DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII

Definiţii; Terminologie
Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se ocupă cu cercetarea,
studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor pomicole, având ca
obiectiv stabilirea celor mai corespunzătoare măsuri tehnologice, în scopul obţinerii unor recolte
mari, constante şi de calitate superioară.
Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină:
Pomus, i = pom, cultura = cultivare, îngrijire.
Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor fundamentale
(botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în prezent se dezvoltă în strânsă dependenţă cu acestea.
Ca disciplină didactică pomicultura cuprinde:
Pomicultura generală (biologia, ecologia şi tehnologia comună tuturor speciilor);
Pomicultura specială (completează pomicultura generală prin studiul particularităţilor de
creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri, stabilind tehnologii diferenţiate).

Legătura pomiculturii cu alte discipline

Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea părţilor componente ale
pomilor şi arbuştilor fructiferi etc.
Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procese metabolice esenţiale ale pomilor cum ar fi:
creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa la diferiţi factori de stress, procesele
biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc.
Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii speciale, prin
rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică
mai mare.
Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, având
în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor atât prin măsuri curative cât şi
preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică.
Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice ale culturii
pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi nutriţia plantelor.
Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la amplasarea,
organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe diferite tipuri de terenuri.
Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale solului,
recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol pentru cultura unei anumite specii sau soi.
Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind recoltatul,
manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora.
Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul pomicultorului
printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui
profit maxim.

Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii

La început cele două ramuri ale pomiculturii, cea generală şi cea specială se interferau până la
formarea aceluiaşi întreg.
Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste 10000 ani înainte de
Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc.
Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele Ramayana şi Indica scrise de
Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc.
Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în Mesopotania (604-563 î.H.).
Teofrast (374-287 î.H.) descrise primele plante şi soiuri de pomi iar mai târziu Pliniu cel Bătrân
(23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr, piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări
importante care includeau şi descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varron etc.
În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomicultură de o valoare incontestabilă unele din
acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de Serres (1539-1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le
Lectier publică un catalog al soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans).
 În 1686 J. Merlot şi Clode Saint-Etienne publică Traité de Connessance des bons fruits.
Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări importante de selecţie şi
ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt Duhamel du Moucean (1770-1782) în Franţa, Knoop
în Olanda, N. Hardenpont (1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795-
1869) în SUA, Kraft în Austria a publicat "Pomona Austriaca".
În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi. Acesta publică în 1880
"Dictionnaire de pomologie" în şase volume în care sunt descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este
publicat un Album de pomologie cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă.
În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi publică în şase volume
pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt descrise peste 600 de soiuri.
În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii "Pomona Italica". Tot în Italia
apare în acestă perioadă "Trattto di Frutticoltura".
Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther Burbank, Thadeus
Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A. Knight, W. Hooker.
Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers - Modern fruit science; M.
Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini - Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-Obstbau; Morettini,
Kolesnikov, Michael Gautier, S. Trocme, R. Gras, etc.
Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a Facultăţii de Horticultură Iaşi.
În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându-se practic odată cu
poporul român.
Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că pomicultura este o preocupare
foarte veche.
Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400).
Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară roditoare şi foarte
plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” …
La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul Vătaful şi Frăsinei să-şi
oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” …
Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie mai multe soiuri locale
de măr, prun, cireş etc.
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie numeroase soiuri
autohtone de pomi.
Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din Transilvania este lucrarea
anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum Valachicum latinum.
În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia (1878), Istriţa (1893),
Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele dintre acestea funcţionând şi în prezent.
Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri valoroase îi amintim pe: Ion
Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion
Henţescu (Pomologie 1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu, I.
Haşegam, D. Alessin. ş.a.
După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii o desfăşoară: G.
Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N. Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a.
S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi Pomologie. O lucrare de
referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o reprezintă Pomologia României editată în opt
volume, la care şi-au adus contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi
mai sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi, I. Modoran, M.I. Neagu,
A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a.
Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M. Popescu, I. Isac, P. Parnia, V.
Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a.
De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi Prunul sub
coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu etc.

Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi

Valoarea alimentară a fructelor
Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală care intră în alimentaţia umană
aşa cum le produce planta, fără adausuri sau prelucrări. Acestea au în compoziţia lor, în diferite procente,
grăsimi, proteine, glucide, celuloză, vitamine şi săruri minerale.
 Prin conţinutul ridicat în apă, fructele participă la rehidratarea organismului uman şi, totodată, datorită
zaharurilor pe care le conţin şi care pot fi uşor oxidate, rezultă energia necesară activităţii vitale a
organismului. Acizii organici contribuie la stimularea apetitului, combat oboseala, au o acţiune bactericidă etc.
Substanţele minerale contribuie la osificarea scheletului, influenţează creşterea organismului, activitatea unor
glande cu secreţie internă etc. Celuloza, substanţele pectice şi taninice joacă un rol important în creştere şi
dezvoltare. Aromele stimulează secreţia gastrică şi intestinală, apetitul etc.
Necesarul lunar este asigurat cu fructe proaspete, depozitate, conservate sau congelate. Proporţia
fructelor industrializate va spori în perspectivă la 40% din total.

Valoarea terapeutică a fructelor

Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos, ci şi în regimuri alimentare
recomandate multor categorii de boli.
Majoritatea fructelor ajută digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă secreţie de
salivă, stimulează activitatea sucurilor gastrice şi reglează funcţiile intestinale. Rol deconstipant au:
merele, perele, gutuile, prunele, piersicele şi caisele. Ele au importanţă majoră în prevenirea cancerului
intestinului gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemenea, fructele au rol în combaterea colibacilozei.
Totodată, merele, gutuile şi perele constituie mijloace de tratare a diareei.
Hipertensiunea arterială se reduce sau chiar se combate printr-un consum raţional de fructe.
Merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină, reduc colesterolul fiind
recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de miocard.
Datorită fructozei pe care o conţin (merele, perele) sunt recomandate bolnavilor cu dereglări
hidrocarbonate.

Valoarea economică a fructelor

Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari decât cele obţinute din
cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază între 50-200% de unde rezultă că din cultura pomilor se pot
obţine venituri importante, surse de acumulări atât pentru pomicultori, cât şi pentru economia naţională.
Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în pantă (din zonele
colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa în condiţii avantajoase suprafeţele mici de
teren din jurul locuinţelor.
În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului.
Fructele constituie o importantă sursă de devize prin valorificarea acestora la export. Totodată, ele
constituie o materie primă valoroasă pentru industria alimentară.
Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului.

Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră

Pe plan mondial pomicultura ocupă o suprafaţă de cca. 90 mil. ha, respectiv 6,4 % din suprafaţa
agricolă (1400 mil. ha).
Analizând evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial, pe ţări sau specii se remarcă diferenţe
semnificative de la un an la altul, datorită variaţiei factorilor climatici, dar mai ales, alternanţei de rodire
şi în mod deosebit, la măr.
Datele din tabelul 1.3., prezintă volumul şi evoluţia producţiei de fructe în ultimii 45 de ani. Se
constată că cca. 70 % din producţia mondială de fructe în anii 1995-2000, o constituie trei specii şi
anume: bananierul (55 904 –66 900 mil. t); portocalul (59 3114 - 65 924 mil. t) şi mărul (50 353 - 59 115
mil. t).
Producţia de mere, pe continente aşa cum reiese din tabelul 1.4., a rămas în general constantă, o
creştere însemnată a îregistrat China, care produce peste 20 mil. t. Aceiaşi tendinţă de creştere a
producţiei de mere se înregistrează în Polonia (peste 3 mil t) şi Turcia (2,5 mil. t). În ultimul deceniu, în
unele ţări din Europa se constată că producţiile prezintă oscilaţii de la un an la altul, deşi deţin majoritatea
suprafeţelor cu plantaţii intensive.
Dintre tendinţele care se manifestă pe plan mondial privind dezvoltarea pomiculturii amintim:
-Intensivizarea plantaţiilor pomicole prin utilizarea unor soiuri noi, foarte precoce şi productive (de
tip spur), a unor portaltoi de vigoare redusă, diversificarea sistemelor de conducere a pomilor precum şi
prin aplicarea unor verigi tehnologice cu rol esenţial în agrotehnica modernă (irigare, fertilizare,
mecanizare).
 -Concentrarea speciilor pomicole în bazinele şi centrele consacrate, cu posibilităţi de irigare, oferă
condiţii edafice şi climatice specifice asociaţiei soi-portaltoi, în vederea obţinerii de producţii mari de
fructe , de calitate, constante an de an.
Pentru măr şi păr sunt consacrate bazinele pomicole: Valea Padului (Italia), Valea Garone şi Valea
Loarei (Franţa), Câmpia Tisei (Ungaria), Valea Mariţei (Bulgaria), Valea Dâmboviţei (România).
-Modernizarea sortimentului pomicol, prin reducerea numărului de soiuri cultivate din fiecare
specie, crearea de soiuri rezistente sau imune la boli şi dăunători, Utilizarea unor soiuri cu caracteristici
specifice plantaţiilor de mare densitate: vigoare redusă, precocitate, productivitate, valoare alimentară
ridicată, solicitare pe piaţă.

Situaţia actuală şi tendiţele dezvoltării pomiculturii în ţara noastră

Pomicultura pe teritoriul ţării noastre este bine reprezentată prin cultura a diverse specii şi soiuri,
care găsesc condiţii pedoclimatice foarte favorabile pentru creştere şi fructificare, asigurând un consum
eşalonat de fructe pe toată durata anului.
Pe baza tradiţiei milenare a culturii pomilor cât şi a extinderii suprafeţelor ocupate de pomi,
pomicultura a devenit în timp o ramură de bază a agriculturii, care dispune de o infrastructură bine
definită şi recunoscută pe piaţa internă şi externă.
Analizând datele statistice privind patrimoniul pomicol, reiese că, acesta a deţinut o pondere
însemnată, respectiv de la 184 200 ha în 1950 (după război) şi până la 428 400 ha în 1970.
La nivelul anului 2000, patrimoniul pomicol era de 239,9 mii ha, din care 208,1 mii ha total livezi.
Livezile pe rod ocupă suprafaţa de 198,6 mii ha.
În ce priveşte suprafeţele ocupate de fiecare specie cultivată în ţara noastră, după datele statistice
(FAO, 2001), prunul deţine primul loc cu 98 000 ha, urmat de măr cu 82 000 ha, de cireş şi vişin cu 12 500
ha, păr cu 7 000 ha, cais cu 5 490 ha, piersic cu 5 000 ha, nuc cu 2 370 ha, căpşun 1 650 ha (tabelul 1.).
Tabelul 1.
Suprafaţa ocupată cu pomi în România
Supraf
aţa 1990 1993 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
ha
Măr 81000 100000 85620 81480 81020 79490 80500 82000 73000 70000
Păr 9800 9200 7549 7205 6633 6483 6500 7000 5853 6000
Prun 90000 83000 102280 100170 98610 99150 95000 98000 96000 96000
Cireş+
17400 16200 13370 12900 12300 11950 12000 12500 10400 11000
vişin
Cais 7900 7300 6460 6030 5810 5490 5490 5490 3632 3500
Piersic 7200 6800 6390 5880 5310 5020 5020 5000 3687 3500
Nuc 2500 2400 2500 2370 2320 2370 2370 2370 2051 2000
Căpşun 4500 1800 1320 1420 1420 1430 1590 1650 1765 1800

Sub aspectul suprafeţelor cultivate, se consideră că, acestea sunt suficiente, pentru asigurarea unor
producţii de fructe, care să acopere necesarul consumului de fructe pentru populaţie şi chiar pentru export,
dar numai, în condiţiile obţinerii unor produucţii medii ridicate de : 10-15 t/ha la măr şi păr; 6-8 t/ha la
prun; 7-8 t/ha la cireş şi vişin; 10-12 t/ha la cais şi piersic etc.
În condiţiile ţării noastre, pomicultura este cantonată în zonele colinare subcarpatice, în vestul
Transilvaniei, în Banat, iar pentru speciile termofile în sud, sud-est şi în vestul ţării.
Producţia totală de fructe obţinută în anul 2002 a fost de 1 275 mii t, evoluţia acesteia fiind influenţată în
decursul anilor de numeroşi factori (inclusiv climatici), care au determinat ca limitele inferioare să fie de
numai 917 400 t în anul 1995, cea mai slabă producţie de fructe din ultimii 33 de ani până la 2 182 500 t în
anul 1993, considerată cea mai mare producţie obţinută de-a lungul timpului în România.
Dintre judeţe cu o pondere mare în producţia de fructe se remarcă: Argeş 132 613 t; Dâmboviţa 91 289
t; Vâlcea 74 346 t; Cluj 67 397 t; Sălaj 45 235 t; Caraş-Severin 46 968 t; producţii la nivelul anului 2000.
Producţia de material săditor pomicol a avut o evoluţie ascendentă, odată cu începutul intensivizării
pomiculturii româneşti (anii 1960-1962) şi s-a accentuat după 1977 odată cu creşterea numărului de
staţiuni pomicole şi a pepinierelor aflate în subordine acestora, ajungându-se la 42 de pepiniere.
După 1990, cerinţele de material săditor pomicol s-au redus an de an, datorită faptului că nu s-au
mai înfiinţat noi plantaţii comerciale, repectiv de la 10 483 mii pomi altoiţi la 1 004 mii în anul 2000.

Tendinţe de perspectivă în cultura pomilor

În ţara noastră se urmăreşte intensivizarea culturilor pomicole prin:
 - utilizarea soiurilor de mare randament, asociate cu portaltoi de vigoare scăzută;
- valorificarea superioară a condiţiilor ecologice;
- producerea materialului săditor prin metode moderne, L.T.V.;
- reducerea numărului de soiuri la toate speciile;
concentrarea şi specializarea producţiei în bazine şi centre pomicole consacrate;
- micşorarea volumului de manoperă în livadă etc.
Pentru a opri diminuarea producţiilor, pomicultorul trebuie să fie permanent informat şi sprijinit
pentru a aplica tehnologiile existente şi a adapta o serie de inovaţii care ţin de ameliorare şi genetică în
vederea folosirii materialului biologic valoros, pe specii şi soiuri, de fertilizare şi agrotehnică, combaterea
integrată a bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a tehnologiilor mecanizate, de menagement şi marketing
specifice producţiei pomicole.
Pentru a recepta aceste informaţii pomicultorii trebuie să se instituie într-un sistem unitar de
consultanţă care să ofere tehnologii moderne şi să le asigure o cultură solidă de specialitate.
Indiferent de structura producţiei şi dimensiunile exploataţiei, pomicultorul trebuie să ştie că
dezvoltarea producţiei pomicole poate fi analizată funcţie de două grupe de factori şi anume:
- factori esenţiali ce ţin de piaţa de desfacere, modificarea tehnologiilor, materiale şi echipamente
din dotare şi mijloacele de transport;
- factori stimulativi, care privesc ameliorarea terenurilor, creditele acordate, servicii de asistenţă
oferite, acţiuni de grup de tip asociativ, încadrarea producţiei în strategia agricolă regională şi naţională.
La aceşti factori se mai adaugă apropierea de zone urbane ce crează pieţe de desfacere, cerinţe
pentru export sau intern, funcţie de puterea de cumpărare.
Procesul de elaborare a noilor tehnologii este legat direct de producător, care ajută specialiştii din
cercetare să abordeze problemele majore. Transferul şi difuzarea noilor tehnologii trebuie să parcurgă
următoarele etape.

ORGANOLOGIE POMICOLĂ

Pomii şi arbuştii fructiferi reprezintă biosisteme formate din două subsisteme, condiţionate
biologic:
- subsistemul rădăcină sau bioelementele hipogee;
- subsistemul tulpină sau bioelementele epigee.
Pomii cultivaţi sunt simbionţi proveniţi din asocierea prin altoire a doi parteneri compatibili, care
fiziologic se influenţează reciproc:
- portaltoiul (hipobiontul) = rădăcina;
- altoiul (epibiontul) = tulpina.
În lipsă de compatibilitate între altoi şi portaltoi se interpune intermediarul (mezobiontul).
În cultură se întâlnesc pomi si în special arbuşti fructiferi pe rădăcini proprii (nealtoiţi). Aceştia
pot fi obţinuţi direct din sămânţă sau pe cale vegetativă (marcote, butaşi, drajoni, microînmulţire).

BIOELEMENTELE HIPOGEE (RĂDĂCINA)

Bioelementele hipogee ale pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt situate sub nivelul solului şi
alcătuiesc rădăcina sau subsistemul radicular.
Aceste se clasifică după mai multe criterii:

1. În funcţie de origine - rădăcini embrionare, provin din radicula embrionului seminal

- rădăcini adventive, rezultate din periciclul tulpinii sau rădăcinii
(întâlnite la plantele înmulţite vegetativ: marcotaj, butăşire, microînmulţire, portaltoi vegetativi, arbuşti
fructiferi, unele soiuri de vişin şi prun).

2. După dimensiuni, funcţii, longevitate:

a) rădăcini de schelet şi semischelet - ramificaţii groase de ordinul I, II, III, au grosime de 3 mm -
20 cm şi o lungime de 3 cm - 8 m, iar durata de viaţă aproape egală cu a pomului, având ca funcţii
ancorarea în sol, conducerea sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă.
 b) rădăcini fibroase sau de garnisire - ramificaţii de ordinele IV, V, VI ale rădăcinilor de schelet.
Sunt scurte, de câţiva mm sau cm, iar diametrul sub 3 mm. Au o durată de viaţă scurtă până la 1 an.După
structură şi funcţii rădăcinile fibroase se clasifică în:
- rădăcini axiale - terminaţiile rădăcinilor de schelet şi semischelet cărora le asigură creşterea şi
ramificarea. Au lungimea de 10-25 mm, culoare albă, structură primară, prezintă un chimiotropism
accentuat. Se formează în număr mare la pomii tineri şi evoluează în răd. intermediare şi răd.
conducătoare.
- rădăcini absorbante sau active - sunt subţiri 0,3-1mm, scurte 0,1-4mm, de culoare albă,
suculente, au structură primară, poartă numeroşi perişori absorbanţi şi la unele specii pot forma asociaţii
simbiotice cu ciuperci micoritice (nuc, alun, castan, gutui, măr, păr, vişin, prun). Au funcţia de absorbţie
din sol a apei şi a substanţelor minerale. Au o durată de viaţă scurtă, 15-25 zile şi sunt într-un proces
contiuu de reînoire.
- rădăcini intermediare - fac trecerea de la răd. absorbante la cele conducătoare, au dimensiuni
reduse, culoare gri.
- rădăcini conducătoare provin din cele intermediare, au culoare brună sau brună închis şi se
transformă în răd. de semischelet şi schelet.

3. După direcţia de creştere:

- rădăcini orizontale - cresc aproape de suprafaţă, au unghiul geotropic mare = 60-90o, se situează
prioritar la adâncimea de 20-80 cm şi reprezintă 80-90% din totalul răd.
- rădăcini oblice - au unghiul geotropic de 30-60o , sunt situate în sol până la 0,5-3 m, reprezintă
10-15% din total.
- rădăcini verticale - au unghiul geotropic de 30o, adâncimea în sol până la 5-10 m, reprezintă 5-
15% din total.

BIOELEMENTELE EPIGEE (TULPINA)

Bioelementele epigee ale plantelor pomicole sunt cele situate deasupra nivelului solului şi
alcătuiesc tulpina. Speciile pomicole prezintă vigoare diferită şi pot forma una sau mai multe tulpini
astfel, după aspectul generalde creştere (habitus) acestea se clasifică:
- pomi propriu-zişi, cu o tulpină longevivă de vigoare variabilă;
- arbustoizi, au 2-4 tulpini de grosime şi înălţime diferită;
- arbuşti, au numeroase tulpini subţiri, slab ramificate;
- semiarbuşti, au numeroase tulpini semilemnoase care trăiesc numai 2 ani;
- plante semierboase, au tulpina scurtă, parţial îngropată în sol.
Tulpina pomilor este formată din trunchi şi coroană.
TRUNCHIUL - porţiunea bazală, neramificată a tulpinii. În funcţie de sistemul de cultură a
pomilor poate avea dimensiuni diferite:
30 - 40 cm, trunchi pitic, plantaţii superintensive;
40 - 60 cm, trunchi mijlociu, plantaţii intensive;
60 - 100 cm, trunchi supramijlociu, plantaţii clasice;
100 - 180 cm, trunchi înalt, plantaţii de aliniament.
COROANA reprezintă totalitatea ramificaţiilor tulpini:
- bioelementele permanente - cu durată lungă de viaţă;
- bioelementele semipermanente - cu durată medie de viaţă;
- bioelementele cu durată scurtă de viaţă.

1. Bioelementele permanente sunt reprezentate de scheletul coroanei. Acestea trăiesc cât şi

pomul şi au rolul de a susţine toate celelalte organe ale coroanei. Scheletul este format din axul coroanei
şi ramurile de schelet de ordinul I (şarpantele)şi ordinul II (subşarpantele).
Axul asigură creşterea în înălţime a pomului şi este reprezentat de ramura centrală a coroanei care
creşte în prelungirea trunchiului pomului. Prelungirea anuală a axului = săgeata. Prin ramificare laterală
formează ramurile de schelet ale coroanei. Se întâlneşte la formele de coroană globuloasă cu volum mare
(piramide) sau de volum redus (fus), cât şi la cele aplatizate (palmete).
Ramurile de schelet de ordinul I (şarpante, braţe), se formează prin ramificarea directă a axului.
După modul de inserţie pe ax: - grupate câte 2-3 etaje (piramide, palmete)
- în spirală la distanţe variabile (piramida neetajată).
 Ramurile de schelet de ordinul II (subşarpante) se formează prin ramificarea celor de ordinul I şi
dispuse la majoritatea formelor de coroană bilateral-altern-extern.
Unghiul de ramificare sau de creştere este unghiul format între ramura analizată şi linia verticală,
imaginară ce trece prin punctul ei de inserţie.
Unghiul de divergenţă sau de deschidere se referă la unghiul format, în plan orizontal, între două
şarpante alăturate din cadrul aceluiaşi etaj.

2. Bioelementele semipermanente, se înlocuiesc periodic.

Ramurile de semischelet sunt ramificaţii de ordin superior (III-V), suportul de susţinere a
ramurilor de rod, muguri, lăstari, flori, fructe. Au dimensiuni reduse 10-100 cm lungime şi 1-2 cm
diametru. Se intervine asupra lor prin scurtare pentru revitalitalizare sau suprimare a celor îmbătrânite
care îndesesc coroana.
Ramurile de rod se formează pe ramurile de semischelet sau chiar pe cele de schelet în funcţie de
specificul de fructificare.

3. Bioelementele cu durată scurtă de viaţă: muguri, lăstari, frunze, flori, fructe, au durata de
viaţă de câteva zile (florile) sau 2-3 ani muguri dorminzi.
Mugurii - sunt biolemente de creştere şi rodire care se formează anual pe lăstari, în axila
frunzelor sau chiar pe rădăcini. După poziţia pe ramură mugurii pot fi: terminali, axilari, dorminzi,
adventivi.
- Mug. terminali au poziţie apicală pe ramurile de 1 an, dominanţă apicală asupra celorlalţi
muguri. Pot fi vegetativi, la lăstarul terminal de prelungire sau de rod (mixti), la pomacee.
- Mug. laterali (axilari) situaţi la nodurile meritalelor. Pot fi solitari (măr, păr, cireş, vişin) sau
grupaţi câte 2-6 astfel: 1 mugur principal restul fiind mug. stipelari suplimentari colaterali sau seriali.
- Mug. dorminzi situaţi axilar la baza ramurilor anuale sau multianuale. Pornesc în vegetaţie în
cazul tăierilor puternice, a mutilării accidentale sau în cazul pomilor bătrâni dând naştere la lăstari lacomi.
- Mug. adventivi au poziţie nedeterminată, situaţi pe ramuri şi pe rădăcini.
După funcţiile pe care le îndeplinesc mugurii pot fi:
- Mug. vegetativi, asigură creşterea şi ramificarea tulpinii şi înmulţirea prin altoire. În alcătuirea
lor se distinge un con de creştere, primordii foliare şi solzii protectori.
- Mug. de rod provin din mugurii vegetativi prin inducţia antogenă şi diferenţiere ulterioară. Şi
aceştia pot fi:- floriferi, alcătuiţi din: 1 floare la cais, piersic, migdal
1-2 flori la prun
inflorescenţă la cireş şi vişin
- mixti alcătuiţi dintr-o rozetă de frunze şi o inflorescenţă (măr şi păr)
lăstar fertil cu o floare terminală (gutui)
lăstar fertil cu inflorescenţe axiale (arbuşti)
Lăstarii sunt organe de creştere care provin din evoluţia mugurilor vegetativi. Pot avea lungimea
de 1-150 cm, culoare verde, sunt formaţi din noduri şi internoduri, poartă frunze în axila cărora se
formează noi muguri. Pot fi lăstari terminali, laterali, concurenţi, anticipaţi, lacomi, fertili. Lăstarii la
sfârşitul perioadei de vegetaţie, după căderea frunzelor, devin ramuri anuale.
Frunzele sunt organe vegetative care se formează pe lăstarii proveniţi din mugurii vegetativi şi mixti.
Florile
Fructele

CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE

După caracterele frunzelor:- cu frunze simple:- cu limb întreg
- cu limb lobat
- cu frunze compuse:- palmate
- imparipenate
După felul fructelor:- pomacee sau seminţoase (măr, păr, gutui, moşmon, scoruş)
- drupacee sau sâmburoase (cireş, vişin, prun, piersic, cais etc.)
- nucifere (nuc, alun, castan, migdal)
- bacifere (afin, soc, căpsun, frag, mur, măcieş, agriş, cătină etc.)
- specii subtropicale (lămâi, portocal, mandarin, portocal, smochin, rodie,
kiwi, curmal).