Istoria botanicii

Botanica (din limba greac, = "iarb") este tiina plantelor o ramur clasic a
biologiei care st alturi de alte ramuri clasice ca anatomia, histologia, biologia celular, fiziologia i
virologia, ct i de ramuri moderne ca: bioacustica, biochimia, biofizica, biogeografia i
biomatematica.
Pn n prezent au fost descrise peste 500.000 de specii de plante, care, att pentru studiile
specialitilor, ct i pentru informarea marelui public, au trebuit sa fie clasificate i denumite.
Sistematica este stiinta care studiaza diversitatea organismelor vegetale si raporturile de
inrudire dintre acestea. Mititelu D. (1979) o defineste ca fiind o stiinta biologica fundamentala, care
compara, descrie si clasifica organismele, in continua evolutie.
Taxonomia vegetala este stiinta care elaboreaza principii si reguli de clasificare ale
organismelor apartinand regnului vegetal (gr. taxis = aranjare; nomos = regula, norma, lege). De
asemenea, taxonomia vegetala elaboreaza metodele de studiu si regulile de descriere si nomenclatura
corecta a plantelor.
Clasificarea organismelor s-a fcut n 5 unit i sistematice mari, denumite regnuri, i anume:
Monera, Protozoa, Fungi, Plantae i Animalia. Plantele fac parte din regnul Plantae. Regnurile, la
rndul lor, au fost mprite n uniti din ce n ce mai mici ca: ncrengtura, clasa, ordinul, familia,
genul, specia. Pe lng acestea au mai fost introduse n unele cazuri i unit i sistematice
intermediare, precum subncrengtura, supraclasa etc. Denumirea speciilor de plante, ca i denumirea
celorlalte specii de organisme, se face folosindu-se nomenclatura binar.
Printele acestei tiine este considerat nvatul grec Teofrast (372 .Hr.287 .Hr.), discipol al
lui Aristotel. Acesta a scris mai multe lucrri despre plante. Cele mai importante sunt Cauzele
plantelor i Cercetarea plantelor n nou cri. Teofrast elaboreaz un sistem de clasificare a plantelor
care s-a folosit pn n secolul XVIII. Un rol deosebit n dezvoltarea acestei tiin e au avut pe plan
mondial cercettori ca Nehemiah Grew (16281711), fondatorul anatomiei plantelor, John Ray
(16261704), fondatorul taxonomiei plantelor, Rudolf Camerer (16651721), descoperitorul organelor
sexuale la plante i Carl von Linn (17071778), genial botanist al secolului XVIII.
Contribuii n cunoaterea plantelor au adus i nvai romni precum stolnicul Constantin
Cantacuzino (16501716), care a alctuit cea mai veche hart geobotanic romneasc, Dimitrie
Brndz (18461895) fondatorul botanicii romneti, Florian Porcius (18161906) unul dintre cei mai
de seam creatori ai terminologiei botanice romnesti, Iuliu Prodan (18751959), marele ctitor al
Florei Romniei, Emanoil C. Teodorescu (18661949) ntemeietorul colii de algologie din Romnia
i Traian Svulescu (18891963), fondatorul colii romneti de fitopatologie.
Primele lucrari de cercetare botanica au fost cele floristice. Acestea descriau numeroase specii
raspandite in diferitele regiuni ale tarii, dar nu aduceau contributii la clasificarea plantelor.
Printre cei care s-au ocupat de inventarierea si raspandirea plantelor in diferite regiuni ale tarii
s-au numarat:

J. BAUMGARTEN, F. SCHUR, M. FUSS, F. PORCIUS in Transilvania;

J. HEUFFEL in Banat;

J. CZIHAK si J. SZAB in Moldova;

Fr. HERBICH in Bucovina;

I. CARACAS in Muntenia;

V. IANKA in Dobrogea.

Prima lucrare de sinteza asupra florei tarii noastre Prodromul florei romane a fost
publicata de Dimitrie BRANDZA in 1879. Aceasta cuprinde circa 2100 de specii clasificate dupa
sistemul linean.
Taxonomia filogenetica este marcata la noi in tara de lucrarea lui Dimitrie GRECESCU,
Conspectul florei Romaniei (1898). Sistemul elaborat de GRECESCU clasifica circa 2500 de plante,
inspirat fiind in buna parte de cel elaborat de JUSSIEU.
Alexandru BORZA este autorul primului sistem original de clasificare filogenetica in care
subliniaza filiatia, vechimea, volumul si rangul taxonilor (1925). Mai tarziu, in 1948, publica
Conspectul Florei Romaniei in care urmeaza sistemul lui Engler.
Iuliu PRODAN publica in Determinator al plantelor ce cresc in Romania (1923) numeroase
monografii taxonomice (Achillea, Centaurea, Rosa, Iris) si primele lucrari de botanica aplicata.
Cea mai importanta si completa lucrare in taxonomia romaneasca este Flora Romaniei
(1952-1976), opera in 13 volume elaborata de 25 de botanisti sub redactia lui Traian SAVULESCU.
Cel mai recent determinator, Flora ilustrata a Romaniei (2000), publicat de Vasile
CIOCARLAN.
Istoria folosirii plantelor spontane in alimentatia omului
In primele faze ale evolutiei sale, omul a fost culegator si vanator. In aceste ipostaze el
continua, pe o treapta superioara, practicile de obtinere a granei la care apelau si animalele din
mijlocul carora s-a desprins. Initial, plantele consumate de omul primitiv apartineau florei spontane.
Hrana lui consta in fructe si seminte comestibile, diverse radacini, rizomi, tuberculi si bulbi, frunze si
lastari (tulpini), ciuperci, etc. O parte din aceste produse erau cunoscute ca fiind comestibile din
experienta anterioara. Altora li s-a dovedit aceasta calitate, fie in urma observatiilor asupra hranirii
unor animale fotofagem fie prin tatonari pe propriul organism. S-a ajuns, in decursul a mii de ani, la
identificarea mai multe sute de specii de plante superioare si ciuperci comestibile, care , alaturi de
vanat si peste constituiau grana de toate zilele a populatiilor din diverse regiuni.
Trecand la stadiul de agricultor, omul a inceput sa renunte la o buna parte dintre plantele
salbatice, hrana sa bazandu-se de acum pe speciile de cultura care erao o sursa mai sigura de substante
nutritive, mai indestulatoare si mai bogata in amidor si proteine.
In antichitate , plantele alimentare salbatice inca mai jucau un rol important in hrana omului.
Stau marturie in aces sens o serie de izvoare scrise care amintesc, intre altele , de consumarea
macrisului, cresonului izvoarelor, salatei-mielului, telinei, sparanghelului, nalbei, a unor specii de
usturoi salbatic, s.a. Pana la intoarcerea salatei si a spanacului din Asia Mica, nalba era, in Europa,
alaturi de spanacul-ciobanului, o leguma mai pretuita. Insemnarile antice, indeosebi grecesti si latine,
mai informeaza despre utilizare in arta culinara a lastarilor de ghimpe si osul-iepurelui, a mentei si
pelinului, a tartanului pe care soldatii lui Cezar il mancau preparat cu lapte. Stirul mic era apreciat ca
legume nu numai de greci si ramani, dar si de alte popoare, cum erau etiopienii, care obtineau din
semintele lui o faina folosita la prepararea painii. Il apreciau si dacii ca planta medicinala si
alimentara, numindu-; bliss au bles. De astfel, geto-dacilor le erau familiar si alte plante precum
urzica , iarba grasa, limba-mielului, hameiul, salata-de-iarna (baba-caprei), patlagina, scaiul-cantului,
papalaul, murul, socul, bozul, menta, cimbrisorul, musetelul pe care le foloseau in primul rand ca
plante medicinale, dar cu siguranta si ca specii alimentare .
Cunostintele referitoare la plantele alimentare s-au imbogatit treptat. A crescut numarul
acestoram prin introducerea in cultura a noi plante. S-a renuntat tot mai mult la speciile salbatice, fara
insa a fi excluse complet din meniuru. Din listele de marfuri ce se schimbau intre Ardeal si Tara
Romaneasca in prima jumatate a secolului XVIII-lea aflam desprea consumarea anisonului, ardeilor,
cartofilor, patlagelelor, rosii, ghimberului, cuisoarelor, rozmarinului, etc. Cartea de bucate a lui

Mihaiu (1749) vine cu noutati ca udagaciul (aloe), coriandrul, molotreul (fenicul), cimbru, etc.
Bucataria transilvaneana intrebuinta in anii samptezeci ai secolului amintit spanacul, conopida,
anghinarea, gulia, sfecla, ridichea, cresonul, telina, macrisul, magheranul, pastarnacul, hameiul,
cicoarea, mustarul, anasonul, pelinul negru, etc.
Vremurile de restriste, calamitatile natural, etc ii obligau pe tarani sa apeleze, nu de putine ori,
la plantele alimentare din flora spontana. Astfel, spun cronicile, intre 1815-1817 a cazut peste
Transilvania o foamete din cele mai infricosate, cea ce a obltigat saracimea sa adune diverse plante
precum stir, libido, urzici, limba boului, macris si alte buruieni pe care le fierbeau si inacreau cu
mere acre sau ce mai aveau prin gradini, si asa isi mai astamparau foamea. Si peste Moldova si Tara
Romaneasca s-au abatut vremuri grele, cand muloti dintre saracime mancau radacini de papura ori
sapau buruieni ce gaseau prin paduri si ciulini si cu acelea au trait toata iarna.
Astazi se apeleaza selective la fructele si legumele din flora spontana preferandu-se acele
specii care sunt appreciate ca delicatese (salata-mielului, urzica, leurda, macris, luminita, nalba,
zmeura, mure, coacaze, cires, melisa, chimen, etc). Dintre speciile comestibile din flora spontana a
tarii noastre, in present se ultilizeaza numai aproximativ 70, adica mai putin de jumatate din numarul
celor folosite de taranii romani in urma cu o jumatate de secol.
Flora spontana a Romaniei si valoare alimentara a plantelor
Plantele alimentare din flora spontana au fost si sunt appreciate nu numai pentru continului
lor in substante nutritive precum zaharuri, protein, grasimi, si si pentru efectele terapeutice
determinate de continului lor ridicat in saruri minerale, vitamin, enzyme, fibre, etc. La acestea se
adauga gustul placut si aromele foarte variate, senzatia de prospetime, aspectul esthetic, etc, care
stimuleaza pofta de mancare. Fiind alcalinizantre pentru organism, legumele contracareaza actiunea
acidifianta a carnii si a preparatelor de origine animal. E adevarat ca, in multe cazuri, legumele si
fructele singure nu dau satietate si de aceea, trebuie combinate cu produse de origine animal sau
plante cultivate, mai bogate in protein. Sunt insa si plante spontane culinare cu un continut ridicat in
astfel de substante, care pot constitui singure un aliment hranitor. Asa sunt semintele de bob-de-tarina
(cu pana la 35% proteine) si cele de mazariche (cu 31-40%), semintele de mustar negru (30 %
proteine), fructele de chimen (pana la 22%). Cantitati apreciabile de protein contin si pastaile (cu
boabe) de drobita, rizomii de crin-de-balta, sparanghelul, nalba, hibernaculii de sageata-apei, etc.
La fel de hranitoare sunt si plantele care depoziteaza in tesuturile lor amidon. Intre acestea
amintim cornaciul (cu pana la 52% amidon), castanele comestibile (cu 40%), hibernaculii de sageataapei (35%), jurul si semintele de zimbru (circa 30%), radacinile de lemn dulce (20-30%), precum si
radacinile de aglica, rizomii de crin-de-balta, ferica-de-camp si trestie, tuberculii de poroinic,
sporangia de trioias-de-balta, semintele de stir, etc.
O alta serie de plante au calitati energetice datorita continului ridicat de glucide (zaharuri).
Este cazul maceselor (pana la 30%), al napilor porcesti (pana la 20%), al sucurilor de fructe si sevelor
de artar, paltin-de-munte si mesteacan (15-20%), pastarnac si barba-caprei (pana la 17%), coacazelor
negre si zmeurei (13%), coacazelor rosii si agriselor (pana la 10%). Substante glucidice, intr-un
procent apreciabil, contin si rizomii de feriguta si de nuferi, radacinile de angelica, ciresele salbatice,
paducelele, scorusele, coacazele-de-munte, etc.
Dintre speciile bogate in lipide amintim in primul rand alunele (cu pana la 63% ulei gras),
semintele de mustar alb (47%) si negru (23-35%), samburii de singer si semintele de zimbru (4045%), semintele de lubit (31%), jirul (23%), precum si semintele unor crucifere ca mirodenia,
crusateaua, hrenita, varza-de-mare, etc.
Cat priveste vitaminele si sarurile minerale, este unanim recunoscuta intietatea legumelor si
fructelor comparativ cu produsele de origine animala.

Bibliografie
- Constantin Dragulescu- Plantele alimentare din flora spontana a Romaniei, Editura Sport-Turism,
Bucuresti, 1991
- http://www.creeaza.com/referate/botanica/Taxonomie-vegetala-Metode-de-c355.php
- www.wikipedia.org