oxigen, din timpul zilei, pot fi:
• slab eutrofe, cu o macrofloră dură abundentă. Pe tijele macrofitelor se dezvoltă un
perifiton în care domină diatomeele, iar în pelagial predomină peridineele şi diatomeele.
• eutrofe moderate, În aceste bălţi se dezvoltă intens macrofite submerse ca
Myriophyllum şi Ranunculus.
• puternic eutrofe, cu înfloriri ale apei.
20
 • 4. Bălţi politrofe, cu productivitate ridicată, care se colmatează rapid, datorită
acumulării de mâl organic. În adâncime apare un deficit de oxigen, în urma
descompunerii bacteriene intense a substanţelor organice.

Mlaştinile
Vegetaţie specifică şi în care are loc frecvent formarea turbei. Apar pe locuri lipsite
de scurgere, cu pantă redusă şi substrat impermeabil, acolo unde aportul depăşeşte
evaporaţia sau se pot forma prin colmatarea bălţilor eutrofe. Telmatologia se ocupă cu
studiul mlaştinilor telma = mlaştină (grec.).
Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în zona superioară a fagului şi
inferioară a molidului, între 500-1.700 m, în depresiuni montane reci. Substanţele
biogene provin din mineralizarea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Apa din
ochiurile mai adânci cu turbă are o transparenţă redusă, iar culoarea este brun-gălbuie. pH
= 3,5–5.
Fitoplanctonul: dinoflagelate, diatomee (Frustulia, Eunotia, Pinnularia,
Pleurosigma, Synedra ş.a.) şi flagelate (Synura), care vara sunt înlocuite cu desmidiacee
din genurile: Gymnosiga, Micrasterias, Xanthidium, Draparnaldia, Draparnaldiopsis,
alge roşii (Batrachospermum) şi numeroase specii de ciuperci.
Zooplanctonul: rotifere, cladocere şi copepode. Rotifere: Polyarthra platyptera,
Keratella valga, Monostyla virga. În sezonul cald se dezvoltă din abundenţă cladocere:
Daphnia longispina, Chidorus sphaericus, Bosmina longirostris, Moina rectirostris,
Polyphemus sp. Copepode: Eucyclops, Acanthocyclops, Macrocyclops, Eudiaptomus,
Myxodiaptomus.
Fauna tinoavelor: protozoare, turbelariate, rotifere, crustacee, insecte.

Ecosistemele Cavernicole

Pesterile sunt ecosisteme naturale subterane. Ele s-au format in timp indelungat, in
urma dizolvarii rocilor calcaroase de catre apele de infiltratie carbo-gazoase. In unele
pesteri exista insa ape subterane curgatoare sau lacuri.
Caracteristici ale biotopului
21
 - temperatura aproape constanta, in medie de 10 grade Celsius (pesterile sunt izolate fata
de variatia de temperatura din mediul extern)
- umiditate foarte ridicata
- lumina nu patrunde decat foarte putin, la intrarea in pestera
- ventilatia este slaba, pesterile fiind spatii inchise

Componente ale biocenozei

- plantele lipsesc complet (doar la intrare in pestera, unde patrunde putina lumina, se pot
vedea pe peretii umezi alge unicelulare asemanatoare cu verzeala-zidurilor)
- exista bacterii si ciuperci (ce se dezvolta acolo unde apa de infiltratie aduce materie
organica)
- lumea animala consta in nevertebrate (care se hranesc si se reproduc numai in conditiile
acestui biotop) ce se numesc "organisme troglobiote" (paienjeni, viermi, crustacee)
- adaptarile animalelor ce traiesc in pesteri sunt:

1. Pigmentatia slaba a corpului (sau lipsa sa totala)

2. Alungirea apendicelor corpului (antene si picioare)
3. Regresul ochilor
- in multe pesteri se intalnesc diferite specii de lilieci (unele nevertebrate se hranesc
din cadavrele si excrementele lor)
- in timpul iernii mamifere precum ursii hiberneaza in pesteri; datorita diferentei
(calde) de temperatura fata de exterior

Ecosistemele terestre

Prezenta substratului solid si disponibilitatea pentru organismele autotrofe, mediul

fluid format de aer, caracterizat de un regim specific al temperaturii si umiditatii, sunt
elemente care diferentiaza categoria ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în
aceasta categorie s-au delimitat plecând de la asociatia de specii vegetale, întrucât aceasta
este aparenta si contribuie la edificarea peisajelor specifice. În acest context, prezenta
speciilor lemnoase este un indicator important de diferentiere, care împarte categoria în
22
paduri, tufarisuri si pajisti. Formarea unor asociatii de arbori (alcatuite din plante
lemnoase cu tulpina unica) este conditionata de disponibilitatea unor resurse, dar si de
anumite conditii. Primul factor care conditioneaza raspândirea padurii este temperatura,
iar apoi resursele de umiditate. Astfel, padurile se pot forma începând cu zonele unde se
înregistreaza cel putin 60 de zile pe an cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10°C.
Între aceste limite, repartizarea padurilor depinde de bilantul hidric din sol,
respectiv de repartizarea cantitatii anuale a precipitatiilor. De exemplu, în conditiile
climatului temperat-continental din România, raspândirea padurilor va urmari izohietele
anuale de 500 mm.
1. Padurea
Prototipul structural si functional al ecosistemelor naturale îl constituie padurea,
fiindca nici o alta unitate de lucru din ecosfera (biosfera) nu întruneste, în aceeasi masura,
toate elementele alcatuitoare într-o stare de maxima stabilitate, în pofida extremei
complexitati si diversitati. În interiorul padurii pot fi identificate diverse laturi ale
complicatei arhitecturi pe care o înfatiseaza un ecosistem natural, fiindca padurea este,
înainte de toate, o fiinta colectiva, cea mai grandioasa din câte exista, înviorata de viata
proprie, închegata, la rându-i, din milioane de vitei individuale, cât se poate de diverse,
care impresioneaza coplesitor si într-un fel unic spiritul omenesc.
Ecosistemul de padure (forestier) manifesta o tendinta de maximizare a
stabilitatii prin optimizarea structurii biocenozei, cresterea complexitatii relatiilor
biocenotice si a diversitatii genetice a populatiilor din cadrul fiecarei comunitati de viata,
întarirea controlului exercitat de biocenoza asupra biotopului, sporirea eficientei
ecologice a sistemului.
Legile generale de organizare si functionare a padurii sunt: existenta etajelor
complex alcatuite, în care se asociaza plante si animale care se dezvolta sub influenta a
numerosi factori – climatici, edafici, geomorfologici; rolul preponderent, sub aspect
fizionomic si functional, al arborilor în viata padurii; existenta ansamblului integrat,
unitar al plantelor, animalelor si conditiilor de viata ale padurii, în cadrul caruia au loc
permanent interferente, influente reciproce. Etajele de vegetatie, care formeaza adevarate
subsisteme de viata interconditionate functional (straturi ecologice), sunt reprezentate de:
arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanta
si energie, întrucât asigura intrarile energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul si
23
patura erbacee. La acestea se adauga litiera si solul, în care predomina componentele
anorganice. Totodata, existenta unor conditii ecologice particulare determina formarea a
numeroase microcenoze (consortii). Hotarâtor în viata ecosistemului de padure este
ecranul continuu si compact al frunzisului, constituit de coronamentele arborilor, care
reprezinta o suprafata activa de reglare a unor factori de biotop – calitatea si intensitatea
luminii, cuantumul caldurii si precipitatiilor, viteza si intensitatea vântului etc. În planul
opus, la nivelul solului, întrepatrunderea si etajarea accentuata a sistemelor de
înradacinare a vegetatiei influenteaza disponibilitatea substantelor minerale si a apei.
La nivelul României, în categoria padurilor se deosebesc mai multe grupe de
ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt padurile de molid, fag si stejar.
 Padurea de molid
Se situeaza în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m, coborând pâna
la 700 m în depresiunile intracarpatice din Carpatii Orientali.
 Dintre arbuştii, semiarbuştii şi lianele care se întâlnesc în pădurea de molid,
enumerăm: zmeurul (Rubus idaeus), coacăzul de munte (Ribes alpinum), afinul
(Vaccinum myrtillus), cununiţa (Spiraea ulmifolia), caprifoiul de munte (Lonicera nigra),
tulichina (Daphne mezereum), arinul de munte (Alnus viridis), curpenul de munte
(Clematis alpina).
Caracteristic plantelor ierboase care cresc la umbra molizilor, este corola relativ mică
şi fără o coloraţie pronunţată, aşa cum se poate observa la: măcrişul iepurelui (Oxalis
acetosella), sugătoare (Monotropa hypopitis), mălaiul cucului (Luzula luzuloides),
păiuşul roşu (Festuca rubra),  lăcrimiţa (Majanthemum bifolium), ş.a.. În aceste condiţii
puţinele plante cu petalele mai mari şi colorate, ies imediat în evidenţă. Dintre ierburile
cu florile colorate, care cresc în pădurea de molid, amintim:gălbinelele de munte
(Ranunculus carpaticus), clopoţeii de pădure (Campanela abietina), crinul de pădure
(Lilum martagon), breabănul (Cardamine glanduligera).

24
 ( http://www.proalpin.ro/blog/feeria-padurilor-romaniei-iii-padurea-de-molid/ )

 Padurea de fag
Apartine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în functie
de topoclima (vai adânci – 100 m; versanti însoriti – 1 650m).
În pădurile de fag încă intacte, alături de gorun - în aval şi de molid - în amonte,
mai cresc şi alţi arbori şi arbuşti, ca: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teiul
pucios (Tilia cordata), mesteacănul (Betula verrucosa), ulmul de munte (Ulmus
montana), plopul tremurător (Populus tremula), tisa (Taxus baccatta), socul (Sambucus
nigra),  alunul (Corylus avellana), alunul turcesc (Corylus  colurna) - apare pe versanţii
sudici din vestul Carpaţilor Meridionali, lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), păducelul
(Crataegus monogyna), cornul (Cornus mas), pinul de pădure (Pinus sylvestris), etc.. În
unele locuri din Munţii Apuseni şi din Munţii Maramureşului, în făgetele montane
apare liliacul carpatin (Syringa josikaea), iar în partea de sud-vest a ţării, pe lângă fagi
creşte liliacul (Syringa vulgaris).
Dintre plantele ierboase, în făgete, se dezvoltă diferite specii, ca: ghiocelul
(Galnthus nivalis), vinariţa (Asperula odorata), pochivnicul (Asarum
europaeum),spânzul (Helleborus purpurascens), popâlnicul iepuresc (Hepatica
nobilis), salata câinilor (Aposeris foetida), breiul (Mercurialis perennis), floarea paştelui
(Anemone nemorosa), ciuboţica cucului (Primula officinalis), pecetea lui Solomon
(Polygonatum multiflorum), păiuşul (Agrostis tenuis), firuţa (Poa nemoralis).

25
  La umbra fagilor, în zonele mai umede, se dezvoltă numeroase specii
de muşchi,ferigi, ciuperci şi licheni.

 Padurea de stejar
Semnifica, în România, padurile formate din specii apartinând genului Quercus
(paduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au padurile de gorun, urmate de cele de
stejar si apoi cele de cer si gârnita,predominarea speciilor permitând delimitarea
subzonelor mentionate. În aceeasi ordine cresc exigentele manifestate fata de temperatura
si rezistenta la seceta.
Padurile de stejar se gasesc la altitudinea de200-800 m si sunt paduri calde, destul
de uscate. Speciile de stejar, sunt insotite de carpen, ulm, jugastru, tei, paducel,
numeroase ierburi.
Sub numele generic de stejar sunt cuprinse mai multe specii care dau si caracterul
padurilor respective
*Paduri de cer si ( Quercus petraea) de garnita (Quercus frainetto) , mai ales la campie,
dar si in zonele de deal.
*Paduri de gorun , in zona dealurilor.
*Paduri de stejar ( Quercus robur), tot pe dealuri, dar preferand zonele cele mai umede.
Fauna: rădașcă, arici, salamandră, cuc, căprioară, vulpe etc
Alte ecosisteme terestre
În conditiile climatului temperat, care nu impune restrictii termice, covorul vegetal
dominat de specii lemnoase nu se mai realizeaza odata cu diminuarea cantitatii de
precipitatii. Prin urmare, locul padurii de foioase este preluat de pajisti stepice. Având în
vedere faptul ca relieful României este deosebit de variat cuprinzând toatele unitatile
majore de relief, exista posibilitatea manifestarii limitative a temperaturii în etajarea
altitudinala. Astfel, la altitudini mari, padurile de conifere sunt înlocuite de tufarisuri
subalpine urmate apoi de pajisti alpine întrerupte de formatiuni stâncoase si grohotisuri.
 Stepa
Este un ecosistem natural care a fost înlocuit în cea mai mare parte prin ecosisteme
amenajate (în special agricole). Totusi, apare ca formatiune secundara în zonele defrisate,
unde disparitia vegetatiei arborescente a dus la accentuarea deficitului hidric. În

26
România, ocupa câmpiile si podisurile joase (Baragan, Podisul Dobrogei, sudul
Moldovei), unde temperatura medie anuala depaseste 10°C, iar cantitatea de precipitatii
este mai mica de 500 mm/an, cu un accentuat deficit spre sfârsitul verii. Structura trofica
cuprinde pe primul nivel numeroase specii de insecte (cosasi, greieri, calugarita), pasari si
mamifere, din care multe carnivore (dropie, prepelita, hârciog, popândau, soareci de
câmp). Consumatorii secundari sunt reprezentati de insecte, pasari insectivore (graur) sau
rapitoare (soim, erete, soricar), al treilea nivel fiind dominat de specii parazite.
 Pajistile alpine
Se întâlnesc în continuarea tufarisurilor subalpine de jneapan si ienupar sau direct în
continuarea padurilor de molid. Diversitatea ecologica este mult diminuata întrucât
conditiile de biotop sunt nefavorabile (temperaturi coborâte, vânturi puternice, perioada
scurta de vegetatie). Prin urmare, covorul vegetal este dominat de 2-3 specii de graminee,
prezenta exclusiva a unei sau alteia dintre ele fiind legata de conditiile locale (aciditatea
solului, exces permanent de apa, profunzimea stratului de sol, intensitatea gleizarii sau
pseudogleizarii etc.). Alaturi de numerosi consumatori primari din clasa Insecta, cea a
mamiferelor este reprezentata de capra neagra (specie ocrotita), marmote, soareci etc.
consumatorii de ordinul al II-lea fiind insecte, sopârle, pasari insectivore sau de prada (de
exemplu, acvila de munte), mamifere.

27
Concluzii
Ecosistemele se află la baza vieţii și a tuturor activităţilor umane.
Bunurile și serviciile pe care le oferă acestea sunt vitale pentru menţinerea
bunăstării, precum și pentru dezvoltarea socială și economică viitoare.
Între beneficiile oferite de ecosisteme se află hrana, apa, lemnul, purificarea
aerului, formarea solului și polenizarea.
Activităţile umane distrug însă biodiversitatea și afectează capacitatea
ecosistemelor sănătoase de a produce această largă varietate de bunuri și servicii.

28
 Bibliografie
1. Anca Ileana Duşcă, Camelia Mihaela Bobaşu-Protecţia ecosistemelor terestre
între necesitate şi realitate,2006;
2. Nicoara M., 2000 – Hidrobiologie (curs), Ed. Univ. "Al.I. Cuza" Iasi;

3. Bogdan Badescu,1999-Protectia Mediului Curs pentru voluntarii din ONG-urile

de mediu,Resita ;
4. http://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/factsheets/Ecosystems%20goods
%20and%20Services/Ecosystem_RO.pdf (Bunurile și serviciile ecosistemelor,
Comisia Europeana, Septembrie )
5. http://eco-ecologie.wikispaces.com/Ecosistemul+de+padure
6. http://padurea56.weebly.com/ecosistemul-unei-p259duri-de-stejar.html
7. http://www.greenpeace.org/romania/ro/campanii/paduri/paduri-in-unesco/?
gclid=CLqx5aO-iMMCFQvItAodZ1kAjQ

29