Sunteți pe pagina 1din 333

PEDOLOGIE NOTE DE CURS

PREFAŢĂ

Este unanim recunoscut faptul că solul reprezintă avuţia cea mai


importantă a unui popor, iar România a fost cunoscută încă din primele zile ale
existenţei sale ca stat naţional şi unitar ca fiind o ţară cu economie
preponderent agricolă.
Organismele Securităţii Alimentare Mondiale de la FAO au recunoscut
încă din 1974 că obiectivul principal al omenirii este în societatea
contemporană asigurarea necondiţionată a produselor alimentare în cantitatea
şi de calitatea corespunzătoare cerinţei unei vieţi sănătoase. De aici
recunoaşterea indubitabilă că solul reprezintă pentru fiecare popor o adevărată
avuţie naţională, asupra căreia trebuie să-şi orienteze toată atenţia spre a-l
păstra în perfectă stare, condiţii de sănătate şi de productivitate.
Agricultura reprezintă o activitate economică de primă importanţă a
omenirii, deoarece atâta vreme cât oamenii au nevoie zilnică de hrană,
agricultura rămâne de neînlocuit.
Importanţa agriculturii pentru sănătatea alimentară se datorează în
primul rând rolului său de neînlocuit ca furnizor de hrană în cantităţi
îndestulătoare. Apoi, agricultura oferă fiecărei societăţi umane locuri de muncă
şi veniturile necesare existenţei populaţiei din ţările cu industrie în dezvoltare.
Grija pentru păstrarea integrităţii solului, a fertilităţii sale, a însuşirilor
caracteristice dezvoltării armonioase a plantelor cultivate constituie o
necesitate ce trebuie să stea nemijlocit în atenţia organismelor guvernamentale
ale oricărei societăţi bine organizate.
Fertilitatea naturală a solului este o însuşire biologică ce trebuie păstrată
şi dezvoltată. Exploatarea terenurilor destinate agriculturii trebuie să se facă pe
baza cunoaşterii temeinice a solurilor. Obligaţia noastră, a specialiştilor din
cercetare şi din învăţământ sau din producţia agricolă, dar şi din alte domenii
ale economiei naţionale este aceea de a cunoaşte solul, de a-l proteja şi de a-l
apăra împotriva proceselor de degradare.
Producţiile realizate de plantele cultivate depind de respectul şi de grija pe
care omul o acordă pământului, rezervei sale de elemente nutritive şi de apă.
Necesitatea folosirii raţionale a pământului în general, pentru diverse
activităţi umane şi a solului, în mod special, pentru asigurarea hranei, în
conformitate cu cerinţele dezvoltării durabile şi ale protecţiei mediului
înconjurător, a determinat şi în ţara noastră introducerea unui sistem complex
de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor resurselor naturale.
Realizarea unei baze de date privind aprecierea economică a terenurilor
agricole va permite gestionarea optimă a acestora. De asemenea, datele

1
respective vor permite stabilirea unor taxe şi impozite echitabile, precum şi un
preţ real al pământului.
Lucrarea de faţă este o sinteză a datelor din literatura de specialitate cu
privire la formarea şi evoluţia solurilor, la însuşirile lor fizice, chimice şi
biologice, la clasificarea lor sub aspect pedogenetic şi agroproductiv şi se
adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de agricultură, cadastru
precum şi specialiştilor care au nevoie de cunoştinţe despre sol şi despre
capacitatea lui de producţie, despre sugestii privind posibilităţile de corectare a
însuşirilor lui nefavorabile creşterii plantelor.
Lucrarea este structurată pe două părţi. În prima parte se abordează
probleme de pedologie generală, iar în cea de a doua se prezintă elemente
legate de evaluarea resurselor de sol.

Autorul

2
PARTEA I-A
PEDOLOGIE GENERALĂ

Capitolul 1

OBIECTUL ŞI ROLUL PEDOLOGIEI


ÎN PRODUCŢIA AGRICOLĂ TUL

1.1. Definiţia şi rolul pedologiei

Pedologia este ştiinţa care cercetează formarea, evoluţia, însuşirile,


clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor. Termenul pedologie
este de origine greacă şi vine de la cuvintele pedon care înseamnă teren, ogor
sau sol şi de la logos care înseamnă ştiinţă, cuvântare, discurs.
Solul, ca obiect de studiu al pedologiei este definit ca un corp natural ce
corespunde stratului superior, afânat al litosferei. Acesta este format dintr-o
succesiune de straturi sau orizonturi care s-au format şi se formează permanent
prin transformarea rocilor şi a materialelor organice, sub acţiunea conjugată a
factorilor fizici, chimici şi biologici, la zona de contact dintre atmosferă şi
litosferă.
Ocupându-se cu studiul solului, care este mediul de viaţă al plantelor şi a
altor vieţuitoare pedologia are un rol important în dezvoltarea producţiei
agricole, fiind indispensabilă specialiştilor ce se ocupă cu aspecte de natură
economică sau socială ale economiei naţionale. Printre acestea:
• evidenţa fondului funciar unic al ţării şi împărţirea lui în fond funciar
agricol, silvic, al apelor, al construcţiilor industriale şi social-culturale, al
drumurilor;
• evidenţa fondului funciar agricol şi repartizarea acestuia pe moduri de
folosinţă: arabil (culturi de câmp şi legume), păşuni şi fâneţe naturale, pomi şi
viţă de vie;
• stabilirea, la nivelul teritoriilor administrative, a arealelor cele mai
indicate pentru diverse specii de plante cultivate, soiuri şi hibrizi;
• fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultivare a solului
(asolamente, lucrări ale solului, combaterea buruienilor etc.), a măsurilor

3
agrochimice (utilizarea îngrăşămintelor, a amendamentelor etc.) şi a lucrărilor
hidroameliorative (irigaţii, desecări, drenaje, îndiguiri);
• prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor de
eroziune, salinizare secundară, înmlăştinire, poluare etc.;
• organizarea teritoriilor agricole;
• fundamentarea dotării tehnico-materiale în agricultură;
• creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a unor
terenuri nefolosite în agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi bălţi);
• recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a
aşezărilor omeneşti şi a diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite
in exploatările curente.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei

Datele privind solul au evoluat de-a lungul dezvoltării societăţii omeneşti.


În comuna primitivă, omul nu a cunoscut agricultura ca pe o preocupare stabilă,
existenţa sa fiind bazată pe preocuparea de culegător şi vânător. Începând din
antichitate au rămas şi s-au păstrat o serie de mărturii şi documente scrise despre
agricultură ca preocupare de bază a omului, întâlnite în operele unor filozofi ca
Hipocrate, Xenophon, Aristotel, Theophrast şi alţii. Pliniu cel Bătrân (29-79
e.n.) a scris opera intitulată „Istoria naturală” în 37 volume, iar Lucius Junius
Moderatus Columella (23-79 e.n.) a scris tratatul de agronomie intitulat „De re
rustica”.
În evul mediu, Europa de vest a cunoscut în secolele al XII-lea şi al XIII-
lea o perioadă de înflorire culturală. Astfel, călugărul dominican Albert le Grand
a dat pentru prima dată unele explicaţii cu privire la nutriţia plantelor. A urmat
apoi o perioadă de decădere a ştiinţelor din cauza dogmatismului şi
obscurantismului caracteristic inchiziţiei, instituţie bisericească creată în prima
jumătate a secolului al XIII-lea.
În secolul al XVI-lea, în Perioada Renaşterii, Paracelsus (1493-1541) a
adus un suflu nou în ştiinţă prezentând importanţa substanţelor chimice. Unul
din cei mai mari savanţi din Franţa în perioada Renaşterii a fost însă Bernand
Palissy (1510-1589), care a adus contribuţii importante în domeniul chimiei şi
geologiei.
Mai târziu, între anii 1600-1750 s-au conturat idei şi concepte importante
au dus la dezvoltarea ştiinţelor solului. Astfel, Johann Rudolf Glauber (1604-
1668), medic şi chimist german, a descoperit acţiunea fertilizantă a salpetrului
(azotat natural de sodiu), iar Carl von Linne (1707-1778) a pus bazele
clasificării sistematice în botanică şi zoologie.
În perioada 1750 – 1849, ştiinţele solului au cunoscut mari progrese, prin
cercetările efectuate de Johan Gattschalk Wallerius de la Uppsala (Suedia) care a
efectuat cercetări asupra humusului din soluri, iar celebrul Lavoisier (1743-
1794) a enunţat principiul conservării materiei şi a sintetizat toate realizările din

4
domeniul chimiei până la acea vreme, deschizând noi domenii de cercetare în
fiziologie, chimie agricolă şi economie.
Un loc important în dezvoltarea ştiinţei l-a avut teoria despre formarea
humusului formulată de Albrecht Daniel Thaer (1752-1828), care considera
humusul ca sursă unică de nutriţie pentru plante (cartea „Fundamentele unei
agriculturi raţionale”). Alţi mari oameni de ştiinţă care au contribuit la
dezvoltarea cunoştinţelor despre sol sunt: Theodor de Saussure (1767-1845), J.
J. Berzelius, Gustav Schubler, Carl Sriengel (1787-1859).
În anul 1840 Justus Liebig (1803-1873) a publicat cartea intitulată „Chimie
aplicată la agricultură şi fiziologie”, lucrare care a stat la baza începutului
industriei de îngrăşăminte chimice. Numeroşi oameni de ştiinţă au studiat apoi
rolul microorganismelor din sol în nutriţia plantelor şi în fixarea azotului
molecular.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut în Rusia aşa-numita
Şcoală naturalistă rusă, care a pus bazele pedologiei ca ştiinţă a solului,
fondatorul acesteia fiind celebrul V. V. Dokuceaev (1846-1903). Concluziile
ştiinţifice şi practice ale acestei şcoli sunt valabile şi astăzi şi ele pot fi:
• solul se formează conform unor legi naturale, sub influenta unui
complex de factori naturali de solificare şi anume: climă, vegetaţie şi
vieţuitoarele animale, rocă, relief, timpul de evoluţie sau vârsta solului;
• fiecare tip de sol, format în condiţii naturale specifice, reprezintă o
individualizare aparte, caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
proprii;
• sub influenţa factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate în
anumite zone caracteristice.
Şi în ţara noastră primele însemnări despre sol ne-au rămas de la Dimitrie
Cantemir (1673-1723) în lucrarea intitulată „Descriptio Moldaviae” (1716) în
care se arată că „pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră”. Mai
târziu, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost primul om de ştiinţă care s-a
ocupat de studiul solului, elaborând monografii asupra judeţelor Putna (1860),
Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) în care prezintă date cu privire la rodnicia
solurilor de atunci şi care este considerat „întemeietorul ştiinţei agricole
moderne”.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost profesorul Gheorghe
Munteanu - Murgoci (1872-1925) care, împreună cu colaboratorii săi P.
Enculescu (1879-1957) şi Em. Protopopescu-Pache (1883-1967) a întocmit
prima hartă generală de soluri a României la scara 1:2.500.000 (1911), însoţită
de o schiţă climatologică. Harta a fost completată prin extinderea cercetărilor şi
lărgirea grupului de colaboratori cu T. Saidel (1987-1967) şi N. Florov (1876-
1948), harta a fost completată şi publicată la Scara de 1:1.500.000 (1927),
reprezentând la acea vreme, una dintre primele hărţi din lume alcătuită pe baza
unui concepţii ştiinţifice moderne. Această hartă a pus bazele cercetării
ştiinţifice pedologice din ţara noastră, ştiinţa solului dezvoltându-se permanent.

5
G. Munteanu - Murgoci a fost unul din iniţiatorii convocării primei conferinţe
internaţionale de agrogeologie (pedologie) care a avut loc la Budapesta în anul
1909. Activitatea desfăşurată de G. Munteanu - Murgoci şi colaboratorii săi a
fost continuată de mari personalităţi ale ştiinţei solului din ţara noastră dintre
care trebuie menţionaţi profesorii: N. Cernescu, M. Popovăţ, N. Bucur, C. D.
Chiriţă, Gr. Obrejeanu, N. Florea, D. Teaci şi alţii.
În anul 1961 a luat fiinţă Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa
Solului, afiliată la „Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului”
La începutul mileniului III, cercetarea pedologică românească este
coordonată la nivel central de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi
Agrochimie (ICPA), care funcţionează în cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole
şi Silvice (ASAS). La nivel de judeţe f ncţionează Oficiile Judeţene de Studii
Pedologice şi Agrochimice (OJSPA). Majoritatea Staţiunilor de Cercetări
Agricole au în dotarea lor şi laboratoare specializate pentru studiul solului.

1.3. Fertilitatea solului

În momentul luării sale în cultură, solul a devenit teren agricol. Acesta


a dispus de la început de o fertilitate naturală sau originală, care provine
de la natură şi este determinată de condiţiile naturale în care s-a format
solul. Dacă se face abstracţie de condiţiile climatice, deosebirea între terenuri
în ce priveşte fertilitate naturală a acestora constă în diferenţa de compoziţie
chimică a stratului lor superior, adică în diferenţa cu privire la conţinutul în
materii nutritive necesare plantelor.

1.3.1. Fertilitatea naturală a solului

Fertilitatea naturală este determinată de ansamblul însuşirilor fizice,


chimice şi biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii
climatice date. Fertilitatea naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică
solului privit a un corp natural în sensul definiţiei dată de Docuceaev.

1.3.2. Fertilitatea efectivă a solului

Două suprafeţe de teren cu aceleaşi însuşiri chimice, care au aceeaşi


fertilitate naturală, pot produce cantităţi diferite de produse agricole datorită
faptului că materiile nutritive din acestea ce pot fi valorificate imediat de
către plante se găsesc sub forme diferite de accesibilitate. Aceasta este
fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în agricultură.
În decursul istorie agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost
modificată prin investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii
tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la aşa-numita fertilitate artificială.

6
Această fertilitate, realizată de om, este de două feluri: potenţată şi de
tranziţie.
Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea productivă a terenurilor
agricole ca rezultat al intensificării agriculturii. Această fertilitate evidenţiază
posibilitatea maximă de creştere a producţiei agricole la nivelul cunoştinţelor
actuale ale ştiinţei şi tehnicii agricole aplicate integral în producţie. Ea
reprezintă o noţiune teoretică, abstractă, însă în acelaşi timp indică drumul,
şi măsurile de luat pentru creşterea fertilităţii solului până la nivelul maxim
permis de cunoştinţele tehnice ale epocii contemporane în vederea creşterii
producţiei agricole pe un anumit tip de sol.
Fertilitatea de tranziţie reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii
potenţate determinată de aportul implementării a unuia sau mai multor factori
de intensificare, pentru creşterea randamentului la hectar şi a eficienţei
economice a producţiei agricole. Fiecare nouă alocare de factori de producţie
determină apropierea fertilităţii de tranziţie de fertilitatea potenţată. Cu cât
gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea de
tranziţie se apropie mai mult de cea potenţată, mai ales atunci când
suprafaţa agricolă ce revine pe locuitor este relativ mai mică.
Între fertilitatea naturală şi cea îmbunătăţită artificial de om există
legături nemijlocite, formând astfel un tot unitar numit fertilitate
economică.
Fertilitatea economică a solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei
productive a muncii de a face ca fertilitatea naturală a solului să fie imediat
folosită.
Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de
dezvoltare a societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată
ca un moment al fertilităţii naturale.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi
fertilitatea pământului deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine
pentru a fi valorificate elementele nutritive din sol.
Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat
prin compoziţia chimică, fizică şi biologică a solului. O anume compoziţie
poate fi favorabilă pentru o anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta
datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.
Noţiunea de fertilitate economică scoate în evidenţă rolul muncii în
creşterea fertilităţii efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii
de producţie a solului.
Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte:
Fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului
datorită factorilor de intensificare care au contribuit la creşterea randamentelor
la hectar, iar fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au
determinat nu numai creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi
sporirea productivităţii muncii, a reducerii costurilor pe unitatea de produs,

7
adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei respective de
plante.
Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este
legată indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în
agricultură.
Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite,
poate duce la o oarecare egalizare a condiţiilor de productivitate pentru
exploataţii agricole diferite.

1.4. Bonitarea ca metodă de evaluare a fertilităţii solului

Posibilităţile oferite de ştiinţa agricolă, permit la un moment dat luarea în


cultură şi a solurilor slab productive, care pot fi exploatate eficient cu
cheltuieli la niveluri relativ apropiate solurilor cu fertilitate ridicată. Acest
proces nu este întotdeauna liniar. În popor există chiar expresia că „nu sunt
pământuri rele, ci doar agricultori nepricepuţi”. O structură optimă a culturilor
poate determina o rentabilitate mai mare decât o structură neraţională, pe un
teren de cea mai bună calitate. Pentru cunoaşterea potenţialul de producţie
al solurilor dintr-o exploataţie agricolă se efectuează studii pedologice de
bonitare şi studii agrochimice, se elaborează harţi de favorabilitate pentru
principalele culturi, hărţi privind rezistenţa solului la arat, studii de
pretabilitate a solului pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Termenul de „bonitare a solului” în vederea repartiţiei lor pe clase de
fertilitate a apărut pentru prima oară în Germania în anul 1805. De atunci
a fost folosit cu intermitenţă pentru a desemna puterea de producţie a
pământului.
Şi în ţara noastră, vechile lucrări de bonitare s-au efectuat în scopul
punerii în evidenţă a stării de fertilitate a terenurilor agricole pentru
clasificarea acestora în vederea „impunerii”, adică pentru stabilirea birurilor
diferenţiate în raport de calitatea pământului agricol.
Începând de prin anul 1900, cercetările asupra solurilor României nu
au avut doar obiectiv de interes practic, ci mai ales unul de importanţă
ştiinţifică. Oamenii de ştiinţă români şi-au propus cunoaşterea aprofundată
a teritoriului ţării sub toate aspectele. Astfel, în 1906 Gh. Munteanu-Murgoci a
publicat pentru prima dată lista sistematică a solurilor Românie, iar în
anul 1927, împreună cu colaboratorii săi a realizat prima hartă zonală a
solurilor din România Mare.
În perioada interbelică, studiile s-au intensificat şi extins spre
celelalte condiţii naturale care influenţează producţia agricolă: relief,
hidrologie, climă.
În 1933, Amilcar Vasiliu publică pentru prima dată o lucrare de bonitate
a terenurilor pe baza unui sistem de puncte atribuite proprietăţilor intrinseci
ale solului. Din acest moment, cercetările întreprinse în domeniul bonitării

8
au luat în consideraţie calităţile intrinseci ale terenurilor, relieful, hidrologia
şi clima, în strânsă legătură cu influenţa lor asupra indicatorilor economici.
Studii sistematice, după o concepţie unitară, au început după anul 1953,
când s-a pus problema zonării producţiei agricole în România.
Lucrările începute în 1953 s-au amplificat, fiind date publicităţii noi
clasificări în domeniu. Rezultatul cercetărilor a fost stabilirea de „teritorii
ecologic omogene” (TEO) pe toată suprafaţa ţării, ceea ce înseamnă
delimitarea de suprafeţe care au aceleaşi însuşiri naturale şi de producţie.
Pentru delimitarea teritoriilor ecologic omogene s-au luat în considerare patru
factori principali: solul, relieful, hidrologia zonei şi clima. De asemenea, s-au
făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă a influenţei acestor caracteristici
asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori economici: cost,
beneficiu, rata rentabilităţii.
Pe teritoriul României au fost delimitate 141 de tipuri de sol şi s-a stabilit
un număr de puncte care cuantifică influenţa tipului de sol asupra folosinţelor
agricole şi asupra tuturor plantelor cultivate în ţara noastră.
Această lucrare s-a detaliat în profil teritorial astfel încât astăzi se
cunoaşte capacitatea de producţie a fiecărui TEO exprimată prin nota
medie de bonitare, semnificând fertilitatea naturală la momentul elaborării
lucrării.
Scara iniţială cuprinsă între 0 şi 100 de puncte pentru fiecare categorie
de folosinţă agricolă şi cultură a fost împărţită în zece clase de fertilitate (din
10 în 10 puncte), clasa I reprezentând terenurile cele mai puţin fertile.
La rândul lor, clasele de fertilitate au fost subîmpărţite în cinci clase de
favorabilitate, delimitate din 20 în 20 de puncte, după cum urmează:
teren foarte favorabil cuprins în clasa I, care a primit între 81-100
puncte;
teren foarte favorabil cuprins în clasa a II-a, notat cu 61-80 puncte;
teren favorabil cuprins în clasa a III-a, notat cu 41-60 puncte;
teren favorabil cuprins în clasa a IV-a, notat cu 21-40 puncte;
teren puţin favorabil cuprins în clasa a V-a, notat cu 1-20 puncte.
Prin complexitatea şi multitudinea problemelor pe care le rezolvă,
pedologia este o ştiinţă indispensabilă unei agriculturi moderne.

Capitolul 2

FACTORII DE FORMARE A SOLULUI

9
Solul este o formaţiune naturală care a luat naştere şi evoluează sub
influenţa condiţiilor naturale de vegetaţie şi a factorilor de mediu.
Promotorul acestei concepţii, Docuceaev, a arătat ca solul este rezultatul
acţiunii cumulative a cinci factori naturali, denumiţi factori de solificare sau
factori pedogenetici, aceştia fiind: clima, roca, relieful, organismele vii (în
special vegetaţia) şi timpul de evoluţie. Ulterior, la factorii naturali stabiliţi de
Docuceaev s-au adăugat factorii întâmplători, aşa cum sunt apa stagnantă, apa
freatică şi acţiunea omului asupra solului.
În concepţia lui Docuceaev, solul este un sistem dinamic şi complex în care
are loc o permanentă schimbare a compoziţiei, proprietăţilor şi energiei. Aceste
schimbări reprezintă esenţa proceselor de formare a solului. În figura 2.1.
prezentăm interacţiunea dintre factorii pedogenetici în procesul de formare a
solului, redată de F. Ramade (1993), citat de Lupaşcu.

Factorii de formare a solului sunt componenţi ai mediului natural, prin


acţiunea cărora se formează învelişul de sol al suprafeţei planetei noastre.
Formarea solului apare ca rezultat al interacţiunii complexe ce se petrece
între partea superioară a litosferei, biosferă, atmosferă şi hidrosferă.

10
2.1. Clima ca factor pedogenetic

Clima acţionează în solificare prin precipitaţii şi temperatură, dar şi prin


celelalte elemente ale sale: vânt, umiditate atmosferică, insolaţie etc. Influenţa
climei începe încă din fazele ce preced solificarea propriu zisă. Astfel, roca-
mamă pe seama căreia se formează solul ia naştere din rocile masive
transformate prin dezagregare şi alterare, procese ce depind în mare măsură de
condiţiile climatice. Aceste procese, care se continuă şi în cadrul solificării,
determină formarea principalelor componente minerale ale solului.
Clima influenţează şi formarea părţii organice a solului. Ea creează condiţii
de dezvoltare a vegetaţiei, care constituie sursa de materie organică a solului.
Humificarea are loc sub influenţa condiţiilor determinate de climă. Tot clima
este aceea care determină şi procesele de eluviere-iluviere care au rol în
formarea profilelor de sol şi împreună cu celelalte procese influenţate de climat
duc la definirea principalelor proprietăţi ale solului.
Factorul climatic care influenţează solificarea ca proces general, datorită
neuniformităţii lui nu numai la scara globului, ci şi pe teritorii mai restrânse,
provoacă diferenţieri în ceea ce priveşte intensitatea şi orientarea procesului,
contribuind la variaţia învelişului de sol.
Astfel, procesele de dezagregare şi alterare de care depinde formarea
rocilor mame şi a principalilor constituenţi minerali ai solului, au intensităţi
variate, în funcţie de condiţiile climatice. Pentru exemplificare arătăm că, în
general, profunzimea acestora creşte în ordinea: climat arctic, climat temperat,
climat tropical (Margulis, 1963, citat după Lupaşcu, 1998).
Pentru a ilustra influenţa climatelor diferite asupra solificării dăm ca
exemplu formarea mineralelor argiloase. În general argilizarea este slabă sau
absentă în climatul arctic, datorită alterării nesemnificative a silicaţilor, în
climatul tropical, alterarea este accentuată, ceea ce determină adesea
descompunerea completă a silicaţilor primari, iar în climatul temperat alterarea
silicaţilor este intensă.
Condiţiile climatice determină şi felul mineralelor care se formează. Aşa,
de exemplu, sub influenţa climatelor reci sau calde şi umede se formează, de
obicei, minerale argiloase de tipul caolinitului, iar sub influenţa climatelor
temperate se formează minerale de tipul montmorillonit-beidellit.
O influenţă deosebită exercită condiţiile climatice şi asupra intensităţii
procesului de eluviere-iluviere, fapt care duce la o diferenţiere accentuată a
solurilor. Cu cât clima este mai umedă, cu atât şi eluvierea este mai intensă. În
ţara noastră clima cea mai puţin umedă şi deci eluvierea cea mai slabă se
întâlneşte în zonele de câmpie din Dobrogea, Bărăgan şi Câmpia Română.
În zonele cu climat mai umed se intensifică procesele de levigare,
debazificare şi de acidifiere a solului, de migrare a coloizilor. Între factorii
climă, vegetaţie şi sol se constată un paralelism evident. Ca urmare, atât la
nivelul globului terestru cât şi în ţara noastră, în arealele cu climat sărac în

11
precipitaţii se constată o vegetaţie ierboasă de stepă, în care solul determinant
este cernoziomul. În arealele cu climat umed, vegetaţia dominantă este cea de
silvostepă, iar solul caracteristic este cernoziomul levigat şi altele din aceeaşi
clasă de soluri.
În concluzie, se poate accepta că în procesul de formare şi evoluţie a
solurilor, cea mai mare importanţă o au factorii climatici caracterizaţi prin
condiţiile de temperatură şi umiditate, de ei fiind legat regimul de apă şi cel
termic al solurilor şi procesele biologice.
Înţelegerea proceselor fizico-chimice care au loc în sol depinde de
cunoaşterea factorilor climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură şi
umiditate. Influenţa condiţiilor climatice poate fi caracterizată cu ajutorul
„coeficientului anual de umezire” (CU) care este dat de raportul dintre suma
precipitaţiilor anuale şi mărimea evaporaţiei în acelaşi interval de timp care
poate avea următoarele valori:
• 1,38 pentru zona de pădure;
• 1,0 pentru silvostepă;
• 0,67 pentru stepă;
• 0,33 pentru zona de stepă uscată.
În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului se foloseşte
„indicele de ariditate” calculat după Emm. de Martonne:

P
Iar = , unde:
T + 10

P – reprezintă media precipitaţiilor lunare, anotimpuale sau anuale (mm.);


T – temperatura medie lunară, anotimpuală sau anuală (°C).
10 – este un termen constant pentru izoterma 10, folosit cu scopul ca
valoarea Iar să nu devină infinită când T = 0.
Un rol important în procesul de pedogeneză îl joacă climatul local
(microclimatul), care se referă la stratul de aer de lângă sol până la înălţimea de
2 m, determinat în special de formele de relief, de expoziţia versanţilor şi de
caracterul învelişului vegetal.

2.2. Vegetaţia ca factor pedogenetic

Unul dintre cei mai puternici factori cu rol în pedogeneză îl constituie


organismele vii, reprezentate prin plante şi microorganisme.
Vegetaţia determină nu numai reţinerea şi acumularea substanţelor nutritive
în sol, ci ea participă la toate procesele ce conduc la definirea principalelor
proprietăţi ale solului. Factorul biologic, reprezentat în principal prin vegetaţie,
care contribuie evident la procesul de solificare, însă înregistrează variaţii foarte
mari pe întinsul planetei Pământ. Din această cauză, vegetaţia provoacă o
variaţie accentuată în ceea ce priveşte orientarea şi intensitatea solificării,

12
influenţând evoluţia şi diversificarea învelişului de sol. Pentru a scoate în
evidenţă acest aspect, menţionăm influenţa exercitată în condiţiile ţării noastre
de vegetaţia de stepă şi de cea de pădure asupra bioacumulării. Bioacumularea
înseamnă acumularea elementelor biogene (substanţe de natură organică
specifice solului) în straturile de sol de la suprafaţă.
În cazul vegetaţiei de stepă, bioacumularea are loc pe seama materiei
organice rezultată în special din moartea rădăcinilor de ierburi, acestea fiind
răspândite pe adâncimea solului până la circa 100 cm, dar cu concentrarea cea
mai mare în primii 40-50 cm, în timp ce în cazul vegetaţiei de pădure, sursa
principală de materie organică o constituie frunzele ce cad toamna şi rămân la
suprafaţa solului.
Cantitatea de materie organică rămasă anual este, în general, mai mare în
zona vegetaţiei de stepă, până la 30 t/ha, decât în cea a vegetaţiei de pădure
(circa 5-6 t/ha). Resturile organice ale vegetaţiei de stepă sunt mai bogate în
elemente bazice, au un conţinut mai ridicat de proteine şi mai scăzut de lignine
şi opun o rezistenţă mai mică la descompunere faţă de vegetaţia de pădure.
Vegetaţia de stepă, în comparaţie cu cea de pădure, este însoţită în sol de o
microfloră mai bogată şi mai activă, reprezentată prin bacterii şi ciuperci. De
asemenea, fauna este mai bine reprezentată.
Sub influenţa vegetaţiei de stepă se formează soluri de tipul
cernoziomurilor, care sunt soluri fertile, bogate în humus de calitate superioară
şi în elemente nutritive. Sub acţiunea intensă a microflorei are loc o mineralizare
activă a materiei organice, cu eliberarea de substanţe nutritive, şi o humificare
accentuată a acesteia cu formarea unor cantităţi mari de humus de calitate
superioară.
În prezenţa vegetaţiei lemnoase se formează soluri de pădure care, chiar
dacă au adesea un conţinut ridicat de humus, acesta este de calitate inferioară,
aprovizionarea solului cu substanţe nutritive este scăzută, ca de altfel şi
fertilitatea sa. La acestea contribuie calitatea inferioară a resturilor organice, care
sunt sărace în elemente bazice şi în proteine şi sunt bogate în lignine are dau
materiei organice rezistenţă la descompunere. Microflora solului este mai slab
reprezentată, în asemenea situaţii alcătuirea ei predominând fungiile.
În condiţii climatice extrem de nefavorabile, sub acţiunea
microorganismelor reprezentate îndeosebi de fungii are loc o foarte slabă
mineralizare a materiei organice, humificarea resturilor organice se produce lent
rezultând o cantitate mare de humus dar de calitate inferioară. Influenţa celor
două formaţiuni vegetale se manifestă diferit şi asupra modului în care se
repartizează humusul pe adâncimea profilului. În cazul vegetaţiei de pădure,
resturile organice reprezentate în special de frunze ce rămân la suprafaţa solului,
orizontul A de suprafaţă este subţire, iar în cele de mai jos cantitatea de humus
scade brusc. În cazul vegetaţiei de stepă, resturile organice sunt reprezentate în
principal de rădăcinile ierburilor, care sunt repartizate pe mare parte din

13
adâncimea profilului de sol, orizontul A este mai gros, depăşind uneori 60-80
cm, iar în straturile inferioare cantitatea de humus scade lent.
Pe teritoriul ţării noastre se mai întâlnesc şi alte tipuri de vegetaţie, cum ar
fi: cele de fâneaţă, de mlaştină, de pajişti alpine, de silvostepă, amestecuri de
diferite tipuri de vegetaţie etc.
Toate aceste formaţiuni vegetale exercită o influenţă specifică asupra
formării şi evoluţiei solurilor, contribuind la variaţia învelişului de sol al scoarţei
pedosferice. De asemenea, plantele protejează solul împotriva acţiunii vântului,
iar prin rădăcinile lor îl protejează şi împotriva eroziunii produsă de scurgerea
apei. Prezenţa covorului vegetal modifică bilanţul radiativ al solului şi cantitatea
de energie care ajunge la suprafaţa lui. Prezenţa rădăcinilor care pătrund în sol la
adâncimi mari contribuie la fracţionarea materialului mineral şi, în final, la
dezagregarea rocilor. Plantele sintetizează materia organică, iar resturile acestora
după moarte permit dezvoltarea microorganismelor ( figura 2.2.). Din această
cauză, factorul biologic a fost folosit ca unul dintre cele mai importante criterii
de clasificare a solurilor.

În procesul de pedogeneză o anumită influenţă o au şi reprezentanţii faunei


din sol. O acţiune intensă asupra solului o au râmele, prin activitatea cărora se
acumulează în sol compuşi biochimici specifici. Rol asemănător îl au şi larvele

14
unor insecte ca şi alte vieţuitoare din sol. Animalele din sol acumulează în
corpul lor elemente de hrană şi sintetizează compuşi cu caracter proteic.
Microorganismele din sol îndeplinesc o serie de funcţii importante în
transformarea substanţelor şi a energiei în procesul de solificare cum ar fi:
transformarea substanţelor organice, formarea diferitelor săruri simple din
combinaţiile minerale şi organice din sol.
Ele participă la descompunerea mineralelor din sol şi la migrarea şi
acumularea compuşilor rezultaţi în procesul de pedogeneză. De asemenea
contribuie la desfăşurarea proceselor biochimice, nutritive, oxido-reducătoare şi
de aeraţie ale solului. Fiecare tip de sol are o distribuire specifică pe profil a
microorganismelor.

2.3. Rolul rocilor în formarea solului

Roca de solificare sau roca mamă este reprezentată prin roca parentală şi
materialul parental pe seama căruia se formează solul.
Ea influenţează formarea solului prin însuşirile sale specifice cum ar fi:
starea de afânare sau de compactizare, alcătuirea granulometrică, mineralogică şi
chimică.
Componentele rocii de solificare influenţează asupra alcătuirii
granulometrice, chimice şi mineralogice a solurilor, a însuşirilor fizice, fizico-
mecanice, a regimului de aer, căldură şi hrană. În funcţie de originea lor, rocile
parentale pot fi: roci magmatice, roci metamorfice sau roci sedimentare ( figura
2.3.).

15
Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează procesul de
pedogeneză, granulometria şi nivelul de fertilitate.
De exemplu, solurile formate pe roci scheletice prezintă şi ele caracterul
de textură grosieră; cele formate pe nisipuri sunt uşor de lucrat, sunt afânate,
permeabile, sărace în coloizi şi în elemente nutritive; cele formate pe calcare
conţin carbonat de calciu în cantitate mare, iar cele formate pe roci feruginoase
au cantităţi ridicate de oxizi şi hidroxizi de fier. Diversitatea foarte mare a
rocilor-mamă, determină o serie de particularităţi în ceea ce priveşte procesul de
formare şi evoluţie a solurilor. Ca prim aspect amintim influenţa rocilor asupra
profunzimii de manifestare a solificării. Astfel, grosimea pe care se produce
solificarea este mai mare în cazul rocilor afânate decât al celor compacte. Ca
urmare, în regiunile de munte, unde, de obicei, rocile sunt compacte, compacte
sau slab dezagregate şi puţin alterate şi numai pe o adâncime mică, se formează
soluri subţiri.
În formarea şi evoluţia solurilor un rol deosebit îl au procesele de
bioacumulare şi de levigare. Intensitatea acestor procese depinde şi de
caracteristicile fizice ale rocilor, care se transmit şi solurilor respective. S-a
constatat că acumularea humusului în sol are loc şi în funcţie de textura solului
(care la rândul ei depinde de rocă), fiind mai intensă în cazul solurilor argiloase
decât al solurilor nisipoase. Ca urmare se poate afirma că pe roci cu textură fină
se formează soluri mai bogate în humus decât pe rocile cu textură nisipoasă.
Calitatea humusului este, de asemenea, influenţată de roca-mamă. Astfel, în
zonele umede, în cazul rocilor calcaroase se formează un humus activ, alcătuit
din acizi huminici saturaţi cu baze, iar în cel al rocilor silicioase se formează un
humus de calitate inferioară, cu un procent ridicat de acizi fulvici nesaturaţi.
Levigarea este influenţată, de asemenea, de textura rocii. Ca exemplu pot fi
date rocile cu textură nisipoasă, prin comparaţie cu cele argiloase.
Faţă de rocile argiloase, sedimentele nisipoase sunt foarte permeabile, au
conţinut scăzut de argilă şi de elemente bazice şi sunt lipsite, de obicei, de
minerale care conduc la formarea acestora.
Datorită acestui fapt, levigarea particulelor coloidale se manifestă mai
intens şi pe adâncime mai mare, profilele de sol sunt mai lungi, iar orizonturile
mai slab diferenţiate, spălarea sărurilor sau debazificarea este mai accentuată.
Deşi roca parentală manifestă o influenţă importantă în procesul de
solificare, ea este subordonată altor factori pedogenetici, în sensul că pe aceeaşi
rocă parentală, dar în condiţii de climă şi vegetaţie diferite, se pot forma soluri
diferite, dar şi invers, adică pe roci diferite, dar în aceleaşi condiţii de climă şi
vegetaţie, se poate forma acelaşi tip de sol. De exemplu, pe loess-uri se pot
forma cernoziomuri, soluri cenuşii de pădure, dar fiecare din aceste tipuri de sol
pot fi întâlnite şi pe nisipuri sau argile. Solurile aparţinând aceluiaşi tip, dar

16
formate pe roci diferite, prezintă aceleaşi caractere generale, specifice tipului
respectiv, dar şi unele particulare datorate rocii de formare.
Având în vedere rolul important al rocii mame în formarea solurilor, în
evoluţia şi variaţia învelişului de sol, acest factor a fost utilizat în clasificarea
solurilor.

2.4. Rolul reliefului în formarea solului

Relieful acţionează în formarea, evoluţia şi diversificarea învelişului de sol,


îndeosebi prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalte condiţii de solificare,
redistribuind pe suprafaţa pământului precipitaţiile, lumina şi căldura. El este
suportul pe care se produce solificarea.
Referindu-ne la teritoriul ţării noastre, se poate afirma că variaţia mare a
învelişului de sol este strâns legată de relief, deoarece acesta determină variaţiile
de clima şi deci şi de vegetaţie. În sens altitudinal, clima devine din ce în ce mai
umedă şi mai rece, pe măsura creşterii altitudinii, vegetaţia trece de la cea
ierboasă de stepă la cea de silvostepă, la cea de pădure şi apoi la cea de pajişti
alpine. Această variaţie de climă şi vegetaţie determinată de relief se reflectă şi
în existenţa altitudinală a unei succesiuni de soluri diferite.
Succesiunea latitudinală a zonelor de climă şi vegetaţie, de la ecuator spre
poli, poartă denumirea de zonalitate orizontală, iar cea determinată de
verticalitatea reliefului, zonalitate altitudinală. În ţara noastră se poate vorbi de
o zonalitate orizontal-altitudinală (orizontală datorită latitudinii la care se află
România, paralela de 450, trece pe la Ploieşti, fiind o zonă climatică temperată şi
altitudinală datorită reliefului în trepte).
Solificarea este diferenţiată de relief prin unităţile sale geomorfologice
mari numite câmpii, dealuri, munţi, care determină o zonalitate orizontal-
altitudinală a climei, a vegetaţiei şi a solului, dar şi pe areale mai restrânse,
influenţând prin elementele sale (versanţi, depresiuni) regimul hidrotermic şi
procesele de eroziune, transport şi depunere.
În cadrul tuturor unităţilor de relief există anumite neuniformităţi
determinate, în special, de existenţa unor suprafeţe plane concave sau convexe,
care exercită influenţe asupra cantităţii de apă care ia parte la formarea şi
evoluţia solurilor. Pe suprafeţele de teren plane, este suficientă cantitatea de apă
care corespunde cuantumului de precipitaţii din zonă. În situaţia formelor de
relief convexe, o parte din apa de precipitaţii se scurge la suprafaţă, solificarea
are loc în condiţii de umiditate mai scăzută, iar levigarea este mai redusă,
profilele de sol sunt mai scurte, iar orizonturile sunt mai slab diferenţiate.
În cazul suprafeţelor de teren concave, datorită acumulării apelor din
împrejurimi, solificarea are loc în condiţii de umiditate mai ridicată, levigarea
este mai accentuată, profilele de sol sunt mai lungi şi orizonturile de sol mai
bine diferenţiate.

17
Elementele reliefului acţionează asupra solificării şi prin influenţa pe care o
exercită asupra proceselor de eroziune, de transport şi de depunere. În cazul
suprafeţelor plane, procesele respective nu au loc, deci solificarea decurge în
condiţii normale.
Pe versanţi, aceste procese se petrec cu intensităţi diferite, în funcţie de
panta terenului. Ca urmare a antrenării pe versanţi a materialului erodat şi
depunerii acestuia la baza pantei, grosimea şi textura depozitelor, precum şi
stadiile de evoluţie vor fi diferite. În partea superioară a versanţilor grosimea
depozitelor de suprafaţă şi a solului este mai mică, textura mai grosieră, solul va
fi mai slab evoluat. Dimpotrivă, în partea inferioară sau la baza versanţilor,
grosimea acestor depozite şi a solului, în general, este mai mare, iar textura mai
fină.
Între sol şi relief există, prin urmare, o strânsă interdependenţă, astfel încât
orice modificare survenită în cadrul reliefului se reflectă şi în schimbarea
solului, lucru important pentru cartare. Influenţa reliefului are loc la nivel de
macrorelief, de mezorelief şi de microrelief.
Relieful influenţează şi regimul hidric al terenurilor, iar cantitatea de
căldură primită de sol este condiţionată, în afară de latitudine şi anotimp şi de
panta şi expoziţia acestuia.
Influenţa reliefului se resimte mai ales în redistribuirea precipitaţiilor şi pe
această bază se separă următoarele grupe de soluri:
• soluri automorfe – se formează pe suprafeţe plane în condiţiile unui
flux liber al apelor de suprafaţă, apa freatică fiind la adâncime mai mare de 6 m;
• soluri semihidromorfe – se formează prin stagnarea apelor de suprafaţă
pentru scurt timp, sau în prezenţa apelor freatice situate la adâncime între 3-6 m
(franja capilară poate ajunge în zona sistemului radicular);
• soluri hidromorfe – se formează când apele de suprafaţă stagnează la
suprafaţă o perioadă îndelungată de timp, sau apele freatice se găsesc la
adâncime mai mică de 3 m (franja capilară poate ajunge la suprafaţa solului).

2.5. Timpul de evoluţie sau vârsta solului

Procesele de formare şi evoluţie a solului sunt condiţionate şi de timpul sau


durata de acţiune a factorilor pedogenetici, asupra rocii mamă. În mare parte,
solurile sunt rezultatul solificării pe parcursul a sute şi mii de ani, dar există şi
cazuri de solificare recentă.
Acest aspect poate fi pus în evidenţă referindu-ne la o situaţie existentă
într-o zonă în care pe unele porţiuni solificarea s-a manifestat un timp
îndelungat, iar pe altele s-a petrecut recent. De exemplu, într-o zonă de stepă se
găseşte un areal cu un sector de interfluviu (câmpie înaltă) şi altul de luncă.
Pe interfluviu solificarea s-a manifestat într-un timp îndelungat, solul este
bine format, de tip cernoziom. Lunca existentă în acelaşi areal geografic este un
teritoriu tânăr. Când apa curgătoare se revarsă şi depune aluviuni noi în fiecare

18
an, acestea nu au timp să se solifice, rămânând ca atare. Dacă lunca respectivă
iese de sub influenţa procesului de aluvionare, începe solificarea. Odată cu
trecerea timpului, aluviunile evoluează către soluri aluviale, treptat ajungându-se
prin evoluţie tot mai aproape de cele de pe interfluviu.
Timpul şi spaţiul ca forme principale de existenţă a materiei constituie un
tot organic. În cazul procesului de solificare, forma concretă a spaţiului este
reprezentată de relief, iar timpul prin vârsta învelişului de soluri dintr-o anumită
regiune (Obrejanu, Puiu, 1963). Pedologii deosebesc la soluri o vârstă absolută
şi una relativă.
Durata procesului de solificare poartă denumirea de vârstă absolută a
solului, ea depinzând de vârsta reliefului respectiv. Cea mai mare vârstă se
întâlneşte în zonele tropicale, iar cea mai mică în luncile şi deltele râurilor.
Formarea şi evoluţia solurilor poate fi frânată sau accelerată de o serie de
factori locali, care determină vârsta relativă a solurilor şi a căror influenţă se
apreciază în funcţie de gradul de dezvoltare a profilului. În funcţie de vârstă, se
deosebesc trei categorii de soluri: actuale, moştenite şi fosile.
Nu se poate stabili o vârstă absolută a solului deoarece nu există repere de
referinţă şi nici metode sigure pentru stabilirea vârstei solului. Se poate, totuşi,
stabili o vârstă aproximativă, în raport cu unele repere de referinţă ce precizează
vârsta reliefului pe care a evoluat solul respectiv.
Funcţie de reperele de referinţă solurile pot avea o vârstă geologică, o
vârstă preistorică, istorică sau o vârstă actuală, în funcţie de criteriile folosite
pentru stabilirea vârstei.
Ca soluri de vârstă geologică, precizabile cu ajutorul unor repere geologice,
pot fi citate solurile formate pe terasele cursurilor de apă, având sigur o vârstă
Güntz, Mindel sau Riess.
Ca soluri de vârstă preistorică, folosind repere arheologice pentru
precizarea vârstei solurilor, rezultă că în zorile paleoliticului superior din ţara
noastră (adică acum 30000-40000 de ani) solurile aveau în mare parte înfăţişarea
celor de azi.
Astăzi există metode fizico-chimice destul de exacte cu ajutorul cărora se
poate stabili vârsta absolută a solurilor, asemenea metode fiind cea a raportului
Ar : K (argon : potasiu), care se bazează pe faptul că izotopul radioactiv al
potasiului 40K, prin dezintegrare radioactivă trece în argon ce se acumulează sub
formă de gaz în masa rocii, de unde se poate extrage şi doza. Cunoscând timpul
de înjumătăţire a 40K prin dezintegrare, care este 1,2.109 ani, se poate deduce
vârsta solului în care acestea se găsesc.
Se poate folosi, de asemenea, metoda izotopului radioactiv 14C al
carbonului, al cărui timp de înjumătăţire este 5730 ani, cu ajutorul acestuia
putându-se preciza, cu oarecare relativitate, vârsta unor compuşii organici sau
organo-minerali ce se întâlnesc în sol şi în humusul solului. Este vorba de faptul
că raportul 14C/12C se menţine neschimbat în substanţele organice din plante şi
animale atâta vreme cât acestea sunt în viaţă, după moartea lor (datorită lipsei de

19
asimilaţie a 14CO2) conţinutul de 14C scăzând după legea dezintegrărilor
radioactive, şi anume scade la ½ la 5600 de ani. Metoda este mult utilizată în
arheologie, putând demonstra instalarea primelor specii de plante pe acel sol.
Vârsta solului este indicată de gradul de evoluţie morfologică a solului. Pot
exista soluri cu vârstă mare ca timp de evoluţie, dar puţin evoluate din punct de
vedere morfologic datorită rocii dure sau pantei mari, faţă de alte soluri tinere ca
timp de evoluţie, dar cu o morfologie mai avansată datorită condiţiilor favorabile
evoluţiei mai rapide. (N. Bucur, Gh. Lixandru, 1997)

2.6. Rolul apelor freatice şi stagnante în formarea solului

Solificarea decurge, de regulă, în condiţii normale de umiditate, sub


acţiunea precipitaţiilor, cantitatea acestora influenţând procesele de eluviere şi
iluviere, bioacumularea etc. În marea majoritate a cazurilor, solurile s-au format
şi evoluează în condiţii de umiditate normală sub influenţa precipitaţiilor
atmosferice corespunzătoare climatului respectiv şi sunt denumite soluri
automorfe.
Uneori solificarea are loc în condiţiile unui exces de apă, care poate
proveni din precipitaţii sau din pânza freatică prezentă la mică adâncime, sau din
apele stagnante. Prezenţa apelor de suprafaţă este legată de existenţa unor
straturi impermeabile situate la mică adâncime şi a unor forme joase de relief.
Influenţa acestor ape asupra formării şi evoluţiei solurilor depinde de adâncimea
şi compoziţia lor chimică.
În zonele umede, în care apele freatice sunt mineralizate şi se găsesc la
mică adâncime, solificarea este orientată în sensul acumulării pe profil a
sărurilor solubile. Astfel, apa cu sărurile respective se ridică prin capilaritate
până la suprafaţă, se evaporă, iar acestea se acumulează în sol. Supraumezirea
produce în acelaşi timp şi gleizarea solului. Asemenea soluri au fost denumite
halomorfe sau halohidromorfe. Dacă pânza freatică mineralizată sau
nemineralizată se află la adâncimi subcritice (3-6 m), apa freatică se ridică la
suprafaţă şi provoacă salinizare şi gleizare sau numai gleizare în partea
superioară a profilului, formând soluri de tipul hidroautomorfe sau freatic
umede. În situaţia în care apele freatice sunt aproape de suprafaţă, dar nu conţin
săruri sau acestea sunt în cantităţi mici, se formează orizonturi de glei sau
orizonturi gleizate.
Când apa freatică este foarte aproape de excesul de umiditate, rezultă soluri
mlăştinoase, puternic gleizate. În anumite situaţii se pot forma soluri turboase şi
turbării. Când apele freatice situate aproape la suprafaţă conţin un procent
ridicat de săruri solubile (1–1,5%), procesele care au loc se numesc procese de
salinizare (adică de acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri şi sulfaţi)
şi procese de alcalizare (procese de soloneţizare), deoarece complexul coloidal
al solului se îmbogăţeşte în sodiu.

20
Apele stagnante din zonele cu precipitaţii abundente, pe terenuri plane sau
depresionare, impermeabile sau slab permeabile, orientează solificarea tot spre
gleizare. Solurile formate sub influenţa supraumezirii cu ape freatice fără săruri
solubile au fost denumite hidromorfe.
În zonele uscate, caracterizate prin existenţa unor perioade de secetă în
timpul anului (zona de stepă), apa freatică situată aproape de suprafaţa solului
poate determina procese de salinizare, dând naştere la sărături (solonceacuri şi
soloneţuri). În concluzie, apele freatice aflate aproape de suprafaţă şi cele
stagnante influenţează solificarea şi determină formarea unor soluri specifice.

2.7. Factorul antropic în pedogeneză

Influenţa activităţii omului asupra solurilor prezintă diferite forme. Omul


poate modifica evoluţia naturală a solului prin activitatea sa agroproductivă. Sub
influenţa directă a omului, în urma cultivării solului, orizonturile superioare sunt
omogenizate, tipul originar de humus suferind transformări importante.
Lucrările agrotehnice obişnuite afânează stratul superior al solului,
stimulează mineralizarea humusului, deteriorează structura solului. Subsolajele,
desfundările pentru înfiinţarea plantaţiilor viti-pomicole modifică în aşa măsură
solul pe adâncimea respectivă încât acestea nu mai seamănă cu cel natural. Prin
intensificarea tehnologiilor agricole de către om, acestea acţionează atât asupra
mediului înconjurător, cât şi asupra solului prin diferite mijloace: maşini,
îngrăşăminte, pesticide, irigaţii. De asemenea, poluarea industrială, poluarea
tehnogenă, duc la schimbări esenţiale în sistemele ecologice naturale.
Distrugând sistemele ecologice naturale, care sunt complexe stabile
(păduri, lunci, stepe etc.) şi înlocuindu-le cu sisteme agricole mai puţin stabile,
omul contribuie la schimbarea proceselor de formare a solurilor. Artificializarea
solurilor de către om poate fi de natură morfologică, în cazul amestecării
orizonturilor formate în mod natural, poate fi modificată compoziţia şi
fertilitatea solului în urma aplicării amendamentelor şi îngrăşămintelor, pot fi
remarcate în toate cazurile modificări ale însuşirilor fizico-chimice şi biologice
ale solului.
După intervenţia omului prin măsuri de artificializare a solului, sistemul
natural al acestuia se pune în echilibru cu noile modificări, devenite condiţii de
solificare temporară, iar după epuizarea sau slăbirea acestora, solul va evolua
spre făgaşul normal al solificării, abătut parţial pentru o scurtă perioadă de timp.
Prin aplicarea unor tehnologii de cultură corespunzătoare, a măsurilor
ameliorative, omul contribuie la ridicarea productivităţii solurilor cu fertilitate
naturală scăzută şi la menţinerea şi păstrarea celor cu o fertilitate naturală
ridicată.

21
Capitolul 3

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA
PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

3.1. Generalităţi

Solul continental sau terestru se formează la contactul litosferei cu


atmosfera, cu biosfera, hidrosfera şi cu litosfera însăşi, fiindcă solul evoluează
pe materialul litosferic ca substrat permanent. Se formează astfel la suprafaţa
uscatului un înveliş care, oricum, protejează litosfera de a se solifica tot mai în
profunzime. Solul subacvatic, solul lacustru, marin sau oceanic se formează la
contactul litosferei mai mult cu hidrosfera şi mai limitat cu biosfera şi atmosfera.
Aceasta înseamnă că odată cu formarea solului apare o sferă nouă, Pedosfera
sau pătura solului care acoperă litosfera la suprafaţa de contact cu atmosfera
(figura 3.1.).

3.2. Originea părţii minerale a solului

În prima fază a formării pedosferei, partea superioara a litosferei era


alcătuită din roci masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea magmei
vulcanice. Prin acţiunea distructivă a factorilor de mediu, acestea au suferit

22
modificări fizico-chimice profunde, ducând la mărunţirea şi afânarea acestora,
suprafaţa superioară a litosferei acoperindu-se cu roci sedimentare şi mai puţin
cu roci dure (magmatice, metamorfice). Rocile mărunţite au fost supuse acţiunii
factorului biologic, determinând alături de transformările fizico-chimice şi
transformări biochimice, care în final au dus la formarea solurilor.

3.2.1. Compoziţia chimica a scoarţei terestre

Litosfera are o grosime de aproximativ 80 km şi are o compoziţie chimică


complexă, în alcătuirea ei găsindu-se toate elementele chimice, în proporţii
diferite. Astfel, oxigenul, siliciul, aluminiul, ferul, calciul, natriul, potasiul,
magneziul şi hidrogenul reprezintă circa 98% din masa litosferei, fosforul,
sulful, manganul, titanul, carbonul şi clorul în jur de 1,5%, iar toate celelalte
elemente cunoscute, doar 0,5%.
Oxigenul, siliciul şi aluminiul care intră în compoziţia silicaţilor formează
83% din scoarţa terestră, silicaţii reprezentând proporţia cea mai mare în
alcătuirea solului (75%).

3.2.2. Structura mineralogică şi petrografică a scoarţei terestre

a). Clasa elementelor


În alcătuirea litosferei numai câteva din elemente se găsesc în stare nativă
(Au, Ag, Pb, S, C), celelalte găsindu-se sub formă de combinaţii chimice
naturale (mineralele).
Din cele peste 3.000 minerale cunoscute în scoarţa terestră, doar 100 sunt
mai răspândite. În funcţie de compoziţia lor chimică şi de structura cristalină,
mineralele se grupează în 4 clase: sulfuri, săruri halogene, oxizi şi hidroxizi,
săruri oxigenate.
b). Clasa sulfurilor cuprinde combinaţii ale sulfului cu diferite metale sau
metaloide, cel mai răspândite mineral din această grupă fiind disulfura de fer
(FeS2), care se găseşte în stare naturală sub formă de pirită şi marcasită.
c) Clasa sărurilor halogene rezultă din combinarea elementelor halogene
cu diverse metale, rezultând combinaţii numite cloruri, bromuri, ioduri sau
fluoruri. Dintre aceste combinaţii cele mai răspândite sunt: sarea gemă (NaCl),
fluorina (CaF2) şi sărurile de potasiu (KCl·MgCl2·6H2O sau karnalita, KCl·NaCl
sau silvinită etc.). Sărurile de potasiu sunt utilizate ca materii prime pentru
producerea îngrăşămintelor cu potasiu.
d) Clasa oxizilor şi hidroxizilor cuprinde compuşi simpli ai metalelor şi
metaloidelor cu oxigenul şi gruparea oxidril (OH). Mineralele din această grupă
au o pondere foarte mare în alcătuirea litosferei, reprezentând circa 17% din
greutatea acesteia. Dintre acestea, importanţă mare prezintă dioxidul de siliciu,
oxizii şi hidroxizii ferului, manganului şi aluminiului.

23
Dioxidul de siliciu SiO2 poate fi cristalizat (cuarţul), fin cristalizat
(calcedonia, agatul, onixul) şi amorf (opalul şi silexul sau cremenea). Tot din
categoria dioxidului de siliciu amorf face parte şi aşa-zisa silice secundară, care
se formează în sedimente şi în soluri ca urmare a proceselor de alterare, sub
influenţa proceselor de podzolire.
Oxizii şi hidroxizii ferului sunt reprezentaţi printr-o serie de compuşi
nehidrataţi şi hidrataţi. Oxidul feric nehidratat (Fe2O3) se numeşte hematit şi are
culoare roşietică. Prin hidratarea hematitului se formează o serie de oxizi şi
hidroxizi de fer dintre care amintim goetitul şi limonitul. Prin intensificarea
hidratării, culoarea se schimbă treptat de la roşu la portocaliu, galben şi galben
pai. Oxizii şi hidroxizii de fer sunt foarte răspândiţi în majoritatea rocilor şi
solurilor. Prezenţa lor în cantitate mare imprimă rocilor şi solurilor respective
culoarea lor. Împreună cu oxizii şi hidroxizii de mangan dau naştere în sol la
neoformaţiuni specifice.
Oxizii şi hidroxizii de mangan sunt reprezentaţi de piroluzită, MnO2.
Aceştia se întâlnesc în roci şi în soluri, cărora le imprimă culori închise.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu sunt reprezentaţi, în principal, de corindon
(Al2O3), hidrargilit [Al(OH)3], diaspor (Al2O3.H2O). Se întâlnesc în roci şi în
soluri în cantităţi mici.
e) Clasa sărurilor oxigenate este clasa cu cea mai mare pondere în
alcătuirea litosferei şi cu numărul cel mai mare de minerale. Cea mai mare
importanţă o au nitraţii şi carbonaţii.
Nitraţii sunt săruri naturale ale acidului azotic. Cei mai cunoscuţi sunt
nitratul de sodiu (NaNO3), denumit şi salpetru de Chile şi nitratul de potasiu
(KNO3), cunoscut şi sub numele de salpetru de India. Aceste minerale se
formează în zone calde şi uscate, prin descompunerea biochimică a unor
depuneri cu conţinut mare de azot (excremente de păsări şi animale).
Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic. Dintre carbonaţi mai
importanţi sunt carbonatul de calciu, carbonatul de magneziu, carbonatul de
calciu şi magneziu şi carbonatul de sodiu.
Carbonatul de calciu (CaCO3), este răspândit în natură sub forma de: calcit
şi aragonit. Carbonatul de calciu este un component important al solurilor în
constituţia cărora se găseşte fin dispersat sau sub formă de neoformaţiuni, de
obicei în orizontul C. Este folosit în agricultură ca îngrăşământ sau amendament
pentru corectarea reacţiei acide a solurilor.
Magnezitul (MgCO3) şi dolomitul [CaMg(CO3)2] intră în alcătuirea unor
roci şi a unor soluri.
Carbonatul de sodiu sau soda (Na2CO3·10H2O), intră în alcătuirea unor
roci, dar se găseşte şi în unele soluri (soloneţuri), cărora le imprimă proprietăţi
nefavorabile.
Sulfaţii sunt săruri ale acidului sulfuric. Cei mai frecvent întâlniţi sunt
sulfaţii de calciu reprezentaţi de către anhidrit (CaSO4) şi ghips (CaSO4.
2H2O).

24
Aceste minerale intră în alcătuirea unor roci şi uneori a unor soluri. Sunt
folosiţi în agricultură pentru corectarea reacţiei foarte puternic alcaline a
solurilor.
Fosfaţii sunt săruri naturale ale acidului fosforic. Dintre aceştia cei mai
cunoscuţi sunt apatita şi vivianita. Aceştia se găsesc şi în soluri, constituind
sursa principală de fosfor pentru plante. Fosfaţii din zăcămintele naturale
constituie surse de materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor cu fosfor.
Săruri oxigenate cu ioni SiO4 sau silicaţii, reprezintă aproximativ 30% din
numărul total al mineralelor şi au ponderea cea mai mare în alcătuirea litosferei.
Silicaţii sunt compuşi complecşi, cu structură cristalină, care au la bază reţele
ionice. Ionul care formează scheletul de bază al reţelei silicaţilor este cel de
oxigen. Ionii de oxigen se găsesc în reţeaua silicaţilor sub formă de grupări. Cea
mai mică grupare care stă la baza structurii silicaţilor este formată din 4 ioni de
oxigen dispuşi astfel în spaţiu încât, unind centrele ionilor respectivi, rezultă
figura geometrică numită tetraedru, iar gruparea se numeşte tetraedrică. În
centrul grupării se găseşte un ion de siliciu, al cărui volum este mult mai mic
decât al oxigenului, gruparea numindu-se tetraedru de siliciu (figura 3.2.).

În alcătuirea reţelelor cristaline ale silicaţilor se întâlnesc şi grupări mai


mari, mai frecvente fiind grupările octaedrice şi duodecuple. Gruparea
octaedrică este formată din 6 ioni de oxigen sau OH astfel aşezaţi încât unind
centrele lor rezultă un octaedru. În această situaţie spaţiul din centrul grupării
este mult mai mare, fapt care permite pătrunderea unui ion cu un volum mai
mare, cum ar fi cel de aluminiu şi magneziu. Gruparea duodecuplă este formată
din 12 ioni de oxigen, două serii de câte 6 ioni dispuşi în hexagon. Datorită
spaţiului central mult mai mare ,aici pot pătrunde ioni cu volum şi mai mare,
cum sunt cei de calciu, sodiu sau oxidril. Ionii din spaţiul central pot fi înlocuiţi

25
cu alţi ioni de acelaşi volum sau cu volum apropiat. De exemplu, ionii de siliciu
din gruparea tetraedrică pot fi înlocuiţi cu ioni de aluminiu, rezultând alumino-
silicaţii. Din dispunerea tetraedrilor de siliciu independent, în grupe finite, în
lanţuri infinite simple sau duble, în straturi infinite şi tridimensional sau în
spaţiu şi prin compensarea sarcinilor cu diferiţi ioni de siliciu, magneziu, calciu,
sodiu, potasiu etc., rezultă cinci categorii de silicaţi. Aceste categorii sunt:
Silicaţi cu tetraedri independenţi, izolaţi, din care fac parte următoarele
grupe: olivina, epidotul.
Silicaţi cu lanţuri infinite de tetraedri, cu următoarele grupe: piroxeni,
amfiboli.
Silicaţi cu grupe finite de tetraedri, grupaţi câte doi. Dintre silicaţii acestei
categorii cea mai mare răspândire o are turmalina.
Silicaţi cu tetraedri în straturi infinite, cunoscuţi fiind şi sub denumirea de
filosilicaţi. Filosilicaţii sunt reprezentaţi prin grupele: talc-pirofilit, mice, clorite
şi minerale argiloase.
Silicaţi cu tetraedri dispuşi tridimensional sau tectosilicaţii, cu formula
generală Si4O8. Din această categorie fac parte feldspaţii, feldspatoizii şi zeoliţii.
Clasa compuşilor organici cuprinde mineralele cunoscute sub denumirea
de mineraloide, care sunt de fapt substanţe organice reprezentate prin amestecuri
neomogene ce pot fi considerate mai degrabă roci. În această clasă intră ţiţeiul,
cărbunii de pământ, chihlimbarul etc. Aceşti compuşi au mare valoare
economică, dar nu interesează din punct de vedere al formării solurilor.

3.2.3. Compoziţia petrografică a scoarţei terestre

În natură, mineralele nu se găsesc ca atare ci asociate, formând diferite


roci. După modul de formare şi după proprietăţile lor, rocile se împart în trei
grupe: roci magmatice sau eruptive, roci metamorfice şi roci sedimentare.
a) Rocile magmatice au rezultat prin întărirea magmei ieşită din
adâncime la suprafaţa Pământului, clasificarea lor făcându-se după alcătuirea
mineralogică şi după structură.
În alcătuirea mineralogică a rocilor magmatice predomină silicaţii, dintre
care amintim: cuarţul, feldspaţii, muscovitul, piroxenii şi amfibolii, biotitul.
După alcătuirea mineralogică, rocile magmatice se împart în şase familii:
granite, granodiorite, sienite, diorite, gabrouri şi piroxeni.
Fiecare familie conţine mai multe roci cu aceeaşi alcătuire mineralogică,
dar se deosebesc între ele prin gradul de cristalizare.
După gradul de cristalizare pot fi:
total cristalizate, când toate mineralele din compoziţia rocii sunt sub
formă de cristale care se văd cu ochiul liber;
parţial cristalizate, când o parte dintre minerale sunt sub formă de
cristale, iar restul amorfe;
sticloase (vulcanice), când toată masa rocii este necristalizată.

26
În continuare prezentăm o scurtă caracterizare a celor şase familii de roci
magmatice.
Familia granitelor este formată din roci alcătuite în cea mai mare parte
din cuarţ şi feldspaţi potasici (ortoză) şi din cantităţi mici de muscovit, piroxeni,
amfiboli, biotit.
Rocile din această familie sunt roci acide, având ca reprezentanţi mai
importanţi granitul şi riolitul. Prima rocă menţionată este total cristalizată, iar
cea de a doua doar parţial cristalizată. Din rocile care aparţin acestei familii iau
naştere sedimente cu un conţinut mare de nisip cuarţos şi de argilă şi care duc la
formarea unor soluri bogate în potasiu, dar sărace în calciu.
Familia granodioritelor conţine roci acide asemănătoare celor din familia
granitului, de care se deosebesc prin aceea că feldspaţii sunt calcosodici şi
conţin o cantitate mai mare de piroxeni şi amfiboli. Din această familie fac
parte granodioritul şi dacitul.
Din sedimentele acestor roci se formează soluri bogate în calciu.
Familia sienitelor cuprinde roci cu un conţinut foarte scăzut de cuarţ, au o
reacţie chimică aproape de neutru. Din această familie fac parte sienitul şi
trahitul. Pe seama acestor roci iau naştere sedimente bogate în argilă, potasiu şi
fer.
Familia dioritelor este formată din roci care conţin feldspaţi calco-sodici.
Din această familie fac parte dioritul şi andezitul. Pe seama rocilor respective
rezultă sedimente bogate în calciu şi fer.
Familia gabrourilor cuprinde roci formate din feldspaţii pagioclazi,
piroxeni şi amfiboli, biotit etc.; aceste roci sunt bazice şi nu conţin cuarţ. Sunt
reprezentate prin gabrou şi bazalt. Rocile din această familie dau naştere la
sedimente argiloase, bogate în fer, calciu etc.
Familia piroxenilor este formată din roci alcătuite numai din piroxeni,
amfiboli, olivină. Sunt roci ultrabazice, reprezentate prin piroxenit (total
cristalizat) şi augitit (parţial cristalizat).
Rocile magmatice sticloase sunt comune tuturor familiar, au o compoziţie
variată, amorfe şi sunt reprezentate prin scorii, cenuşi, tufuri vulcanice.
b) Rocile metamorfice au rezultat prin transformarea rocilor magmatice
sau sedimentare. Cauzele care au dus la formarea acestor roci sunt în principal
temperaturile şi presiunile ridicate care există în anumite condiţii în scoarţa
terestră. Datorită temperaturilor şi presiunilor ridicate, mineralele din masa
rocilor existente au putut fi topite, înmuiate, turtite şi reaşezate sub formă de
planuri paralele. Aceasta reprezintă o caracteristică a rocilor din această grupă.
Rocile metamorfice se grupează după alcătuirea lor mineralogică şi după
aspect. Din această categorie amintim:
Şisturile argiloase, care conţin particule de mice, argile, au aspect făinos
şi participă la formarea de solurilor argiloase, bogate în substanţe nutritive.
Filitele se deosebesc de rocile anterioare prin conţinutul lor mai scăzut de
argilă.

27
Şisturile sericitice şi cloritice sunt alcătuite din sericită (mică albă), clorit
(mineral înrudit cu micile), au aspect şistos şi conduc la formarea unor depozite
fine, argiloase, bogate în substanţe nutritive.
Micaşisturile sunt formate din mice şi cuarţ, prezintă aspect lamelar.
Micaşisturile bogate în mică albă dau naştere la sedimente mai grosiere, cu un
conţinut bogat în potasiu, iar cele cu mică neagră formează sedimente fine,
bogate în fer.
Gnaisurile sunt alcătuite, în principal, din cuarţ, feldspaţi şi mice, cu
aspect compact dar cu zone paralele. Din aceste roci iau naştere sedimente cu
conţinut ridicat de nisip cuarţos şi de argilă, sunt bogate în potasiu şi sărace în
calciu.
Amfibolitele conţin în special amfiboli, sunt roci compacte dar cu zone
paralele şi duc la formarea de sedimente fine, bogate în fer.
Cuarţele sunt alcătuite din grăunţi de cuarţ, au aspect compact, dur şi duc
la formarea de sedimente nisipoase cuarţifere cu proprietăţi nefavorabile pentru
solificare.
Marmurele sunt alcătuite în întregime din grăunţi de calcit (carbonat de
calciu), prezentând acelaşi aspect ca al cuarţitelor.
c) Rocile sedimentare
Rocile sedimentare sunt depozite de materiale rezultate din dezagregarea
şi alterarea chimică a rocilor magmatice şi metamorfice sub acţiunea agenţilor
atmosferici, a hidrosferei şi a biosferei. Materialele rezultate sunt depuse pe
locul de formare sau sunt transportate şi transformate în continuare sub influenţa
agenţilor externi, apoi sunt sedimentate.
Din grupa rocilor sedimentare menţionăm următoarele:
Rocile organogene detritice sunt formate din fragmente şi particule
rezultate din sfărâmarea şi transformarea chimică a altor roci sau a mineralelor
componente şi sunt de mai multe feluri:
Bolovănişuri, pietre, pietrişuri şi conglomerate. Primele trei menţionate
sunt fragmente rotunjite cu diametrul mai mare de 2 mm., sunt vehiculate de
apele de scurgere şi apoi depuse. Acestea, prin cimentare au ajutorul
carbonatului de calciu şi a oxizilor de fer dau naştere la conglomerate.
Asemenea roci nu au proprietăţi bune pentru formarea solurilor.
Nisipuri şi gresii. Nisipurile sunt formate din particule mai mici decât
precedentele, prin cimentarea cărora rezultă gresiile. Pe seama acestora se
formează soluri nisipoase, sărace în elemente nutritive.
Löessul este alcătuit din particulele de nisip, praf şi argilă. Această rocă
are cele mai bune proprietăţi pentru formarea solurilor. În ţara noastră, löessul
este răspândit aproape în toate regiunile de câmpie şi de dealuri joase.
Argile şi marne. Argilele sunt roci detritice constituite predominant din
particule de dimensiunea argilei, iar marnele sunt roci sedimentare slab
consolidate care conţin peste 40% carbonat de calciu. Sunt roci de solificare cu
comportare bună.

28
Rocile sedimentare de precipitaţie au rezultat din precipitarea sărurilor în
apele mărilor, oceanelor şi a celor de pe continente. Sunt alcătuite predominant
dintr-o singură substanţă chimică şi sunt reprezentate de clacare şi gipsuri.
Calcarele au în compoziţia lor aproape numai carbonat de calciu, iar gipsurile
conţin doar sulfat de calciu. Se întâlnesc deseori ca roci de solificare, din care
rezultă soluri specifice.
Rocile organogene au rezultat din acumularea de schelete şi de alte resturi
de animale şi vegetale, ale unor vieţuitoare care au avut în corpul lor cantităţi
mari de carbonat de calciu, de fosfor, de azot ş.a. Se întâlnesc în natură ca roci
organogene calcaroase (calcare organogene) şi fosfatice (guano, fosforite).

3.3. Procesele de transformare a părţii minerale a solului

Componentele minerale ale solului sunt supuse permanent unor procese


intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferici, a hidrosferei şi a
agenţilor biologici. Procesele care au determinat transformarea scoarţei terestre
poartă denumirea de dezagregare şi alterare.

3.3.1. Procesele de dezagregare

Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de mărunţire a


rocilor şi mineralelor în particule de diverse mărimi, fără ca materialul respectiv
să sufere transformări chimice. Dezagregarea se desfăşoară sub influenţa
atmosferei, a hidrosferei şi a biosferei.
Dezagregarea sub influenţa atmosferei este determinată de variaţiile de
temperatură şi de vânturi.
a) Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură (dezagregarea
termodinamică)
Mineralele şi rocile se dilată prin încălzire, iar prin răcire se contractă, mai
intens la suprafaţa particulelor decât în interior. Datorită contractării mai
puternice a straturilor exterioare, se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa
particulelor de rocă. Prin repetarea permanentă a proceselor de dilatare şi
contractare are loc mărunţirea rocilor şi mineralelor în particule din ce în ce mai
mici. Intensitatea degradării termodinamice este influenţată de următorii factori:
• amplitudinea variaţiilor de temperatură. Cu cât diferenţa dintre
temperaturile maxime şi minime este mai mare, cu atât dezagregarea este mai
puternică;
• frecvenţa variaţiilor de temperatură. Cu cât variaţiile de temperatură se
succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă.
Culoarea rocilor. Rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură şi
deci se dilată mai puternic;

29
Heterogenitatea rocilor favorizează dezagregarea prin comportarea diferită
a mineralelor componente.
Îngheţul şi dezgheţul sub influenţa variaţiilor de temperatură produce
dezagregarea rocilor (gelivaţie). Îngheţul şi dezgheţul acţionează în dezagregare
prin intermediul apei. Aceasta pătrunde prin fisurile din masa mineralelor şi a
rocilor. Prin îngheţ apa îşi măreşte volumul şi exercită presiuni care contribuie la
lărgirea fisurilor sau chiar la desfacerea masei rocilor în fragmente şi particule.
Acest tip de dezagregare se produce în zonele şi în perioadele cu îngheţuri şi
dezgheţuri repetate. În condiţiile climatului din ţara noastră dezagregarea prin
gelivaţie se poate resimţi până la adâncimea de 100 cm.
b) Dezagregarea prin acţiunea vântului
Vântul este unul dintre cei mai importanţi şi puternici agenţi de
dezagregare, peste un sfert din suprafaţa uscatului fiind supusă acţiunii acestuia.
Vântul antrenează particulele minerale, fine de la suprafaţa scoarţei
terestre, le izbeşte de stânci, provocând erodarea acestora (deflaţie). Acţiunea de
erodare a vântului poartă numele de coroziune. Un exemplu concludent în acest
sens îl reprezintă „Babele” din munţii Bucegi. Acţiunea mecanică a vântului
cuprinde trei procese distincte: erodare, transport, sedimentare.
c) Dezagregarea prin intermediul hidrosferei
Dintre toţi agenţii de dezagregare, apa este cel mai important, acţiunea apei
fiind foarte variată.
Apa pătrunsă în fisuri şi în pori exercită presiuni care contribuie la
dezagregarea mineralelor şi a rocilor. În rocile poroase (marne, luturi, unele
aluviuni lutoase cu porozitate caracteristică) pot pătrunde vapori de apă care se
condensează la suprafaţa golurilor şi se transformă în lichid. Peliculele de apă
îmbracă particulele singulare, care se desprind una de alta, iar roca se
transformă, pierzându-şi porozitatea şi structura petrografică. Pulverizarea şi
distrugerea rocii este iniţial superficială, mai târziu înaintând în profunzime.
Apele de şiroire reprezintă agenţi foarte activi în procesul de dezagregare.
Acestea iau naştere în timpul ploilor abundente, torenţiale, pe terenuri înclinate.
Acţiunea de dezagregare se manifestă prin coroziune şi eroziune. Acţiunea
corozivă a apelor de şiroire constă în scobirea prin dizolvare a unor şănţuleţe
orientate în direcţia pantei, fenomen cunoscut sub denumirea de lapiez. Când
terenul este slab înclinat, prin coroziune iau naştere adâncituri sub formă de
pâlnii, numite doline sau ponoare. Acţiunea de dezagregare prin eroziune a
apelor de şiroire se manifestă prin antrenarea materialului de la suprafaţa
litosferei şi mărunţirea acestuia în timpul transportului.
Apele curgătoare constituie un element dinamic, care desfăşoară o amplă
acţiune de dezagregare. În timpul transportului, prin procese chimice de
dizolvare, dar mai ales prin procese mecanice, materialul antrenat este mărunţit
foarte mult. Cu cât distanţa de ransport este mai mare, cu atât materialul este
mărunţit mai fin.

30
d) Dezagregarea prin intermediul biosferei
Dezagregarea rocilor şi mineralelor se poate produce şi prin acţiunea
organismelor vegetale şi animale, a căror intensitate este mai redusă decât a
atmosferei şi a hidrosferei. De exemplu, rădăcinile arborilor pătrund printre
crăpăturile stâncilor şi pe măsură ce se îngroaşă, exercită presiuni, determinând
lărgirea acestora şi contribuind astfel la dislocarea unor părţi din rocă. În timpul
creşterii rădăcinilor, acestea freacă pereţii crăpăturilor contribuind şi pe această
cale la mărunţirea rocilor ăi a mineralelor.
Rădăcinile au şi o acţiune chimică de dizolvare, slăbind coeziunea dintre
particule. După moartea şi mineralizarea rădăcinilor, în fisurile respective
pătrunde apa care, prin îngheţ şi dezgheţ, continuă dezagregarea.
Acţiunea organismelor animale se manifestă prin realizarea de galerii,
canale, cuiburi ale acestora. Râmele, furnicile, hârciogii şi cârtiţele sapă galerii
pentru procurarea şi depozitarea hranei, producând mărunţirea solului.
Mărunţirea rocilor şi mineralelor se produce şi sub acţiunea forţei
gravitaţionale. De pe marginea prăpăstiilor şi a zonelor abrupte se desprind
blocuri de stânci, iar prin căderea cărora se produce mărunţirea. De pe versanţii
cu pantă mare se deplasează fragmente care prin izbire, frecare şi rostogolire se
mărunţesc.

3.3.2. Procesele de alterare

Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor în


urma căruia rezultă produşi cu proprietăţi deosebite de ale vechilor minerale.
Alterarea se produce concomitent cu dezagregarea. Ea se manifestă îndeosebi la
suprafaţa particulelor rezultate prin mărunţirea mineralelor şi a rocilor. Cu cât
suprafaţa totală a particulelor este mai mare, cu atât alterarea este mai intensă.
Suprafaţa totală a particulelor creşte odată cu gradul de mărunţire. Procesul de
alterare se petrece sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei.
a) Alterarea sub acţiunea atmosferei

Se manifestă prin componentele aerului atmosferic care conţine


aproximativ 79% azot, 20,97% oxigen, 0,03% CO2. Acţiunea cea mai intensă o
are oxigenul prin procesul de oxido-reducere şi dioxidul de carbon prin procesul
de carbonatare.
Oxidarea este procesul de combinare a unei substanţe cu oxigenul, de
exemplu:

2SO2 + O2 → 2 SO3

sau de pierdere de hidrogen, de exemplu:

2H2S + O2 → 2H2O + 2S;

31
sau de trecere a unei substanţe ce corespunde unui oxid mai bogat în oxigen.
Cele mai frecvente procese de oxidare se întâlnesc la compuşii ferului,
manganului şi sulfului. În reţeaua cristalină a silicaţilor, ferul şi manganul se pot
găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi. Prin oxidare, aceştia trec la
forma de oxizi ferici şi manganici.
Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice şi la accentuarea celor
acide, mineralele devin mai stabile, fiind favorizată depunerea lor în masa
solului.
De asemenea, în sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice, care
în condiţii aerobe este descompusă în produşii finali: CO2, H2O.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, acesta fiind un proces chimic în
care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen sau orice proces prin care un element
trece de la o valenţă superioară la una inferioară, ca de exemplu:

Fe2O3 + 2H →2FeO + H2O

Reducerea poate să aibă loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob


favorizând oxidarea iar cel anaerob reducerea. Procesele de reducere din sol sunt
determinate fie de apa stagnantă de la suprafaţa solurilor argiloase, fie de apa
subterană la mică adâncime. Prin alternarea perioadelor umede cu cele secetoase
se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe. Dacă în aceasta alternanţă
sunt prezenţi compuşii ferului sub formă oxidată şi redusă, fenomenul poarta
denumirea de gleizare. Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice,
compuşii reduşi devin solubili şi pot migra pe profilul solului.
Conţinutul solului în azot este influenţat de procesele de oxido-reducere.
Azotul atmosferic se oxidează sub influenţa descărcărilor electrice, oxizii
reacţionează cu apa de ploaie şi pătrund în sol, unde trec în nitraţi, iar aceştia pot
fi reduşi la amoniac.
Carbonatarea este un proces ce are loc sub acţiunea dioxidului de carbon
dizolvat în apă, care acţionează asupra bazelor rezultate din alterarea diferitelor
minerale, formând carbonaţi şi bicarbonaţi.
De exemplu, în urma procesului de debazificare a silicaţilor rezultă
hidroxizi de potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu, baze care în prezenţa apei
şi a dioxidului de carbon trec în carbonaţi:

2KOH + CO2 + H2O → 2 H2O + K2CO3

Ca(OH)2 + CO2 + H2O →CaCO3 ↓ + 2H2O

Carbonaţii de calciu şi de magneziu sunt foarte greu solubili. Dacă dioxidul


de carbon este în cantitate mai mare în soluţia solului, aceştia trec în dicarbonaţi,
care sunt uşor solubili. Procesul este ireversibil.

32
K2CO3 + CO2 + H2O → 2KHCO3

CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2

În regiunile secetoase sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă capilară din


sol, în special vara, iar sărurile sub formă de dicarbonaţi sunt antrenate în
straturile superioare ale solului, unde o parte din CO2 se pierde, iar CaCO3 rămas
precipită. Acest fenomen se numeşte carbonatare secundară (recarbonatare sau
regradare).

b) Alterarea sub acţiunea hidrosferei

Apa este principalul factor al alterării chimice. În lipsa apei sau atunci când
aceasta este îngheţată, alterarea practic nu are loc sau este foarte slabă. Procesul
complex al alterării se manifestă printr-o serie de procese fizice şi chimice
simple, dintre care prezintă importanţă mai mare cele cunoscute sub numele de
hidratare şi deshidratare, dizolvare, hidroliză.
b1) Hidratarea este procesul prin care apa se leagă de mineralele din sol fie
sub formă de molecule H2O, fie sub formă de grupări OH-, hidratarea fiind de
două feluri: fizică şi chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale
fie datorită energiei libere de la suprafaţa acestora, care rezultată în urma
degradării mineralelor, fie datorită caracterului de dipol al moleculei de apă.
Prin hidratarea fizică, volumul cationilor din reţeaua cristalină a mineralului
creşte, ceea ce determină apariţia de fisuri în particula mineralului şi în final are
loc mărunţirea acestuia. Fenomenul nu produce modificări chimice substanţiale
şi înlesneşte acţiunea altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor fie sub formă moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă de ioni
–OH (apă de constituţie), ceea ce determină transformări profunde şi apariţia de
noi minerale.
De exemplu, anhidritul (CaSO4), prin hidratare chimică trece în gips
(CaSO4 · 2H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate trece în limonit (Fe2O3 · nH2O) sau
în hidroxid de fer (Fe(OH)3).
b2) Deshidratarea este un proces invers hidratării. Apa reţinută prin
hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la temperaturi obişnuite, în timp ce apa
reţinută prin hidratare chimică se pierde la temperaturi foarte mari.
Prin hidratare creşte volumul mineralelor, iar prin deshidratare se
micşorează volumul lor, determinând mărunţirea acestora. Hidratarea puternică
a mineralelor poate distruge reţeaua mineralelor.
b3) Dizolvarea este procesul de trecere al unei substanţe în soluţie.
Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua cristalină, componenţii

33
rezultaţi trecând în soluţie. Sunt supuse dizolvării toate substanţele solubile.
Trecerea în soluţie a diferitelor substanţe are loc prin hidratarea accentuată a
ionilor respectivi. Dizolvarea contribuie indirect la alterarea mineralelor
insolubile. Ionii aflaţi la suprafaţa particulelor minerale se hidratează, reţinerea
lor în reţeaua cristalină slăbeşte şi în cele din urmă trec în soluţie. Dizolvarea ia
parte direct şi la alterarea rocilor sedimentare. Chiar dacă dizolvarea nu are rol
direct prea mare în alterarea mineralelor şi a rocilor primare, ea contribuie la
transportarea produselor rezultate prin alte procese de alterare, la formarea
rocilor sedimentare, la levigarea în adâncime a diferiţilor compuşi, la
pătrunderea în plantă a substanţelor nutritive.
b4) Hidroliza reprezintă procesul de descompunere a unei sări în prezenţa
apei în acidul şi baza din care a fost formată. Sărurile pot hidroliza acid, neutru
sau bazic, în funcţie de natura acidului şi a bazei care formează sarea.
Principalele etape ale procesului de alterare a mineralelor din roca de
solificare sunt debazificarea, desiliciferea şi argilizarea.
1) Debazificarea are loc în urma proceselor de dezagregare, prin
îndepărtarea ionilor de K+, Na+, Mg2+ şi Ca 2+ ce se găsesc la suprafaţa
fragmentelor de minerale. Apa care vine în contact cu particulele dezagregate,
disociază în ioni de H+ şi OH- (H2O → H+ + OH -). Ionii de hidrogen au o
energie de schimb foarte mare, încât pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină,
scoţând ionii de K+, Na+, Mg2+, Ca 2+ care trec în soluţie şi formează diverse
baze cu grupările –OH (KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH2), potrivit schemei:

K+ K+
silicat K+ ← + H+ + OH-→ silicat H+ ← + KOH
K+ K+

Bazele rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa


acidulată cu CO2, formând carbonaţi şi apă după schema următoare:

2KOH + H2O + CO2 →K2CO3 + 2H2O.

2) Desilicatarea este etapa în care, din reţeaua silicatului primar se pune în


libertate o parte din dioxidul de siliciu (SiO2) sub formă de silice secundară
hidratată.
Silicaţii primari sunt constituiţi în mare parte din SiO2, care în prezenţa
sărurilor puternic alcaline este parţial solubilizat.
3) Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi
desilicifiere suferă procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi (silicaţi
secundari), care sunt principalii constituenţi ai argilei, fenomenul fiind numit
argilizare. Intensitatea procesului de hidroliză diferă de la o zonă climatică la
alta, fiind cu atât mai intensă cu cât mineralele sunt mai fin mărunţite, silicaţii

34
primari sunt mai bogaţi în elemente bazice, iar concentraţia soluţiei în ioni de
hidrogen este mai mare.

c) Alterarea sub acţiunea factorilor biotici

Alterarea biochimică se realizează cu ajutorul vieţuitoarelor şi este


determinată, în mare măsură, de organismele vegetale. Reacţiile chimice din
natură biochimică se petrec cu participarea directă sau indirectă a organismelor
vegetale.
Unele organisme vegetale acţionează direct asupra rocilor şi mineralelor
din sol, de unde îşi extrag elementele nutritive. Dăm câteva exemple:
• diatomeele şi radiolarii extrag siliciul necesar vieţilor din silicaţi;
• lichenii şi muşchii extrag elementele nutritive direct din rocă;
• unele microorganisme atacă feldspaţii, de unde extrag potasiul;
• sub acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi organice
din sol, se eliberează CO2, diferiţi acizi minerali (azotic, sulfuric) şi organici
(acetic, tartric, citric etc.) care intensifică alterarea chimică;
• rădăcinile plantelor absorb diferiţi cationi bazici aflaţi la suprafaţa
particulelor minerale şi secretă acizi organici, care contribuind la alterare;
• din acţiunea microorganismelor asupra resturilor organice rezultă acizi,
baze, săruri, şi în cele din urmă humus, care intensifică alterarea mineralelor;
• Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare,
acţionând prin secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora
descompun materia minerală şi organică, schimbându-i compoziţia chimică.
Procesele de dezagregare şi alterare manifestate de-a lungul mileniilor au
provocat o substanţială modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor.
Dezagregarea a determinat transformarea mineralelor şi rocilor masive în
fragmente şi particule de diverse dimensiuni, iar alterarea a condus la formarea
de minerale şi compuşi chimici noi.

3.3.3. Intensitatea proceselor de dezagregare şi alterare

Rezistenţa mineralelor primare şi a rocilor la procesul de dezagregare şi


alterare variază foarte mult. Mineralele primare, ca şi rocile magmatice s-au
format în condiţii termodinamice foarte variate. Cu cât aceste condiţii au fost
mai diferite decât cele existente astăzi la suprafaţa scoarţei pedosferice, cu atât
rezistenţa la dezagregare şi alterare a mineralelor respective este mai mică şi
invers. Ordinea de separare a principalelor minerale dintr-o magmă în curs de
răcire este următoarea: oxizii metalici ce nu conţin deloc silice, silicaţi
feromagnezieni (olivină, piroxeni, amfiboli, biotit), feldspaţi-plagioclazi,
feldspaţi-ortoclazi, mică albă şi cuarţ. Mineralele care s-au separat la început, în
adâncime, dintr-o magmă cu temperatură ridicată, lipsite de apă şi cu presiuni
ridicate, ajunse la suprafaţă şi întâlnind condiţii deosebite de cele în care s-au

35
format, se dezagregă şi se alterează mai uşor. În schimb, mineralele care s-au
separat mai târziu dintr-o magmă cu o temperatură mai scăzută şi aflată sub
presiuni mai mici şi care conţin şi apă, au o rezistenţă mai mare la dezagragare şi
alterare. Succesiunea principalelor minerale după gradul de rezistenţă la
dezagregare şi alterare corespunde cu ordinea separării lor din magmă: olivină,
piroxeni, amfiboli, biotit, feldspaţi-plagioclazi, feldspaţi-ortoclazi, muscovit,
cuarţ.
Cu cât rocile sunt mai bogate în minerale rezistente la alterare, cu atât
procesele de dezagregare şi alterare sunt mai puţin intense. Intensitatea
dezagregării şi a alterării în cazul mineralelor depinde de compoziţia şi
complexitatea lor chimică, iar în cel al rocilor de compoziţia şi complexitatea lor
mineralogică. Referitor la complexitatea chimică a mineralelor primare se poate
spune că, în general, cu cât aceasta este mai mică, cu atât rezistenţa la alterare
creşte.
Condiţiile climatice determină, de asemenea, intensitatea proceselor de
dezagregare şi alterare, modul de manifestare al acestora şi produsele ce rezultă.
În general, cu cât climatul este mai umed şi mai cald, cu atât intensitatea
proceselor respective este mai mare. În condiţiile climatelor calde şi umede are
loc procesul de lateritizare în cadrul căruia nucleul aluminosilicic rămas după
eliminarea totală a bazelor şi a unei părţi din silice se descompune formând oxizi
şi hidroxizi de fer, aluminiu şi silice.
În cazul climatelor umede şi reci are loc fenomenul de caolinizare care
duce la formarea mineralelor argiloase de tipul caolinitului, mineral ce conţine
cantităţi foarte mici sau chiar deloc din bazele aflate în silicatul iniţial.
În climatele cu umiditate şi temperaturi moderate se produce procesul de
sericitizare, prin care, pe seama silicaţilor primari, se formează mai întâi mice
secundare, iar mai departe minerale argiloase de tipul montmorillonitului şi
beidellitului. În acest proces, o mare parte dintre bazele conţinute de silicatul
primar rămân în alcătuirea mineralelor argiloase formate, iar restul sunt eliberate
şi îndepărtate.
În concluzie se poate afirma că intensitatea dezagregării şi alterării
mineralelor şi a rocilor depinde de alcătuirea lor şi de condiţiile în care s-au
format, precum şi condiţiile existente la suprafaţa scoarţei litosferice, îndeosebi
cele climatice.

3.4. Produsele rezultate prin dezagregare şi alterare

Produsele rezultate în urma procesului de dezagregare sunt alcătuite din


particule grosiere, iar cele rezultate din alterare sunt compuşi noi, foarte fini,
care în contact cu apa dau soluţii sau suspensii coloidale.
Principalele produse ale dezagregării şi alterării sunt sărurile, oxizii şi
hidroxizii, silicea coloidală, mineralele argiloase, praful, nisipul, pietrişul şi
bolovanii, care constituie partea minerală a solului. Produsele dezagregării şi

36
alterării, rămase pe loc sau transportate şi apoi depuse, au dus la formarea de
depozite sau roci sedimentare pe seama cărora evoluează, de obicei, solurile,
procesele de dezagregare şi alterare continuându-se şi în cadrul solificării
propriu-zise.
Sărurile s-au format prin reacţia dintre baze şi diferiţi acizi care se găsesc
în soluţia solului. Acestea au rezultat în urma alterării mineralelor primare şi
reprezintă componentele de bază ale solului şi sursa de hrană pentru plante.
Sărurile se împart în următoarele grupe:
• săruri uşor solubile sunt săruri ale acizilor azotic şi clorhidric şi unele
săruri ale acidului sulfuric;
• sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu
(gipsul);
• sărurile greu solubile sunt carbonaţii de calciu şi magneziu;
• sărurile foarte greu solubile sunt fosfaţii de fer sau de aluminiu.
Oxizii şi hidroxizii au rezultat în procesul de alterare prin scoaterea ionilor
respectivi din silicaţi şi trecerea lor sub forma de oxizi şi hidroxizi. Cei mai
răspândiţi în masa solului sunt cei de fer, de aluminiu, de mangan şi de siliciu.
Silicea coloidală (hidratată SiO2·nH2O) a rezultat din alterarea silicaţilor.
Prin deshidratare, silicea coloidală se transformă în particule fine de cuarţ
secundar. Având sarcină electrică negativă, silicea coloidală precipită uşor cu
hidroxizii de fer şi aluminiu, rezultând complexe silico-ferice şi silico-
aluminice, care stau la baza formării mineralelor argiloase din masa solului.
Mineralele argiloase sunt silicaţi secundari rezultaţi prin alterarea
silicaţilor primari, cu structură cristalină feroasă şi nu prezintă o compoziţie
chimică constantă. În compoziţia lor intră Si, O, Al, H, Fe, Mg, Ca, Na, K şi se
împart în trei grupe:
• mice hidratate;
• montmorilonit-beidellit;
• caolinit-halloisit.
Mineralele argiloase se prezintă sub formă de particule foarte fine (cu
diametrul sub 0,002 mm), făcând parte din categoria coloizilor şi având
proprietăţile acestora, dintre care cea mai importantă este capacitatea de reţinere
şi schimb cationic.
Sunt componente foarte importante ale solurilor şi rocilor sedimentare, pe
seama cărora se formează solurile (argile, marme, loessuri, luturi). În sol,
mineralele argiloase alcătuiesc argila din sol care participă alături de praf şi nisip
la definirea texturii şi care împreună cu humusul formează complexul
argilohumic sau coloidal, care reprezintă partea cea mai importantă a solului.
Unele soluri (andosolurile) s-au format pe seama unor roci magmatice
necristalizate (roci vulcanice), din alterarea cărora nu rezultă minerale argiloase
ci aşa-numitele materiale amorfe (allofane), cu proprietăţi asemănătoare
mineralelor argiloase.

37
Praful (pulberea) este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu
diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm. şi prezintă în cea mai mare parte
aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau a mineralului din care a
provenit. Se întâlnesc în procent mare în unele roci sedimentare (loess,
aluviuni), cât şi în solurile formate pe aceste roci, iar la formarea lui participă şi
alterarea.
Nisipul este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu diametrul
între 2-0,02 mm, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică putând fi
omogen sau heterogen.
În funcţie de dimensiunile particulelor, poate fi grosier (2-0,2 mm) sau fin
(0,2-0,02 mm).
Constituie una dintre cele trei fracţiuni granulometrice care definesc textura
solului (nisip, praf, argilă).
Pietrişul, pietrele şi bolovănişul sunt produse de dezagregare formate din
fragmente minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (pietriş 2-20 mm, pietre
20-200 mm, bolovăniş peste 200 mm). Acestea mai poartă denumirea de
„scheletul solului” şi pot fi formate dintr-un singur mineral sau pot avea o
compoziţie heterogenă.

Capitolul 4

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII


ORGANICE A SOLULUI

4.1. Originea părţii organice a solului

Componenta organică a solului este reprezentată de o fracţiune vie (flora şi


fauna din sol) şi una nevie. Fracţiunea nevie este formată din materialul organic
încorporat solului, transformat sub acţiunea microorganismelor.
Materia organică a solului provine de la plante, microorganisme şi animale.
Cea mai importantă sursă de materie organică o constituie plantele. Cantităţile
de biomasă, de resturi animale şi de humus din sol, variază în funcţie de
formaţiunile vegetale ale principalelor zone bioclimatice de pe Terra. În
condiţiile din ţara noastră, vegetaţia este reprezentată de vegetaţia ierboasă şi de
cea de pădure. Resturile organice ale vegetaţiei ierboase provin din partea
aeriană, dar mai ales din cea subterană, reprezentată de rădăcini.

38
Ierburile au rădăcinile foarte bine dezvoltate şi repartizate pe o grosime
mare (peste 100 cm, cu concentrare maximă în primii 40-50 cm). Acestea mor în
fiecare an, de aceea vegetaţia ierboasă lasă în sol cantităţi mari de resturi
organice repartizate pe adâncime. La pajiştile de stepă, masă aeriană şi
rădăcinile rămase în sol reprezintă în medie 10.000 – 20.000 kg/ha materie
organică. În cazul vegetaţiei de pădure, cea mai mare parte din materialul
vegetal provine din frunzele care cad în fiecare an (litiera pădurii) şi din
vegetaţia ierboasă din luminişurile pădurii.
Aportul masei radiculare este neînsemnat datorită perenităţii vegetaţiei
arborescente. Masa de frunze ce cade anual pe suprafaţa solului de pădure
depinde de felul vegetaţiei arborescente, de desimea arborilor şi de vârsta lor.
Cantitatea de resturi organice este mai mică decât la vegetaţia ierboasă, fiind în
medie, în tara noastră între 3.500 – 4.000 kg/ha anual. În cazul solurilor
cultivate, materialul vegetal provine din rădăcini şi din resturile diferitelor
recolte (paie, vreji, tulpini), precum şi din masa vegetală a buruienilor care
acoperă temporar solul. Plantele anuale cultivate intervin cu o masă radiculară
mai redusă faţă de cea a ierburilor perene. Masa radiculară rămasă în sol după
recoltarea cerealelor este în mod obişnuit de 1-2 t/ha, putând ajunge la 3-4 t/ha.
După cultura de trifoi, pe podzoluri înţelenite, masa radiculară rămasă în sol este
între 6-7 t/ha, iar la lucerna irigată este de circa 12 t/ha. Cele mai mari cantităţi
rămân în cazul culturilor de plante cu caracter ierbaceu din categoria
nutreţurilor, cerealelor, leguminoaselor. Alte culturi, cum sunt cele de sfeclă,
pomi, viţă de vie, lasă în sol cantităţi foarte mici de resturi organice.
O altă sursă de materie organică o constituie microflora. Masa totală a
microorganismelor, datorită numărului mare de bacterii, fungii şi actinomicete, a
vitezei mari de înmulţire a acestora poate ajunge până la o treime din cantitatea
totală de resturi organice. La alcătuirea fondului de materie organică contribuie
şi animalele, îndeosebi fauna şi microfauna solului, însumând anual 100-200 kg
la hectar.
Compoziţia resturilor organice. Rolul cel mai important în alcătuirea
materialului organic din sol îl au substanţele care intră în alcătuirea membranei
celulare (celuloze, hemiceluloze, lignina şi substanţele pectice), urmate de
substanţele albuminoase (proteine) care intră în alcătuirea protoplasmei celulare.
Deşi aportul celorlalte substanţe reprezentate prin zaharuri solubile, hidraţi de
carbon, acizi organici, săruri, grăsimi, răşini, substanţe tanante, sub aspectul
cantitativ, poate părea neglijabil, rolul lor în procesele biochimice ce se petrec în
sol este totuşi apreciabil. Resturile organice sunt alcătuite din substanţe organice
constituite din C, H, O, N, împreună cu cantităţi mici de P, K, S, Mg, Ca, Fe etc.
Pentru caracterizarea compoziţiei resturilor organice, importanţă prezintă
alcătuirea acestora sub aspectul grupelor de substanţe organice, cât şi a
elementelor chimice din cenuşa rezultată prin incinerarea resturilor organice
(Ca, K, Na, Mg, Al, Fe, P, S, Si). Proporţia diferitelor substanţe organice, ca şi
cantitatea de cenuşă, variază în funcţie de provenienţa resturilor organice.

39
Vegetaţia ierboasă, comparativ cu cea lemnoasă, lasă cantităţi mai mari de
resturi organice şi de calitate superioară. Conţinutul ridicat de elemente minerale
arată o bună aprovizionare a solului cu astfel de substanţe, dar şi condiţii mai
prielnice formării humusului.

4.2. Transformarea microbiană a resturilor organice din sol

Resturile organice suferă în sol transformări profunde şi complexe, sub


acţiunea microorganismelor. Dintre acestea, importanţă mai mare pentru sol o au
bacteriile, fungiile şi actinomicetele.
Descompunerea resturilor organice
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai
simpli, mai întâi tot de natură organică şi în final, minerali. În descompunerea
resturilor organice se deosebesc trei etape: hidroliza, reacţiile de oxido-reducere
şi mineralizarea totală. În cazul hidrolizei substanţele organice complexe se
desfac în compuşi organici mai simpli. De exemplu, hidroliza substanţelor
proteice duce la formarea de peptide, amine, aminoacizi. Din hidraţii de carbon
rezultă hexoze, pentoze, aminozaharuri, iar din hidroliza lipidelor şi a răşinilor
rezultă glicerină, acizi graşi etc. Produsele hidrolizei sunt supuse în continuare
unor procese de oxidare sau reducere şi transformate fie în substanţe organice
simple, fie în compuşi minerali. De exemplu, oxido-reducerea produselor de
hidroliză ale substanţelor proteice duce la formarea de acizi organici, acizi graşi,
alcooli, hidraţi de carbon, amoniac, dioxid de carbon, apă, metan hidrogen
sulfurat etc.
În ultima etapă a descompunerii, prin mineralizarea totală are loc
desfacerea în compuşi minerali şi a substanţelor organice simple formate în faza
precedentă. Produşii finali ai mineralizării totale diferă în funcţie de condiţiile
aerobe sau anaerobe în care a avut loc descompunerea resturilor organice.
În primele etape ale descompunerii rezultă o serie de produşi intermediari,
pe seama cărora, sub acţiunea microorganismelor se formează humusul,
substanţa organică specifică solului. În urma mineralizării totale a materiei
organice (inclusiv a humusului), rezultă substanţe minerale de nutriţie a
plantelor.
Humificarea constă în transformarea resturilor organice în substanţe
organice complexe specifice solului, care alcătuiesc humusul.
Prin humus se înţelege materia organică integral transformată sau aflată în
diferite stadii de transformare şi care are drept componenţi principali acizii
humici. Acizii humici se formează pe seama unor substanţe intermediare de
descompunere a resturilor organice (compuşi aromatici de tipul polifenolilor
rezultaţi din degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza
substanţelor proteice) care, tot sub influenţa microorganismelor se unesc
(condensează şi polimerizează), rezultă compuşi macromoleculari (acizii
humici).

40
4.3. Humusul

Humusul reprezintă materia organică a solului, intens transformată, care are


drept componenţi esenţiali acizii humici. Aceştia se formează pe seama
resturilor organice, sub acţiunea microorganismelor, prin procese complexe de
descompunere-sinteză-polimerizare. Materia organică moartă din sol este
alcătuită din substanţe humice specifice care reprezintă 85-90%, şi din substanţe
organice nespecifice care reprezintă între 10-15% (resturi vegetale şi animale şi
produse ale acestora, răşini, ceruri, lignine). Substanţele humice specifice solului
sunt reprezentate de acizii humici, care sunt de trei feluri: acizi huminici, acizi
fulvici şi humine.

4.3.1 Alcătuirea şi proprietăţile acizilor humici

Acizii humici reprezintă o categorie aparte de acizi organici specifici


solului şi constituie totalitatea acizilor ce intră în alcătuirea humusului.
Acizii huminici se formează pe seama resturilor organice provenite de la
vegetaţia ierboasă, bogată în substanţe proteice şi în elemente bazice, sub
acţiunea unei microflore predominant bacteriană, de climă caldă şi puţin umedă,
de reacţie, slab alcalină – neutră – slab acidă, iar acizii fulvici rezultă mai ales
din resturi organice provenite de la vegetaţia lemnoasă, sărace în substanţe
proteice şi în elemente minerale, de microfloră reprezentată mai ales prin fungii,
de climă mai umedă şi răcoroasă, de reacţie acidă. În alcătuirea humusului intră
ambele feluri de acizi; ceea ce diferă de la un sol la altul este raportul dintre
acizii huminici şi acizii fulvici (H/F). La solurile din ţara noastră, cea mai mare
proporţie de acizi huminici se întâlneşte la cele din zona de stepă
(cernoziomurile, la care raportul H/F poate ajunge la 3). La solurile din zonele
relativ umede şi reci, raportul H/F se micşorează, astfel încât la solurile
podzolice pot să predomine acizii fulvici. Acizii huminici sunt superiori alitativi
celor fulvici; cu cât raportul H/F este mai mare, cu atât humusul este de calitate
mai bună, iar solul este mai fertil.
Acizii humici sunt compuşi macromoleculari, cu structură foarte variată şi
complexă, motiv pentru care, până în prezent nu s-a ajuns la stabilirea unei
formule precise a moleculei lor.
După Dragunov, molecula acizilor humici ar avea o formă liniară şi ar fi
alcătuită din nuclei aromatici, heterocicli cu azot, catene periferice cu azot şi
resturi de hidraţi de carbon. În părţile periferice ale moleculei există diverse
grupări funcţionale, dintre care mai importante sunt cele hidroxilfenolice (-OH)
şi carboxilice (-COOH).

4.3.2. Proprietăţile acizilor humici

41
Cea mai importantă însuşire a humusului este cea de reţinere a cationilor
prin adsorbţie şi de schimb de cationi cu alţii din soluţia solului. Este vorba
despre şa-numita capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic a humusului.
Schimbul de cationi este posibil deoarece acizii humici conţin la periferia
moleculei lor grupări funcţionale –OH şi –COOH. Cationii H+ din aceste grupări
pot fi înlocuiţi cu alţi cationi care se găsesc în soluţia solului care de obicei sunt
Ca2+, Mg2+, K+ şi Na+, iar după adsorbţie aceştia la rândul lor pot fi schimbaţi cu
alţi cationi H+ din soluţia solului. Această proprietate poartă denumirea de
capacitate de absorbţie şi schimb cationic, fiind una din însuşirile importante ale
solului.
Pe măsură ce se formează, acizii humici nu rămân ca atare, ei intră în
reacţie cu partea minerală, rezultând combinaţii complexe denumite complecşi
organo-minerale. Prezintă, de asemenea, importanţă combinaţiile humusului cu
ionii de Al numite alumino-humaţi, ca şi complexele adsorbtive formate cu
argila şi numite argilohumine sau complexul argilohumic al solului.
Acizii humici şi compuşii lor cu partea minerală a solului pot fi solubili sau
insolubili; de exemplu, acizii fulvici şi compuşii lor cu partea minerală a solului
sunt solubili în apă, iar acizii huminici şi compuşii lor sunt insolubili (cu
excepţia humaţilor de Na şi K). Acizii humici şi combinaţiile lor cu partea
minerală au o rezistenţă mare la acţiunea de descompunere de către
microorganisme, fapt ce explică posibilitatea acumulării lor în sol şi eliberarea
treptată, pe parcursul anilor a elementelor nutritive pe care le conţin.
Sub aspectul stării de dispersie, acizii humici şi compuşii lor cu partea
minerală, se încadrează, în general, în categoria substanţelor coloidale. Acizii
humici şi compuşii lor au culoare brună închisă, pe care o imprimă şi solurilor în
care se află, iar acizii fulvici şi compuşii lor au culoare deschisă, de la galbenă
până la galben-brună.

4.3.3. Tipuri de humus

Pentru clasificarea humusului se ţine seama de condiţiile în care a avut loc


procesul de humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice şi chimice ale
materiei organice şi ale orizonturilor humifere.
În ştiinţa solului au fost elaborate numeroase clasificări ale humusului, care
stabilesc principalele tipuri şi subtipuri de humus. Pe baza acestora şi a
particularităţilor de solificare, în general, au fost stabilite următoarele tipuri de
humus:
• Mullul este reprezentat de materia organică complet humificată şi
amestecată intim cu partea minerală a solului. Este caracteristic solurilor aerate
cu o intensă activitate a microorganismelor, care realizează transformarea
completă a resturilor organice în acizi humici. Se disting două grupe de mull:
• mullul calcic puternic saturat cu cationi bazici, predominant cu
calciu, fiind cel mai bun humus datorită procentului ridicat al acizilor huminici

42
pe care îi conţine, strâns legaţi de coloizii minerali, cât şi a stabilităţii lui la
acţiunea de mineralizare sub acţiunea microorganismelor;
• mullul forestier se formează în solurile sărace în calciu, acoperite
cu păduri de foioase şi predominant, sub acţiunea microorganismelor din
categoria fungiilor sub acţiunea ciupercilor. Este alcătuit din acizi huminici slab
şi moderat polimerizaţi şi respectiv din acizi fulvici. Au o reacţie slab spre
moderat acidă şi se observă tendinţa lor de migrare cu uşurinţă spre orizonturile
subiacente;
• Moderul este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi parţial
legată de partea minerală a solului. Se formează pe solurile slab aerate, cu
umiditate ridicată şi temperaturi mai scăzute, în prezenţa unei microflore sărace
şi cu o activitate redusă. Aceste condiţii nu permit humificarea completă a
resturilor organice în decursul anului şi nici formarea de agregate hidrostabile
între argilă şi coloizii organici ai solului;
• Morul (humusul brut) este alcătuit din resturi organice slab
humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic. Este foarte slab legat de
partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un procent ridicat de acizi fulvici.
Este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub pădure de conifere
(molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este un material puternic acid, sărac în azot,
sărac în elemente bazice şi bogat în acizi solubili care exercită o puternică
acţiune de alterare şi migrare a părţii minerale a solului;
• Turba se formează în mediu saturat cu apă, în depresiuni, prin
acumularea de resturi organice ale unor plante hidrofile.

4.3.4. Rolul humusului în definirea fertilităţii solului

Prin proprietăţile şi compoziţia sa chimică, humusul reprezintă componenta


esenţiala a solului. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol important îl
prezintă materia organică parţial humificată, care are un caracter efemer şi care,
prin descompunere, eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor
accesibile plantelor (amoniac, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi). Humusul şi materia
organică din sol reprezintă rezerva permanentă a solului în elemente nutritive,
care-i conferă acestuia însuşirea de fertilitate. Humusul şi materia organică
reprezintă un substrat prielnic pentru activitatea şi dezvoltarea
microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii acestora se degajă cantităţi
importante de CO2, care determină îmbogăţirea soluţiei în cationi de hidrogen,
intensificarea proceselor de alterare a mineralelor primare şi modificarea reacţiei
solului.
Humusul este un component organic ce conferă solului numeroase însuşiri
fizice şi chimice care pot fi rezumate astfel:
1. Constituie un liant ce leagă particulele minerale în agregate structurale
stabile, făcând solul mai poros, mai permeabil, într-o stare de aşezare fără mari
variaţii de volum când se usucă;

43
2. Este un component de care se leagă viaţa microorganismelor din sol şi
într-o anumită măsură, regimul de apă, de aer şi de căldură;
3. Se descompune biochimic cu eliberare de elemente (sau ioni) necesare
nutriţiei plantelor (N, P, K, Ca, Mg, Na, S + microelemente);
4. Prezintă o capacitate de schimb cationic ce depăşeşte pe cea datorată
coloizilor minerali ai solului, participând mai uşor la schimbul de cationi faţă de
fracţiunea minerală;
5. Acumulându-se în principal în stratul de la suprafaţa solului, imprimă
acestuia culoarea brună sau brună-negricioasă;
6. Conţinutul de humus constituie un criteriu de recunoaştere a stadiului de
evoluţie a solurilor, de clasificare a acestora pe unităţi taxonomice;
7. Anumite însuşiri fizice cum sunt plasticitatea, coeziunea, capacitatea de
reţinere a apei sunt influenţate evident de conţinutul de humus din sol.
Clasificarea solurilor după conţinutul de materie organică se poate face
luând în considerare fie conţinutul de carbon organic (C), fie pe cel de humus.
Deocamdată nu există metode exacte de dozare a cantităţii e humus din soluri,
de aceea se recurge la dozarea carbonului organic (Corg), pe baza căruia, folosind
un calcul aproximativ, se precizează cantitatea de humus. Transformarea
conţinutului de carbon organic în humus se face, de regulă, prin înmulţirea
acestuia cu factorul 1,724, stabilit pe baza cercetărilor vechi (Sprengel, 1826)
potrivit cărora humusul conţine 58% C.
Astăzi se cunoaşte că există mai multe tipuri de humus, conţinutul lor în
carbon variind între 43-62% din greutatea humusului, de aceea factorul de
multiplicare are şi el valori între 1,6-2,3, funcţie de tipul de sol. Pentru scopuri
ştiinţifice se foloseşte frecvent exprimarea în carbon, pentru cele practice fiind
utile datele ce dau o valoare medie pentru materia organică (humus). Din scările
de interpretare pentru aprecierea bogăţiei solului în humus menţionăm pe cea a
lui H. Fabry (tabelul 4.1.).
Tabelul 4.1.
Interpretarea conţinutului de humus din sol (%)
pentru stratul 0-20 cm (după H. Fabry)
Textura solului
Grupa de soluri argilo-lutoasă nisipo-lutoasă
% humus C% % humus C%
Conţinut scăzut 0-2 0 –1,1 0–1 0 – 0,6
Conţinut moderat 2–5 1,1 – 2,9 1–2 0,6 – 1,1
Conţinut ridicat 5 – 10 2,9 – 5,8 2–4 1,1 – 2,3
Conţinut foarte ridicat 10 – 15 5,8 – 8,7 4–8 2,3 – 4,6
Humus turbos 15 – 20 8,7 – 11,6 8 – 15 4,6 – 8,7
Turbă > 20 > 11,6 > 15 > 8,7
Scara poate fi adaptată funcţie de provinciile pedologice.

44
Capitolul 5

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL

5.1. Profilul de sol şi principalele lui caracteristici

5.1.1. Definirea unor noţiuni generale

Profilul de sol reprezintă succesiunea de orizonturi pedogenetice de la


suprafaţa uscatului până la materialul parental.
Profilul de sol („pedon”, dacă este privit în spaţiu, „solum”, conform
Referenţialului Pedologic Francez) constituie unitatea elementară în cercetarea şi
cartarea solurilor, care permite studierea orizonturilor şi a caracteristicilor lui
morfologice, fizice, chimice şi biologice, precum şi aspectele genetico-evolutive,
geografice, agro-silvo-productive şi ameliorative.
Orizontul pedogenetic de sol reprezintă o secvenţă din profilul solului care
se caracterizează prin însuşiri specifice.

5.1.2. Formarea profilului de sol

Profilul de sol este rezultatul proceselor de solificare ce se realizează în


timp, sub influenţa factorilor de mediu denumiţi factori pedogenetici.
Manifestarea diferită a acestor procese are un rol hotărâtor în formarea
orizonturilor pedogenetice şi este determinată de larga diversitate a factorilor
pedogenetici, de natura rocii sau a materialului parental, de relief şi de procesele
geomorfologice actuale, de condiţiile climatice şi regimul aero-hidric etc., de floră
şi faună, la care se adaugă factorul timp şi intervenţia antropică.
Din multitudinea şi complexitatea proceselor pedogenetice, în cele ce
urmează ne vom opri asupra acelora care joacă un rol deosebit în formarea
orizonturilor şi a profilelor de sol.
Procesele care contribuie la formarea profilului de sol pot fi împărţite în
următoarele categorii:
a) de acumulare;
b) de pierdere;
c) de amestec;
d) de translocare;
e) de transformare.
Între aceste procese nu există o delimitare tranşantă, dimpotrivă există o
anumită suprapunere de natură fizică, chimică şi biologică mai mult sau mai puţin
în cicluri diurne, lunare, sezoniere, anuale şi multianuale.

45
a)Acumularea include apa provenită din precipitaţii, substanţele dizolvate
în apă, materiale solide transportate prin acţiunea vântului, gaze provenite din aer
sau procese fiziologice, energie solară, materia organica provenită de la plante,
arbori şi animale; carbonul organic produs de rădăcinile plantelor şi de bacteriile
autotrofe, azotul fixat biologic de bacteriile fixatoare etc. (figua 5.1.)
Procesele de bioacumulare reprezintă esenţa solificării şi constau din
acumularea şi transformarea complexă a substanţelor organice, îndeosebi, sub
formă de humus. Bioacumularea se produce sub acţiunea directă a vegetaţiei şi a
faunei, având ca rezultat formarea unui orizont specific, bioacumulaliv, situat la
partea superioară a profilului. Acumularea biologica este o componentă
obligatorie a pedogenezei, care se manifestă în diferite forme. Sub aspectele
tipologiei şi particularităţilor bioacumulării se deosebesc trei categorii principale
de procese bioacumulative:
a1) Bioacumularea în care, din procesele complexe de humificare rezultă
substanţe organice de sinteza specifice solului, care alcătuiesc humusul.

Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau aflată în


stadii diferite de transformare şi intim amestecată cu partea minerală a solului.
Particularităţile specifice ale humificării se diferenţiază în timp şi spaţiu,
depinzând de o multitudine de factori, cum ar fi activitatea biologică a solului şi
condiţiile climatice. Prin acumularea humusului, în orizonturile de la suprafaţa
solului se formează un orizont specific care poartă denumirea de orizont A. În
funcţie de caracteristicile bioacumulării,de proprietăţile şi calitatea humusului,
orizontul A( conform Sistemului Român de Clasificare a Solurilor,1980) este de
trei feluri,notate cu literele Am (molic), Au (umbric)şi Ao (ocric).

46
Orizontul Am este bogat în humus, bine structurat, are culori în nuanţe
închise şi s-a format sub o vegetaţie ierboasă sau mixtă.
Orizontul Au este asemănător lui Am în ceea ce priveşte majoritatea
proprietăţilor şi însuşirilor, cu excepţia gradului de saturaţie cu baze V% care este
mai mic de 55%.
Orizontul Ao are o culoare deschisă datorită conţinutului scăzut de humus.
a2) A doua categorie de bioacumulare constă din aglomerarea la suprafaţa solului
a unei mari cantităţi de materie organică netransformată sau aflată în faze
incipiente de humificare (humus brut), materie organică neamestecată cu partea
minerală a solului. Orizontul care se formează în astfel de cazuri (în lipsa excesului
de apă freatică sau pluvială) poartă denumirea de orizont O (organic). În funcţiile
de gradul de mărunţire şi de transformare a materiei organice acumulate la
suprafaţa solului, orizontul O poate fi: Ol (de litieră), Of (de fermentaţie) şi
Oh (de humificare).
a 3) A treia categorie de bioacumulare se realizează în condiţiile unui mediu
saturat în apă cea mai mare parte a anului, fiind caracterizat printr-o acumulare
masivă a resturilor organice turbificate. Orizontul care se formează în acest caz
poarta denumirea de orizont T (turbos).
b) Pierderile constau din îndepărtarea părţii superioare a profilului de sol ca
urmare a procesului de eroziune produs de ape şi/sau vânt; transportul
substanţelor dizolvate şi suspendate în afara profilului; prelevarea substanţelor
nutritive din sol de către plante; pierderea CO2 produs de rădăcinile plantelor şi
prin respiraţia microorganismelor şi a faunei din sol şi a altor gaze, precum
metanul şi amoniacul produse în condiţii de anaerobioză (figura 5.2.).
c) Amestecul materialelor în sol se face prin intermediul faunei din
sol(procese vermice); prin intermediul rădăcinilor plantelor, ca efect al forţei
gravitaţionale, prin contracţii şi gonflări şi prin alternanţa îngheţ-dezgheţ (figura
5.3.).

47
Procesele vermice (vermus = vierme) se produc sub acţiunea faunei din sol
(râme, insecte, hârciogi, cârtiţe, popândăi etc.). Ele implică amestecarea avansată
a orizonturilor de sol şi separarea unor orizonturi specifice.Alte procese
caracteristice anumitor tipuri de sol sunt cele vertice,care dau naştere orizontului
vertic(verto= a ]ntoarce,a răsturna).
Procesele verticesunt datorate conţinutului ridicat de argilă (peste 33%),
predominant gonflantă şi alternanţei perioadelor climatice umede cu cele uscate.
În perioadele uscate, argila se contractă puternic contribuind la apariţia de crăpături
în profilul de sol (largi de peste 1 cm), iar la suprafaţa solului se formează
crăpături în reţea poligonală, care fragmentează solul în micropoliedri. Prin
supraumectare are loc o creştere apreciabilă a volumului materialului de sol
(gonflare), ceea ce face ca agregatele structurale să preseze unele asupra altora, să
alunece sau să se răstoarne contribuind la amestecul materialului de sol (de unde
denumirea de vertic). Gonflarea materialului de sol are ca rezultat formarea, în
anumite condiţii, a reliefului de gilgai. Caracterul vertic se notează cu litera y
aşezată după simbolul orizontului (ex.: Ay, Bvy, Bty etc.).
d) Translocarea materialelor în profilul solului este legată de
potenţialul de transport al apei din porii solului şi de compoziţia chimică a
acesteia; mineralele solubile, coloizii solului, materia organică şi ferul putând fi
deplasate vertical, ascendent sau descendent.Activitatea biologică modifică
potenţialul apei şi aerului din porii solului. În general, translocarea se realizează
prin intermediul apei care traversează solul. Concomitent cu alterarea chimică
are loc deplasarea anumitor componenţi descendent, spre orizonturile de la baza

48
profilului de sol, uneori oblic în regiunile montane sau deluroase, sau ascendent în
zone cu nuanţe climatice aride (figura5.4).

Se deosebesc mai multe procese de translocare: feralitizarea, fersialitizarea,


feroliza, alitizarea, acidoliza, decarbonatare-recarbonatare, eluviere-iluviere,
salinizare-alcalizare.
d1) Feralitizarea se produce frecvent în climatele calde şi umede
(ecuatoriale şi tropicale umede) în condiţiile unei pluviozităţi ridicate (peste 1200
mm/an), a temperaturilor ridicate şi a unui drenaj bun. Alterarea materialului
parental este rapidă şi intensă, cu favorizarea hidrolizei cvasitotale a
mineralelor alterabile şi, în particular a silicaţilor. În cadrul acestui proces se
constată o eliberare în soluţia solului a silicei şi a bazelor, care sunt eluviate în
profil. În orizontul iluvial se produce o acumulare accentuată a oxizilor de fer şi
aluminiu sub formă de hematit, goethit şi gibbsit. Argila se formează în cantităţi
foarte mici şi este de tip caolinitic. Orizontul B de acumulare a produşilor
alterării este de tip oxic.
d2) Fersialitizarea este un proces întâlnit în climatele subtropicale calde şi
umede. În aceste condiţii, alterarea feralitică este mai puţin evidentă în
orizontul B, existând şi argile de tipul 2/1, ca un rezultat al neoformării parţiale de
argilă.
Frecvent, solurile formate prin aceste procese prezintă un orizont B
argiloiluvial, ca rezultat al iluvierii argilei fine, bogat în Fe liber. Solurile
fersialitice au, în general, culori roşietice, cu o succesiune a orizonturilor de tip A-E-
Bt-C, cu predominarea mineralelor argiloase din grupa illitului (raport
argilă:silice = 2:1) şi cu raportul Fe liber:Fe total în jur de 60%. Procesele de
fersialitizare se situează la limita dintre grupele mari de procese pedogenetice ale
alterării „in situ” cu cele ale eluvierii-iluvierii.

49
d3) Feroliza este un proces ce se instalează în condiţiile unui mediu acid
(zona subtropicală caldă şi umedă) care permite eliberarea şi deplasarea ferului.
Acest proces se observă, în mod egal, atât în cazul gleizării, cât şi în cel al
pseudogleizarii.
În concluzie, se poate afirma că prin alterare peloc („in situ”) se realizează
transformarea rocilor şi mineralelor din sol, acompaniată de schimbarea culorii,
texturii, structurii şi durităţii. Aceste schimbări se produc prin dispariţia parţială
sau completă a mineralelor primare (iniţiale) şi transformarea lor în materiale
cristalizate sau amorfe, secundare. Procesele fizico-chimice care însoţesc aceste
transformări sunt datorate condiţiilor climatice de ansamblu ale regiunii, dar
depind şi de particularităţile aerohidrice ale solurilor.
d4) Alitizarea constă din hidroliza totală a aluminosilicaţilor din roci în
cursul pedogenezei şi transformarea pedogenetică a elementelor primare.
Concomitent cu transformarea elementelor primare are loc o acumulare a
aluminiului sub formă de caolinit, gibbsit şi halloisit precum şi a ferului sub formă
de goethit. Culoarea materialului allitic poate fi roşie sau roşie-cărămizie,
determinată de cristalizarea componenţilor ferului, sau poate fi galbenă dacă prin
hidratare se trece la hidroxizi ferici. Aceştia sunt cunoscuţi prin natura lor
amfoteră.Astfel, într-un mediu slab alcalin,aceştia au sarcină electrică negativă
negativ, în timp ce într-un mediu acid au sarcină electrică pozitivă. Alitizarea se
desfăşoară în climate calde şi umede, unde precipitaţiile depăşesc 1200 mm şi
sunt distribuite într-un singur sezon sau în două sezoane. Transformarea rocilor prin
allitizare se realizează, adesea, pe câţiva zeci de metri adâncime.
d5) Acidoliza se produce în mediu foarte acid unde, prin hidroliză se
eliberează în soluţia solului produşii de alterare (hidroxizii), care sunt
antrenaţi prin eluviere spre baza profilului. Datorită reacţiei foarte acide, nu se mai
realizează condiţii de neoformare a argilei, acumulându-se în orizontul solului
silicea insolubilă (în climatul temperat).
În urma acestui proces, orizonturile superioare ale solului sunt sărăcite în toţi
componenţii minerali (cu excepţia SiO2), care sunt preluaţi în soluţia solului şi
levigaţi în adâncime sau lateral. Procesul de acidoliză se poate instala şi ulterior
unei faze de podzolire argiloiluvială.
d6) Procese de decarbonatare - recarbonatare (secundară).
Decarbonatarea reprezintă procesul de mobilizare a carbonaţilor, care prin dizolvare
formează bicarbonaţi solubili antrenaţi pe profil odată cu apa de percolaţie.
Alterarea carbonaţilor se realizează prin acţiunea CO2 dizolvat în apă conform
reacţiei:

decarbonatare
CaCO3 + CO2 + H2O Ca++ + 2HCO3
recarbonatare

50
Solubilitatea carbonaţilor depinde de cantitatea de apă care percolează solul
şi de cantitatea de CO2 dizolvat. Carbonatarea secundară (recarbonatare) constă în
precipitarea carbonaţilor în condiţiile unor dezechilibre determinate de creşterea
valorii pH-ului, creşterii temperaturii, diminuarea umidităţii prin
evapotranspiraţie sau din cauze fizice, care împiedică circulaţia apei în sol.
Decarbonatarea determină acumularea carbonaţilor la baza profilului de sol (C),
iar recarbonatarea implică acumulare acestora în orizonturile intermediare (CCa).
Aceste procese sunt tipice regiunilor aride, semiaride şi subumede.
d7) Procesele de eluviere – iluviere. Această categorie foarte largă de
procese pedogenetice este însoţită de multiple procese fizico-chimice prin care, o
serie de substanţe coloidale sunt antrenate din locul formării, migrează pe
profil şi se acumulează în alte orizonturi subiacente.
Eluvierea constă în deplasarea verticală sau laterală a unor componenţi ai
solului, sub acţiunea apei. Iluvierea este procesul compensatoriu eluvierii,
constând din depunerea şi acumularea acestor componenţi în alte orizonturi
inferioare. Datorită acestor procese se formează orizonturi sărăcite în
componenţi eluviaţi, denumite orizonturi eluviale şi straturi îmbogăţite în
componenţi iluviaţi, denumite orizonturi iluviale.
Procesele de eluviere au intensităţi diferite, în funcţie de condiţiile
generale de solificare, între care un rol deosebit revine celor climatice.
Intensitatea eluvierii (lesivării sau levigării) depinde de gradul de solubilitate a
compuşilor supuşi acestui proces. Cel mai uşor se eluviază sărurile, în ordinea
următoare: cloruri (NaCl, KC1, MgCl2 CaCl2), unii sulfaţi (Na2SO4, K2SO4),
carbonaţii de Na şi K (Na2CO3 şi K2CO3), după care urmează gipsul (CaSO4
·2H2O) şi apoi cele greu solubile precum CaCO3 şi MgCO3 (formând orizontul
Cca). Procesul de iluviere a sărurilor este favorizat de un climat umed, această
fază iniţială intitulându-se debazificare. Se eluviază apoi coloizii argilei, humusului
şi sescvioxizilor.
Particularităţile acţiunii factorilor pedogenetici orientează procesele de
eluviere - iluviere pe mai multe direcţii, cu particularităţi proprii:
a) Eluvierea - iluvierea argiloiluvială (podzolirea argiloiluvială) este în
esenţă un proces de migrare a particulelor coloidale ale argilei sub acţiunea apei de
infiltraţie. Particulele coloidale puternic hidratate,sunt dispersate şi antrenate într-o
mişcare descendentă în sol. Mineralele argiloase şi hidroxizii de fer se depun în
orizontul Bt sub forma unor pelicule subţiri, în straturi concentrice, pe feţele
elementelor structurale.
Prin eluvierea argilei se formează un orizont supraiacent sărăcit de argilă, notat
cu E (orizont eluvial). În funcţie de intensitatea eluvierii, orizontul E poate fi: El
(luvic) care înseamnă eluviere puţin intensă şi Ea (albic) - eluviere intensă. Un alt
orizont cu eluviere slabă a argilei este orizontul Ame (molic-eluvial) specific
solurilor cenuşii, după cum într-un stadiu avansat de evoluţie a solurilor se
formează orizontul E+B, numit orizont glosic. Sub orizontul eluvial, prin
iluvierea coloizilor argilei se formează un orizont îmbogăţit în minerale argiloase

51
denumit orizont B argiloiluvial, notat cu Bt. În profilul solurilor cu procese de
eluviere-iluviere a argilei, orizontul Bt poate fi situat direct sub orizontul A.
Solurile cu procese de eluviere-iluviere a argilei sunt incluse la clasa
argiluvisoluri (Sistemul Român de Clasificare a Solurilor, SRCS, 1980) sau
luvisoluri (Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, SRTS, 2000).
b) Eluvierea - iluvierea humico–feriiluvială (podzolirea humico-
feriiluvială) este un proces complex de solificare, caracterizat prin distrucţia
silicaţilor don orizonturile superioare ale solului şi acumularea acestor produse
în orizonturile inferioare. Aceste procese sunt specifice mediilor puternic acide
şi constau din translocarea sescvioxizilor de fer şi aluminiu sub acţiunea
fracţiunii fulvice a acizilor humici. Produsele iluviate se acumulează în orizont
orizontul B feriiluvial (notat Bs), iar când migrează şi o parte din acizii humici
se formează orizontul B humico-feriiluvial (notat Bhs). Orizonturile Bs şi Bhs
sunt numite orizonturi spodice (spodos = cenuşă). Deasupra se formează un
orizont eluvial-spodic, notat cu simbolul Es.
Procesele menţionate anterior şi orizonturile nou formate sunt caracteristice
solurilor din clasa spodosoluri (SRCS, 1980) sau spodisoluri (SRTS, 2000).
d8) Procesele de salinizare şi alcalizare. Prin salinizare se înţelege
procesul de acumulare în sol a sărurilor uşor solubile (de tip cloruric şi sulfatic)
peste limita de toleranţă a plantelor. Procesul de salinizare se desfăşoară pe cale
naturală, în regiuni aride şi semiaride, unde prin evapotranspiraţie intensă are loc
o mişcare ascendentă a soluţiei solului prin tuburile capilare şi acumularea
sărurilor la suprafaţă, sub formă de cruste sau în aproprierea acesteia, cu aspect
de eflorescenţă. Salinizarea antropică este rezultatul utilizării necorespunzătoare
a unor soluri, fenomen cunoscut sub denumirea de salinizare secundară.
Când acumularea de săruri solubile la suprafaţă sau aproape de suprafaţă
este în cantităţi mai mari de 1-1,5% se formează orizontul salic (sa), iar în
concentraţii de 0,1-0,15% se individualizează orizontul salinizat (sc).
Alcalizarea are loc în condiţii asemănătoare salinizării şi constă în
pătrunderea în complexul adsorbant al solului a ionului de Na+ cu formarea
orizontului alcalic sau natric (na), când saturaţia în Na+ schimbabil depăşeşte
15% şi a orizontului alcalizat (ac) când saturaţia în Na+ schimbabil este de 5-
15%. Orizontul alcalic (natric) care prezintă şi caractere de Bt este denumit Bt
argiloiluvial natric (Btna), acesta fiind caracteristic soloneţurilor. Alcalizarea
este în esenţă un proces de alterare în loc, după cum poate prezenta şi caractere
de eluviere-iluviere.
Orizonturile salice şi salinizate, alcalice şi alcalizate sunt prezente în
solurile care aparţin clasei solurilor halomorfe (SRCS, 1980) sau
salsodisolurilor (SRTS, 2000).
e) Transformarea este un proces prin care constituenţii solului sunt supuşi
modificărilor de natură fizică, chimică şi biologică. Aceste transformări se
concretizează în formarea structurii solului şi schimbarea culorii unor orizonturi
faţă de cea a materialului parental.

52
Procesele specifice de alterare. Alterarea cuprinde totalitatea proceselor
fizice, chimice şi biologice care determină transformări variate în compoziţia
rocilor, la suprafaţa scoarţei terestre, sub acţiunea agenţilor de alterare
(atmosferici, organisme vii,etc.).
În cadrul termenului generic de alterare se includ mai multe procese
pedogenetice cu particularităţi distincte.
Argilizarea „in situ” este un proces complex de alterare a silicaţilor
primari şi formarea „in situ” (pe loc) a silicaţilor secundari ai argilei. În urma
acestor procese, în timp se individualizează un orizont intermediar între A şi C,
caracterizat prin culori diferite (cu nuanţe mai roşcate) faţă de ale materialului
parental şi dobândirea unor forme specifice de structură pedogenetică. Acest
orizont este denumit B cambic, notat cu Bv (cambiare = a schimba; litera v
provine de la Verwitterung = alterare). Orizontul Bv este diagnostic pentru
solurile din clasa cambisolurilor (SRCS, 1980 – SRTS,2000).
Alterarea materialelor vitroase (tufuri vulcanice, andezite, bazalte,
diabaze) are unele particularităţi distincte. Pe acest tip de substrat, în anumite
condiţii bioclimatice, produsele alterării sunt formate predominant dintr-un
complex coloidal de minerale (allofane), în a cărui constituţie intră silicea,
hidroxizii de fer şi aluminiu etc. Aceste materiale sunt amorfe şi formează cu
acizii humici complecşi coloidali greu solubili sau insolubili, care se acumulează
pe locul de formare. Când solul evoluează pe seama unor roci magmatice
intrusive sau extrusive, prin alterare se formează materiale amorfe (allofane).
Acestea au proprietăţi asemănătoare mineralelor argiloase, caracterizându-se
printr-o capacitate apreciabilă de schimb cationic. Solurile formate în cazul de
faţă aparţin clasei umbrisoluri (SRCS, 1980), prin tipul andosol sau clasei
andisoluri (SRTS, 2000), cu acelaşi tip (andosol).
Procesele de gleizare şi pseudogleizare. Procesele de gleizare şi
pseudogleizare se instalează în condiţii de exces periodic sau permanent de apă în
sol, provenită din acumularea deasupra unui strat impermeabil, ca urmare a
excesului pluvial sau din apa freatică, situată la suprafaţa sau aproape de suprafaţa
solului.
Esenţa acestor procese constă din instalarea fenomenelor de reducere sau
alternativ, de oxidare şi reducere. Fenomenele care au loc în cazul excesului de
apă de origine freatică poartă numele de procese de gleizare (orizontul se
notează cu G), în situaţia excesului de apă pluvială se instalează procese de
pseudogleizare (orizont notat cu W). Ambele procese pot fi de reducere (Gr,
W), sau de oxido-reducere (Gor).
Procesele chimice care însoţesc gleizarea şi pseudogleizarea constau din
fenomene de reducere şi migrare, în alternanţă cu cele de oxidare şi precipitare,
funcţie de regimul aerohidric al solului. Prezenţa concomitentă a ambelor
fenomene se concretizează prin aspectul „marmorat” al orizonturilor cu exces de
umiditate.

53
5.2. Morfologia solului

Studiul profilului de sol în teren are la bază stabilirea caracteristicilor


morfologice ale acestuia (culoarea, structura, textura, tipurile de neoformaţiuni
etc.), care permit în mare măsură identificarea tipului de sol şi ulterior
delimitarea unităţilor de sol.
Solul este un sistem natural care are o capacitate extraordinară de a stoca
informaţii privind variaţia în timp a diferitelor condiţii de mediu. Prin urmare,
analiza orizonturilor pe baza indicilor morfologici facilitează descifrarea
evoluţiei pedogenetice a unui sol şi, nu în ultimul rând chiar dinamica
peisajului într-o anumită perioadă de timp.

5.2.1. Culoarea solului

Principala însuşire morfologică a solurilor, care apare în mod vizibil la


examinarea profilelor de sol este culoarea. Pentru acest motiv, culoarea
constituie principalul criteriu de separare a orizonturilor de diagnostic şi un
element fundamental pentru denumirea unor tipuri genetice de sol.
Studiind cernoziomurile din Rusia, Docuceaev (1883) a făcut unele
precizări referitoare la culoarea acestora, deosebind cernoziomuri negre, gri
închis şi brune. Studiile pedologilor americani asupra culorii solului au ca rezultat
publicarea buletinului „Culoarea solului” (1911), în care se precizează faptul că, în
general, culoarea solului depinde de conţinutul de materie organică şi de oxizi de
fer, iar solurile roşii sunt adesea mai vechi decât cele galbene.
În perioada contemporană, pentru determinarea culorii solului se utilizeză
„Sistemul Munsell” care poate fi definit ca un sistem de coordonate cilindrice situat într-
un spaţiu euclidian, bazat pe trei atribute: nuanţa, valoarea şi croma (figura 5.5.).
Nuanţele de culoare se referă la o serie de culori specifice majorităţii
solurilor. Astfel, în Sistemul Munsell se deosebesc cinci culori de bază, care au fost
notate cu iniţialele denumirilor din limba engleză a culorilor: roşu (R=red),
galben (Y=yellow), verde (G=green), albastru (B=blue) şi violet (P=purple), la
care se adaugă cinci culori intermediare: galben-roşu (YR), verde-galben (GY),
albastru-verde (BG), violet-albastru (PB) şi roşu-violet (RP). La rândul lor,
fiecare din aceste culori pot fi împărţite în 10 trepte intermediare, obţinându-se în
acest fel nuanţele de culori ce alcătuiesc scara nuanţelor. Acestea se notează în
mod obişnuit cu cifre de la 1 la 10, aşezate întotdeauna înaintea iniţialelor
corespunzătoare culorii de bază (ex. 5YR, 10YR etc.), încât toate culorile ce
aparţin unei nuanţe se găsesc transpuse pe o tăbliţă, care prezintă în colţul din
dreapta sus simbolul nuanţei.
Valoarea se referă la gradul de strălucire (luminozitate) a culorii, adică aceeaşi
nuanţă poate fi mai deschisă sau mai închisă. Valoarea se găseşte pe scara verticală din

54
sistemul Munsell şi se notează cu cifre de la 1 la 8, situate deasupra liniei de fracţie
(ex. 2/, 5/ etc.).
Culorile neutrale (negru-cenuşiu-alb), notate cu simbolul N, sunt
cuprinse în palierul de culori de la negru teoretic pur, căruia i s-a atribuit valoarea
0, până la un alb teoretic pur, căruia i s-a atribuit valoarea 10.

Alb

● ● ● ●
8/ 8/1 8/2 8/3 8/4

Brun foarte pal


● ●
7/1 7/2 ● ● ● ●
7/ Cenuşiu 7/3 7/4 7/6 7/8
deschis Cenuşiu Brun
brun Brun gălbui Galben Bruniu
deschis pal deschis
● ● ● ● ● ●
6/1 6/2 6/3 6/4 8/6 8/8
6/ Brun
VALOAREA

Cenuşiu cenuşiu Brun gălbui


● ● ● ● ● ●
5/1 5/2 5/3 5/4 5/6
5/ 5/8
Brun
Brun
Cenuşiu cenuşiu
închis închis
● ●
4/1 4/2 ● ● ●
4/ 4/3 4/4 4/6
Cenuşiu Brun
foarte cenuşiu
închis închis Brun Brun gălbui deschis
● ● inchis
3/1 3/2 ● ● ●
3/3 3/4 3/6
3/ Negru Brun foarte închis

● ●
2/1 2/2

2/

/1 /2 /3 /4
/6 /8

55
Chroma

Figura 5.5.
Planşă de culori în sistemul Munsell

În cazul solurilor nu se întâlnesc culori extreme, dar valorile cuprinse între 1


si 8 sunt cele mai des întâlnite. De obicei, valoarea 5 caracterizează culori cu
luminozitate medie, între alb şi negru, culorile închise sunt indicate prin valori
mai mici de 5, iar cele deschise prin valori mai mari de 5.
Croma se referă la puritatea sau gradul de saturare a culorii respective.
Croma este reprezentată pe scara orizontală din Sistemul Munsell şi se notează cu
cifre de la 0 la 8, situate sub bara de fracţie (ex. /2, /5 etc.).
Determinarea culorilor solului se face cu ajutorul Sistemului Munsell, care
se prezintă sub forma unui atlas cu planşe ce se succed gradual de la roşu la galben.
Pe aceste planşe se găsesc etaloane cu nuanţe de culori diferite (figura 5.6.).
Fiecare etalon este prevăzut dedesubt cu un decupaj care permite compararea
culorii eşantionului de sol cu cea a etalonului. Pe fiecare planşă există un pol de
culoare care tinde spre negru (etalonul 2/1), altul care tinde spre alb (etalonul
8/1) şi un pol de culoare care tinde spre tenta de bază (etalonul 5/8). Pentru
determinarea culorii solurilor se folosesc, de obicei, culorile R, YR şi Y, cu
nuanţele din 2,5 în 2,5.

56
Astfel, Sistemul Munsell de culori este alcătuit din 7 tăbliţe cuprinzând
nuanţele 10R, 2,5YR, YR, 7,5YR, 10YR, 2,5Y şi 5Y. În vederea determinării
culorii orizonturilor de glei s-au introdus încă patru tăbliţe de culori aparţinând
nuanţelor 5GY, 5G, 5BG şi 5B. Culorile absolut neutrale sau acromatice
(cenuşiu, alb, negru) nu au nuanţă şi nici cromă şi sunt cuprinse între negru (N2/)
şi alb (N8/). În cazul solurilor, aceste culori se notează cu simbolul N (simbolul
scării neutrale), urmat de valoarea corespunzătoare (ex. N6). Determinarea culorii
unei probe de sol se face comparând proba respectivă cu nuanţele de pe diferitele
tăbliţe. Proba se ţine dedesubtul tăbliţei, care sub fiecare etalon de culoare
prezintă un orificiu pentru a permite compararea culorii solului cu cea a
etalonului. Se citesc apoi, pe tăbliţă, nuanţa, valoarea şi croma, iar pe tăbliţa
alăturată denumirea culorii solului.
Determinarea culorii solului se poate face în stare umedă şi uscată. Dacă,
diferenţele de culoare dintre solul uscat şi cel umed sunt apreciabile, atunci
determinarea culorii solului se face în mod obligatoriu în cele două stări.
Denumirea culorilor, conform Sistemului Munsell, cuprinde o notaţie în
cifre şi litere, pe baza celor trei parametrii (nuanţa, valoarea şi croma) care poate fi
însoţită facultativ şi de o denumire (ex. 10 YR 6/3 = galben pal, 10 YR 2/2 =
galben intens). Denumirile date culorilor sunt înscrise în tabele speciale, aşezate pe
pagina alăturată (stânga) pentru fiecare planşă.

57
Pentru valori şi crome intermediare se utilizează zecimale la cifrele
respective (spre exemplu, o culoare intermediară, între 10YR 5/6 şi 10YR 6/6, se
notează cu 10 YR 5,5/6).
În cazul solurilor care au două sau mai multe culori se poate determina
culoarea dominantă, reprezentând culoarea care ocupă cea mai mare parte a
volumului de sol şi culorile asociate (de gleizare, pseudogleizare etc.) Pentru
exemplificare redăm situaţia unui orizont cu procese de pseudogleizare: 10 YR
5/3 (70%) + 5Y 4/2 (30%).
Semnificaţia culorilor solului
Culorile întâlnite la soluri sunt foarte variate, însă ele derivă în general, de la
patru culori: negru, roşu, galben şi alb, care sunt date de componenţii minerali şi
organici ai solurilor.
Aprecierea corectă a culorii solului permite determinarea, într-o primă etapă,
a diferitelor minerale existente în sol, a tipului de materie organică s.a..
Astfel, unul din mineralele cele mai comune ale solului este goethitul, care
imprimă culori de 10YR şi 7,5YR caracterizând orizontul cambic al solurilor
acide din zona temperată, şi culori galbene la partea superioară a solurilor situate
la tropice (Soil color, 1993).
Hematitul se întâlneşte în mod frecvent împreună cu goethitul, dar culorile
date de prezenţa acestuia în sol sunt în nuanţe de la 7,5 YR la 5 YR şi mai roşii.
Materia organică din sol are o culoare neagră sau brun-negricioasă, în
funcţie de cantitatea şi natura substanţelor humice. Astfel, acizii humici imprimă
solului culoarea neagră în timp ce acizii fulvici pigmentează solul în nuanţe de la
galben spre roşu.
În funcţie de natura proceselor pedogenetice anumite orizonturi pot avea
culori specifice, determinate de prezenţa carbonatului de calciu, silicei coloidale,
sărurilor solubile etc.
Dintre factorii care influenţează într-o măsură considerabilă culoarea
solului amintim: materialul parental, forma de relief şi procesele
geomorfologice asociate acestora şi hidrologia.
Materialul parental are un rol important în determinarea culorii solului prin
existenţa anumitor minerale care pot avea culori închise sau deschise (leucocrate
sau melanocrate) pe care le „împrumută” adesea şi solului. Relieful, prin formele
sale variate şi procesele geomorfologice aferente acestora, condiţionează în mare
măsură culoarea solului. Interfluviile şi formele de relief caracterizate prin
declivităţi reduse din zona temperată au, în general, soluri caracterizate prin
culori închise. Pe măsura ce panta versantului are valori tot mai mari culoarea
solului are nuanţe mai deschise, adesea, apropiate de ale materialului parental.
Excesul de apă permanent în profilul solului determină apariţia unor culori
specifice (albastru - verzui), cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea
de culori de gleizare.
Culoarea reprezintă un criteriu important pentru diagnosticarea unor tipuri
şi subtipuri de sol şi este folosită ca un caracter suplimentar în

58
diagnosticarea orizonturilor A şi B ale unor soluri. Astfel, conform Sistemului
Român de Clasificare a Solurilor (1980) nuanţele cu valori şi crome ≤3,5 la
materialul în stare umedă şi ≤5,5 în stare uscată caracterizează molisolurile şi
subtipurile molice. Cromele ≤2 (la materialul în stare umedă), în cadrul
orizonturilor A, separă cernoziomurile.
Cromele ≤1,5 (la materialul în stare umedă) ale orizonturilor B (cel puţin în
partea superioară), caracterizează solurile clinohidromorfe.
Cromele ≤3,5 (la materialul în stare umedă), prezente cel puţin pe feţele
elementelor structurale ale orizontului B, definesc solurile cenuşii.
Cromele ≤3,5 (la materialul în stare umedă) şi cu nuanţe de 7,5YR prezente
în orizontul B, desemnează solurile brune-roşcate şi brune-roşcate luvice.
Culoarea unor orizonturi diagnostice se regăseşte şi în clasificarea de nivel
inferior, separând caracterele rodic şi melanic ale unor tipuri de sol.
Culoarea solului poate fi studiată prin radiometrie în spectru vizibil sau în
infraroşu. Studiul solului prin teledetecţie constă în interpretarea razelor
înregistrate de către radiometre aeropurtate sau din satelit (NOAA, SPOT) pe
baza diferenţei lungimii de undă. (Baize, Jabiol, 1995).

5.2.2 Structura solului

Structura solului reprezintă proprietatea materialului de sol de a fi alcătuit


din particule reunite în fragmente (agregate) de forme şi dimensiuni
diferite,separate între ele prin suprafeţe de contact cu legături mai slabe. Supuse
unei acţiuni mecanice, fragmentele se separă unele de altele.
Formaţiile structurale complexe de sol se formează atât prin asocierea şi
agregarea particulelor de sol cât şi prin fragmentarea masei solului. Pentru
caracterizarea structurii solului se foloseşte termenul de element structural.
Elementul structural este o unitate complexă formată în procesul de
pedogeneză,alcatuită din mai multe particule primare şi/sau microagregate de sol
alipite sub acţiunea unui agent de agregare sau rezultată din fragmentarea
solului.
Microagregatele sunt unităţi structurale care au diametrul mai mic de 0,2-
0,25 mm, fiind alcătuite din domanii, particule elementare şi substanţe de
aglutinare-cimentare (figura 5.7.).

59
Domeniile sunt agregate microscopice cu dimensiuni mai mici de 0,0005
mm şi formate din particule minerale unite între ele prin intermediul coloizilor
organici şi/sau minerali.

5.2.2.1. Clasificarea structurii solului

Tipul morfologic de structură se stabileşte după forma, mărimea, caracterele


suprafeţelor şi muchiilor elementelor structurale. Cea mai utilizată clasificare a
structurii solului a fost elaborată şi fundamentată de clasificarea americană în
„Soil Taxonomy,” preluată şi adoptată şi de ştiinţa solului din ţara noastră.
Principalele tipuri de structură care se găsesc în orizonturile pedogenetice ale
solurilor structurate din ţara noastră sunt: glomerulară, granulară, poliedrică,
angulară, subangulară, sfenoidală, prismatică, columnoidă, columnară, foioasă
(figura 5.8.).
Structura granulară şi glomerulară se caractereizează prin dispunerea
particulelor minerale în glomerule sferice, poroase, uşor friabile în
microagregatele din care sunt formate. Orizonturile pedogenetice care au structură
glomerulară sau granulară sunt foarte afânate până la slab afânate iar elementele
structurale sunt separate între ele prin goluri sau puncte de contact. Solul cu
structură glomerulară prezintă o bună porozitate capilară şi necapilară care
permite pătrunderea cu uşurinţă a rădăcinilor plantelor (N.Bucur,
Gh.Lixandru,1997).
Structura poliedrică angulară este caracterizată printr-o aşezare îndesată a
elementelor structurale, care sunt egal dezvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului.
Feţele elementelor structurale au aspect neregulat, sunt mărginite de muchii

60
evidente şi se îmbină între ele. Solurile care prezintă acest tip de structură sunt
slab pâna la puternic tasate.
Structura poliedric subangulară se caracterizează prin prezenţa muchiilor
rotunjite ale elementelor structurale şi printr-o aşezare mai afânată. Orizonturile
pedogenetice care posedă o astfel de structură sunt slab afânate până la slab tasate
(Harach,1991, citat de Filipov, 2003).

Structura prismatică prezintă elemente structurale alungite, orientate


vertical, cu feţe plane şi cu muchii fine şi bine conturate. Structura prismatică este
caracteristică orizonturilor mijlocii ale solurilor hidromorfe, halomorfe şi stratului
hardpanic (C.Teşu,1993). În orizonturile superioare această structură se modifică
în timp, devenind poliedrică sau angulară. Cercetările efectuate de N.Bucur
(1953) arată că structura prismatică din orizontul „Bt” rezultă în urma coagulării
particulelor favorizate de presiunea straturilor supraiacente, care determină
deformarea elementelor structurale şi compactarea.
Structura columnară se deosebeşte de cea prismatică prin prezenţa
elementelor structurale rotunjite la partea superioară. Acest tip de structură se
întâlneşte la solurile care prezintă orizont pedogenetic „Btna”.
Structura columnoid-prismatică este caracterizată de prezenţa elementelor
structurale cu muchii rotunjite şi feţe curbate.
Structura foioasă (plată) prezintă elemente structurale cu orientare
orizontală, cu dimensiunile verticale mai mici decât cele orizontale. Feţele
elementelor structurale sunt plane sau curbate şi se lipesc între ele.Tipul respectiv
de structură se întâlneşte în cazul orizonturilor eluviale (Ea şi Es), la solurile

61
bătătorite datorită paşunatului neraţional şi în orizonturile superioare ale solurilor
ocupate de ape.
Structura loessică (loessoidică) este caracteristică orizonturilor A/C şi C
formate pe loess sau roci loessoidizate cu compoziţie mecanică echilibrată şi cu
fracţiunile granulometrice prezente în părţi aproximativ egale, cu carbonatul de
calciu uniform răspândit în masa rocii (N.Bucur citat de Filipov, 2003). La
uscarea solului în contact cu aerul, solul se rupe în coloane şi prezintă micro- şi
macroporozitate.
Bulgării de pământ sunt fragmente de forme neregulate cu dimensiuni mai
mari de 30 mm rezultate în urma arăturilor efectuate în condiţii de sol prea umed
sau prea uscat. Bulgării se pot fragmenta când umiditatea este favorabilă, în
special în timpul iernii, sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului.
Poliedrii de dimensiuni mari rezultă în urma crăpăturilor mari prezente la
solurile vertice care au un conţinut mare în argilă gonflabilă. Crăpăturile se
formează în perioadele secetoase ale anului prin uscarea puternică a solului.
Solurile nestructurate se caracterizează printr-o aşezare mai mult sau mai
puţin îndesată a particulelor elementare necoezive, fie printr-o masă consolidată
sau cimentată de sol. După gradul de cimentare, solurile pot fi slab, puternic şi
foarte puternic cimentate.

5.2.2.2. Gradul de dezvoltare a structurii

Prin gradul de dezvoltare a structurii se înţelege diferenţele ce există în


privinţa coeziunii dintre agregatele structurale şi se apreciază în funcţie de
stabilitatea acestora şi de raportul între materialul structurat şi cel nestructurat.
Gradul de structurare variază foarte mult, în funcţie de o multitudine de factori
(textură, conţinut de materie organică, prezenţa elementelor aglutinante etc.)
Aprecierea acestuia depinde de starea de umiditate a solului şi se poate pune
foarte bine în evidenţă la solul aproape uscat sau reavăn. Se poate aprecia după
următoarea scară:
• sol nestructurat (masiv), adică sol lipsit de structură, la care particulele
elementare nu sunt aglutinate (monogranulară).
În situaţia în care se constată o anumită coeziune între particule, structura
poate fi:
• slab dezvoltată, când 25% din masa solului este alcătuită din agregate
structurale;
• moderat dezvoltată, când 25-75% din masa solului este organizată în
agregate structurale formate;
• bine dezvoltată, dacă 75% din masa solului este constituită din
agregate structurale;
• structură distrusă, în situaţia în care aceasta este profund modificată,
prin lucrări agricole fiind distruse majoritatea agregatelor structurale.

62
Mărimea agregatelor structurale se apreciază conform datelor din tabelul
nr. 5.l.

Tabelul 5.1.
Mărimea agregatelor structurale în funcţie de tipul de structură
Dimensiuni în funcţie de tipul de structură
(mm)
Denumire Glomerulară, Prismatică,
grăunţoasă Poliedrică columnară
foioasă columnoidă
Foarte mică <1 <5 <10
Mică 1-2 5-10 10-20
Medie 3-5 11-20 21-50
Mare 6-10 20-50 51-100
Foarte mare >10 >50 >101

5.2.2.3. Factorii care contribuie la formarea structurii solului

Structura solului se formează în urma proceselor de coagulare,


aglutinare-cimentare, presare sau prin alte procese mecanice reprezentate prin
îngheţ, umezire-uscare, acţiunea rădăcinilor, a râmelor etc. (Chiriţă, 1974).
Canarache A. (1991) arată ca procesul de coagulare are loc pe baza forţelor
electrostatice de la suprafaţa particulelor, care determină adsorbţia
moleculelor de apă şi a ionilor schimbabili cu caracter acid sau bazic.
Principalele particule coloidale din sol sunt reprezentate de argilă, humus,
oxizi şi hiudroxizi de fer.
Argila are rolul cel mai important în formarea elementelor structurale.
Solurile cu textură luto-argiloasă sau argiloasă au structură cu stabilitate
mecanică mare, dar se desfac uşor în contact cu apa. Henin (1957, citat de
Filipov, 2003) arată că între tăria elementelor structurale argiloase şi
stabilitatea hidrică a acestora există o relaţie negativă directă. Instabilitatea în
apă a elementelor structurale se datorează hidratării şi disocierii ionilor
adsorbiţi la suprafaţa particulalor de argilă. Teoria respectivă explică de ce
elementele structurale din solurile alcalizate sunt instabile în apă şi stabile în
alte soluţii. Rezistenţa cea mai bună la degradarea structurii o au solurile cu un
conţinut procentual de argilă mai mare de 20%, conţinutul de praf este de 1,25
ori mai mare decât cel normal, iar nisipul grosier este mai mic de 5%
(Canarache A., 1990). Solurile care au un conţinut de argilă mai mic de 12%
prezintă o stabilitate a structurii mai slabă (C.Teşu,1993).
Humusul este un element esenţial în formarea elementelor structurale.
Agregarea particulelor prin aglutinare şi cimentare se realizează cu ajutorul

63
substanţelor humice active, a oxizilor şi hidroxizilor de fer a carbonatului de
calciu şi a microorganismelor. Influenţa materiei organice asupra structurii
solului este corelată cu conţinutul şi calitatea acestaia încorporată în sol.
Încorporarea în sol a unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice determină
formarea unui număr mare de elemente structurale.
Humusul influenţează favorabil însuşirile fizice ale solurilor cu texturi
extreme. Acesta favorizează aglutinarea sau cimentarea particulelor
elementare. Acizii humici saturaţi în ioni cu Ca2+ au proprietatea de a cimenta
particulele şi agregatele microstructurale în glomerule stabile de dimensiuni
mai mari. Elementele structurale formate cu ajutorul humusului prezintă o
stabilitate hidrică mare şi o rezistenţă sporită la acţiunea apei.
Oxizii şi hidroxizii de fer contribuie, alături de humus, la agregarea şi
cimentarea particulelor elementare, iar elementele structurale rezultate au o
porozitate foarte mică.
Ionii de calciu favorizează stabilitatea structurii solului prin formarea
humatului de calciu, coagularea coloizilor şi mărirea coeziunii agregatelor de
structură. Stabilitatea structurii este în pericol atunci când raportul
[Ca2+]/[K++Na++Mg2+] are valori mai mici de 5,33.
Ionii de sodiu influenţează negativ stabilitatea elementelor structurale
determinând gonflarea puternică a argilei şi dispersia coloizilor organo-
minerali în prezenţa apei.
Microorganismele din sol contribuie la formarea de elemente structurale
cu stabilitate hidrică sporită. Încorporarea în sol a resturilor organice uşor
degradabile are efect pozitiv asupra creşterii numărului de bacterii şi asupra
stabilităţii elementelor structurale. Influenţa substanţelor organice produse de
către bacterii este mai mare decât cea a celulelor bacteriene propriu-zise.
Ciupercile din sol contribuie la formarea unor elemente structurale stabile.
Polimerii organici de sinteză industrială pot favoriza procesele de
aglutinare din sol prin administrarea acestora în cantităţi foarte mici. La acest
proces pot contribui şi unele produse pe bază de alge care produc o serie de
substanţe chimice cu rol în stabilizare a structurii.
Elementele structurale formate sunt sunt supuse acţiunii unor procese
mecanice cum ar fi :îngheţul-dezgheţul, umezirea, uscarea, comprimarea.
Lucrările solului au efecte favorabile asupra structurii solului dacă sunt
executate în condiţii optime de umiditate şi nefavorabile când lucrările sunt
executate necorespunzător.

5.2.2.4 Degradarea structurii solului

Cauzele degradării structurii solului sunt multiple dintre care enumerăm:


scăderea conţinutului de humus, creşterea conţinutului de sodiu, debazificarea
şi acidifierea solului, lucrarea solului la umidităţi necorespunzătoare,

64
compactarea produsă de traficul intens, formarea crustei, păşunatul neraţional,
irigarea excesivă .
Prevenirea şi refacerea structurii solului se poate realiza printr-un
complex de măsuri cum ar fi:
• asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului;
• corectarea reacţiei prea acide sau prea alcaline a solului;
• executarea lucrărilor solului în perioadele optime şi realizarea unui
trafic limitat prin efectuarea unor lucrări cu agregate comlpexe;
• folosirea corespunzătoare a irigaţiei;
• favorizarea activităţii microorganismelor;
practicarea unor asolamente şi rotaţii a culturilor corespunzătoare;
folosirea amelioratorilor de structură.

5.2.3. Neoformaţiunile solului

Neoformaţiunile de solificare acumulări sau separaţiuni locale de diverse


materiale care au luat naştere în profilului solului, ca o consecinţă a proceselor de
pedogeneză. După natura şi originea compuşilor de acumulare, neoformaţiunile
se clasifică astfel:
• neoformaţiuni rezultate prin acumulări de săruri;
• neoformaţiuni ale acumulărilor de oxizi;
• neoformaţiuni ale coloizilor minerali şi organici;
• neoformaţiuni reziduale;
• neoformaţiuni biogene.
1). Neoformaţiunile rezultate prin acumulări intense de săruri apar sub
formă de:
a) neoformaţiuni de carbonaţi;
b) neoformaţiuni de săruri solubile.
a) Neoformaţiunile de carbonaţi sunt alcătuite cu precădere din acumulări de
carbonaţi de calciu şi magneziu. Din această categorie de neoformaţiuni fac parte
eflorescenţele, pseudomiceliile, vinişoarele, tubuşoarele, petele, pungile şi
concreţiunile.
Eflorescenţele sunt depuneri de carbonaţi de culoare albă sau alb-murdară,
care apar de-a lungul traseelor de circulaţie a soluţiei solului pe profil.
Pseudomiceliile reprezintă depuneri incipiente, de culoare albă, pe feţele
agregatelor structurale, sub forma cristalelor aciculare fine de carbonaţi
secundari, cu aspect de micelii de ciupercă.
Vinişoarele constituie acumulări fine de carbonaţi în golurile rămase prin
descompunerea rădăcinilor foarte subţiri.
Tubuşoarele sunt depuneri de carbonaţi asemănătoare vinişoarelor, care
prezintă în interiorul lor canale de-a lungul axei longitudinale.

65
Petele constau din acumulări foarte fine de carbonaţi, care apar pe feţele
elementelor structurale sau pe pereţii crăpăturilor.
Pungile sunt acumulări friabile de carbonaţi, de culoare albă sau alb-cenuşie,
care se depun în unele spaţii libere, în fisuri, culcuşuri de larve, crăpături etc.
Concreţiunile sunt noduli de carbonaţi, de formă sferică sau ovoidă, cu
dimensiuni diferite şi care sunt bine cimentate. Unele concreţiuni prezintă şi spaţii
goale în interior, motiv pentru care se numesc concreţiuni septarice.
După mărime, concreţiunile se clasifică în următoarele categorii:
• mici, cu diametrul sub <5 mm;
• medii, cu diametru între 5 şi 15 mm;
• mari, cu diametrul peste >15 mm.
După modul de distribuţie în profilul solului, concreţiunile pot fi
diseminate în toată masa solului sau concentrate în anumite orizonturi
intermediare şi bazale.
b) Neoformaţiunile de săruri uşor solubile sunt depuneri alcătuite cu
precădere din cloruri şi sulfaţi de K+, Na+, Mg2+ şi Ca2+. Aceste neoformaţiuni au mai
fost denumite şi neoformaţiuni saline.
Neoformaţiunile saline apar sub formă de: eflorescenţe, tubuşoare, pungi,
pete şi cruste.
2). Neoformaţiunile formate prin acumularea oxizilor iau naştere prin
procese de iluviere a oxizilor, de reducere şi oxidare, sub influenţa excesului
de umiditate.
a) Neoformaţiunile rezultate prin iluvierea oxizilor sunt: duriplanurile,
cuirasele şi orizontul de ortstein.
Duripanurile reprezintă orizonturi situate la suprafaţa sau în apropierea
suprafeţei solului, cimentate îndeosebi cu silice, secundar cu oxizi de fer sau
carbonaţi. Duripanul are o consistenţă extrem de tare şi poate fi casant.
Cuirasele reprezintă orizonturi subţiri, puternic cimentate sau indurizate prin
îmbogăţirea în sescvioxizi de fer şi/sau aluminiu, reziduali sau iluviaţi. Cuirasele
sunt întâlnite la plintosoluri şi feralsoluri plintice, în savane, unde climatul
prezintă contraste sezoniere.
Orizontul de ortstein este un strat subţire, format prin cimentarea
nisipurilor de către oxizii de fier şi mangan, cu sau fără materie organică.
Asemenea orizonturi sunt caracteristice solurilor nisipoase din regiunile umede.
b) Neoformaţiunile rezultate prin procese de oxidare şi reducere sunt
reprezentate prin pete de oxidare şi de reducere, dendrite şi concreţiuni feri-
manganice.
Petele de oxidare sunt depuneri fine de oxizi de fer şi mangan, de culoare
brună sau roşcată, pe suprafeţele agregatelor structurale.
Petele de reducere constau din acumulări fine de oxizi feroşi hidrataţi, de
culoare cenuşie, verzuie sau albăstruie, pe suprafeţele agregatelor structurale.
Dendritele sunt pelicule de oxizi de fer şi mangan depuse pe suprafaţa
agregatelor structurale, având conturul ramificat.

66
Concreţiunile feri-manganice reprezintă acumulări sferice de oxizi de fier şi
mangan, depuse în strate concentrice în jurul unor particule de cuarţ.
3). Neoformaţiunile coloizilor minerali şi organici
Deşi coloizii neoformaţiunile acestea sunt de regulă mixte,le vom discuta
mai jos separat.
a) Neoformaţiunile de coloizi minerali sunt rezultate prin procese de
iluviere a mineralelor argiloase şi se prezintă sub formă de pelicule (cutane).
Peliculele (cutanele) sunt depuneri foarte fine de minerale argiloase, sub
formă de film, pe suprafaţa agregatelor structurale.
Mineralele argiloase iluviate sunt orientate vertical, deosebindu-se de restul
masei agregatului, la care particulele argiloase nu prezintă o anumită orientare.
De asemenea, peliculele de argilă iluviată se deosebesc prin coloritul ceva mai
închis, în comparaţie cu interiorul agregatelor structurale, întrucât preiau
compuşi minerali din orizonturile superioare. După grosime, peliculele (cutanele)
pot fi:
• subţiri, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt
îmbrăcate într-o peliculă foarte fină de argilă;
• moderate, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt
acoperite cu o peliculă argiloasă al cărei contur nu este clar;
• groase, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite
în întregime de pelicule argiloase.
După gradul de dezvoltare, peliculele se împart în:
• rare, când peliculele argiloase acoperă parţial feţele agregatelor
structurale;
• discontinue, când peliculele acoperă pe suprafeţe mari agregatele
structurale, dar nu în totalitate;
• continui, dacă peliculele acoperă în întregime atât agregatele
structurale, cât şi unele canale de mici dimensiuni ale rădăcinilor plantelor
ierboase sau ale microfaunei din sol.
b) Neoformaţiunile de coloizi organici se formează prin acumulare datorată
iluvierii humusului. În anumite condiţii humusul din orizonturile superioare
migrează pe profil şi se acumulează în orizonturi subiacente, sub formă de limbi
de humus.
Limbile de humus sunt acumulări mecanice, care se formează prin
antrenarea compuşilor coloidali ai humusului (sub acţiunea apei de infiltraţie),
depuşi pe pereţii agregatelor structurale. Aceste neoformaţiuni se întâlnesc cu
precădere la solurile cu textură mijlocie-fină şi fină.
Neoformaţiunile reziduale s-au format prin îndepărtarea progresivă a
peliculelor de coloizi minerali şi/sau organici din unele orizonturi situate la partea
superioară a profilului de sol şi acumularea pe loc a particulelor reziduale de nisip
fin şi praf. Aceste neoformaţiuni sunt specifice proceselor de eluviere argiloiluvială
şi humico-feriiluvială şi caracterizează orizonturile eluviale.
Din această categorie fac parte pulberile de silice şi petele silicioase.

67
Petele silicioase sunt depuneri fine de silice, de culoare albă, la suprafaţa
agregatelor structurale şi caracterizează orizonturile eluviale, cu o levigare
parţială a coloizilor.
Pulberile de silice reprezintă aglomerări de particule minerale fine, de
culoare albă, alcătuite din silice amorfă. Sunt specifice orizonturilor eluviale cu
procese foarte intense de îndepărtare a coloizilor minerali şi/sau organici, dar şi a
oxizilor sau hidroxizilor.
Neoformaţiunile biogene
Sunt acumulări locale de materiale minerale şi organice, rezultanta directă
a acţiunii vegetaţiei şi faunei din sol.
a) Neoformaţiunile biogene de origine vegetală cuprind cornevinele şi
dendritele.
Cornevinele sunt canale ale rădăcinilor de plante lemnoase, umplute, de
obicei, cu material humifer sau cu materiale din alte orizonturi, superioare celui
în care s-au depus.
Dendritele reprezintă urme de rădăcini (ierboase şi/sau lemnoase)
imprimate pe feţele agregatelor structurale.
b) Neoformaţiunile de origine animală sunt : coprolite, crotovine,
cervotocine şi culcuşuri.
Coprolitele constau din aglomerări organo-minerale (rar minerale) formate
prin acţiunea râmelor, în urma trecerii materialului de sol pin aparatul lor digestiv.
Crotovinele sunt vechi galerii ale animalelor din sol (îndeosebi macro si
megafaună), umplute cu material pământos adus din alte orizonturi, dar pot fi şi
galerii goale.
Cervotocinele reprezintă canale create de râme sau alte animale mici
(mezofaună), umplute sau nu cu material pământos.
Culcuşurile sunt locaşuri de larve.
Neoformaţiunile de origine animală determină la nivel de varietate
caracterul vermic (când peste 50% din volumul unui orizont este constituit din
canale de râme, coprolite, galerii de animale umplute cu material de sol adus din
orizonturile supra şi subiacente). Caracterul vermic se aplică la cernoziomuri si
kastanoziomuri (SRTS).

5.3. Orizonturile de sol

5.3.1. Ultimele modificări ale nomenclaturii orizonturilor pedogenetice de


sol

Profilul de sol este alcătuit dintr-o succesiune de orizonturi care se formează


pe baza proceselor pedogenetice, în funcţie de factorii pedogenetici.
Orizontul de sol sau orizontul pedogenetic constituie stratul din profilul
solului, aproximativ paralel cu suprafaţa terenului, care are unele proprietăţi

68
specifice rezultate din procesele de pedogeneza, ce diferă de ale straturilor
supra- şi subiacente.

Conferinţa Naţională pentru Ştiinţa Solului (ediţia a XVI-a) desfăşurată


la Suceava, 23-28 august 2000, a adoptat unele modificări şi redefiniri ale
nomenclaturii în privinţa orizonturilor de sol (Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor, 2000).
Pentru notarea orizonturilor principale se utilizează următoarele litere: T,
O, A, E, B, C, şi R.
În cele mai multe cazuri, orizonturile O şi C şi, întotdeauna, orizontul R nu
sunt considerate orizonturi pedogenetice ci straturi(O) sau orizonturi litologice
(nepedogenetice), deoarece caracteristicile lor nu sunt produse ale proceselor
pedogenetice. Ele sunt totuşi introduse ca orizonturi sau straturi principale,
pentru că sunt elemente importante, de referinţă în profilul de sol.
Acest nou sistem taxonomie utilizează pentru caracterizarea solurilor şi o
serie de orizonturi pedogenetice de asociere, care nu se folosesc independent,
ci numai asociate unuia dintre orizonturile principale menţionate anterior.
Aceste orizonturi sunt: G, W, sa, na, sc şi ac, care se notează după simbolul
orizontului principal (ex.: AG, CG, BW, Asa etc.). Orizonturile de sol se
grupează astfel: orizonturi principale; orizonturi de asociere şi orizonturi de
tranziţie..

a). Orizonturile de sol şi straturile principale


Prezentăm în sinteza principalele particularităţi ale orizonturilor principale,
cu impact în denumirea şi taxonomia solurilor.
Orizontul O (organic nehidromorf) reprezintă o acumulare de material
organic la partea superioară a solurilor minerale, evoluate sub o vegetaţie
forestieră. Fracţia minerală se găseşte în proporţie redusă (mai puţin de
jumătate din greutate).

69
Subdiviziuni:
• Ol-litiera, constând din material organic proaspăt, nedescompus sau
foarte puţin descompus;
• Of-orizont de fermentaţie, format din materie organică incomplet
descompusă, în care se recunosc cu ochiul liber sau cu lupa (mărire x 10)
resturi vegetale cu structură caracteristică;
• Oh-orizont de humificare, în care materialul organic este într-un stadiu
foarte avansat de descompunere, încât nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci
numai cu lupa, resturi vegetale iniţiale. Când depăşeşte de 20 cm, orizontul O
poartă denumirea de orizont folic.
Orizont A (bioacumulativ) reprezintă un orizont mineral, format la
suprafaţă sau sub un orizont O, în care structura iniţială a rocii a dispărut practic
în întregime.
Principalele caracteristici ale acestui orizont sunt următoarele:
• acumulare de materie organică, intens amestecată cu fracţiunea minerală;
• proprietăţi rezultate în urma cultivării, păşunatului sau a altor genuri
similare de modificări antropice.
Sunt considerate orizonturi A şi stratele arate, notate cu Ap, chiar dacă sunt
grefate direct pe orizonturi E, B sau C.
Orizont E (eluvial) este definit ca un orizont mineral sărăcit progresiv în
argilă, oxizi de fer şi/sau aluminiu; se caracterizează printr-o creştere a
conţinutului de particule elementare de nisip şi de praf. Orizontul E se
poziţionează sub un orizont O sau A, faţă de care este mai sărac în materie
organică şi mai deschis la culoare şi deasupra unui orizont B;
Orizontul B (de subsuprafaţă) este un orizont mineral, format sub un
orizont A, E sau O şi se caracterizează prin:
• trăsături morfologice de deplasare (levigare) a carbonaţilor;
• prezintă pelicule de argilă şi sescvioxizi, care fac ca orizontul să aibă o
culoare mai roşie decât orizontul supra- şi subiacent;
• structură poliedrică sau prismatică.
Funcţie de relaţiile orizontului B cu orizonturile supra- şi subiacente au fost
separate: orizont B de alterare şi/sau de schimbare de culoare „in situ”, notat cu
Bv; un orizont B cu acumulare de argilă, notat cu Bt; alt orizont B cu acumulare
de oxizi de fier (şi de aluminiu) ce se notează cu Bs; în sfârşit orizontul B cu
iluviere de humus (Bh).
Orizont C (materialul subiacent) reprezintă un strat mineral, situat în
partea inferioară a profilului, constituit din materiale neconsolidate sau slab
consolidate, ce poate fi penetrat de rădăcinile plantelor. Acest orizont poate
prezenta acumulări de carbonaţi, gips sau alte săruri mai solubile; uneori poate fi
cimentat slab cu carbonat de calciu sau gips.
Pentru notarea orizontului C se folosesc următoarele simboluri:
• Cn - orizont C fără carbonaţi (necarbonatic);

70
• Ck - orizont C cu acumulări de carbonaţi (de regulă reziduali);
• Cca - orizont C carbonato-acumulativ, calcic (calxic).
Stratul R (roca subiacentă)
Este un strat mineral, situat la baza profilului, constituit din roci
consolidate (nefisurate şi fisurate) la care se adaugă şi pietrişuri.
Stratul R, nefisurat şi impermeabil, se notează cu Rn.
Dacă stratul R este fisurat (permeabil) sau pietriş fluvial (cu mai puţin de 10%
material fin) se notează cu Rp.
Orizontul T (turbos sau organic hidromorf)
Se compune dintr-un strat de materie organică situat la suprafaţă sau de
subsuprafaţă, aflat în diferite stadii de descompunere, format în condiţiile unui
mediu saturat în apă pentru perioade lungi, în cei mai mulţi ani. Fac excepţie
solurile drenate în mod artificial.
b). Orizonturi de asociere
Orizont G (gleic) este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu
saturat în apă, cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la
adâncime mică. Se află situat, în general, sub un orizont T sau se asociază cu
orizonturile A, B, sau C.
Subdiviziuni:
• orizontul gleic de reducere (Gr) întruneşte condiţii de formare în
mediu predominant anaerob, prezintă culori de reducere care apar în proporţie de
peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale sau a
materialului fără structură.
• orizontul gleic de oxidare-reducere (Go) generat în condiţii de
aerobioză, alternând cu perioade de anaerobioza. Se caracterizează prin
următoarele însuşiri: aspect marmorat, culorile de reducere apar în proporţie de 16-
50%, în timp ce nuanţele de 10 YR şi mai roşii, cu crome > 2 (pete de oxidare),
apar în proporţie mai mare decât în orizontul gleic de reducere.
Orizont W (pseudogleic sau stagnogleic) este un orizont mineral format în
condiţiile unui mediu în care solul este în mare parte din an saturat în apă,
acumulată din precipitaţii (sau altă sursă) şi stagnantă, deasupra unui strat
impermeabil sau slab permeabil. Culorile de reducere de pe feţele şi din interiorul
elementelor structurale ocupă peste 50% şi se asociază culorilor în nuanţe de
10YR şi mai roşii.
Se grefează pe orizonturi A, E sau Bt.
c). Orizonturi de tranziţie
Grupează orizonturile care prezintă caractere ale orizontului supraiacent şi
ale celui subiacent, între care se face tranziţia. Există doua tipuri de orizonturi de
tranziţie:
• orizonturi de tranziţie obişnuite (propriu-zise), la care trecerea se face
treptat; notarea orizontului se face cu cele două litere majuscule corespunzătoare
orizonturilor respective (ex.: AB, BC, EB, CR etc.);

71
• orizonturi de tranziţie mixte (de întrepătrundere) pentru care trecerea
între orizonturi este neregulată sau în limbi (glosică); notarea se face cu litere mari
între care apare semnul „+” (ex.: E+B, B+R, C+R etc.).
Caracteristici morfologice secundare de subdivizare a
orizonturilor principale
Pentru definirea şi notarea orizonturilor de asociere, de tranziţie şi a
suborizonturilor s-a conceput un sistem apropiat de cel utilizat în clasificările
internaţionale.
Pentru a marca prezenţa în orizontul pedogenetic a unor trăsături
morfologice concomitente se utilizează notarea prin litere mici alăturate
simbolului orizontului principal, ca de exemplu: Abg, Ebw etc. Tot prin această
manieră se notează şi unele însuşiri ale orizonturilor de tranziţie (ex.: BCk).
Orizonturile pedogenetice principale pot să fie subdivizate pe verticală,
numerotându-se fiecare subdiviziune cu cifre arabe, începând de la partea
superioară a orizontului (ex. Bt1, Bt2, Bt3). Întotdeauna cifrele urmează după
notaţia orizontului principal, chiar dacă acestuia i se grefează un orizont de
asociere (ex. Bt1w, Bt2W, Bt3w). Discontinuităţile litologice dintr-un orizont sau
de pe profil sunt marcate prin cifre, poziţionate înaintea simbolului orizontului
principal (ex.: Bt1, Bt2, 2Bt3, sau A, B, 2C, 3C). De fiecare dată, notarea unei
discontinuităţi litologice va începe cu cifra 2.

5.3.2. Orizonturile diagnostice - elemente de bază în taxonomia


solurilor

Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (2000) preia în bună parte


definiţiile din Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (1980), aducând noi
completări, bazate pe experienţa practică din ultimii 20 de ani, dar şi pentru a
aduce nomenclatura pedologică cât mai aproape de sistemele de referinţă
utilizate pe plan internaţional.
Orizonturile diagnostice reprezintă acele orizonturi de sol care sunt
definite cantitativ prin constituenţi specifici proceselor pedogenetice şi/sau
printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât posibil măsurabile, utilizate pentru
identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol (taxoni). Acestea diferă de
orizonturile pedogenetice care sunt definite, în plan calitativ.
Orizontul mineral de sol este acela care conţine sub 35% materie
organică, în cazul în care nu este saturat cu apă mai mult decât câteva zile/an. În
cazul orizonturilor (materialelor) saturate cu apă perioade lungi sau care au fost
drenate artificial, acestea sunt considerate a fi minerale la conţinuturi de sub
35% materie organică, când argila reprezintă peste 60%, sau la mai puţin de 20%
materie organică, dacă nu conţin argilă. La conţinuturi intermediare de argilă,
cantităţile maxime de materie organică vor fi cuprinse, proporţional, între 20 şi
35%.

72
Materialul mineral care conţine materie organică între 20 şi 35%, atunci când
conţinutul de argilă este de peste 60%, sau între 5 şi 20%, dacă nu conţine argilă,
este considerat material organo-mineral. La conţinuturi intermediare de argilă
limitele menţionate anterior se modifică proporţional cu acestea.
Orizontul (materialul) de sol care are un conţinut de materie organică mai
mare decât limitele menţionate pentru orizontul mineral este considerat orizont
(material) organic.

Orizonturi diagnostice

Orizontul A molic (Am) este un orizont mineral, cu următoarele


caractere:
• culoare închisă (crome şi valori < 3,5 în stare umedă şi valori < 5,5 în
stare uscată);
• conţinut de materie organică de cel puţin 1% pe toată grosimea (0,8% în
cazul solurilor nisipoase);
• structură grăunţoasă, glomerulară, mai rar poliedrică (foarte mică şi
mică, eventual mijlocie);
• grad de saturaţie în baze > 53%;
• grosime minimă de 25 cm (20 cm la tipurile de sol în care stratul R este
situat în primii 75 de cm, cât şi la cele cu orizont Ame).
Orizontul A molic-eluvial (Ame) prezintă acumulări reziduale de cuarţ sau
alte minerale rezistente la alterare, „dezbrăcate” de pelicule coloidale, care îi
conferă aspectul unei „pudrări” cu particule de cuarţ. Culoarea orizontului în stare
uscată are valori de 3 (şi mai mari) şi crome sub 2.
Orizontul A umbric (Au) are caracteristici asemănătoare orizontul Am, dar
gradul de saturaţie în baze este < 53%.
Orizontul A ocric (Ao) este prea deschis la culoare, prea sărac în materie
organică sau prea subţire pentru a fi molic sau umbric şi care devine masiv şi dur
sau foarte dur în perioada uscată a anului.
Orizontul A limnic (Al) este situat la suprafaţa depozitelor de pe fundul
lacurilor puţin adânci şi al bălţilor, format prin acumularea subacvatică de
suspensii, precipitate minerale şi organice, resturi de plante şi animale
subacvatice, variat humificate sau turbificate. Prezintă următoarele caractere:
• conţinut de materie organică peste 1%;
• stratificare evidentă şi lipsă structurii;
• consistenţă foarte moale, frecvent cu aspect de nămol sau gel;
• culori cenuşii, cenuşii-oliv, cenuşiu verzui sau negre, care se schimbă
în brun sau oliv, prin expunere la aer.
Orizontul A hortic (Af) s-a format prin fertilizare intensă, arături profunde
şi adaosuri de deşeuri animale şi de materiale organice în amestec cu material
pământos timp îndelungat. Poate conţine şi alte corpuri străine.

73
Are următoarele caractere:
• grad de saturaţie în baze peste 53%;
• conţinut apreciabil de humus;
• activitate biologică intensă.
Orizontul E luvic (El) este dispus peste orizontul B argic şi se
caracterizează prin:
• culori deschise în stare uscată (valori < 6,5);
• structură poliedrică, lamelară sau fără structură;
• textură mai grosieră decât a orizontului subiacent.
Orizontul E albic (Ea) este situat deasupra unui orizont B argic şi are
însuşiri:
• culori mai deschise decât El în stare uscată (valori >6,5 şi crome <3 şi
diferenţă de cel puţin 2 unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la
materialul în stare umedă);
• structură lamelară, poliedrică (slab dezvoltată) sau poate fi nestructurat;
• textură mai grosieră decât a orizontului subiacent;
• grosime minimă de 10 cm.
Orizontul E spodic (Es) este situat deasupra unui orizont B spodic şi
prezintă următoarele caractere:
• culori deschise, având în stare umedă valori > 4 şi în stare uscată > 5;
• lipsa structurii;
• grosime continuă de minim 2 cm;
• fiind un orizont de eluviere a materiei organice şi a sescvioxizilor, se
realizează o îmbogăţire reziduală în cuarţ şi alte minerale rezistente la alterare.
Orizontul B cambic (Bv) se formează prin alterarea materialului parental
„in situ” şi are următoarele însuşiri:
• culori mai închise sau cu crome mai mari ori în nuanţe mai roşii decât
materialul parental;
de regulă, prezintă o structura poliedric-angulară sau columnoid-
prismatică;
• textură nisipoasă, nisipo-lutoasă uneori chiar mai fină şi, în general, mai
fină decât a materialului parental;
• grosime de cel puţin 15 cm;
Orizontul B argic (Bt) este în mod normal situat sub orizonturile eluviale
(El sau Ea), dar poate să apară şi sub orizonturile Am sau Ao. Uneori se asociază
cu orizonturile eluviale.
Orizontul Bt prezintă următoarele trăsături:
• argila iluviată formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale
elementelor structural şi umple porii fini;
• culori diferite (brun, negru, roşu etc.) dar mai închise decât ale
materialului parental;
• structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă;

74
• texturi variate de la grosiere până la fine;
• conţinutul de argilă este mai mare decât cel din orizontul eluvial.
Orizontul B argic-natric (Btna) prezintă următoarele caractere:
• saturaţie în Na+ mai mare de 15%, cel puţin pe 10 cm într-unul din
suborizonturile situate în primii 20 cm ai orizontului; dacă orizontul C subiacent
are o saturaţie în Na+ de peste 15% (într-un suborizont până la 200 cm adâncime),
atunci pentru ca orizontul Bt să fie natric este suficient să aibă suma Mg+ şi Na+
schimbabil mai mare decât suma Ca++ şi H+, în primii 20 cm ai orizontului;
• structură columnară, prismatică sau structură poliedrică, cu limbi din
orizontul eluvial, în care sunt prezenţi grăunţi de praf sau de nisip, dezgoliţi
de coloizi;
• grosime minimă 15 cm.
Orizontul B spodic (Bs, Bhs) este un orizont iluvial, ce prezintă culori în
nuanţe închise. Conţine materiale spodice, alcătuite din substanţe amorfe active,
iluviate, compuse din materie organică, oxizi de Al, cu sau fără oxizi de Fe.
Orizontul B spodic are următoarele caracteristici:
• culoare în nuanţe de 7,5YR sau mai roşii (la materialul în stare umedă), cu
valori mai mici sau egale cu 5 şi crome de 4 sau mai mici;
• textură nisipoasă până la luto-nisipoasă;
• grosime minima 2,5 cm.
Este dispus sub un orizont A, E sau AE. Se notează cu Bhs în cazul în care
materialul amorf conţine mai mult humus decât orizontul supraiacent sau cu Bs în
situaţia în care conţine mai puţin humus decât în orizontul de deasupra.
Orizontul C calcic (calxic) sau carbonato-acumulativ (Cca) este un
orizont de acumulare a carbonatului de calciu secundar, sub formă difuză sau sub
formă de concreţiuni discontinui (eflorescenţe, pseudomicelii, pelicule, vinişoare
şi concreţiuni). Prezintă următoarele caractere:
• conţinut de carbonaţi, peste 12%;
• grosime minimă: 20 cm.
Este situat sub un orizont A molic sau B, cu excepţia cazurilor în care
orizonturile respective au fost erodate.
Orizontul salic (sa) reprezintă un orizont îmbogăţit secundar în săruri mai
uşor solubile decât gipsul, în apă rece, având următoarele însuşiri:
• conţinut de săruri în extract apos (1:5), de cel puţin 1%, dacă tipul de
salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5%, dacă este sulfatic sau de minimum
0,7%, dacă solul conţine Na2CO3 (sodă). Cifrele de mai sus sunt valabile pentru
solurile cu textură mijlocie. Aceste valori se micşorează cu 20% pentru soluri
cu textură grosieră şi se măresc cu 15% pentru solurile cu textură finaă. Pentru
solurile turboase, conţinutul în săruri este de cel puţin 2%, (salinizare clorurică),
respectiv 3% (salinizare sulfatică) pentru solurile turboase saprice şi de minimum
10% (salinizare clorurică), respectiv 15% (salinizare sulfatică) la solurile turboase
fibrice.

75
Orizontul hiposalic (sc) constituie un orizont mineral care conţine săruri uşor
solubile între 0,1 şi 1% dacă predomină clorurile, între 0,15 şi 1,5% în situaţia
predominării sulfaţilor, respectiv între 0,07 şi 0,7% dacă materialul de sol conţine
şi Na2CO3 (sodă). Aceste valori sunt specifice pentru solurile cu textură mijlocie.
Pentru altă textură cât şi pentru solurile organice, cifrele se modifică în
proporţiile menţionate în cazul orizontul salic.
• grosimea minimă: 10 cm;
• se notează cu simbolul sc după cel al orizontului cu care se asociază.
Orizontul natric (na) este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+
schimbabil de peste 15% din T (sau SAR >13). Această concentraţie se
realizează pe o adâncime de minimum 10 cm.
Orizontul natric care prezintă şi caractere de orizont B argic, constituie
orizontul Btna, descris anterior, a cărui grosime minimă trebuie să fie de 15
cm.
Orizontul hiponatric sau hiposodic (ac), cunoscut şi sub denumirea de
orizont alcalizat, reprezintă un orizont mineral cu o saturaţie în Na+ schimbabil de 5-
15% (din T) şi are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu ac, ataşat
simbolului orizontului cu care se asociază.
Orizontul sulfuric (si) (denumit sulfuratic conform S.R.T.S.) constituie un
strat de sol (mineral sau organic) situat în mediu permanent saturat cu apă, care
conţine peste 0,75% sulf, predominant sub formă de sulfuri;
• pH-ul solului este mai mare decât 3,5;
• grosime minimă: 15 cm.
La tratare cu acid clorhidric degajă un miros neplăcut de H2S.
Orizontul sulfatic (su) (denumit sulfuric conform S.R.T.S.) constituie un
orizont de subsuprafaţă extrem de acid, datorită acidului sulfuric cu pH sub 3,5 (în
suspensie apoasă); grosimea minimă este de cel puţin 15 cm.
Acest orizont rezultă şi în urma drenajului artificial prin oxidarea sulfurilor
predominant pirită), acumulate în solurile mlăştinoase, lipsite sau sărace
înCaCO3.
Orizontul vertic (y) este un orizont de asociere (Ay, By, Cy), cu un
conţinut de peste 30% argilă (<0,002 mm), predominant gonflantă, care
prezintă următoarele caractere:
• orizontul este masiv în perioadele umede, iar în perioadele secetoase,
prin uscare apar crăpături într-o reţea poligonală mare. Suprafaţa solului se
fragmentează în micropoliedri (automulcire);
• feţe de alunecare oblice (10-60° faţă de orizontală) şi structură
sfenoidală;
• crăpături largi de peste 1 cm, pe o adâncime de cel puţin 50 cm, în
perioada uscată;
• grosime minima: 50 cm.

76
Orizontul pelic (z) este definit ca fiind un orizont mineral de asociere (Az,
Bz, Cz), argilos, în general cu peste 45% argilă, predominant nesmectitică,
dezvoltat pe baza materialelor parentale argiloase de diferite origini (inclusiv
argile marnoase); prezintă următoarele însuşiri:
• împachetare densă şi structură poliedrică mare în stare umedă, care
formează agregate structurale prismatice sau poliedrice foarte mari, vizibile
foarte bine în stare uscată. La valori reduse ale umidităţii apar crăpături largi şi
adânci, feţe de presiune şi, local, feţe de alunecare, fără a avea însă frecvenţa şi
înclinarea celor de la orizontul vertic. Nu determină formarea structurii
sfenoidale;
• plastic în stare umedă şi udă, devine foarte dur în stare uscată;
• grosime minima: 50 cm.
Orizontul petrocalxic (pc) reprezintă un orizont întărit sau cimentat
continuu prin carbonat de calciu şi, uneori, carbonat de magneziu; silicea poate fi
prezentă în unele cazuri. Gradul de cimentare este puternic, astfel încât
fragmentele uscate, lăsate în apă, nu se desfac. De asemenea, nu poate fi
străbătut de sonda pedologică sau cazma, când este uscat. Grosimea orizontului este
de peste 10 cm.
Orizontul fragic (fragipan) (x) constituie un orizont lutos, cu un conţinut
foarte scăzut de materie organică, cu densitate aparentă mare comparativ cu
orizonturile supraiacente; are o consistenţă tare sau foarte tare, când este umed
devine slab sau moderat casant.
Poate să se asocieze, parţial sau complet, cu un orizont argic sau cambic.
Datorită proprietăţilor fizice este aproape lipsit de activitatea faunistică, iar
sistemul radicular se dezvoltă extrem de anevoios. Prezintă structură poliedric
angulară sau prismatică. Grosime minima: 25 cm.
Orizontul B criptospodic (Bcp) este specific solurilor puternic acide, care
prezintă acumulare iluvială de material amorf activ, predominat humic şi aluminic
şi, mai puţin, material amorf activ feric. Culoarea poate fi în nuanţa 10YR, cu
valori de 3 şi mai mici, crome de 2 sau mai mici.
De regulă, orizontul Bcp este situat sub un orizont A foarte humifer, cu peste
20% materie organică slab mineralizată.
Orizontul scheletic (Asq, Esq, Bsq) constituie un orizont de asociere grefat
pe unul pedogenetic (A, E sau B), dezvoltat pe baza unui material cu fragmente
de rocă sau cu un conţinut ridicat de pietriş, având peste 26% particule de peste
2 mm. Grosimea minimă: 20 cm.
Orizontul folic (O) este un orizont (strat) organic de suprafaţă, având peste
35% materie organică şi care este nesaturat în apă cea mai mare parte a anului.
Grosimea minima: 20 cm.
Orizontul turbos (T) defineşte un orizont (strat) organic, hidromorf, de
suprafaţă sau de subsuprafaţă, alcătuit din material organic care este saturat cu apă
mai mult de o lună pe an, în cei mai mulţi ani. După gradul de descompunere a
materiei organice, orizontul turbos poate fi fibric (materie organică slab

77
descompusă), hemic (materie organică mediu descompusă) şi sapric (materie
organică intens descompusp). Grosime minimp: 20 cm.
Orizontul antropedogenetic (N) este un orizont mineral de suprafaţă, foarte
puternic transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă. Poate fi şi
orizont mineral de suprafaţă, rezultat prin înălţarea suprafeţei cu adaos de material,
ca urmare a unei lungi perioade de cultivare şi/sau irigare, fapt care a contribuit la
formarea unui orizont de suprafaţă, cu caractere mult modificate faţă de cele
iniţiale.
Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic (Aho) şi
orizontul antracvic (aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq, Anaq, Bvaq), ultimul
fiind caracteristic solurilor din orezării sau din perimetre intens irigate.

5.3.3 Proprietăţile diagnostice

Pentru diagnoza şi încadrarea solurilor în noul sistem taxonomic se utilizează


şi o gamă largă de proprietăţi diagnostice, împreuna cu orizonturile prezentate
anterior. Aceste proprietăţi diagnostice definesc anumite însuşiri intrinseci ale
unor tipuri de sol, după cum urmează:
• caracter vermic (vm), specific solurilor cu intensă activitate faunistică;
• schimbare texturală bruscă (pi), înregistrată între un orizont iluvial şi
orizontul subiacent B, care poate să însemne dublarea cantităţii de argilă pe o
adâncime de 7,5 cm;
• proprietăţi andice, specifice materialelor parentale de natură eruptivă, care
prin alterare contribuie la formarea unor cantităţi apreciabile de allofane şi
compuşi alumino-humici;
• trecere glosică (gl), caracteristica trecerii dintre orizontul E şi Bt sub
formă de limbi (E+B);
• contact litic (li), redă trecerea clară dintre un orizont de sol şi roca
subiacentă compactă (R);
• saturaţia în baze (V%), proprietate chimică care constituie element de
diagnoză pentru separarea subtipurilor eutrice (V>53%) şi districe (V<53%);
• proprietăţi eutrice (eu), însuşire a unui material mineral, fără carbonaţi,
caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze >53%;
• proprietăţi districe (di), însuşire a unui material mineral, de sol fără
carbonaţi, caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze <53%;
• proprietăţi alice (al) caracteristice unor soluri minerale foarte acide şi cu un
conţinut ridicat de Al3+ schimbabil;
• materie organică segregabilă (ms), formă humificată a materiei organice,
segregabilă de partea minerală;
• proprietăţi acvice gleice, stagnice şi antracvice, cu referire strictă la
materialele de sol saturate în apă cea mai mare parte a anului.

78
Capitolul 6

PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI

6.1 Soluţia solului


Soluţia solului se poate defini (determina) ca faza lichidă a solului, care include
apa din sol ce conţine săruri minerale dizolvate, compuşi organo-minerali şi
organici, gaze şi particule fine coloidale.
Precipitaţiile atmosferice, apa din scurgeri de suprafaţă, apele freatice etc.
pătrund în sol, iar în urma interacţiunii cu faza solidă şi gazoasă a solului, cu
sistemul radicular al plantelor şi cu organismele vii care populează solul - îşi
schimbă compoziţia chimică.
Soluţia solului joacă un rol important în dinamica solurilor, în hrana plantelor şi
microorganismelor; participă activ la transformarea compuşilor minerali şi
organici din sol, la transportul acestora pe profil. Cantitatea soluţiei solului,
poate oscila în limite foarte largi, de la zeci de procente (când apa ocupă,
practic, toţi porii solului), până la unităţi sau părţi de procent, când în sol se
găseşte numai apă adsorbită.

6.1.1. Compoziţia chimică a soluţiei solului

Compoziţia soluţiei solului depinde de cantitatea şi calitatea precipitaţiilor


atmosferice, de compoziţia fazei solide a solului, de alcătuirea cantitativă şi cali-
tativă a materialului stratului vegetal al biocenozelor, de activitatea vitală a
mezofaunei şi a microorganismelor.
Compoziţia soluţiei solului suferă permanent modificări datorită activităţii
plantelor superioare, prin, „scoaterea" de către rădăcinile acestora a unor com-
puşi, şi invers, prin pătrunderea unor substanţe, prin secreţii ale rădăcinilor
plantelor etc.
Substanţele minerale, organice şi organo-minerale care intră în compoziţia
fazei lichide a solului se pot prezenta sub formă de combinaţii solubile
(dizolvate) sau combinaţii coloidale.
Substanţele coloidale sunt reprezentate prin săruri ale acidului silicic, ale
oxizilor de fer şi de aluminiu, prin combinaţii organice şi organo-minerale.
Se apreciază că, în general, coloizii reprezintă de la 1/10 până la 1/4 din
cantitatea totală de substanţe care se găsesc în soluţia solului.

79
Cei mai importanţi cationi care se pun în evidenţă în soluţia solului sunt: Ca2+,
Mg2+, Na+, K+ NH4+, H+, Al3+, Fe3+, Fe2+, iar dintre anionii mai răspândiţi sunt:
HCO3-, CO32-, NO2-, Cl-, SO42-, H2PO4-, HPO42-.
Ferul, aluminiul şi multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.) se găsesc în soluţia
solului mai ales sub formă de combinaţii complexe organominerale, în care
partea organică a complexelor este reprezentată de către acizii humici şi acizi
organici cu molecule mici, de către polifenoli şi alte substanţe organice.
Cantitatea de substanţă organică din faza lichidă a solului se micşorează pe
adâncimea profilului de sol, datorită intensificării migrării substanţelor solubile
pe profilul de sol. Împreună cu substanţele organice migrează şi ferul. În soluţia
solului, până la 80-95% din fer este puternic legat în complexe organo-minerale.
În general, la solurile de stepă (cernoziomuri) concentraţia soluţiei solului
este mai mare decât în solurile podzolice. Având în vedere activitatea biologică
mai intensă a acestor soluri şi că în cele de stepă creşte conţinutul în ioni
bicarbonaţi, reacţia lor devine neutră sau slab alcalină. Sub acţiunea vegetaţiei
de stepă se constată creşterea concentraţiei şi a altor cationi şi anioni (Ca 2+,
Mg2+, Cl-, SO42-); în soloneţuri creşte brusc cantitatea ionilor de Na+, a ionilor
CO32- , determinând la acestea reacţia alcalină a soluţiei solului.
6.1.2. Dinamica concentraţiei soluţiei solului
Compoziţia soluţiei solului este influenţată de temperatura şi umiditatea din sol,
de intensitatea microflorei şi microfaunei solurilor, de metabolismul plantelor
superioare, de procesele de descompunere a resturilor organice din sol, ceea ce
determină dinamica concentraţiei soluţiei solului, atât zilnică, cât şi sezonieră.
Pentru diferitele tipuri de sol se constată o creştere globală, foarte importantă, a
concentraţiei soluţiei solului, cu precădere în orizonturile superioare, de la
primăvară spre vară, datorită, pe de o parte, concentrării umidităţii solului prin
evaporare şi transpiraţie, precum şi intensificării descompunerii resturilor
organice în perioada caldă a anului.
In perioada toamnă-iarnă precipitaţiile atmosferice diluează soluţia solului şi
dizolvă o parte din săruri.
Folosind metode moderne de cercetare a soluţiei solului (cu ajutorul elec-
trozilor ionoselectivi), s-au obţinut date interesante privind dinamica zilnică (în
24 ore) a unor ioni în soluţia solului.
Astfel, pentru cernoziomuri, s-a observat o bruscă variaţie a activităţii ionilor de
calciu, maximum concentraţiei acestor ioni de calciu fiind la orele după amiezii
iar minimul, în timpul nopţii, probabil datorită secreţiei mai active, ziua a
acidului carbonic de către organismele din sol si deplasării echilibrului
bicarbonaţilor de calciu, pe de o parte, prin dizolvarea calciului şi scoaterea sa
din complexul adsorbtiv al solului.
Dinamica zilnică a ionilor de nitraţi în orizontul de suprafaţă a unui cernoziom
este inversă celei calciului: cea mai mare concentraţie a nitraţilor se observă în
orele nopţii, dimineaţa devreme şi seara; ziua, în perioada de fotosinteză intensă
a plantelor superioare, ea este minimă.

80
Soluţia solului consituie sursa directă de hrană pentru plante. Prin aplicarea
diferitelor măsuri agrochimice, agrotehnice, hidroameliorative (irigaţii, desecări)
omul modifică compoziţia soluţiei solului, aducând-o la valori optime în raport
cu cerinţele creşterii şi dezvoltării plantelor.
Pentru folosirea elementelor nutritive din soluţia solului de către plante, un rol
important îl are presiunea osmotică a soluţiei solului. Dacă aceasta este egală cu
presiunea osmotică a sucului celular al plantelor sau mai mare, atunci
pătrunderea apei în plante nu mai are loc..
6.2. Coloizii solului
În sol se găsesc coloizi minerali, organici şi organo-minerali, a căror compoziţie
depinde de caracterul rocilor de formare şi de tipul de solificare. La baza
alcătuirii coloizilor, stau micelele coloidale (V i n g h e r).
O micelă coloidală este alcătuită din nucleu, reprezentat prin combinaţii
complexe, amorfe sau cristaline, cu compoziţie chimică diferită (fig.6.1).

Fig.6.1 Alcătuirea micelei coloidale

La suprafaţa nucleului se găseşte un strat de ioni reţinuţi stabil, denumit strat


determinant de potenţial; în continuare, urmează un dublu strat de ioni
compensatori — un „strat imobil", cu ioni reţinuţi puternic de către ionii din
stratul determinant de potenţial, iar în continuare urmează un strat de ioni mai
dispersaţi, numit strat difuz.
Nucleul micelei, împreună cu stratul determinant de potenţial, alcătuiesc
granula coloidală; între granulă şi soluţia care înconjoară coloidul apare un po-
tenţial termodinamic, sub influenţa căruia sunt atraşi din soluţie ioni de semn
contrar (ioni compensatori).
Granula coloidală, împreună cu stratul imobil de ioni compensatori, con-
stituie particula coloidală; între aceasta şi soluţia înconjurătoare apare un
potenţial electrocinetic, sub influenţa căruia se găseşte al doilea strat de ioni
compensatori (cel difuz), posedând posibilitatea de schimb cu ionii de acelaşi
semn din soluţia înconjurătoare.

81
Micela coloidală este electric neutră; energia granulei (care posedă masa de
bază) se consideră ca energie a întregului coloid.
Starea fizica a coloizilor din sol. Coloizii din sol se găsesc îndeosebi sub formă
de gel, în care particulele se unesc între ele, alcătuind o reţea cu structură
spaţială, în celulele căreia se reţine apa.
Particulele coloidale cu sarcini de acelaşi fel se resping, rămânând în stare de
dispersie, fără a forma precipitat, deoarece au un anumit potenţial cinetic. Pe
măsura scăderii potenţialului electrocinetic şi micşorarea sarcinii particulelor de
acelaşi semn a coloizilor, acestea se reunesc, se grupează prin mişcări haotice, se
lipesc unele de altele, se măresc în diametru şi trec sub formă de precipitat.
Procesul de unire a particulelor coloidale şi de trecere din stare de sol în stare de
gel se numeşte coagulare, iar trecerea din stare de gel în stare dispersă, de sol, se
numeşte peptizare.
Coagularea poate fi reversibilă, când coloizii trec uşor din starea de sol în cea de
gel, şi invers, ireversibilă, pentru coloizii care trec greu în starea de sol.
Dintre proprietăţile chimice ale solului, cele mai importante sunt
capacitatea de adsorbţie, reacţia solului şi capacitatea de tamponare.

6.3. Capacitatea de adsorbţie

Datorită stării de dispersie a componenţilor lui şi în special a celor de


natură coloidală, solul are proprietatea de a adsorbi diferite substanţe aflate în
stare de dispersie moleculară (adsorbţie moleculară) şi ionică(cationică sau
anionică, numite adsorbţie catonică şi respectiv anionică).

6.3.1. Adsorbţia moleculară (adsorbţie fizică, reţinere moleculară)

Este proprietatea solului de a atrage şi de a reţine la suprafaţa particulelor


sale solide, molecule ale unor substanţe. Acest fenomen se datorează faptului că
la suprafaţa particulelor de sol (mai ales a celor coloidale) există sarcini electrice
pozitive şi negative, iar unele substanţe din sol au molecule dipolare (cu aşezare
nesimetrică a ionilor componenţi) care se comportă ca nişte mici magneţi.
Pe această cale solul adsoarbe şi reţine moleculele de apă, particulele de sol
îmbrăcându-se cu o peliculă subţire alcătuită din straturi de molecule de apă (
este aşa-numita apă de higroscopicitate şi apă peliculară) în asemenea mod
putând fi reţinute şi moleculele de amoniac.
Prin descompunerea în sol a substanţelor proteice rezultă în final amoniac
care, fiind volatil, poate difuza în atmosferă. Datorită adsorbţiei moleculare,
pierderile de amoniac din sol prin volatilizare sunt micşorate. Deoarece
adsorbţia moleculară se petrece la suprafaţa particulelor de sol, capacitatea de
reţinere moleculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase, ultimele
având suprafaţa specifică mai mare.

82
6.3.2. Adsorbţia cationică (reţinere cationică, schimbul de cationi)

Este proprietatea solului de a reţine cationi la suprafaţa particulelor


coloidale cationi. Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) au sarcini
electrice negative şi atrag( reţin sau adsorb ) din soluţia solului diverşi cationi
(ioni pozitiv) cum sunt: Ca2+, Mg2+,Na+, K+ ; H+ ; (figura 7.1.). Cationii adsorbiţi
pot trece din nou în soluţie, prin schimb cationic (figura 7.2). Complexul
coloidal al solului poate adsorbi atât cationii bazici, cât şi pe cei de hidrogen.

Totalitatea cationilor bazici (Ca+Mg+Na+K) adsorbiţi formează suma


bazelor schimbabile, se notează cu S ori Sb şi se exprimă în meq/100 g sol; S
variază în limite foarte largi, având valori mari la solurile bogate în humus şi
argilă, nelevigate sau slab debazificate şi valori mici la solurile puternic levigate,
debazificate, chiar dacă nu sunt sărace în humus şi argilă.
Totalitatea cationilor de hidrogen şi Al3+adsorbiţi formează suma
hidrogenului schimbabil, se notează cu SH şi se exprimă în meq/100 g sol.
Proporţia hidrogenului adsorbit faţă de cea a cationilor bazici este cu atât mai
mare cu cât levigarea şi debazificarea sunt mai accentuate şi roca sau materialul
parental este mai sărac în elemente bazice.
Totalitatea cationilor adsorbiţi în complex formează capacitatea totală de
schimb de cationi, se notează cu T şi se exprimă în meq/100 g sol. La solurile

83
saturate cu baze T=S, iar la cele aflate în diferite stadii de debazificare T=S+H.
Cu cât solul este mai bogat în humus şi argilă cu atât T are valoare mai mare.
Proporţia în care solul este saturat cu cationi bazici formează gradul de saturaţie
cu baze,se notează cu V, se exprimă în procente şi se calculează cu relaţia:

V%=S/Tx100

La solurile care nu au H+ adsorbit T=S, adică V=100%, iar cele cu H adsorbit V


are valori sub 100.În funcţie de valorile lui V% solurile se împart după cum se
arată în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1.
Aprecierea solurilor după valorile V%
V% la pH 8,3 Apreciere
≤ 10 Extrem oligobazic
11-30 Oligobazic
31-55 Oligomezobazic
56-75 Mezobazic
76-90 Eubazic
≥ 91 Saturat cu baze

V% reprezintă un indice principal de caracterizare a solurilor;


Când solul are V=100% sau aproape de 100%, levigarea cationilor este
slabă iar reacţia sa neutră până la alcalină, proprietăţi, în general, favorabile
creşterii plantelor.
Dacă V este mai mic de 100% înseamnă o levigare puternică a cationilor
bazici, reacţia solului este acidă, iar fertilitatea scăzută.
Importanţa adsorbţiei cationice este deosebită pentru următoarele motive:
• datorită ei, cationii nutritivi sunt feriţi într-o oarecare măsură, de
spălare, pe de altă parte ei putând fi trecuţi treptat în soluţia solului;
• prin reţinerea şi schimbul de cationi, complexul coloidal joacă rolul de
regulator al compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului;
• complexul coloidal şi cationii adsorbiţi influenţează proprietăţile fizico-
chimice ale solului. Cu cât complexul este mai saturat cu Ca, cu atât
proprietăţile fizico-chimice ale solului sunt mai favorabile creşterii plantelor ,
calciul contribuind la formarea unei structuri stabile, determină o reacţie aproape
neutră, asigură condiţii foarte bune pentru activitatea microbiologică. Creşterea
proporţiei de hidrogen adsorbit are o influenţă negativă, reacţia solului devine
acidă, are loc mobilizarea unor cantităţi de aluminiu care depăşesc limita de
toleranţă a plantelor, scade activitatea microbiologică. Foarte nefavorabilă este

84
acţiunea sodiului adsorbit în cantităţi prea mari, care favorizează lipsa de
structură a solului şi o reacţie foarte puternic alcalină;
• cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie cationică ajută la folosirea
raţională a amendamentelor şi a îngrăşămintelor.

6.3.3. Adsorbţia anionică (reţinere anionică)

Este proprietatea solului de a reţine anioni la particulele coloidale.


Adsorbţia anionilor este posibilă prin faptul că în sol există şi substanţe
coloidale cu caracter amfoter, cum sunt hidroxizii de fer şi de aluminiu, care la
pH sub punctul loc izoelectric se comportă ca baze.
Capacitatea de adsorbţie a anionilor creşte o dată cu aciditatea solului,
iar a cationilor variază în sens invers. Aceasta se explică prin faptul că în
condiţiile mediului acid creşte capacitatea grupărilor bazice pentru acceptarea de
protoni. Ionul de H+ se fixează la gruparea OH- dând ionul de hidroniu, care
poate apoi reţine anionii:

R – OH + HOH →R – O+H2OH-

Adsorbţia anionică are importanţă în reţinerea ionilor fosfat în sol, caz


sinonim cu adsorbţia chimică sau chemosorbţia.
Fosforul existent în sol şi cel încorporat ca îngrăşăminte se află sub
formă de săruri ale acidului ortofosforic (fosfaţi) .Anionii fosforici rezultaţi din
solubilizarea diferitelor săruri au sarcini negative şi sunt adsorbiţi la coloizii
pozitivi sau amfoteri, dar pot fi adsorbiţi şi de către argilă şi humus prin
intermediul unor cationi cum este Ca2+, care joacă rolul de „punţi” de legătură
între particulele coloidale respective şi anionii ortofosforici prin reacţii de tipul:

Argilă Ca+++ PO4H-- → Argilă CaHPO4

Adsorbţia anionilor ortofosforici la suprafaţa particulelor coloidale poate fi


reversibilă sau ireversibilă, adică anionii respectivi pot trece sau nu din nou în
soluţie. Anionii fosforici ireversibili sunt reţinuţi puternic la particulele de sol,
încât dar nu pot fi folosiţi de către plante.
Gradul de solubilizare sau insolubilizare a anionilor fosforici în sol este
determinat de natura compuşilor în alcătuirea cărora pot intra. Cei mai răspândiţi
în sol sunt fosfaţii de calciu, fosfaţii de fer şi fosfaţii de aluminiu, ponderea lor
depinzând de tipul de sol.
Fosfaţii de calciu au pondere importantă în cernoziomuri, cei de Fe şi Al
fiind mai frecvenţi în podzoluri. Fosfaţii de calciu pot fi monocalcici
Ca(PO4H2)2·H2O, dicalcici CaPO4H·2H2O sau tricalcici Ca3(PO4)2. Fosfaţii

85
monocalcici şi dicalcici sunt uşor accesibili plantelor, cei tricalcici sunt foarte
greu accesibili.
Trecerea anionilor fosforici din fosfaţii mono- sau dicalcici la fosfaţi
tricalcici, se întâmplă cu uşurinţă la solurile cu pH > 7,5, bogate în calciu, iar
formarea fosfaţilor bazici de Fe şi Al, foarte greu solubili este mai frecventă în
solurile prea acide. Fenomenul este numit fixarea fosfaţilor în sol, ceea ce
înseamnă imposibilitatea folosirii lor de către plante.
Cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie a anionilor ortofosforici ajută la
alegerea tipurilor de îngrăşăminte fosfatice.

6.4. Reacţia solului


Soluţia solului conţine în stare de dispersie ioni, molecule, substanţe coloidale,
care se găsesc în proporţii foarte diferite în funcţie de diferiţi factori care
acţionează în formarea şi evoluţia solurilor.
Reacţia solului este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ şi
OH-, şi anume, când proporţia ionilor de H+ este mai mare reacţia este acidă, iar
când predomină ionii de OH- , reacţia este alcalină.
Dacă ionii de H+ şi ionii de OH- sunt în proporţii egale, reacţia este neutră.
Reacţia solului este influenţată de o serie de factori: compoziţia chimică şi
mineralogică a părţii minerale a solului; prezenţa sărurilor solubile; conţinutul şi
natura substanţelor organice care se găsesc în sol; umiditatea soiului; activitatea
organismelor din sol etc.
Un rol deosebit de important asupra reacţiei solului îl au. sărurile, care trecând
din faza solidă a solului în soluţie exercită o influenţă importantă asupra
caracterului reacţiei solului, şi, în ultimă instanţă, asupra fertilităţii acestuia.
În sol, cel mai răspândit acid mineral este acidul carbonic, care poate determina
un pH al solului cu valori între de 3,9—4,7, în funcţie de condiţiile termice, de
activitatea biologică din sol etc.
Dacă în soluri şi în rocile de formare sunt prezente sulfuri, prin oxidarea
acestora se poate forma acid sulfuric, ceea ce poate duce la o puternică acidifiere
a solurilor.
Acidifiere puternică a solurilor produc şi acizii humici nesaturaţi cu cationi,
respectiv, acizii fulvici pot determina un pH cu valori de 3-3,5 (extrem acid),
prin descompunerea resturilor organice din zona de pădure. Reacţia solului este
influenţată şi de activitatea ciupercilor şi bacteriilor, de gradul de descompunere
a resturilor organice, de secreţiile rădăcinilor plantelor sau de către insectele din
sol, putând apărea acizi liberi, organici (oxalic. citric şi alţii).
În sol se deosebeşte o aciditate actuală şi una potenţială.

6.4.1 Aciditatea actuală (pH-ul solului)


Este dată de concentraţia ionilor de H+ ce se află la un moment dat în
soluţia solului. Apa distilată, în raport cu care se stabileşte aciditatea solului, are

86
o reacţie neutră, raportul activităţii ionilor H+ şi OH- fiind egal şi exprimat prin
relaţia:

(H+) · (OH-) = k .H2O = 10-7 · 10-7 = 10-14.

Prin urmare pH-ul, (definit ca fiind logaritmul cu semn schimbat al


concentraţiei ionilor de H+ din soluţia solului), poate avea, teoretic, valori
cuprinse între 1 şi 14. Când valoarea pH este egală cu 7 reacţia este neutră, când
este < 7 reacţia este acidă, dacă pH > 7 reacţia este alcalină.
Dacă solul conţine compuşi cu caracter bazic, reacţia sa este alcalină,
exemplu fiind solurile care conţin săruri ce hidrolizează alcalin: CaCO3, MgCO3
şi Na2CO3.
Dintre acestea cea mai mare alcalinitate o dă Na2CO3, iar cea mai mică
CaCO3, lucru datorat caracterului bazic şi solubilităţii care cresc în ordinea
arătată în tabelul 6.2.

Tabelul 6.2.
Solubilitatea în apa a principalilor carbonaţi
şi pH-ul soluţiilor respective
Sarea Solubilitatea în apa g/l (la 160C) pH
CaCO3 0,0131 10,23
MgCO3 0,960 11,46
Na2CO3 140 peste 12

Na2CO3 (soda de rufe) are caracterul bazic foarte accentuat deoarece prin
hidroliză aceasta formează hidroxid de sodiu sau sodă caustică (NaOH), care
este o bază foarte puternică, cu o solubilitate foarte mare, şi cu o reacţie foarte
alcalină (pH>12). CaCO3 are caracter bazic mai puţin accentuat deoarece
Ca(OH)2 sau apa de var ce se formează prin hidroliză este o bază mai slabă
decât NaOH şi are o solubilitate mai mică, cu un pH mai scăzut. Carbonatul de
Mg ocupă o situaţie intermediară.
Sarea cea mai des întâlnită în soluri este carbonatul de calciu, care nu dă
soluţii prea alcaline deoarece, sub influenţa apei încărcată cu dioxid de carbon,
se transformă în bicarbonat de calciu (CaCO3+CO2+H2O →Ca(HCO3)2, care
având un caracter bazic scăzut, imprimă soluţiei solului un pH în jur de 8. Valori
pH în jur de 8,4-8,5 au şi solurile care conţin cloruri sau sulfaţi de sodiu (solurile
salinizate, solonceacurile), deoarece aceste săruri hidrolizează neutru sau slab
acid, pH-ul soluţiei solului respectiv fiind determinat tot de prezenţa CaCO3,
care hidrolizează alcalin.
Solurile care conţin Na2CO3 şi au complexul argilo-humic saturat în mare
parte cu cationi de Na (soloneţurile) prezintă cel mai înalt grad de alcalinitate
(pH 9-11), deoarece atât Na2CO3 cât şi complexul saturat cu Na hidrolizează
puternic alcalin.

87
În procesul de formare a solurilor, cu cât levigarea este mai intensă, cu atât
se produce o mai intensă spălare a sărurilor şi o debazificare mai accentuată a
complexului adsorbtiv. La solurile din care sărurile au fost levigate în adâncime,
dar complexul argilo-humic a rămas saturat în cationi, în special de Ca2+, pH
este un jur de 7 deoarece complexul argilo-humic astfel saturat se comportă ca o
sare care hidrolizează neutru. La solurile cu complexul coloidal debazificat,
reacţia este acidă, aciditatea crescând cu atât mai mult cât se găsesc adsorbiţi
mai mulţi ioni H+ şi mai puţin ioni bazici (Ca2+, Mg2+, Na+, K+). În acest caz
reacţia depinde de gradul de saturaţie în baze (V%), cu cât acesta este mai mic,
cu atât reacţia fiid mai acidă, ajungându-se uneori la pH sub 4.

6.4.2 Aciditatea potenţială a solului

Este determinată de ionii de hidrogen adsorbiţi la complexul coloidal, prin


interacţiunea cu sărurile din soluţie solul manifestându-se ca un acid slab. În
funcţie de soluţia cu care se tratează proba de sol pentru dozarea acidităţii se
deosebesc două forme de aciditate potenţială: de schimb şi hidrolitică.
Aciditatea de schimb se obţine la tratarea probei de sol cu soluţia unei sări neutre
(de exemplu, KCl 1n), iar aciditatea hidrolitică rezultă când proba de sol se
tratează cu soluţia unei sări ce hidrolizează alcalin (de exemplu, CH3COONa
1n). Aciditatea se exprimă în m.eq. de H+ la 100 g sol uscat la 1050C.
Aciditatea de schimb este dată de ionii de H care trec in soluţie prin tratare
solului cu o soluţie normală a unei sări neutre (KCl, NaCl, CaCl2):

Complex Complex
H + KCl → K + HCl
coloidal coloidal

Aciditatea hidrolitică se evidenţiază prin tratarea solului cu o soluţie


normală a unei sări ce hidrolizează alcalin:

Complex Complex
H+ + 2NaCH3COO→ Na+ + 2CH3COOH
coloidal coloidal

În ambele cazuri, cationii sării au înlocuit H+ din complexul adsorbtiv,


aceştia trecând în soluţia solului formând HCl şi CH3COOH, adică aciditatea
potenţială s-a transformat în aciditate actuală. Scoaterea ionilor H+ din
complexul coloidal are loc până ce solul ajunge la pH-ul sării, respectiv 6 în
cazul soluţiei de KCl şi 8,3 în cel al soluţiei de NaCH3COO.
Solurile cu pH < 8,3 au aciditate hidrolitică iar cele cu pH < 6 prezintă şi
aciditate de schimb. Solurile cu pH între 6 şi 8,3 au numai aciditate hidrolitică.
Dacă un sol prezintă şi aciditate hidrolitică şi aciditate de schimb (pH < 6),
valoric, prima este întotdeauna mai mare.

88
6.4.3 Importanţa reacţiei solului

Reacţia solurilor reprezintă un indice foarte important pentru caracterizarea


acestora. După mărimea valorii pH reacţia solurilor se defineşte ca în tabelul
6.3.

Tabelul 6.3.
Aprecierea reacţiei solurilor după valorile pH
pH Aprecierea reacţiei
≤ 3,50 Extrem de acidă
3,6 – 4,30 Foarte puternic acidă
4,31– 5,00 Puternic acida
5,01 – 5,40
Moderat acidă
5,41 – 5,80
5,81 – 6,40
Slab acidă
6,41 – 6,80
6,81 – 7,20 Neutră
7,21 – 7,80
Slab alcalină
7,81 – 8,40
8,41 – 9,00 Moderat alcalină
9,01 – 9,40 Puternic alcalină
9,41 – 10,00 Foarte puternic alcalină
≥ 10,10 Extrem de alcalină

Plantele cultivate preferă, în marea lor majoritate, o reacţie neutră, slab


acidă sau slab alcalină. Unele specii suportă sau chiar preferă solurile acide
(secară, ovăz, cartof, trifoi). Reacţia puternic alcalină nu este suportată de
majoritatea speciilor de plante. Cunoaşterea reacţiei solului este necesară pentru
alegerea sortimentului de culturi, pentru aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor
şi a amendamentelor.

6.5 Capacitatea de tamponare a solului

Prin capacitatea de tamponare se înţelege însuşirea solului de a se opune


tendinţei de modificare a concentraţiei unor ioni (H+, OH, K+, Ca +) din soluţia
solului, prin acţiunea reciprocă dintre faza solidă şi faza lichidă.
Capacitatea de tamponare a solului este determinată de însuşirile fazei solide,
mai ales ale coloizilor din sol.
Prin interacţiunea solului cu un acid (HC1 0,In) se produce reacţia de
schimb între cationii schimbabili din complex şi ionii de hidrogen care dau
aciditatea din acidul respectiv, iar ionii de hidrogen trec în faza solidă

89
a solului (complexul adsorbtiv, chiar când este saturat cu ioni de hidrogen, se
comportă ca un acid slab), iar în soluţie apar clorurile respective.
[CAS2-]Ca2+ + 2HCl → [CAS2 ]2H+ + CaCl2
La tratarea solului cu o soluţie de Ca(OH)2 0,1 n, ionii de OH (care ar putea
modifica reacţia solului) sunt trecuţi, prin schimb de ioni, în molecule de apă:
[CAS2-]2H+ + Ca(OH)2 → [CAS2-]Ca2+ + 2H2O
}n afară de complexul adsorbtiv care apare ca principal factor de tamponare, în
sol se găsesc şi alţi compuşi cu însuşiri de tamponare: unii acizi slabi şi sărurile
lor (acid carbonic: carbonat, bicarbonat; acid fosforic: fosfaţi) sau unele
substanţe amfotere (care se comportă ca un acid sau ca o bază, în funcţie de
reacţia solului, ca de exemplu acizii humici, Fe(OH)3,
Al(OH)3.

Capacitatea de tamponare a solului depinde de o serie de factori printre care


amintim:
• cantitatea coloizilor din sol, capacitatea de tamponare fiind cu atât mai
mare cu cât în sol se găsesc mai mulţi coloizi organici, minerali, organo-
minerali. Solurile nisipoase sunt sărace în coloizi minerali, de aceea au
capacitate scăzută de tamponare;
• sortimentul coloizilor din sol, capacitatea de tamponare crescând odată
cu creşterea conţinutului de humus şi a argilei montmorillonitice;
• natura cationilor schimbabili: prezenţa în proporţie mare a cationilor
Ca , Mg2+, Na+ şi K+ în complexul adsorbtiv determină o capacitate mare de
2+

tamponare în domeniul acid, pe când prezenţa în proporţie mare a ionilor de H+


sau de Al3+ în complexul adsorbtiv, influenţează pozitiv capacitatea de
tamponare în domeniul alcalin.
Capacitatea de tamponare constituie regulatorul reacţiei solului. Faptul că
pH-ul unuia şi aceluiaşi sol nu se poate modifica prea mult în timpul anului,
prezintă importanţă în legătură cu activitatea microorganismelor şi cu creşterea
plantelor, deşi acestea se pot adapta la anumite modificări de reacţie, dar nu
suportă variaţiile bruşte de reacţie. Cunoaşterea capacităţii de tamponare ajută la
stabilirea metodelor de amendare şi fertilizare a solurilor.

90
Capitolul 7

PROPRIETĂŢI FIZICE, FIZICO-CHIMICE


ŞI MECANICE ALE SOLULUI

Solul, corp natural format şi evoluat în timp la suprafaţa scoarţei litosferice,


este alcătuit din trei categorii fizice de substanţe: solide, lichide, gazoase. Faza
solidă reprezintă circa 50% din volumul total al solului şi este formată din
substanţe minerale şi substanţe organice. Partea minerală este reprezentată de
particule elementare de diferite mărimi, ce îndeplinesc fiecare anumite funcţii şi
conferă însuşiri specifice solului.

7.1. Textura solului

Partea minerală a solului poate fi separată într-o serie de componente după


mărimea particulelor elementare. Acestea se numesc fracţiuni granulometrice
(figura 7.1.). Sub aspect mineralogic, particulele elementare sunt alcătuite dintr-
un amestec de cuarţ şi diverşi alumino-silicaţi cristalizaţi şi din oxizi şi hidroxizi
de fier, aluminiu etc.

argilă

partea fină praf textura


părţii fine
material (pământ nisip fin
silicatic
material nisip grosier
mineral
partea grosieră (schelet)
textura
Componentele material carbonatic globală
părţii solide
(matricea solului)

material organic şi organo-mineral

Factori suplimentari care influenţează


comportarea fizică a solului
- mineralizarea argilei
- alcalizarea

Figura 7.1. Principalele componente ale părţii solide a solului


(după A. Canarache, 1990)

Gruparea particulelor elementare de sol după dimensiuni cuprinse între


anumite limite convenţionale în categorii numite fracţiuni granulometrice poartă
denumirea de „Clasificarea fracţiunilor granulometrice”.

91
Prin alcătuire granulometrică sau textură se înţelege conţinutul procentual
al diferitelor fracţiuni granulometrice(argilă, praf, nisip) care intră în alcătuirea
solului.
Criteriul principal după care se stabilesc limitele de separaţie între
fracţiunile granulometrice este acela de a include în aceeaşi categorie particule
care au practic aceeleaşi proprietăţi.
Prin particulă elementară se înţelege particula minerală solidă, silicatată
care nu poate fi divizată în alte particule mai mici prin tratamente fizice sau
chimice simple”Canarache, 1990).
Proporţia acestor fracţiuni diferă de la un sol la altul şi este exprimată prin
alcătuirea granulometrică.
În pedologie se întâlneşte termenul de textură fină care este identic cu cel
de alcătuire granulometrică, corespunzător unui conţinut de argilă mai mare de
32%, precum şi cel de textură globală, care are un înţeles mai larg, determinat
de alcătuirea granulometrică şi de influenţa unor factori suplimentari ce
modifică parţial comportarea solului.
Procedeul prin care se stabileşte în laborator alcătuirea granulometrică a
solului este analiza mecanică pe baza căreia se precizează clasa texturală a
pământului fin. Aceste rezultate se compară apoi cu analizele chimice şi
mineralogice şi se stabileşte clasa texturală globală.
În teren, textura solului se poate stabili prin examinarea unei probe de sol
cu lupa, cu ochiul liber şi apoi supunând proba la câteva încercări prin pipăit cu
degetele în stare umedă şi în stare uscată. La pipăit în stare umedă, cu cât
particulele sunt mai fine, cu atât pătrund în număr mai mare în ridurile aflate pe
pielea degetului. Se apreciază apoi clasa texturală de sol.
Clasificarea texturală prezintă importanţă pentru cunoaşterea însuşirilor
fizice, agrochimice şi ameliorative ale solului.

a) Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice

Cea mai veche clasificare a fracţiunilor granulometrice, încă în uz, este cea
a lui Atterberg (1912), care a fost adoptată de către Societatea Internaţională de
Ştiinţa Solului. În funcţie de mărime particulele minerale au fost grupate în trei
clase care poartă numele de argilă, praf şi nisip.
Argila este fracţiunea granulometrică cu rol principal în determinarea unui
număr mare de însuşiri fizice şi chimice ale solului. Aceasta se datorează în
special dimensiunii reduse a particulelor (diametrul sub 0,002 mm), a numărului
ridicat de particule din unitatea din volum şi a ariei lor specifice foarte mare,
care îi conferă caracterul de parte activă a matricei solului.
Argila este fracţiunea care, împreună cu partea organică a solului, prezintă
o serie de însuşiri caracteristice cum ar fi reţinerea apei şi a cationilor
schimbabili, căldura de umezire.

92
De asemenea, argila conferă solurilor însuşirile de permeabilitate şi aeraţie
redusă.
În funcţie de natura mineralogică, argila poate fi alcătuită din
aluminosilicaţi hidrataţi cristalizaţi specifici, din aluminosilicaţi amorfi
(allofane) şi din hidroxizi de Fe şi Al.
Praful ocupă un loc intermediar între argilă şi nisip atât în ceea ce priveşte
dimensiunile particulelor componente, cât şi însuşirile solului pe care le
determină. Dintre aceste însuşiri se menţionează ascensiunea capilară şi
susceptibilitatea de formare a crustei solurilor cu conţinut ridicat de praf.
Nisipul este alcătuit în special din cuarţ, la care se adaugă diferiţi
aluminosilicaţi sau alte minerale rezultate din roca de solificare.
Dimensiunile particulelor elementare de nisip sunt mari, iar numărul lor pe
unitatea de volum este mai mic, de aceea au aria specifică foarte scăzută. Acesta
conferă solului însuşirile de permeabilitate şi aeraţie ridicată şi capacitate redusă
de reţinere a apei şi a elementelor nutritive. Însuşirile fizice cum sunt căldura de
umezire, coeziunea, adeziunea, gonflarea, contracţia, plasticitatea şi capacitatea
de formare a elementelor structurale sunt foarte puţin favorizate de fracţiunea
nisipoasă a solului.

b) Determinarea alcătuirii granulometrice

Analiza granulometrică se desfăşoară în două faze şi anume:


Faza I-a constă în pregătirea probei de sol pentru analize şi apoi în dispersia
sau desfacerea elementelor structurale în particule elementare. Procedeul utilizat
în laboratoarele de pedologie foloseşte tratarea probei de sol cu acid clorhidric
0,2N sau cu acid acetic N (la soluri ce conţin CaCO3), urmată de tratarea cu
perhidrol pentru distrugerea humusului care are efect coagulant (la probe cu mai
mult de 5% materie organică), în fine tratarea cu hidroxid de sodiu, apoi agitare
şi fierbere, pentru hidratarea cât mai puternică a particulelor de argilă şi
înlăturarea fenomenului de coagulare.
Faza a II-a constă în separarea fracţiunilor granulometrice din suspensia
realizată în prima fază.
Fracţiunile cu diametrul între 2 şi 0,2 mm se separă prin cernere cu ajutorul
unui set de site cu ochiuri de diverse diametre. În acest scop proba de sol
dispersată se trece pe sită sub jet de apă.
Fracţiunile granulometrice cu diametrul mai mic de 0,2 mm se separă prin
metoda sedimentării în mediu lichid. În laboratoarele de pedologie se foloseşte
metoda pipetării, iar în cele de geotehnică cea a areometrului. Metoda separării
prin sedimentare se bazează pe faptul că viteza de cădere a particulelor într-un
mediu lichid depinde de mărimea şi greutatea lor.
La baza acestei metode stă legea lui Stokes bazată pe relaţia dintre
diametrul particulelor şi viteza cu care cad acestea în suspensie:

93
2 Dp − Dl 2
V= ⋅g⋅ ⋅r ,
9 η
unde:
V – viteza de sedimentare (cm/s);
g – acceleraţia gravitaţională (9,81 cm/s2);
Dp – densitatea particulelor de sol (g/cm3);
Dl – densitatea lichidului (g/cm3);
η – vâscozitatea la temperatura camerei de lucru a suspensiei (g/cm/s);
r – raza particulelor considerate sferice (mm).
Relaţia lui Stokes este valabilă dacă se respectă anumite condiţii de lucru.
Rezultatele analizei granulometrice se pot exprima tabelar (în procente) sau
grafic.
Pentru pedologie prezintă importanţă aprecierea modului cum variază
alcătuirea granulometrică pe profilul solului.
Textura orizonturilor pedogenetice ale profilului de sol este determinată de
compoziţia granulometrică a materialului parental şi de caracteristicile
procesului de solificare.
Textura solului este uniformă în toate orizonturile pedogenetice ale profilelor de
sol formate din materialele parentale uniforme şi în absenţa proceselor de
argilizare şi migrarea argilei pe profil.
Profilul solurilor formate pe materiale parentale neomogene este stratificat,
stratele din care este constituit având texturi diferite. Aceste soluri sunt
răspândite îndeosebi în luncile şi văile râurilor. Prezenţa stratificaţiei în cadrul
profilelor reduce circulaţia descendentă şi ascendentă a apei provenite din
precipitaţii, irigaţii sau pânză freatică, măreşte capacitatea de reţinere a apei,
determină o aeraţie deficitară mai ales în zona din apropierea limitelor dintre
două strate cu texturi diferite.
Solurile formate pe materiale parentale omogene textural prin influenţa
proceselor pedogenetice de argilizare şi argiloiluviere poate prezenta o
diferenţiere texturală pe profil, conţinutul maxim de argilă (<0,002 mm) înre-
gistrându-se la nivelul orizontului Bv (B cambic), Bt (B argic) sau Btna (B
argic-natric).
Exprimarea deosebirilor de alcătuire granulometrică dintre orizonturile
pedogenetice din cadrul profilului de sol se face cu ajutorul indicelui de
diferenţiere texturală (Idt).
arg( B)
Idt = ,
arg( A)
unde:
Idt – indice de diferenţiere texturală;
arg (A) – conţinutul de argilă din orizontul A (particule cu diametrul mai
mic de 0,002 mm);
arg (B) – conţinutul de argilă din orizontul B sau E.
A(oriz.A sau E)

94
În funcţie de mărimea indicelui de diferenţiere texturală, solurile se grupează
astfel (ICPA, 1987): soluri nediferenţiate textural (Idt < 1,2); soluri slab
diferenţiate textural (Idt = 1,3-1,5); soluri moderat diferenţiate textural (Idt =
1,6-2,0); soluri puternic diferenţiate textural (Idt = 2,1-2,5); soluri foarte
puternic diferenţiate textural (Idt > 2,6).
Indicele de diferenţiere texturală exprimă numai amplitudinea de variaţie a
conţinutului de argilă pe profil dar nu şi diferenţele de textură de la un strat de
sol la altul, frecvente la solurile aluviale. Neomogenitatea texturală a solurilor
aluviale se exprimă prin „indicele de neomogenitate texturală” care reprezintă
abaterea medie pătratică a valorilor conţinutului de argilă pe 10 straturi
succesive cu grosimea de 10 cm (Canarache, 1990).
Diferenţierea texturală a solurilor se face cu ajutorul indicelui menţionat
conform scării redate în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.
Clasificarea solurilor după indicele de diferenţiere texturală pe profil
(după A. Cernescu şi colab., 1958)
Apreciere Valorile
Idt
Sol nediferenţiat textural < 1,3
Sol slab diferenţiat textural 1,3-1,5
Sol mediu diferenţiat textural 1,6-2,0
Sol puternic diferenţiat textural 2,1-2,5
Sol foarte puternic diferenţiat textural >2,5

c) Volumul edafic util


Din volumul total al solului ocupat de componentele solide numai pământul fin
este util pentru reţinerea apei şi a elementelor nutritive, pătrunderii şi dezvoltării
sistemului radicular al plantelor. Volumul de material fin (argilă, praf, nisip) ce
se găseşte în sol până la adâncimea rocii dure sau până la adâncimea
convenţională de 100 cm se numeşte volumul edafic util.
Mărimea volumului edafic depinde de grosimea stratului de sol (cuprins între
limita superioară a profilului şi roca compactă) şi de conţinutul de schelet.
Calculul volumului edafic se face cu următoarea formulă:
∑[(100 − Si ) ⋅ Hi]
V E
= ,
100

in care:
VE – volumul edafic (% v/v);
Si – conţinutul de schelet (% v/v) al fiecărui orizont;
Hi – grosimea orizonturilor exprimată în cm;
100 – adâncimea de referinţă pentru calcularea volumului edafic (cm).

95
Calculul volumului edafic pentru soluri mai profunde de 100 cm se poate face
până la adâncimea de 150 cm (soluri agricole) sau până la 200 cm (soluri
forestiere sau cele ocupate cu vii, livezi).
Solurile cu volum edafic de cel puţin 75% (majoritatea solurilor cultivabile) nu
ridică probleme pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor (CANARACHE, 1990).
Volumul edafic necesar pentru dezvoltarea normală a plantelor depinde de
specia de plante cultivate, iar la pomi şi viţă de vie şi de portaltoi.
Plantele perene, mai ales cele lemnoase au înrădăcinare mai profundă, iar cele
anuale explorează un volum mai redus de sol. Plantele cele mai puţin
pretenţioase sub aspectul volumului edafic sunt gramineele anuale şi chiar
perene care se dezvoltă bine în soluri cu grosimea de 20-30 cm şi cu un conţinut
de schelet mai mic de 30% (TEACI, 1980, citat de Filipov, 2005).
Un sol cu o grosime totală mare şi cu un conţinut ridicat de schelet este mai
favorabil pentru plantaţiile de pomi şi viţă de vie decât solul cu grosimea mai
mică şi conţinut mai mic de schelet sau fără schelet, chiar dacă mărimea
volumului edafic este aceeaşi în ambele situaţii. Rădăcinile pomilor pot pătrunde
printre fragmente de schelet dacă între ele există material fin (TEACI, 1985).
Conţinutul de schelet şi fracţionarea acestuia pe categorii de dimensiune
(pietriş, pietre, bolovăniş) se poate determina numai, prin cernerea unei cantităţi
mai mari de sol. Conţinutul de schelet se exprimă în procente faţă de volumul
total al solului.
De cele mai multe ori este suficientă estimarea vizuală a conţinutului de
schelet efectuată de pedolog în cadrul descrierii morfologice a profilului de sol.

d) Clasificarea granulometrică a solurilor

În literatura pedologică contemporană nu există un sistem unic de clase


granulometrice. În funcţie de alcătuirea granulometrică fiecare orizont
pedogenetic poate fi încadrat în grupa de clase texturale, clasa texturală şi
subclasa texturală.
În ţara noastră au fost propuse unele sisteme de clasificare de către: Chiriţă
(1955), Popovăţ (1964).
În prezent este oficializat sistemul elaborat de către I.C.P.A. în 1987. În
cadrul acestui sistem se deosebesc trei grupe de clase texturale, şase clase
texturale ale pământului fin, subdivizate în 23 subclase.
Grupa de clase a texturilor grosiere (soluri uşoare) cuprinde clasele
nisip(N) şi nisip lutos(U). Fiecare clasă se subdivide în trei subclase în funcţie de
ponderea din sol a celor trei fracţiuni granulometrice şi a raportului dintre nisip
fin şi nisip grosier.
Grupa de clase a texturilor mijlocii(M) (soluri mijlocii) cuprinde clasele
lut nisipos(S) şi lut(L) care se subdivide în cinci subclase texturale.
Grupa de clase a texturilor fine(F) (soluri grele şi reci) include clasele lut
argilos(T) cu trei subclase texturale şi argilă(A) cu patru subclase texturale.

96
Clasele texturale se definesc în special prin conţinutul de argilă iar cele de
praf şi nisip fiind doar indicative.
Pentru definirea subclaselor texturale se foloseşte conţinutul de argilă, praf
şi nisip.
Stabilirea clasei texturale a unui sol se poate face şi prin folosirea unor
tabele sau a unor diagrame triunghiulare (figura 7.2.).

Diagrama este alcătuită dintr-un triunghi echilateral împărţit în mai multe


sectoare delimitate între ele de linii mai groase sau mai subţiri ce separă clase şi
subclase texturale. Pe cele trei laturi ale triunghiului sunt reprezentate de la 0 la
100% valorile fracţiunilor granulometrice de argilă, praf şi nisip. În fiecare vârf
al triunghiului se înregistrează valoarea maximă de 100% a uneia din cele trei
fracţiuni granulometrice. Baza opusă vârfului corespunde cu valoarea „0” a
fracţiunii granulometrice respective. Pentru determinarea texturii solului, pe cele
trei laturi ale triuinghiului se fixează procentele de argilă, praf şi nisip. Din cele
trei puncte se duc paralele la latura opusă vârfului de valoare maximă a frac
ţiunii granulometrice. sectorul de întâlnire al celor trei drepte indică subclasa
texturală a solului.
Modul de folosire a triunghiurilor texturale este arătat în figură prin săgeţile
de pe marginea lor laturilor triunghiului.
În aceste triunghiuri sunt marcate limitele extreme între care se situează
solurile agricole ale României.
Sunt şi situaţii în care este necesară şi cunoaşterea conţinutului altor
componente ale solului, cum ar fi: sedimente carbonatice, cu peste 40% carbonat
de calciu şi a materialelor organo – minerale şi organice.

97
Clasele texturale globale pot fi identificate, cu aproximaţie şi prin
examinare direct pe teren, pe cale organoleptică, cum s-a menţionat mai sus.
În cazul analizei granulometrice prin metoda pipetelor, fiecare categorie de
fragmente se exprimă în procente din suma lor. Scara Atterberg admisă ca scară
internaţională, are un gradient ce merge din 10 în 10, de aceea a fost numită şi
scară granulometrică zecimală. Particulele cu diametrul sub 0,002 mm alcătuiesc
mineralele argilice ale solului. Sistemul de clasificare a fracţiunilor
granulometrice după scara Atterberg este unul logic, în timp ce sistemul
american, însuşit şi de FAO, este unul practic, în sensul că limita de 1 µm (0,005
mm) care separă fracţiunile lut de nisip corespunde momentului în care la
pipăirea părţii de pământ s-ar putea distinge asperitatea nisipului de moliciunea
prafului. În tabelul 7.2. sunt redate clasificările frecvent întâlnite în literatura
pedologică românească.
Comportarea solului în cadrul examenului organoleptic este influenţată atât
de textura pământului fin, cât şi de prezenţa altor componente solide (tabelul
7.2.).

Tabelul 7.2
Aprecierea pe teren a claselor texturale
(după Canarache, 1990)

Clasa texturală Comportarea solului în stare umedă


Aspect Plasticitate Posibilităţi de modelare între
general degete
Nisip Foarte aspru Neplastic Nu se modelează.
Nisip lutos Foarte aspru, Extrem de Practic nu se modelează
murdăreşte slab
uşor degeterle plastic
Lut nisipos Aspru Foarte Formează sfere
slab Formează sfere care se rup uşor
plastic
Lut Făinos Slab- Formează sfere
moderat Formează suluri care crapă uşor
plastic Formează greu inele care se rup
uşor
Lut argilos Lunecos Plastic Formează sfere şi suluri
Formează inele care se crapă uşor
Formează panglici lucioase care se
rup uşor
Argilă Lunecos, Foarte Formeză sfere, siluri, inele şi
unsuros plastic panglici lucioase

98
Tabelul 7.3.
Clasificarea fracţiunilor granulometrice după Atterberg,
Departamentul Agriculturii din S.U.A. şi după Kacinski
Scara
Scara Kacinski
Scara Atterberg Scara Kacinski departamentului
(simplificată)
agriculturii SUA
Grupa Grupa Grupa
Grupa de Diametrul Diametrul Diametrul Diametrul
de de de
particule în mm în mm în mm în mm
particule particule particule
Grosier 2-0,2 Nisip
Nisip Nisip 1-0,05 Nisip 2-0,05 1-0,01
Fin 0,2-0,02 fizic
0,02- 0,05- 0,05-
Praf Praf Praf Argilă
0,002 0,001 0,002 <0,01
fizică
Argilă <0,002 Argilă <0,001 Argilă <0,002

În funcţie de clasa de textură, solurile au proprietăţi diferite.


Solurile nisipoase sunt alcătuite predominant din nisip şi prezintă
proprietăţi corespunzătoare acestuia, adică sunt foarte permeabile pentru apă şi
aer, au o aeraţie bună şi o capacitate redusă de reţinere a apei, pierd uşor apa
prin infiltraţie şi evaporare, nu pot forma rezerve de apă, nu sunt coezive şi
aderente, nu au plasticitate, se lucrează uşor şi bine, sunt supuse spulberării, se
încălzesc uşor, sunt sărace în substanţe nutritive şi au capacitate scăzută de
reţinere a acestora. În general solurile nisipoase au o fertilitate.
Solurile argiloase au un conţinut foarte mare de argilă şi prezintă
următoarele proprietăţi: sunt puţin permeabile pentru apă şi aer, au capacitate
mare de reţinere a apei, pot forma rezerve importante de apă, sunt slab aerate.
Când sunt prea umede devin foarte plastice şi aderente, se lucrează greu,
brazdele ies sub forma de curele. La uscare au o coeziune foarte mare, se
lucrează foarte greu, arătura iese bolovănoasă. Se încălzesc greu atunci când
conţin multă apă. Solurile argiloase sunt bogate în substanţe nutritive şi au o
capacitate ridicată, pe astfel de soluri culturile nu găsesc, întotdeauna, condiţii
bune de creştere datorită, în special regimului aerohidric defectuos. In concluzie,
solurile cu texturi extreme au proprietăţi nefavorabile.
Cele mai bune soluri pentru agricultură sunt cele cu textura mijlocie, care
au proprietăţi intermediare intre cele ale solurilor nisipoase şi argiloase.
În practica agricolă solurile se împart după criteriul efortului depus la
lucrarea solului în: soluri uşoare sau grosiere (soluri nisipoase şi cele apropiate
acestora), soluri mijlocii (solurile lutoase şi cele apropiate acestora) şi solurile
grele sau fine (solurile argiloase şi cele apropiate acestora.)
Textura solului influenţează toate proprietăţile fizice, fizico-mecanice,
precum şi pe cele chimice, biochimice, însăşi fertilitatea.

99
Cele mai bune condiţii pentru majoritatea plantelor de cultura se găsesc pe
solurile mijlocii. Unele culturi preferă solurile cu textură nisipoasă (cartoful),
altele pe cele argiloase (grâul).
Cunoaşterea texturii solului ajută la stabilirea măsurilor agrotehnice şi
agrochimice, pentru cultivarea plantelor, executarea corectă a lucrărilor
ameliorative (irigări, desecări, prevenirea şi combaterea eroziunii).
Textura solului este determinată atât de natura materialului parental, cât şi
de caracteristicile procesului de solificare şi trebuie cunoscută pe întreaga
adâncime a solului
În România se utilizează denumirea claselor texturale de sol menţionate în
tabelul 7.4 sau se recurge la metoda triunghiului pentru stabilirea clasei
texturale.

Tabelul 7.4
Grupe de clase şi clase texturale de soluri folosite în România
Argilă, % Praf, % Nisip, %
Denumirea
< 0,002 mm 0,002-0,02 mm 2-0,02 mm
Nisipoasă ≤5 ≤32 ≥63
Textura grosieră
Nisipolutoasă 6-12 ≤32 56-94
Lutonisipoasă 13-20 ≤32 48-67
Textură mijlocie
Lutoasă 21-32 ≤79 ≤79
Lutoargiloasă 33-45 ≤67 ≤79
Textură fină
Argiloasă ≥71 ≤54 ≤54

7.2. Densitatea solului (D)

Densitatea solului (D) se defineşte prin masa unităţii de volum a părţii


solide a solului şi reprezintă raportul mdintre masa unei probe de sol(M)
complet uscate şi volumul ocupatr de particulele solide minerale şi/sau
organice(Vs).

D= M
Vs
Densitatea solului se exprimă în g/cm sau t/m3.
3

Valoarea densităţii solului nu depinde de forma, gruparea şi aranjamentul


particulelor din sol, aceasta depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia
chimică a componentelor solului şi de structura cristalină a mineralelor din sol.
Componentele părţii solide ale solului au densităţi diferite, cuprinse între 0,85-
0,95 g/cm3 la materiale vegetale proaspete, 1,25-1,8 g/cm3 la materia organică

100
humificată, la peste 2 în cazul componentelor minerale: cuarţ 2,5-2,8 g/cm3,
limonit şi hematit 3,4-5,2 g/cm3, carbonat de calciu 2,71 g/cm3, montmorilonit
2-2,2 g/cm3, caolinit 2,6-2,65 g/cm3, biotit şi muscovit 2,7-3,1 g/cm3, feldspaţi
2,5-2,7 g/cm3 etc. (CANARACHE, 1990; LUPAŞCU, 1998, citaţi de Filipov, 2005).
În funcţie de raportul dintre diferite componente ale solului valorile densităţii
variază între 2,5 şi 2,8 g/cm3. Valorile cele mai mari ale densităţii (2,7-2,8
g/cm3) se înregistrează la nivelul orizonturilor Bt şi Bs. Densitatea orizonturilor
superioare ale unor soluri de pajişti, ale celor din seră fertilizate cu doze mari de
îngrăşăminte organice sau ale lăcoviştilor se încadrează în intervalul valorilor
densităţii cuprinse între 2,5 şi 2,6 g/cm3 (CANARCHE, 1990).
Cantitatea mare de particule fine (praf şi argilă) micşorează valorile densităţii
solului de la 2,7 g/cm3 la soluri nisipo-lutoase până la 2,5 g/cm la soluri cu
textură fină (ASTAPOV citat de OPREA, 1972).
Valorile densităţii sunt folosite la calcularea porozităţii totale a solului şi la
aprecierea compoziţiei solului, care depinde de proporţia între partea organică şi
cea minerală a solului.

7.3. Densitatea aparentă (Da)


Densitatea aparentă este definită de raportul dintre masa solului uscat aflat în
aşezare nemodificată şi volumul total al solului.

DA = M/ V = M/Vs+Vp

Determinarea densităţii aparente se face la probe de sol prelevate în aşezare


nemodificată în cilindrii metalici ascuţiţi la un capăt şi cu un volum de 100 sau
200 cm3. Probele de sol prelevate pot fi transportate în laborator în cilindrii
folosiţi la recoltarea probelor sau în pungi din material plastic.
Valoarea densităţii aparente se calculează raportând masa solului uscat în etuvă,
timp de 8 ore la temperatura de 105°C, la volumul cilindrului cu ajutorul căruia
s-a recoltat proba de sol în aşezare nederanjată la umiditatea din teren. Valoarea
astfel determinată reprezintă densitatea aparentă la umiditatea de recoltare
(figura 7.3.).
Determinarea densităţii aparente este absolut necesară pentru caracterizarea
fizică a solului deoarece nu poate fi estimată pe baza altor însuşiri ale solului.
Cunoaşterea valorilor densităţii aparente este importanta pentru caracterizarea
stării de aşezare (afânată, tasată), porozităţii totale şi de aeraţie şi calculul
necesar exprimării în procente de volum şi în rezerve pe grosimi cerute pe
unitate de suprafaţă (m /ha, t/ha etc).
Valorile densităţii aparente cresc pe profil concomitent cu scăderea conţinutului
de materie organică dar tind să fie mai mici pe măsură ce creşte conţinutul de
argilă. La acelaşi conţinut de argilă densitatea aparentă se măreşte odată cu
creşterea conţinutului de praf şi de nisip grosier.

101
Conţinutul ridicat de humus favorizează structurarea solului şi contribuie la
micşorarea valorii densităţii aparente.
Încorporarea resturilor vegetale, îngrăşămintelor organice, îngrăşămintelor verzi
în sol determină îmbunătăţirea stării de afânare şi scăderea valorii densităţii
aparente.
Valorile subunitare ale densităţii aparente caracterizează: solurile organice,
solurile din sere şi solarii, partea superioară a profilului solurilor înţelenite (Aţ),
orizonturile cu un conţinut ridicat de material amorf.

Densitatea aparentă a straturilor de sol cu textură argiloasă, argilo-lutoasă,


luto-argiloasă şi luto-nisipoasă de la soluri bine drenate variază între 1,00 şi 1,80
g/cm3 (sau 1,00-1,80 t/m3), funcţie de condiţiile de formare a acestora, de
conţinutul de humus şi de tasare. Orizonturile gleizate, cele tasate prin arături
constant efectuate la aceeaşi adâncime (stratul de hardpan) sau bătătorite de
trecerile repetate ale maşinilor agricole pot avea densitatea aparentă până la 2,0
g/cm-3. Există tendinţa creşterii densităţii aparente pe profilul solului datorită
scăderii conţinutului de materie organică, compactării prin presiunea exercitată
de straturile de deasupra şi slabei asocieri a particulelor în agregate structurate
glomerural, ceea ce micşorează porozitatea; de cele mai multe ori, la soluri cu
drenaj intern favorabil, valoarea cea mai mare a densităţii aparente se întâlneşte
în orizontul rocii parentale de sol.
Cunoaşterea densităţii aparente prezintă importanţă practică deoarece ajută
la cunoaşterea stării fizice generale a solului (afânare, textură, structură), ajută la
calcularea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol.

102
7.4. Porozitatea

Este însuşirea fizică a solului care reprezintă totalitatea spaţiilor sau porilor,
exprimată în procente din volumul solului în aşezare naturală (porozitatea
totală). Se calculează cu ajutorul relaţiei:
Vp Vp
PT = • 100 = • 100
Vt Vs + Vp
unde: PT – porozitatea totală (%); Vt – volumul total al solului (cm3); Vs –
volumul părţii solide a solului (cm3); Vp – volumul porilor (cm3).
În laborator se poate determina cu ajutorul porozimetrelor, dar este greoaie,
din acest motiv se calculează după relaţia:
⎛ DA ⎞
PT = 100⎜ D − ⎟
⎝ D ⎠
unde: Pt – porozitatea totală (%); DA – densitatea aparentă (g/cm3); D –
densitatea (g/cm3)
Porozitatea totală (Pt) este compusă din porozitatea capilară (pori capilari,
cu diametrul sub 1 mm, ocupaţi de obicei de apă) şi porozitatea necapilară (de
aeraţie) cu pori mai mari de 1mm, ocupaţi de obicei de aer. Aceasta reprezintă
porii ocupaţi de aer atunci când solul se află la capacitatea de câmp – Cc
(condiţii optime de umiditate).
Porozitatea de aeraţie se calculează cu ajutorul relaţiei : Pa = Pt – Cc · DA
Porozitatea este influenţată de textură, de structură, de starea de afânare sau
tasare, etc.
Cea mai bună aeraţie o au solurile cu textură mijlocie şi structură
glomerulară, afânate, care au porozitatea totală de 50-60%.
Pe profil valorile porozităţii totale şi cea de aeraţie scad odată cu
adâncimea, iar porozitatea capilară creşte în special in cazul unor orizonturi
argiloiluviale, natrice sau gleice (Pt poate scădea sub 25%, iar Pa sub 10%).

7.5. Însuşiri fizico-mecanice

7.5.1 Consistenţa solului (coeziunea, compactitatea)

Este proprietatea solului de a prezenta un grad de tărie, soliditate şi


rezistenţă la deformare sau sfărâmare. Această însuşire se manifestă prin
rezistenţa pe care o opune un fragment sau o probă de sol la acţiunea de
sfărâmare, în stare uscată sau umedă – reavănă.
La un sol se diferenţiază valorile consistenţei în stare uscată şi umedă, ele
fiind dependente de anumite caracteristici ale umidităţii, numite limite de
consistenţă.
Consistenţa variază atât de la sol la sol cât şi la acelaşi sol, în funcţie de
conţinutul de apă deosebindu-se următoarele stări:
• consistenţă tare – solul este uscat şi are caracter de corp solid;

103
• semitare sau friabilă – solul este reavăn şi are caractere de corp
semisolid, se sfarmă uşor între degete;
• plastică nelipicioasă – solul este umed şi se prezintă ca o pastă care nu
se lipeşte de mână;
• plastică lipicioasă – solul este ud şi se prezintă ca o pastă care se lipeşte
de mână;
• de curgere vâscoasă – solul conţine atâta apa încât se prezintă ca o
suspensie vâscoasă care curge în strat gros;
• de curgere lichidă – solul este dispersat în apă şi se prezintă ca o
suspensie lichidă care curge in strat subţire.
Solurile cu consistenţă ridicată în stare uscată, crapă puternic (se contractă)
şi fac crustă, iar în stare umedă îşi măresc volumul (gonflează) şi manifestă o
mare plasticitate, necesită lucrări energice. Lucrate la umiditate scăzută rezultă
bulgări mari, iar la umiditate ridicată rezultă brazde sau curele.

7.5.2 Aderenţa solului (adeziune, adezivitate)

Este însuşirea fizico-mecanică a solului umezit la consistenţa plastică


lipicioasă de a se lipi de obiectele cu care vine în contact.
Adeziunea este dată de forţele de atracţie între particulele de sol şi suprafaţa
uneltelor prin intermediul peliculelor de apă. Forţele de atracţie între particulele
de sol devin mai mici decât cele dintre particulele şi obiectele cu care vine în
contact.
În teren adeziunea se poate aprecia prin presarea materialului de sol, în stare
umedă între degete sau prin presarea solului bine umezit de lama hârleţului.
După modul de aderare şi de desprindere a solului de pe degete sau de pe lama
metalică solul poate fi:
• neadeziv - "na" (nelipicios, neaderent) - materialul nu aderă de degete prin
presare;
• slab adeziv - "sa" (slab lipicios, slab aderent) - după presare solul aderă de
degete, dar se desprinde uşor, degetele rămânând curate; după presare solul
aderă slab şi se îndepărtează uşor de lama hârleţului;
• moderat adeziv - "ma" (lipicios, aderent) - după presare solul aderă de degete
şi se desprinde cu greutate, degetele rămân uşor murdărite; aderă de lama
hârleţului îndepărtarea se face cu greutate, mai mult prin rupere;
• foarte adeziv - "fa" (foarte lipicios, foarte aderent) - materialul aderă puternic
de degete şi se întinde evident când degetele se îndepărtează; materialul se
desprinde foarte greu de pe degete care rămân murdare cu pământ; materialul
aderă puternic de lama hârleţului care se îndepărtează greu, lama rămânând
murdară.
Această însuşire variază de la sol la sol, fiind mai mare la solurile cu
textura fină, nestructurate, sărace în humus şi mai mică la solurile mijlocii,
structurate, bogate în humus (solurile grosiere nu aderă).

104
Aderenţa variază la acelaşi sol în funcţie de umiditate: la umiditate scăzută
aceasta este nulă iar la umiditatea corespunzătoare consistenţei plastice
lipicioase devine maximă.
Aderenţa ridicată are influenţă negativă în ceea ce priveşte lucrările solului
(consumul de carburanţi, faptul că rezultă brazde sau curele).

7.5.3 Rezistenţa la arat şi perioada optimă de lucrare a solului

Rezistenţa opusă de sol asupra acţiunii plugului de tăiere, dislocare, ridicare,


răsturnare şi mărunţirea brazdei poartă denumirea de rezistenţa la arat,
rezistenţa la tracţiunea opusă plugului sau rezistenţa opusă la înaintarea
plugului.
Forţa de tracţiune se măsoară cu dinamometrul, ce se plasează între cârligul de
tracţiune al tractorului şi plugul tractat. La plugurile purtate se utilizează rama
dinamometrică ce asigură transmiterea forţei de tracţiune spre dinamometru.
Principalul dezavantaj al încadrării solului după valoarea forţei de tracţiune în
categorii de rezistenţă la arat îl constituie caracterul momentan pe care-l au
rezultatele acestei determinări.
Factorii pedogenetici care influenţează rezistenţa solului la arat sunt reprezentaţi
de însuşirile permanente sau greu modificabile ale solului (compoziţia
granulometrică şi mineralogică, conţinutul de humus, capacitatea de schimb
cationic şi raportul între cationii schimbabili, conţinutul în CaCO3 etc.) şi de
însuşirile variabile (structura, starea de tasare, umiditatea).
Compoziţia granulometrică este factorul determinant al coeziunii şi adeziunii
solului de care depinde mărimea rezistenţei la arat. In general solurile cu textură
fină opun o rezistenţă la arat mai mare decât solurile cu textura mai grosieră.
Compoziţia mineralogică. Solurile alcătuite din argile cu reţea cristalină
tristratificată (montmorilonit-beydelit) opun rezistenţă mai mare la arat decât
cele alcătuite din argile cu reţea cristalină bistratificată (caolinit).
Cationii schimbabili influenţează rezistenţa solului la arat în funcţie de
conţinutul şi natura cationilor adsorbiţi. Sodiul măreşte valoarea proprietăţilor
mecanice ale solului, hidrogenul o micşorează, iar calciul ocupă o poziţie
intermediară.
Humusul micşorează rezistenţa la arat a solurilor cu textură fină şi o măreşte la
soluri cu textură grosiera. La acelaşi tip de sol rezistenţa la arat se micşorează
concomitent cu mărirea conţinutului de humus.
Structura solului, prin micşorarea coeziunii globale a solului, determină
dimensiunea rezistenţei la tracţiunea opusă plugului. Pe solurile nestructurate,
adeziunea solului fiind mare şi modificându-se la un interval mai scăzut de
umiditate decât la soluri structurate, rezistenţa la arat va înregistra valori mai
mari.
Starea de tasare redată prin valorile densităţii aparente constituie unul din
factorii care influenţează simţitor rezistenţa la arat. La toate tipurile de sol

105
rezistenţa specifică la arat creşte odată cu creşterea conţinutului de argilă şi a
valorii densităţii aparente.
Corelaţia simplă la diferite tipuri de sol dintre rezistenţa la arat şi densitatea
aparentă este foarte slabă şi confirmă faptul că aceeaşi valoare a densităţii
aparente la soluri cu texturi diferite nu are semnificaţii diferite.
Densitatea aparentă este unul dintre factorii care maschează influenţa texturii
asupra rezistenţei la arat. între conţinutul de argilă, densitatea aparentă şi
rezistenţa la arat există o corelaţie strânsă (CANARACHE, 1963).
Umiditatea solului este factorul principal care influenţează dinamica însuşirilor
mecanice ale solului. Creşterea umidităţii solului până la limita superioară de
frământare este însoţită de scăderea coeziunii şi implicit a rezistenţei la arat. Pe
soluri cu umiditate superioară limitei de frământare rezistenţa la arat
înregistrează valori mai mari datorită creşterii adeziunii solului. În aceste
condiţii în urma arăturii rezultă "curele" cu suprafaţa lucie care după uscare
devin foarte compacte determinând înrăutăţirea însuşirilor fizice, fizico-
mecanice şi hidrofizice ale solului.
Executarea arăturii şi a celorlalte lucrări ale solului la umiditatea optimă este una
dintre condiţiile sporirii eficienţei economice.
In funcţie de rezistenţa specifică la arat (Rsp) solurile sunt grupate în şase
categorii: foarte uşoare (Rsp < 36 kgf/dm ); uşoare (Rsp = 36-45 kgf/dm2);
mijlocii (Rsp = 46-55 kgf/dm2); mijlociu-grele (Rsp = 56-60 kgf/dm2); grele
(Rsp = 61-75 kgf/dm2) şi foarte grele (Rsp > 75 kgf/dm2).
Solurile mijlociu grele şi grele, în condiţii de umiditate optimă, ocupă circa 66%
din suprafaţa terenurilor arabile.
Ponderea solurilor foarte grele (Rsp > 75 kgf/dm ), în condiţii de umiditate
obişnuită la executarea arăturilor, este foarte mare: circa 45% din suprafaţa
terenurilor arabile. în aceste condiţii, la executarea arăturilor, se înregistrează un
consum suplimentar de motorină foarte mare.

106
Capitolul 8

PROPRIETĂŢILE HIDROFIZICE, DE AERAŢIE


ŞI TERMICE ALE SOLULUI

8.1. Apa din sol

Apa joacă un rol important în procesele de alterare şi dezagregare a


mineralelor şi rocilor, ca şi în formarea profilului de sol, transportul diferitelor
combinaţii chimice, minerale sau organice. Are un rol important în fertilitatea
solurilor deoarece determină solubilizarea, transportul şi asimilarea substanţelor
minerale de către plante şi asigură schimbul permanent de substanţe nutritive
între sol şi plantă.

8.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol

Dintre forţele care acţionează asupra apei din sol prezintă importanţă
deosebită următoarele: forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie,
forţa datorată tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sucţiune (sugerea de
către rădăcinile plantelor, forţa hidrostatică).
a) Forţa gravitaţională acţionează asupra apei din porii necapilari după o
ploaie abundentă sau după o irigare cu cantităţi mari de apă. Sub acţiunea forţei
gravitaţionale apa se deplasează pe verticală, umezind solul in profunzime,
surplusul trecând în pânza de apă freatică. Pe terenurile în pantă, o parte din apă
este deplasată din amonte în aval tot sub influenţa gravitaţiei.
b) Forţa capilară acţionează asupra apei care se află în porii capilari ai
solului şi este determinată de deficitul de presiune ce se creează în capilarele
solului, care au lungimi şi diametre diferite. Apa capilară nu este antrenată de
forţa gravitaţională ci se mişcă lent, în toate direcţiile, de la capilarele cu
diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic.
c) Forţa de adsorbţie (de sorbţie) determină reţinerea apei la suprafaţa
particulelor de sol. Este o forţă de natură electrostatică şi se datorează
caracterului dipolar al moleculei de apă şi a energiei libere de la suprafaţa
particulelor de sol. Apa higroscopică este reţinută cu ajutorul acestei forţe.

107
d) Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă. Această forţă
acţionează asupra apei sub forma de vapori. În porii solului plini cu aer se
găsesc vapori de apă care sunt supuşi unei anumite presiuni (tensiuni), în funcţie
de temperatura şi umiditatea solului.
La aceeaşi umiditate, tensiunea vaporilor creşte cu temperatura, iar la
aceeaşi temperatură creşte cu umiditatea. Vaporii de apă vor circula întotdeauna
de la zonele mai calde şi mai umede (tensiune mai mare) spre zonele mai reci şi
mai uscate (tensiune mai mică).
e) Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor. Aprovizionarea plantelor cu
apă se face prin intermediul perişorilor absorbanţi care se găsesc pe rădăcini.
Forţa de sucţiune la plante este de 15-20 atmosfere. Pe măsură ce apa din
apropierea rădăcinilor este consumată, o altă cantitate de apă, de la distanţe mai
mari îi ia locul, formându-se un curent spre rădăcinile plantelor.
f) Forţa osmotică se manifestă numai la solurile sărăturate şi depinde de
presiunea osmotică. Cu cât concentraţia sărurilor solubile este mai mare şi
presiunea osmotică este mai mare, iar apa va fi reţinută mai puternic în sol. Din
această cauză, pe solurile sărăturate, chiar când au umiditate suficientă, plantele
suferă deoarece apa trece din celulele plantelor în soluţia solului (seceta
fiziologică).
g) Forţa hidrostatică (de submersie) este evidentă când la suprafaţa
solului se găseşte un strat de apă. Sub greutatea acestui strat se creează o forţă
care determină pătrunderea apei în sol (aspect întâlnit pe terenurile cu băltire şi
în orezării).

8.1.2. Potenţialul apei din sol

Asupra apei din sol acţionează forţe diferite, care se modifică permanent
în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile acestuia (textură,
porozitate, conţinut în săruri).
Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea comună a
acestor forţe, care, fiind de natură diferită nu pot fi însumate. Pentru a explica
reţinerea şi mişcarea apei în sol s-a recurs la un indice energetic generalizat,
denumit potenţialul apei din sol, care exprimă energia cu care apa în sol exercită
o anumită presiune. În funcţie de natura forţelor ce acţionează asupra apei din
sol se disting următoarele potenţiale:
• potenţialul gravitaţional, corespunde forţei gravitaţionale;
• potenţialul matriceal, corespunde forţei de adsorbţie şi capilară;
• potenţialul hidrostatic sau de submersie;
• potenţialul osmotic.
Prin însumarea acestora se obţine potenţialul total.

108
8.1.3. Sucţiunea apei din sol

Sucţiunea reprezintă forţa cu care apa este atrasă şi reţinută în solul


nesaturat în apă (solul conţine apă sorbită la suprafaţa particulelor şi apă
capilară).
Sucţiunea poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul tensiometrelor şi se
măsoară, de obicei, în centimetri coloană de apă, mm coloana de mercur sau în
atmosfere.
Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea variază de la l cm (sol
saturat cu apă), până la 10.000.000 cm coloană de apă (sol uscat). Scofield a
introdus noţiunea de pF (prin analogie cu pH) care reprezintă logaritmul, în baza
10, a centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de reţinere a apei de
către sol.
Valoarea minimă a indicelui pF este 0, deoarece log. 1 = 0, iar valoarea
maximă este 7 deoarece log 10.000.000 (107) = 7.
Indiferent de unitatea de măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită
echivalenţei dintre ele se poate face transformarea în celelalte unităţi. Exemplu:
la un pF = 3 corespunde o forţă de sucţiune egală cu o coloană de apă de 1000
cm (103) = log 103 = 3, sau aproximativ 1 atmosferă (1 atm = 1033 cm coloana
de apă), sau 760 mm coloana mercur, sau 1 bar sau 1.000 milibari. Pentru a se
trece de la un mod de exprimare a sucţiunii apei la altul pot fi folosite
componentele menţionate în tabelul 8.1.

Tabelul 8.1
Unităţi de măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii şi
transformarea lor (aproximativă)
Centimetri Milimetri
Valori pF coloană de coloană de Atmosfere Bari Milibari
apă mercur
0 1 0,76 0,001 0,001 1
1 10 7,6 0,01 0,001 10
1,78 60 46 0,06 0,06 60
2 100 76 0,1 0,1 100
2,52 330 250 0,33 0,33 330
2,68 500 380 0,50 0,50 500
3 1000 760 1 1 1000
4 10000 7600 10 10 10000
4,20 15000 11400 15 15 15000
4,70 50000 38000 50 50 50000
5 100000 76000 100 100 100000
6 1000000 760000 1000 1000 1000000
7 10000000 7600000 10000 10000 10000000

109
8.1.4. Curba caracteristică a umidităţii solului

Este reprezentarea grafică a variaţiei sucţiunii în funcţie de umiditate,


exprimând legătura dintre cantitatea de apă şi forţa cu care aceasta este reţinută
de sol.
Curba se obţine grafic înscriind pe abscisă umiditatea solului respectiv, iar
pe ordonată sucţiunea corespunzătoare.
La acelaşi sol, forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă conţinută şi
poate creşte de la pF=0 (sol saturat în apa), până la pF=7 (sol uscat).
La soluri diferite sucţiunea mai depinde şi de alte proprietăţi ale solului,
cum ar fi textura. La aceeaşi umiditate, sucţiunea creşte de la solurile nisipoase
spre cele argiloase (figura 8.1.).

Pentru aprovizionarea plantelor interesează nu numai cantitatea de apă ci


şi forţa cu care aceasta este reţinută de către sol (sucţiunea). Un sol argilos poate
să aibă un procent mult mai mare de apă decât un sol nisipos, dar sucţiunea să
depăşească pe aceea de sugere a rădăcinilor, adică apa să nu fie accesibilă.

8.1.5. Indicii hidrofizici ai solului


Reprezintă anumite valori ale umidităţii din sol exprimate în procente sau
valori pF, la care se petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea,
mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante. Principalii indici hidrofizici sunt
coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea pentru apă în

110
câmp, echivalentul umidităţii, capacitatea pentru apă capilară şi capacitatea
totală pentru apă a solului.
a) Coeficientul de higroscopicitate (CH)
Reprezintă cantitatea maxima de apă pe care o probă de sol uscată la aer o
poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este aşezată într-o atmosferă
saturată de vapori de apă. Valoarea acestui coeficient depinde de textură, de
conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri şi de natura cationilor din
sol. Valorile acestui coeficient sunt cuprinse între 1% la soluri nisipoase şi 14%
la soluri argiloase. Se determină în laborator folosind un exicator cu soluţie de
H2SO4 10%, care creşte umiditatea relativă a aerului din mediul închis până la
94,3%.
Coeficientul de higroscopicitate serveşte la aprecierea texturii şi se
foloseşte şi la calcularea coeficientului de ofilire (CO = CH x 1,5) şi a
echivalentului umidităţii (EU=CHx2,73). Indiferent de sol, pe curba
caracteristică umidităţii, CH corespunde la un pF=4,7.
b) Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă limita minimă de apă din sol la
care plantele se ofilesc ireversibil. Valoarea CO depinde de aceeaşi factori ca şi
CH şi este de cca. 2% la solurile nisipoase, până la 12% la cele lutoase şi până la
24% la cele argiloase. Umiditatea la CO caracterizează tipul de sol, depinde de
gradul de mărunţire al solului şi este independentă de plantă. Cu cât solul are o
textură mai fină, valorile CH şi CO sunt mai mari. Coeficientul de ofilire se
poate determina pe cale biologică, folosind o plantă test sau prin calcul cu relaţia
CO = CH x 1,5.
Pe curba umidităţii, indiferent de sol, corespunde unui pF 4,2.
c) Capacitatea totală pentru apă (CT) a solului (sau capacitatea maximă
pentru apă) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o conţine solul când toţi
porii sunt plini cu apă. Se determină în laborator pe probe recoltate din teren, în
aşezare naturală, cu cilindri metalici. Mărimea capacităţii totale depinde de
porozitatea totală a solului. Pe curba caracteristică a umidităţii, CT corespunde
la un pF = O, ceea ce înseamnă că sucţiunea este nulă la această umiditate. Când
umiditatea solului se găseşte la capacitatea totală pentru apă, în sol sunt condiţii
de anaerobioză, plantele suferind din lipsa de aer.
De obicei, solul nu conţine apă până la saturaţie decât în anumite situaţii:
după ploi abundente sau irigări cu cantităţi mari de apă, în caz de apă stagnantă
sau de submersie.
d) Capacitatea pentru apă în câmp sau capacitatea de câmp (CC)
reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat cu apă) o poate reţine
în spaţiile capilare o perioada mai lungă de timp şi pe care o poate pune în mod
treptat la dispoziţia plantelor, în absenţa umezirii freatice.
La această stare de umiditate se ajunge în cazul unui sol saturat prin
pierderea de apă datorită scurgerii gravitaţionale în adâncime (apa din porii
capilari şi chiar o parte din apa din porii capilari), iar a unui sol uscat prin

111
umezire până la umplerea cu apă a majorităţii porilor capilari. Capacitatea
pentru apă în câmp depinde de textură şi de structură.
Exemplu, la solurile nisipoase capacitatea de câmp pentru apă este de
circa 6%, la cele lutoase 32% iar la cele argiloase până la 42% ( procente din
volum). Pe curba caracteristică a umidităţii, aceasta corespunde unui pF = 2,5.
Cunoaşterea CC are importanţă mare deoarece reprezintă limita
superioară a apei utile pentru plante. Solul aflat la capacitatea de câmp pentru
apă se găseşte în condiţii optime de umiditate, asigurând condiţii bune de
dezvoltare pentru plante. Împreună cu coeficientul de ofilire, capacitatea de
câmp pentru apă serveşte la calcularea normelor de irigare, a normelor de udare,
a plafonului minim pentru apă şi a capacităţii de apă utilă a solului.
e) Capacitatea de apă utilă reprezintă cantitatea de apă accesibilă
plantelor pe care o poate reţine solul. Apa care depăşeşte umiditatea
corespunzătoare capacităţii de câmp este accesibilă plantelor, dar nu se păstrează
în sol, pierzându-se prin scurgere în adâncime, iar când umiditatea scade până
la coeficientul de ofilite apa nu mai este accesibilă plantelor, fiind reţinută cu
forţe mai mari decât cele de sugere ale rădăcinilor.
Pentru aprovizionarea plantelor interesează apa cuprinsă între CC şi CO,
denumită apă utilă. Capacitatea de apă utilă depinde şi se calculează în funcţie
de CC şi CO. Din datele prezentate în tabelul 8.2 se observă că valorile CU
variază în funcţie de tipul de sol.

Tabelul 8.2.
Variaţia valorilor unor indici hidrofizici la principalele tipuri de sol
Valori maxime (% volume)
Solul
CH CO CC CU
Nisipos 1 2 6 4
Lutos 8 12 32 20
Argilos 14 24 42 18

Cunoaşterea acestui indice hidrofizic (CU) prezintă importanţă deoarece


indică domeniul de valori în cadrul căruia poate oscila apa folositoare plantelor,
arată capacitatea solului de a înmagazina apa utilă provenită din precipitaţii sau
irigaţii, serveşte la calcularea plafonului minim.
Echivalentul umidităţii (EU) reprezintă cantitatea maximă de apă pe
care o probă de sol saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei
forţe centrifuge de 1000 ori forţa gravitaţională. Se determină în laborator prin
metoda centrifugării şi reprezintă echivalentul capacităţii de apă în câmp care se
determină mai greu în condiţii de teren.

112
8.1.6. Formele de apă din sol

Principalele surse de aprovizionare a solului cu apă sunt precipitaţiile,


ascensiunea capilară din pânza freatica şi irigaţiile. Apa din sol este supusă unor
forţe complexe de reţinere, care îi imprimă anumite însuşiri, pe baza cărora se
deosebesc următoarele forme de apă: apă legată în combinaţii chimice, apă
legată fizic şi apă liberă.
a) Apa legată chimic, se găseşte sub formă de apă de constituţie şi apă de
cristalizare.
Apa de constituţie intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub formă
ionică OH-, de exemplu Fe(OH)3; Al(OH)3. moleculele de apă sunt strâns legate
de reţeaua cristalină şi sunt cedate la temperaturi mai mari de 4000C, prin
descompunerea mineralului.
Apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub
formă moleculară H2O şi poate fi eliminată la temperaturi mai joase decât în
cazul apei de constituţie (2000C), fără descompunerea substanţei. Exemple de
minerale cu apă de cristalizare sunt CaSO4· 2H2O; MgSO4 · H2O (kieserita),
Na2SO4·10H2O etc.
b) Apa legată fizic este reţinută la suprafaţa particulelor de sol datorită
energiei libere de care dispun acestea şi a structurii dipolare a moleculelor de
apă. Particulele rezultate prin dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor
prezintă la suprafaţă ioni cu sarcini libere pozitive sau negative, care atrag
moleculele de apă cu un pol sau altul.
După intensitatea reţinerii se disting două forme de apă legată fizic: apă
higroscopică şi apa peliculară.
b1) Apa higroscopică (de higroscopicitate) se formează prin condensarea
vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol până la satisfacerea
energiei libere de la suprafaţa acestora. Se mişcă foarte greu (numai prin
evaporare) şi nu este accesibilă plantelor (fiind reţinută cu forţe ce depăşesc pe
cele de sugere a rădăcinilor). Higroscopicitatea este un fenomen de suprafaţă, iar
apa higroscopică variază cu gradul de mărunţire a particulelor de sol. Solurile
argiloase reţin o cantitate mai mare de apă higroscopică, fiind urmate de cele
lutoase şi apoi de cele nisipoase (figura 8.2.).

113
b2) Apa peliculară (apa slab legată) este reţinută prin forţe de sorbţie
(peste apa de higroscopicitate), are o mobilitate slabă şi o accesibilitate redusă
pentru plante (când umiditatea solului scade până la acest nivel plantele se
ofilesc). Fiind reţinută la suprafaţa particulelor texturale, cantitatea de apă
peliculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.
c) Apa liberă (apa nelegată) se realizează în sol după satisfacerea apei
legate fizic şi este reprezentată prin apa capilară şi apa gravitaţională.
c1) Apa capilară este reţinută de porii capilari datorită forţelor capilare,
circulă relativ uşor, are o bună accesibilitate pentru plante şi constituie apa utilă
din sol (figura 8.3.).

Ea poate fi sprijinită ( figura 8.4.) când are legătură cu apa freatică (din
care provine prin ascensiune capilară) şi apă suspendată (figura 8.5) când nu are
legătură cu apa freatică, aceasta fiind la mare adâncime (în acest caz între apa
provenită din precipitaţii şi apa ridicată din pânza freatică se găseşte un strat
permanent uscat, denumit orizont mort).

114
c2) Apa gravitaţională se întâlneşte în spaţiile necapilare ale solului,
unde se menţine o perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sau după o
normă de udare prea mare. Se scurge repede în profunzime sub acţiunea forţei
gravitaţionale, ajungând în pânza de apă freatică, din care cauză nu prezintă
importanţă pentru aprovizionarea plantelor. De asemenea, spală pe profil o parte
din elementele nutritive.
c3) Apa freatică este apa scursă în adâncime şi înmagazinată deasupra
unui strat impermeabil. Stratul îmbibat se numeşte strat acvifer, de unde apa se
ridică prin capilaritate, porţiunea astfel umezită purtând denumirea de franjă
capilară, iar atunci când se execută un puţ (de la grecescul freas – puţ) apa se
scurge în groapa respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, denumit oglinda
apei freatice.
În funcţie de adâncime, apa freatică poate fi: la adâncime critică (1-3 m),
subcritică (3-5 m) şi acritică (5-6 m).
În funcţie de gradul de mineralizare (conţinut în săruri solubile) se
deosebesc: ape freatice dulci (<0,5 s.s. g/l), slab sălcii (0,6-1 s.s. g/l), moderat
sălcii (1,1-2,0 s.s. g/l), puternic sălcii (2,1-4,5 s.s. g/l), slab sărate (4,6-10 s.s.
g/l) şi sărate (10,1 s.s. g/l).
Când apa freatică se află la adâncime critică provoacă gleizarea sau
înmlăştinirea solului deoarece se ridică prin capilaritate la suprafaţă, iar dacă
este mineralizată produce sărăturarea solului, când se află la adâncime subcritică
influenţează solul numai în partea inferioară, iar dacă se află la adâncime critică
nu influenţează deloc solul.
d) Apa sub formă de vapori
Se găseşte în porii solului, provine din evaporarea altor forme de apă sau
din vaporii de apă din atmosferă, se mişcă prin difuziune de la locurile cu
tensiunea vaporilor mai mare spre cele cu tensiunea mai mică şi constituie
singura formă de mişcare a apei în solurile cu umiditate scăzută, poate fi folosită
de plante prin trecerea în stare lichidă (condensare).

115
8.1.7. Permeabilitatea pentru apă a solului

Este însuşirea solului de a lăsa apa să pătrundă, să circule şi să treacă prin


el. Factorii care influenţează permeabilitatea pentru apă sunt textura, structura,
conţinutul de humus şi de oxizi de fer, natura mineralelor argiloase, procentul de
sodiu schimbabil, conţinutul în săruri solubile. În general, permeabilitatea creşte
de la solurile argiloase spre cele nisipoase, de la solurile nestructurate spre cele
structurate, de la solurile îndesate la cele afânate. Cu cât un sol este mai bogat în
humus, cu atât este mai bine structurat, are o porozitate mai echilibrată şi
raporturi foarte bune cu apa şi aerul. Pătrunderea apei în sol poate avea loc în
două situaţii distincte: de sol saturat cu apă şi sol nesaturat cu apă.
Pătrunderea şi trecerea apei prin solurile saturate cu apă se numeşte
filtraţie iar prin cele nesaturate infiltraţie.
Solul nesaturat poate primi, până ce ajunge la saturaţie, o anumită
cantitate de apă, aceasta constituind apa de infiltraţie. Cantitatea de apă de
infiltraţie se exprimă prin grosimea stratului de apă primită de către sol în
unitatea de timp (mm/h sau cm/s) (viteza de infiltraţie). Dacă se pune pe o axă
cantitatea de apă infiltrată, iar pe cealaltă timpii respectivi se obţine curba de
infiltraţie (figura 8.6.).

Cunoaşterea permeabilităţii solului pentru apă are importanţă atât pentru


caracterizarea procesului de formare şi a condiţiilor aerohidrice din sol, cât şi
pentru stabilirea şi aplicarea corectă a diferitelor măsuri hidroameliorative.

8.1.8. Ascensiunea capilară a apei din sol

Mişcarea apei în spaţiile capilare de jos în sus, numită ascensiune


capilară, prezintă importanţă numai atunci când apa freatică se află la adâncime
mică, de unde poate aproviziona rădăcinile plantelor. Înălţimea de ridicare a apei

116
prin capilare este cu atât mai mare, cu cât raza lor este mai mică, adică cu cât
textura solului este mai fină.
Adâncimea maximă de la care se poate ridica apa în soluri este de 0,5-1 m
la solurile nisipoase, de 1,5-2 m la solurile cu textură mijlocie şi de 3-3,5 m la
cele cu textură fină.
Pentru aprovizionarea plantelor cu apă din pânza freatică interesează şi
viteza de ridicare a acesteia, viteză care variază în sens invers cu înălţimea, fiind
mai mare la solurile nisipoase şi mai mică la cele argiloase. Ridicarea apei prin
capilare prezintă importanţă şi la solurile care nu sunt sub influenţa apei freatice.
În cazul irigării terenurilor cu aport freatic, normele de udare trebuie să
fie mai mici, astfel ca apa infiltrată în sol să nu se întâlnească cu cea ridicată din
pânza freatică, pentru a nu determina înmlăştinirea sau salinizarea solurilor.

8.1.9. Pierderea apei din sol

Pierderea apei din sol se realizează prin evaporaţie, transpiraţie şi drenaj.


a) Evaporaţia (E) reprezintă pierderea apei din sol prin trecerea ei în
stare de vapori sub influenţa temperaturii. La această pierdere plantele nu
participă şi din acest motiv poartă denumirea de consum neproductiv. Aceste
pierderi de apă afectează în special partea superioară a solului (30-50 cm) şi pot
fi reduse prin mobilizarea solului (praşile, când se întrerup capilarele) sau prin
mulcire.
b) Transpiraţia (T) reprezintă pierderea apei datorită consumului
plantelor prin fenomenul de transpiraţie, acesta fiind considerat cu consum
productiv. Plantele pompează din sol şi elimină prin transpiraţie in atmosferă
cantităţi mari de apă şi de la mare adâncime. Deoarece este greu de făcut o
delimitare între pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie, pierderile
acestea se exprimă împreună prin cuvântul evapotranspiraţie. Evapotranspiraţia
se exprimă în mm (ca precipitaţiile) şi este diferită de la o zonă la alta, în funcţie
de climă, sol, vegetaţie, umiditate. Pentru a putea compara datele între ele
Tornthwaite a introdus noţiunea de evapotranspiratie potenţială (ETP), care
reprezintă cantitatea de apă pierdută prin evaporaţie şi transpiraţie din solul
permanent aprovizionat în optim cu apa şi acoperit cu un covor vegetal încheiat.
Această noţiune serveşte la stabilirea regimului hidric al solului sau excedentului
şi deficitului de umiditate. Când precipitaţiile sunt mai mici decât ETP, există
deficit de umiditate în sol, iar când precipitaţiile sunt mai mari există excedent
de umiditate.
c) Drenajul reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi un
drenaj extern, adică scurgerea apei are loc la suprafaţa terenurilor înclinate şi un
drenaj intern, aceasta însemnând că se produce scurgerea apei în sol în
profunzime, procesul depinzând de permeabilitatea solului, noţiunea de drenaj
global reprezentând totalul pierderilor de scurgere la suprafaţa solurilor şi în
profunzime.

117
8.1.10. Regimul hidric al solului

Reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor de pătrundere, mişcare,


întreţinere şi pierdere a apei din sol, care determină în sol, pe parcursul anului,
dinamica umidităţii şi direcţia predominantă a curentului de apă. În funcţie de
climă, de adâncimea apelor freatice, de relief, de proprietăţile solului, de
intervenţiile omului se realizează diferite tipuri de regimuri hidrice. Ţinând cont
de factorii enumeraţi şi de intensitatea cu care ei acţionează dintr-o zonă în alta,
la noi în ţară se întâlnesc următoarele tipuri de regim hidric.
Regimul hidric nepercolativ este caracteristic zonelor cu climat secetos
(stepă), caracterizat prin realizarea unui curent descendent de apă care nu ajunge
până la pânza freatică (chiar şi în perioadele ploioase apa provenită din
precipitaţii percolează, străbate, spală şi umezeşte numai o parte a stratului sol-
material parental) şi este specific solurilor cu deficit de umiditate (Iar <26, iar
ETP >P) în lipsa unui aport freatic (Iar este indicele de ariditate de Martonne).
Regimul hidric periodic percolativ este specific zonelor ceva mai
umede decât precedentele (de silvostepă), cu Iar = 26-35 şi P ≈ ETP. Curentul
descendent de umiditate (provenit din precipitaţii) poate întâlni, în anumite
perioade mai umede din an, curentul ascendent de umiditate (provenit din pânza
freatică) adică, periodic, solul este percolat pe întreaga grosime, până la pânza
freatică. În acest caz solurile prezintă o levigare mai intensă (ca în cazul
cernoziomurilor cambice şi a solurilor argiloiluviale), au un deficit de umiditate
mai puţin pronunţat şi necesită totuşi irigare.
Regimul hidric percolativ este caracteristic solurilor din climate umede
(zona de pădure) cu Iar > 35, P > ETP. Astfel se creează un curent descendent de
umiditate, care în fiecare an percolează stratul de sol până la pânza freatica.
Solurile specifice acestui regim sunt puternic levigate, debazificate, acide,
puternic diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă şi adesea cu exces de
umiditate în partea superioară (soluri brune luvice, luvisoluri albice, planosoluri
etc). Necesită lucrări de afânare profundă şi de eliminare a apei stagnante.
Regimul hidric exsudativ se întâlneşte în zona de stepă şi de silvostepă,
acolo unde apa freatică se găseşte la mică adâncime (adică în microdepresiuni)
şi de unde aceasta se poate ridica prin ascensiune capilară (exudează).
Prin evaporarea permanentă a apei se depun şi se acumulează la suprafaţa
solului săruri solubile, formând aşa-numitele solonceacuri.
Regimul hidric freatic stagnant este întâlnit pe terenuri cu pânza freatică
la mică adâncime, în zonele umede (de pădure). Apa freatică se ridică în acest
caz prin capilaritate până la suprafaţa solului, unde datorită evaporaţiei reduse,
nu se pierde ci stagnează, ducând la formarea solurilor gleice;
Regimul hidric stagnant se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile
plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută. În astfel de condiţii

118
apa nu se poate infiltra în profunzime, stagnează la suprafaţă sau în prima parte
a profilului de sol, formând soluri pseudogleice;
Regimul hidric de irigaţie este specific zonelor irigate, atunci când
irigarea se face iraţional. De obicei, prin irigare se produce o umectare mai
profundă şi repetată a solului, fără a schimba regimul hidric natural. În unele
situaţii irigarea poate duce la schimbarea regimului hidric natural.
Astfel, dacă pe solurile cu apă freatică la adâncime nu prea mare se aplică
norme mari de udare, nivelul pânzei freatice se poate ridica la adâncimea critică,
existând pericolul de înmlăştinire şi sărăturare secundară a solurilor.
Regimul hidric amfistagnant, întâlnit pe soluri greu permeabile, cu aport
freatic, solul prezentând atât apă stagnantă provenită din precipitaţii (în partea
superioară) cât şi apa ridicată din pânza freatică (în partea inferioară).

8.2. Aerul din sol

Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai mare
cantitate de aer se găseşte în spaţiile lacunare (porii capilari), constituind
atmosfera solului. De asemenea aerul se mai găseşte dizolvat, în cantitate mică,
în apa solului. Din cauza variaţiei mari a umidităţii, pentru a caracteriza solul
din punct de vedere al conţinutului de aer se foloseşte capacitatea de aer din sol
(porozitate de aeraţie), care reprezintă volumul de apă din sol, atunci când acesta
se află în condiţii optime de umiditate (la capacitatea de câmp). Capacitatea de
aer variază între 5 şi 40%, valori mai mici întâlnindu-se la solurile cu textură
mijlocie sau argiloasă, nestructurate, îndesate, iar valori mai mari la solurile
grosiere sau mijlociu argiloase, strucuturate, afânate. Solul oferă condiţii bune
de creştere şi dezvoltare pentru plante când aerul reprezintă între 15-30% din
valoare. Aerul din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de carbon
decât aerul atmosferic (datorită în special proceselor biologice).
Micşorarea conţinutului de oxigen este însoţită, în general, de creşterea
celui de dioxid de carbon. Scăderea sub anumite limite a conţinutului de oxigen
influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor. Creşterea conţinutului de
dioxid de carbon în dauna oxigenului are loc, îndeosebi, în solurile argiloase,
nestructurate, tasate, bogate în gaze toxice pentru plante (hidrogen sulfurat,
metan etc). La acelaşi tip de sol conţinutul de dioxid de carbon este mai ridicat
vara decât iarna, mai scăzut când solul este bine lucrat, mai mare când este prea
umed etc.
Normalizarea compoziţiei aerului din sol (primenirea, aeraţia solului) se
realizează prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer atmosferic. Solurile cu
structură glomerulară, cu textura grosieră sau mijlocie, afânate, bine lucrate, au
o aeraţie mai bună decât cele nestructurate, cu textură fină, tasate,
necorespunzător lucrate.

119
8.3. Temperatura solului

Temperatura are un rol important în procesul de solificare şi asigurarea


condiţiilor normale de viaţă pentru plante şi microorganismele din sol. Ea
influenţează procesele biochimice, intensitatea de alterare a materiei minerale şi
organice, germinaţia seminţelor, creşterea şi dezvoltarea plantelor. Temperatura
caracterizează starea de încălzire sau răcire a solului, rezultantă a cuantumului
de calorii primite din diferite surse şi pierdute pe diferite căi.
Sursa principală de căldură o constituie energia solară, apreciată prin
constanta solară. Cantitatea reală de energie calorică primită de pământ este
mică, o parte din aceasta pierzându-se în diferite moduri. Exemplu, circa 40%
din energia calorică solară rămâne în spaţiul cosmic, cca. 17% este absorbită de
atmosferă, aproximativ 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă şi
numai 33% contribuie la încălzirea solului. Ca surse secundare de încălzire a
solului pot fi considerate procesele biochimice din sol, condensarea vaporilor de
apă, pătrunderea apei din precipitaţii sau a celei de irigare, descompunerea
materiei organice, căldura termică degajată din interiorul Pământului şi cea
radioactivă.
Temperatura solului depinde de o serie de factori externi, dar şi de
proprietăţile termice ale solului: capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare,
căldura specifică şi conductivitatea termică a solului.

a) Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare


Reprezintă partea din radiaţia solară (exprimată in procente) care este
absorbită de către sol şi care determină încălzirea acestuia. Partea din radiaţia
solară (în procente) care este reflectată la suprafaţa solului şi care duce la
încălzirea acestuia reprezintă albedoul. Capacitatea de absorbţie şi deci de
încălzire a solului este influenţată de anumiţi factori:
• culoarea solului, solurile închise se încălzesc mai repede decât cele
deschise la culoare;
• gradul de afânare al solului, solurile afânate se încălzesc mai repede şi
înmagazinează mai multă căldură;
• gradul de acoperire cu vegetaţie, solurile acoperite cu vegetaţie se
încălzesc şi se răcesc mai încet, comparativ cu cele descoperite;
• gradul de acoperire cu zăpadă, contribuie la menţinerea căldurii şi la
protejarea împotriva îngheţului;
• expoziţia solului, solurile cu versanţii sudici primesc o mai mare
căldură, urmate de cele cu expoziţie estică, vestică şi nordică;
• panta terenului, cu cât razele solare formează cu linia terenului un
unghi mai apropiat de 900, cantitatea de căldură primită de sol este mai mare;
• temperatura aerului şi precipitaţiile, solurile situate în zone calde şi
secetoase primesc mai multă căldură decât cele situate in zonele mai reci şi mai
umede.

120
Încălzirea solurilor mai depinde de latitudine, altitudine, nebulozitate,
curenţi de aer, zi-noapte, anotimpuri etc.
b) Căldura specifică
Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura cu
1 C a unui cm3 de sol în aşezare naturală (căldură specifică volumetrică,
0

cal/cm3) sau a unui gram de sol (căldură specifică gravimetrică, cal/g). Cu cât un
sol are o căldură specifică mai mică, cu atât se încălzeşte mai mult. Căldura
specifica a solului depinde de căldura specifică a componenţilor săi (tabelul 8.3).
Tabelul 8.3
Căldura specifica a unor componenţi ai solului
Căldura specifică
Componenţii cal/g cal/cm3
Nisip 0,19 0,51
Carbonat de calciu 0,21 0,58
Argilă 0,23 0,57
Aer 0,24 0,00036
Materie organică 0,47 0,60

De exemplu, nisipul are o căldură specifică mai mică decât argila, de aceea
solurile nisipoase se încălzesc mai mult decât cele argiloase; apa are o căldură
specifică mai mare decât aerul, iar solurile cu exces de apă (slab aerate) se
încălzesc mai puţin (soluri reci).
c) Conductivitatea termică
Reprezintă însuşirea solului de a transmite căldură şi se apreciază prin
coeficientul de conductivitate K, care este dat de cantitatea de căldură ce străbate
în timp de o secundă 1 cm3 de sol, când între feţele acestuia există o diferenţă de
temperatură de 10C. Conductivitatea termică a solului depinde de
conductivitatea fiecărui component al acestuia şi se exprimă în cal/cm3/s (tabelul
8.4.).

Tabelul 8.4
Conductivitatea termică a unor componente ale solului
Conductivitatea calorică
Componenţii
(cal/cm3/s)
Nisip 0,0093
Argilă 0,0022
Apă 0,0013
Materie organică 0,00027
Aer 0,000056

121
d) Regimul termic al solului
Reprezintă totalitatea fenomenelor de încălzire şi răcire a solului sub
acţiunea diferiţilor factori. În funcţie de dinamica lui în timp se deosebeşte un
regim termic diurn, lunar, sezonier, anual, multianual. După caracteristicile lui,
regimul termic al solului poate fi echilibrat, blând, exagerat de rece, exagerat de
cald, cu momente de minime prea coborâte şi maxime prea ridicate.
Regimul termic influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol
şi deci formarea, evoluţia şi fertilitatea acestuia. Un regim termic al solului
diferit de cel al climatului general, datorat particularităţilor termice ale solului,
definesc microclimatul solului, care influenţează şi climatul mediului
înconjurător.
Regimul termic prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea
plantelor şi pentru practica agricolă. De el depind: germinaţia seminţelor şi
dezvoltarea plantelor, stabilirea epocilor de semănat şi plantat, activitatea
microbiologică din sol, intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol
şi gradul de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive, fenomenul de îngheţ şi
dezgheţ. Regimul termic al solului poate fi influenţat prin: lucrări de afânare,
încorporarea resturilor organice în sol (prin descompunere se degajă căldură),
acoperirea cu diferite materiale (mulci) pentru micşorarea pierderilor de căldură
din sol, reţinerea zăpezii la suprafaţa solului, eliminarea excesului de apă prin
desecare sau drenaj, lucrarea diferenţiată a solurilor (mai adânc la solurile cu
textură fină şi exces de apă).

Capitolul 9

SOLURILE ROMÂNIEI

9.1 Legile generale de răspândire a solurilor la nivel planetar

Teritoriile vaste din suprafaţa uscatului, care au anumite condiţii climatice


şi de vegetaţie, cât şi predominarea unui tip de sol, se numesc zone de sol, iar
desfăşurarea succesivă a acestora poartă numele de zonalitatea solurilor. Pe
suprafaţa uscatului se deosebeşte o zonalitate latitudinală sau orizontală a
solurilor, caracteristică regiunilor de câmpie şi dealuri şi o zonalitate verticală
sau altitudinală, specifică regiunilor muntoase.
Zonalitatea solurilor a fost remarcată pentru prima dată de către V. V.
Docuceaev, la sfârşitul secolului XIX. Concepţia lui V. V. Docuceaev a fost

122
comparată de către pedogeograful I. P. Gherasimov, cu principiul actualismului
al lui Lyell în geologie şi cu concepţia evoluţionistă a lui Ch. Darwin.
a) Legea zonalităţii orizontale sau latitudinale a solurilor arată că
principalele tipuri genetice de sol sunt răspândite pe zone în regiunile de şes ale
uscatului.
În general, aceste zone au o direcţie latitudinală fără a urmări însă strict
direcţia paralelelor geografice. Direcţia zonelor de sol poate fi mult schimbată
(devenind uneori meridiană) în funcţie de distanţa faţă de ocean, distanţa faţă de
masivele montane, de direcţia lanţurilor muntoase, de prezenţa pustiurilor etc.
Zonele de sol nu coincid întru totul cu zonele de vegetaţie sau cu zonele de
climă, deoarece la formarea solului participă şi alţi factori. În interiorul unei
zone de soluri, dezvoltarea tipului de sol specific acestuia nu este la fel pe toată
lăţimea zonei. În cadrul zonei apar şi subzonele de sol, cu asociaţii distincte de
soluri.
Primele zone latitudinale de sol au fost separate de V. V. Docuceaev pentru
emisfera nordică: zona arctică, zona de pădure, zona cernoziomurilor, zona
aerală şi zona solurilor lateritice.
Pe harta solurilor lumii întocmită de I. P. Gherasimov în anul 1956, solurile
zonale au fost grupate în cinci zone mondiale pedogeografice (conform
clasificării naturaliste ruse):
1) zona polară cu soluri de tundră (histosoluri după FAO);
2) zona temperată rece cu soluri podzolice;
3) zona temperată cu soluri cenuşii de pădure (grisoluri după FAO), soluri
brune de pădure, cernoziomuri, soluri castanii de stepă uscată (calcisoluri după
FAO), soluri brune de semipustiu şi soluri brune-cenuşii de pustiu;
4) zona subtropicală cu crasnoziomuri (soluri roşii), jeltoziomuri (soluri
galbene), soluri negre-roşcate de prerii subtropicale (vertisoluri după FAO),
soluri maronii de păduri xerofite şi tufărişuri (calcisoluri după FAO),
seroziomuri (soluri halomorfe) şi soluri primitive de pustiu (regosoluri după
FAO);
5) zona tropical-ecuatorială cu laterite şi soluri brune-roşii de savane
deşertice (feralsoluri după FAO).
Conceptul zonalităţii orizontale a evoluat de-a lungul unui întreg secol, în
cadrul concepţiei naturalist-geografice. S-a ajuns la concluzia că zonalitatea
orizontală a solurilor se manifestă sub forme concrete foarte diferite. În afară de
manifestarea sub forma zonelor mondiale de sol care traversează toate
continentele, zonalitatea solurilor se concretizează în diferite părţi ale
continentelor sub forma unor succesiuni de zone de sol, care formează „spectre
zonale orizontale”.
Se constată, că paralel cu schimbarea climei şi vegetaţiei au loc schimbări
corespunzătoare în proprietăţile solurilor.
În zona de tundră, cu climă rece, solurile sunt subţiri, nediferenţiate sau
slab diferenţiate, din punct de vedere morfologic.

123
În zona de pădure, cu climă temperată umedă (oceanică), solurile sunt
bine dezvoltate şi intens diferenţiate din punct de vedere morfologic, sărace în
substanţă organică.
În zona de stepă, cu vegetaţie ierboasă şi climă semiumedă-semiaridă,
solurile se caracterizează printr-o diferenţiere mai redusă a profilului şi prin
coloritul închis al orizontului superior, bogat în humus.
În zonele de stepă uscată, semipustiu şi pustiu, ca urmare a aridităţii
climei şi a sărăciei covorului vegetal, solurile devin din ce în ce mai subţiri, mai
slab diferenţiate, mai sărace în humus şi mai bogate în săruri solubile acumulate
la adâncimi din ce în ce mai mici.
Trecând în zona caldă, pe măsură ce creşte umiditatea şi devine mai
abundentă vegetaţia, se constată o dezvoltare şi o diferenţiere din ce în ce mai
intensă a solurilor, care devine maximă în zona feralsolurilor, de sub pădurile
ecuatoriale.
Se remarcă tendinţa pe care o au zonele de solide a se curba în vecinătatea
oceanului, apropiindu-se de linia tropicului (ca urmare a creşterii umidităţii în
zona de litoral). Uneori, în interiorul continentelor, zonele de sol îşi schimbă
foarte mult direcţia aproximativ latitudinală, în direcţie meridiană, spre
marginea continentelor, mai ales când şi orografia favorizează acest lucru.
Această situaţie se observă pe teritoriul S.U.A., Chinei de Est, Americii de Sud
etc. Din această cauză se consideră mai adecvată denumirea de zonalitate
orizontală, decât cea de zonalitate latitudinală.
Datorită unor influenţe locale, determinate de prezenţa unor masive
muntoase, depresiuni sau mări, zonalitatea solurilor poate fi „mascată” pe
suprafeţe restrânse.
Zonele de sol şi spectrele zonale orizontale trebuie privite ca o categorie
istorică, ele luând naştere după apariţia vieţii pe pământ şi după diferenţierea
zonelor climatice şi de vegetaţie.
Zonele de sol se modifică în timp şi spaţiu, în raport cu schimbările
condiţiilor de solificare şi în raport cu evoluţia întregului landşaft. În ultima
parte a cuaternarului a avut loc, în emisfera nordică, o deplasare generală de la
sud către nord, a zonelor de sol de la latitudini mijlocii, paralel cu retragerea
gheţarilor. Tendinţa generală a evoluţiei învelişului de sol este creşterea
continuă a diferenţierii zonelor.
În cadrul fiecărei zone fizico-geografice de pe glob, în funcţie de
schimbarea condiţiilor de umiditate (condiţiile termice rămân relativ aceleaşi în
cuprinsul unei zone naturale), are loc o schimbare a însuşirilor esenţiale ale
solurilor, fapt care se concretizează în existenţa unor serii de tipuri genetice.
Tipurile genetice de sol cu trăsături generale asemănătoare, din diferitele zone
naturale sunt considerate tipuri de soluri analoage.
Între tipurile de soluri analoage există mari deosebiri, ele având numai
unele trăsături foarte generale comune (ca de ex. modul de manifestare a
debazificării, acumularea humusului etc.) determinate de un anumit specific

124
general comun, al condiţiilor de umiditate şi a formaţiilor vegetale sub care s-a
format.
Această repetare în cadrul zonelor naturale a unor însuşiri a solurilor
determină existenţa solurilor analoage şi desemnează periodicitatea zonalităţii
învelişului de sol de pe glob.
Legea periodicităţii zonalităţii învelişului de sol permite cunoaşterea
esenţei zonalităţii solurilor şi dă o bază teoretică mai temeinică pentru stabilirea
principalelor tipuri genetice de sol de pe glob şi pentru reliefarea legăturilor
genetico-geografice dintre acestea.
b) Legea zonalităţii verticale a solurilor arată modul de răspândire a
principalelor tipuri de sol în regiunile muntoase. Ea se materializează sub formă
de zone (sau etaje) de sol, care se succed de la poalele munţilor spre vârful lor,
în mod asemănător succesiunii zonelor de sol din regiunile de câmpie, mergând
spre latitudini mari. La începutul pedologiei ca ştiinţă s-a considerat că există o
deplină asemănare între zonalitatea orizontală şi cea verticală. Cercetările mai
noi au arătat că zonalitatea verticală îşi are spectrul ei particular.
Zonele verticale de sol nu repetă zonele orizontale. Succesiunea etajelor de
sol din regiunile montane este mai bine individualizată decât cea latitudinală şi,
pe de altă parte, este mult deosebită de la un masiv montan la altul.
Legea diferenţierii verticale a învelişului de sol se poate manifesta şi în
regiunile de câmpie sau podiş fragmentate, cât şi în regiunile colinare. Aici, ea
reprezintă o formă de trece într-o zonalitate verticală (specifică regiunilor
montane) şi zonalitatea orizontală (specifică regiunilor de şes), sau poate fi
considerată ca o manifestare a zonalităţii verticale în afara regiunilor montane.

c) Legea provincialităţii solurilor se referă la acele neregularităţi ale


răspândirii solurilor care nu sunt incluse în zonalitatea orizontală sau verticală.
Această lege arată modul de variaţie a învelişului de sol în cuprinsul unei zone.
Zonele de sol nu se caracterizează prin condiţii de solificare absolut
uniforme pe tot cuprinsul lor, acestea putându-se schimba. Din această cauză,
zonele de sol pot fi împărţite în sectoare care se deosebesc prin anumite
particularităţi bioclimatice provinciale sau prin anumite condiţii particulare de
geologie, geomorfologie, hidrogeologie etc. Aceste condiţii se reflectă în
anumite particularităţi provinciale ale solurilor zonei. Provinciile zonei
continentale cuprind teritoriile din interiorul continentelor, în care apar soluri cu
caractere specifice. Provinciile oceanice sunt prezente la marginea continentelor,
al căror climat mai umed este influenţat de aproprierea oceanului, fapt care se
reflectă în învelişul de sol. În aceste provincii, în climatul temperat domină
solurile argiloiluviale.
d) Legea regionalităţii solurilor se manifestă în învelişul sol printr-o serie
de particularităţi variate, dintre care cele mai importante sunt de microzonalitate
şi intrazonalitate.

125
Microzonalitatea constă în faptul că, în raport cu denivelările mici ale
reliefului, diferitele subtipuri sau varietăţi de sol sunt dispuse sub forma unor
fâşii succesive, asemănătoare unor microzone.
Intrazonalitatea constă în faptul că în interiorul fiecărei zone de sol, în care
domină tipul zonal de sol, se pot întâlni şi alte tipuri de sol, care apar sub forma
unor insule, ca urmare a unor combinări locale a factorilor pedogenetici. Ca
soluri intrazonale sunt considerate solonceacul, soloneţul, lăcoviştea, rendzina
(leptosol rendzinic) etc. În general, fiecărei zone de sol îi sunt specifice anumite
soluri intrazonale. De exemplu, pentru zona cernoziomurilor, soloneţurile şi
solonceacurile sunt soluri intrazonale.

9.2. Clasificarea solurilor

9.2.1. Generalităţi

Clasificarea solurilor este rezultatul cercetărilor pedologice care corespund


unei etape din dezvoltarea ştiinţei solului.
Primii cercetători care au întocmit o clasificare a solurilor au fost V. V.
Docuceaev şi N. M. Sibirţev, dar aceasta nu a fost acceptată de toţi pedologii
lumii, aşa cum s-a întâmplat cu clasificările pentru plante şi animale.
Existenţa unui număr mare de soluri creează dificultăţi pentru pedologi. În
1939 E. C. Kellogg arăta că: „de fiecare dată când analizăm un sol, găsim
diferenţe şi sfârşim prin a delimita soluri pentru ale desena pe hartă”.
Solurile nu se reproduc, ele se formează progresiv pornind de la roca
parentală aflată în contact cu biosfera, formându-se în special sub influenţa
factorilor bioclimatici.
Solul nu rămâne mereu la fel, el evoluează parcurgând anumite etape care
nu pot fi delimitate precis. A. E. Fitzpatrick (1967) arată că aceste etape pot fi
delimitate analizând anumite proprietăţi ale solurilor care ne arată că unele
dintre ele sunt mai scurte, altele mai lungi. Etapa de schimbări lente a acestor
proprietăţi a fost denumită ca „stare staţionară”.
Dacă în clasificările de plante, animale sau roci se urmăresc numai scopuri
ştiinţifice, în cazul solurilor clasificarea urmăreşte şi o componentă utilitară. În
clasificarea solurilor se impune un anumit vocabular care să corespundă
obiectivelor propuse. Acest vocabular a fost o perioadă îndelungată sărac,
folosindu-se în special termeni de origine populară.
O serie de pedologi, cum ar fi cei americani, au creat cuvinte noi care se
referă strict la proprietăţile intrinseci ale solului.
Obiectivele clasificării solurilor trebuie să îndeplinească două categorii de
criterii: ştiinţifice şi utilitare. O clasificare pur ştiinţifică poate satisface şi
anumite utilizări, în schimb una pur utilitară nu îndeplineşte primul criteriu,
fiind considerată artificială. Unii pedologi consideră că această clasificare

126
trebuie să rămână în sfera pur ştiinţifică . dintre aceştia amintim pe Ph.
Duchaufour (1963, 1965, 1991) şi E. C. Kellogg (1938, 1963).
Pentru caracterul utilitar al clasificărilor a pledat G. Smith (1963), care
arăta că acestea trebuie să servească inginerilor care utilizează solul şi să redea
cât mai bine comportamentul plantelor. Cel mai important caracter utilitar al
unei clasificări trebuie să fie posibilitatea de cartografiere a solurilor.
Pe aceste criterii, s-a întocmit, adoptat în 1960 şi utilizat „Soil Taxonomy”,
în S.U.A.
N. C. Mac Vicar (1969) a încercat o îmbinare a celor două categorii de
clasificări, naturalistă şi utilitaristă, spre a putea rezolva următoarele aspecte:
• înţelegerea întregului înveliş de sol;
• un sistem care să poată fi adoptat, cu efort minim, pentru toţi utilizatorii;
• posibilitatea de a ordona solurile într-o manieră corespunzătoare care să
permită realizarea unor legende de hărţilor;
• posibilitatea de a prevedea solul care nu a fost semnalat, dar a cărui
prezenţă în natură poate fi anticipată.
P. Senegalen (1977) a arătat că în clasificarea solurilor trebuie să se ia în
calcul factorii pedogenetici, procesele de formare şi caracteristicile solurilor.
De acest aspect s-a ţinut seama şi în primele clasificări ruse (Docuceaev,
1954; M. Sibirţev, 1951), dar şi de altele mai recente, cum ar fi cele făcute de N.
N. Rozov şi E. N. Ivanova în 1957 şi I. P. Gherasimov în 1966.
Aceleaşi preocupări se întâlnesc şi la şcoala franceză de ştiinţa solului.
Alţi pedologi au considerat că aceste clasificări trebuie să se sprijine pe
anumite caracteristici ale profilului de sol (F. C. Marbut, 1928). Clasificările
trebuie să răspundă nevoii oamenilor de a pune ordine în cunoştinţele lor, pentru
a le înţelege ei înşişi şi pentru a se face înţeleşi de alţii. (Gh. Lupaşcu şi colab.,
1998 ).
Pentru a-şi atinge scopul pentru care a fost realizată, o clasificare de sol
trebuie să cuprindă următoarele caracteristici:
• să fie generală, simplă şi deschisă pentru toate solurile care există;
• să fie folositoare pentru mai multe utilizări;
• să fie obiectivă;
• să fie naturală.
Se poate afirma că nici în prezent specialiştii pedologi nu au ajuns la un
acord deplin privind criteriile de clasificare a solurilor.
În lumea contemporană se folosesc două tipuri de clasificări şi anume:
clasificări genetice şi clasificări morfologice.

127
9.2.2. Clasificările genetice

Aceste clasificări se bazează pe relaţiile directe dintre factorii de formare,


procesele pedogenetice şi proprietăţile solurilor.
Clasificările genetice sunt cu vocaţie universală şi din această categorie fac
parte cele ruse, franceze şi americane (înainte de 1960).

A. Clasificările ruse

Teritoriul vast al Rusiei cuprinde soluri foarte variate. Primele studii


efectuate de marele pedolog V. V. Docuceaev şi de discipolii lui au avut ca
suport „tipul genetic de sol”.
Şcoala lui Docuceaev este cea care a dat o clasificare naturală, genetico-
naturalistă a solurilor.
Clasificarea respectivă este rezultatul conceptului în care solul este privit ca
un corp istorico-natural, o individualitate de sine stătătoare, format sub influenţa
factorilor naturali. Zonalitatea solurilor este dată de variaţia zonală a acestor
factori şi în special a vegetaţiei şi a climei.
Prima clasificare făcută de Docuceaev a apărut în 1879, apoi a fost
reeditată cu modificări în 1886 şi definitivată în 1900 şi a avut la bază principiul
zonalităţii pedo-fito-climatice (tabelul 9.1.).

Tabelul 9.1.
Clasificarea solurilor după V. V. Ducuceaev (1900)
CLASA A. Solurile normale, de vegetaţie terestră sau zonală
Particularităţile principale ale proceselor
Nr. Denumirea zonelor şi a
Crt. tipurilor de sol de pedogeneză
Procese de dezagregare, în general şi de
Zona boreală. Solurile
levigare foarte slabe, în special. Acumulare
I de tundră, de culoare
mare de humus acid, grosolan, cu deosebire în
brună închisă
orizontul învelişului ierbaceu.
Zona de taiga. Solurile Procesele de dezagregare şi în special la
II podzolite, de culoare levigare ating maximul şi dezagregarea se
cenuşie deschisă termină prin podzolirea solurilor.
Zona de silvostepă. Procesele de pedogeneză au un caracter de
III Solurile cenuşii şi tranziţie între zonele II şi IV; orizontul B capătă
cenuşiu închise o structură nuciformă, cu o culoare cenuşie .

128
Acumulare importantă de humus greu solubil.
Zona de stepă. Soluri
IV În subsol se acumulează carbonaţi. Structura
de cernoziom
solurilor este mărunt glomerulară friabilă.
Acumularea humusului devine mai slabă. În
Zona de stepă deşertică.
V subsol se depun nu numai carbonaţi, ci şi
Soluri castanii şi brune
sulfaţi.
Zona aerală sau zona
Procesele de eflorescenţă sau de exudare a
deşerturilor. Soluri
VI sărurilor uşor solubile, predomină asupra
aerale. Pământuri
proceselor de levigare.
galbene, albe
Zona subtropicală şi Dezagregarea şi levigarea sunt tot atât de
tropicală păduroasă. intense, ca şi în taiga şi de aceea nici în sol, nici
VII
Soluri de laterite, de în subsol, nu există şi nu pot exista nici cloruri,
culoare roşie nici sulfaţi sau carbonaţi.

CLASA B. Soluri de tranziţie


Aceste soluri nu corespund întru totul interacţiunii normale dintre condiţiile
fizico-geografice şi geobiologice ale regiunii respective.
VIII. Soluri mlăştinoase de luncă
IX. Soluri carbonatice sau rendzine
X. Solonceacuri secundare

CLASA C. Soluri anormale


Solurile respective nu sunt legate în mod genetic de complexul normal al
condiţiilor locale fizico-geografice şi geobiologice.
XI. Soluri mlăştinoase
XII. Soluri aluviale
XIII. Soluri eoliene.
Aceste clasificări au evoluat şi a apărut o subdivizare accentuată a
climatelor şi bioclimatelor. Dintre acestea se remarcă cele făcute de E. N.
Ivanova, N. N. Rozov (1958) şi N. N. Rozov şi E. N. Ivanova (1957).
În schema de clasificare întocmită de N. N. Rozov şi E. N. Ivanova (1967)
se precizează, în mod egal, tipul de climat, alterarea, ciclurile biologice, drenajul
şi complexul organo-mineral. Toate aceste aspecte sunt redate în tabelul 9.2.

129
Tabelul 9.2.
Clasificarea solurilor simplificată după N. N. Rozov şi E. N. Ivanova
Clase genetico-
Ordinul genetic Tipul genetic
ecologice
1. Solurile tundrei Automorf Sol gleic de tundră. Sol înţelenit
şi regiunilor de tundră.
arctice. Sol turbos.
T > 10 = 0-600˚C Sol înţelenit de tundră.
P = 120-150 mm Sol gleic de tundră.
Slab hidromorf Mlaştină de tundră. Mlaştină
aluvială de tundră
Semihidromorf
Hidromorf
2. Solurile Automorf Sol de permafrost.
pergleice de Slab hidromorf Sol înţelenit îngheţat pergelic.
tundră (cu aluvial
permafrost) Semihidromorf Mlăştinos pergelic.
T > 10 = 600- Permafrost
800˚C hidromorfic
P = 150-400 mm
3. Solurile Automorf Podzoluri
regiunilor boreale Slab hidromorf Soluri înţelenite aluviale
de taiga aluvial Turbărie podzolică
T > 10 = 600- Semihidromorf Turbărie înaltă
2400˚C Hidromorf Turbărie joasă
P = 400-800 mm

130
4. Solurile zonei Automorf Brun de pădure
subboreale (soluri Brun rendzinic
brune) Brun podzolic
T > 10 = 1800- Slab hidromorf Sol aluvial înţelenit
3800˚C Brun gleic
P = 450-1000 mm Semihidromorf Brun podzolic gleic
(scoarţă sialitică Aluvial gleic
cu formare de Soluri închise
argilă) Hidromorf

Pentru că aprecierea zonală şi climatică nu este compatibilă cu toate


solurile, unii autori vin să precizeze importanţa evoluţiei acestora în timp,
propunând astfel o clasificare istorico-genetică (A. Kovda, I. V. Lobova, B. Gh.
Rozanov).
În acest tip de clasificare sunt prezentate opt moduri de formare a solurilor,
în care sunt asociate tipul de climat şi conţinutul mineralogic.
Din aceeaşi categorie mai face parte şi clasificarea organo-minerală a lui V.
R. Volobuiev (1964) şi cea geochimică propusă de M. A. Glazoskaia (1966).
În clasificarea rusă se utilizează următorii termeni de diferenţiere: clasa,
subclasa, tip, subtip, gen şi specii.
Clasele sunt definite pe criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt
determinate de modul de drenaj al solului (automorf, semihidromorf, hidromorf
etc.).
Tipul este nivelul de clasificare cel mai folosit şi are la bază principiul
conform căruia fiecare tip de sol se dezvoltă într-un singur ansamblu de condiţii
bioclimatice şi hidrologice. El se caracterizează prin:
• acelaşi tip de acumulare a materiei organice;
• acelaşi tip de migrare a constituenţilor din sol;
• aceleaşi măsuri de menţinere şi ameliorare a fertilităţii.
Subtipurile prezintă diferenţe cantitative în interiorul tipurilor.
Genul este determinat de rocile parentale şi de modul cum acestea intervin
în textura sau în compoziţia solului.
Speciile se definesc în funcţie de intensitatea principalelor procese de
formare (puternic, mijlociu, slab).
Tipul genetic de sol rămâne în continuare unitatea de bază a noii clasificări
ruse, dar acum este definit numai după caracterul profilului morfologic şi pe

131
bază de orizonturi diagnostice (L. L. Şisov, 1998 – Conferinţa Internaţională
privind clasificarea solurilor de la Alma Ata).
Noul sistem de clasificare rus are o structură ierarhică, la primul nivel
aflându-se supratipul, iar la al doilea secţia, iar la ultimele niveluri se situează
natura şi roca parentală.
Conceptul de supratip (V. M. Fridland) reprezintă o grupare a tipurilor
de sol după raportul dintre litogeneză şi pedogeneză. După acest concept se
deosebesc trei categorii de supratipuri şi anume:
• postlitogenetic, când pedogeneza are loc după formarea rocii (ex.
litoziomul);
• sinlitogenetic , unde pedogeneza are loc simultan cu litogeneza (ex.
soluri aluviale, vulcanice etc.);
• organogenic – cuprinde solurile turboase.
În această nouă clasificare sunt cuprinse 105 tipuri de sol şi au fost
introduse noi secţii de soluri şi anume:
• crioziomuri (soluri cu permafrost);
• eroziomuri (soluri care şi-au pierdut orizonturile diagnostice datorită
eroziunii);
• degraziomuri (soluri degradate de impactul antropic).
Această nouă clasificare prezintă o tendinţă de aliniere la principiile
moderne de clasificare din lume cum ar fi Soil Taxonomy, F.A.O., I.R.B.

B. Clasificările americane înainte de 1960

Deşi teritoriul american este foarte vast, primele clasificări ale solurilor nu
au avut tendinţă de universalitate, aceasta apărând după primul război mondial.
Dintre clasificările americane cea mai cunoscută este clasificarea făcută de
F. C. Marbut (1927).
În această clasificare, pentru stabilirea unităţilor de sol autorul precizează
lista caracteristicilor profilului care cuprinde:
• numărul orizonturilor de profil;
• culoare orizonturilor;
• textura;
• structura;
• dispunerea relativă a orizonturilor;
• compoziţia chimică a acestora;
• grosimea geologică a materialului solului.
În acest sistem de clasificare se găsesc şapte categorii majore de soluri.
O caracteristică aparte a acestui sistem o reprezintă introducerea în
clasificare la nivel superior a termenului de pedocal şi pedalfer.
Termenul pedocal (pedon = sol, cal = calcar) se foloseşte pentru solul care
conţine CaCO3 într-unul din orizonturi, însoţit sau nu de alte săruri.

132
Termenul pedalfer (al = aluminiu, fer = fer) este utilizat pentru un sol
lipsit de carbonaţi secundari, dar în care întâlneşte fer şi aluminiu.
După clasificarea lui F. C. Marbut, teritoriul S.U.A. poate fi împărţit în
două jumătăţi: jumătatea vestică cu climat secetos în care predomină pedocalul,
şi estul mai umed, în care s-a dezvoltat pedalferul.
Pe baza acestei teorii a fost elaborat, în 1938, vechiul sistem de clasificare
americană de către Serviciul pentru Conservarea Solului.
Acest sistem este ierarhizat astfel:
• ordinele (nivelul cel mai înalt), constituite din soluri zonale, intrazonale
şi azonale;
• grupele mari ale solului (corespunzătoare tipurilor genetice din
clasificarea rusă şi sovietică);
• seriile de soluri (în funcţie de originea şi natura materialului parental,
regimul hidric, dezvoltarea profilului de sol);
• tipurile de sol (diferenţiate dup textură);
• fazele de sol (în funcţie de relief, eroziune, fertilitate).
După anul 1960 au apărut modificări în structura clasificărilor americane
care au căpătat noi tendinţe, dintre care amintim:
• renunţarea la formula genetică;

• accentuarea pe caracteristicile solurilor;
• punerea în circulaţie a unor termeni noi, renunţându-se la cei vechi.
Aceste schimbări se vor regăsi în „Soil Taxonomy”, care a fost adoptată
oficial după 1960.

C. Clasificările franceze înainte de 1990


Primele clasificări au fost făcute de către A. Oudin (1937, 1952), V.
Agafonoff (1936) şi H. Erhart (1933) şi se refereau numai la solurile Franţei.
Pedologii respectivi s-au inspirat din principiile „Şcolii ruse de pedologie”.
În anul 1944 a apărut o clasificare făcută de A. Demolon în care se
întâlnesc două mari ansambluri de soluri: soluri evoluate şi soluri puţin evoluate.
Ansamblul solurilor evoluate este structurat pe principiul zonalităţii
climatice, cuprinzând şase categorii importante:
• solurile regiunilor reci;
• soluri podzolice;
• soluri argiloiluviale;
• soluri brune;
• rendzine;
• soluri mediteraneene.
Al doilea ansamblu cuprinde solurile azonale împărţite în soluri aluviale şi
soluri scheletice.

133
După al doilea război mondial şi clasificările franceze capătă o tendinţă de
universalitate în care sunt cuprinse 10 clase de soluri.
În perioada 1963-1967, o serie de pedologi francezi s-au unit sub tutela
„Comisiei de Pedologie şi Cartografie a Solurilor” (CPCS) şi au întocmit o
clasificare a solurilor care a căpătat caracter oficial.

În cadrul noului sistem de clasificare se întâlnesc 12 clase de soluri:


Clasa I - Soluri minerale brute;
Clasa II - Soluri slab evoluate;
Clasa III - Vertisoluri;
Clasa IV - Andosoluri;
Clasa V - Soluri calcimagnezice;
Clasa VI - Soluri izohumice;
Clasa VII - Soluri brunefiate;
Clasa VIII - Soluri podzolice;
Clasa IX - Soluri cu sescvioxizi de fer;
Clasa X - Soluri ferallitice;
Clasa XI - Soluri hidromorfe;
Clasa XII - Soluri sodice.

Din anul 1976, Ph. Duchaufour a întocmit o nouă clasificare cu o anumită


orientare ecologică. El arată că „solul nu poate fi definit în afara mediului în
care s-a format”.
Autorul distinge o pedogeneză de tip climatic (zonală în şcoala rusă), care
depinde de condiţiile staţionale (roca mamă, drenaj etc.).
Acest sistem de clasificare cuprinde 11 clase.
Clasificările franceze sunt ascendente deoarece sunt construite plecând de
la câteva unităţi care apoi se diversifică prin creşterea numărului de criterii. Ele
ţin cont de formarea solului şi de procesele care au loc la niveluri superioare şi
de caracterele morfologice care apar la nivelul grupelor şi subgrupelor.

D. Alte clasificări genetice


În Germania, cea mai cunoscută este clasificarea lui E. Muckenhausen
(1962, 1965) inspirată din lucrările lui L. V. Kubiena.
Ca element de clasificare el a propus următoarele niveluri: secţiune, clasă,
tip, subtip.
Clasificarea cuprinde patru secţiuni şi anume: soluri terestre, soluri
semiterestre, soluri subhidrice şi soluri de mlaştină.
În Marea Britanie prezintă importanţă clasificarea făcută de W. B. Avery
(1973) în care se găsesc patru niveluri de clasificare: marile grupe, grupa,
subgrupa şi seria. Autorul s-a inspirat din clasificarea lui L. V. Kubiena, precum
şi din cea franceză.

134
În România până în anul 1980 sunt de remarcat clasificările făcute de C.
Chiriţă (1972), C. Păunescu, N. Bucur şi N. Florea (1969).

9.2.3. Clasificările morfologice

O mare parte dintre pedologii care s-au ocupat cu clasificarea solurilor au


ajuns la concluzia că acestea trebuie să se sprijine pe date mai concrete şi mai
puţin pe concepte. Conform acestor teorii solurile trebuie clasificate după
proprietăţile lor intrinseci.

A. Clasificarea americană

În anul 1951, în S.U.A., un grup de pedologi sub îndrumarea lui G. Smith


au făcut o primă încercare de a clasifica solurile după morfologie şi proprietăţi.
Această iniţiativă s-a numit „I-a aproximaţie”. După aceasta au mai existat şi
alte încercări, ultima fiind cea prezentată la Congresul de la Madison, denumită
„a VII-a aproximaţie”, care a fost adoptată oficial de către Departamentul
Agriculturii din S.U.A., sub titulatura de Taxonomia Solurilor (Soil Taxonomy,
1960).
Această formă a mai suferit mici modificări, iar în anul 1975 a fost
publicată într-un volum de 754 pagini cu poze color şi cu numeroase tabele care
cuprindeau descrieri şi analize de profil. Scopul clasificării a fost acela de a
realiza o sistematică a solurilor lumii, denumite prin termeni precişi şi ierarhic
încadraţi.
Termenii utilizaţi reprezintă asociaţii de silabe din cuvinte de origine latină
sau greacă, care exprimă caracterul reprezentativ din punct de vedere
morfogenetic al solurilor. Nomenclatura respectivă a devenit accesibilă pe plan
mondial. Faţă de sistemele anterioare au fost introduse trei concepţii noi şi
anume: despre orizonturile de diagnostic, despre pedon şi despre vocabularul
folosit.
Orizonturile de diagnostic sunt definite cu precizie în ceea ce priveşte
culoarea, grosimea, conţinutul de materie organică, gradul de saturaţie cu baze
etc.
În cadrul acestui sistem de clasificare sunt descrise 23 de orizonturi de
diagnostic. împărţite în epipedon (cele care sunt la suprafaţă) şi orizonturi de
adâncime. Orizonturile respective constituie elementele de bază ale sistemului.
Studiul solului se face după cum este el în prezent nu după cum a fost
înainte de luarea în cultură.
Definirea orizonturilor este bazată pe criterii obiective, vizibile şi
măsurabile.
Al doilea concept original este cel de pedon, care este considerat ca un
volum format din orizonturi suprapuse.

135
Pedonul reprezintă cel mai mic volum de sol, suficient pentru studiul
orizonturilor sale şi a relaţiilor lor în cadrul profilului.
Pedonul se subîmparte în două orizonturi principale de diagnostic:
epipedonul (orizontul de suprafaţă) şi orizontul de profunzime (B de alterare sau
B iluvial).
Epipedonul poate fi ochric (puţin humifer, culoare deschisă) mollic (închis
la culoare, slab acid, bine structurat), umbric (închis la culoare, foarte acid,
structură masivă) sau histic (turbos).
Orizontul B poate fi cambic (culoare brună, cu alterare incompletă), oxic
(foarte colorat de fer, cu alterare completă), argilic (cu prezenţa argilanelor) şi
spodic (cu acumulări amorfe, organice şi minerale).
Pedonul cuprinde, de asemenea, şi orizonturi de diagnostic secundare.
Dintre orizonturile de diagnostic secundare cele mai importante sunt: calcic
(cu acumulare de Ca), natric (argilic şi sodic), fragipanic (lutos, tasat, foarte
compact, „fragil”), gipsic (bogat în CaSO4) etc.
Vocabularul utilizat este în totalitate nou, fiind înlocuite toate denumirile vechi
de origine rusă sau germană.
Pentru nivelurile superioare (ordine) se utilizează zece denumiri care se
termină în sol. Pentru subordine şi marile grupe numele se obţine prin
adiţionarea a una sau două silabe la aceea a ordinului. Unităţile următoare
rezultă prin adiţionare unor adjective.
Clasificarea americană (Soil Taxonomy) are o structură ierarhizată formată
din 6 unităţi taxonomice, împărţite în două grupe:
• 4 unităţi superioare şi anume: ordinul, subordinul, grupa mare şi
subgrupa;
• 2 unităţi inferioare: familia şi seria.
a) Ordinele de soluri
Această clasificare cuprinde 11 ordine acare sunt definite pe baza naturii şi
succesiunii orizonturilor de diagnostic.
Criteriile de diagnostic sunt:
• prezenţa sau absenţa orizonturilor diagnostice specifice;
• gradul de dezvoltare al orizonturilor;
• gradul de transformare prin alterare sau argiloiluviere;
• compoziţia globală.
Cele 11 ordine ale clasificării americane sunt:
1. Entisolurile (soluri primitive), sunt soluri tinere, neevoluate, fără
orizonturi distincte. Etimologia denumirii provine de la cuvântul „recent”, care
se prescurtează cu ent. Profilul de sol prezintă numai orizonturile A şi C.
Evoluţia slabă a profilului este datorată rezistenţei la alterare a materialului
parental sau expunerii suprafeţelor la acţiunea proceselor de eroziune sau
îngropare sub alte materiale aduse de vânt sau de alţi agenţi. Aceste soluri pot fi
întâlnite şi pe şesuri aluviale.

136
2. Vertisolurile (soluri argiloase închise care crapă) au un conţinut ridicat
de argile gonflabile. Denumirea vine de la latinescul vertus (întoarcere),
prescurtat cu vert.
Solurile respective sunt răspândite atât în zonele temperate, cât şi în cele de
la tropice, dar spre deosebire de solurile specifice acestor zone, acestea nu sunt
drenate.
Carbonaţii se găsesc în cantităţi mari. Prin restrângerea şi gonflarea acestor
soluri sub influenţa apelor din precipitaţii sau de infiltraţie laterală, materialul
din orizontul C este adus la suprafaţă şi odată cu el şi elementele chimice.
Prin gonflarea argilelor se formează în masa solului nişte lentile care
alunecă una pe lângă alta, apărând o serie de suprafeţe lustruite numite „feţe de
alunecare”.
3. Inceptisolurile (soluri imature) sunt puţin mai evoluate decât
entisolurile, dar comparativ cu alte soluri din zonă sunt imature. Denumirea
derivă din latinescul inceptum (început) şi se prescurtează cu ept. Acestea se
formează în toate regiunile climatice, cu excepţia deşertului.
4. Aridisolurile (soluri specifice deşertului). Etimologia cuvântului
aridisoluri îşi are originea în limba latină, de la cuvântul aridus care înseamnă
uscat şi se prescurtează cu id. În deşert se găseşte un adevărat muzeu al solurilor
unde sunt conservate şi solurile formate în climatele anterioare mai umede.
Majoritatea aridisolurilor conţin carbonaţi, unii fiind cimentaţi, formând un
orizont petrocalcic.
În acest ordin sunt cuprinse parţial solurile roşii de deşert, seroziomurile,
solonceacurile şi solurile brune roşcate (clasificarea rusă).
5. Mollisolurile mai sunt cunoscute şi ca soluri de ierburi, fiind cele mai
productive din lume.
Etimologia derivă din latinescul mollis (moale, afânat) şi se prescurtează cu
mollis.
Rădăcinile ierburilor favorizează dezvoltarea unui orizont A cu grosime
mare, negru, bogat în humus şi în elemente nutritive.
În acest ordin se includ parţial solurile castanii, cernoziomurile,
bruniziomurile (soluri de preerie), rendzinele şi solurile brune forestiere.
6. Spodosolurile (soluri acide din pădurile cu răşinoase) se caracterizează
prin prezenţa unui orizont B spodic.
Etimologic, cuvântul provine de la grecescul spodos. Solurile incluse în
acest ordin sunt răspândite din zona boreală până în cea tropicală umedă. În
această categorie sunt incluse podzolurile, parţial solurile brune, podzolice şi
podzolice gleice.
7. Alfisolurile (soluri bogate în baze schimbabile de sub pădurile de
foioase) au un orizont argilic sau natric cu V>35%. Denumirea alf sugerează
termenul de pedalfer.
În ordinul alfisolurilor intră parţial cernoziomurile argiloiluviale,
planosolurile şi solurile argiloiluviale.

137
8. Ultisolurile (soluri de pădure cu conţinut scăzut în baze, din regiunile
calde). Cuvântului „ultisol” derivă din latinescul ultimus (cel din urmă),
prescurtat cu ult. În această categorie de soluri se atinge ultima fază de alterare a
silicaţilor. Sunt soluri bine drenate, viu colorate cu pete roşii sau galbene.
9. Oxisolurile (soluri tropicale foarte alterate) se caracterizează prin
prezenţa unui orizont B oxic. Cuvântul provine din limba franceză, oxid, şi se
prescurtează cu ox. Sunt formate pe roci sedimentare şi cristaline bazice care se
alterează uşor. În acest ordin sunt incluse solurile lateritice.
10. Histosolurile (soluri organice) sunt acumulări de materie organică în
mediu care au fost umede, pentru a se putea descompune. Etimologia cuvântului
îşi are originea în grecescul histos (ţesut) şi se prescurtează cu hist.
11. Andosolurile sunt formate pe roci vulcanice şi se prescurtează cu
sufixul and.
b) Subordinele se găsesc câte 2 până la 6 în fiecare ordin şi se diferenţiază
după următoarele criterii:
• prezenţa sau absenţa hidromorfismului;
• diferenţierea genetică datorită climatului şi vegetaţiei;
• texturile externe (nisipuri), dominanţei alofanelor sau dominanţei
sescvioxizilor liberi cu diametru mai mic de 2 microni.
Denumirea ordinelor rezultă din combinarea prefixului elementului
formativ al ordinului (din 2 silabe), ca de exemplu: aq + oll = aqoll.
Aprecierea regimului hidric este dificil pe tot globul de realizat deoarece
necesită un număr foarte mare de măsurători de calitate.
c) Marile grupe sunt subdiviziuni ale subordinelor (1-9) şi se diferenţiază
pe baza următoarelor criterii:
• orizonturile diagnostice indică diferenţierile majore şi gradul de
dezvoltare a profilului (Bt, Bh etc.);
• proprietăţi de diagnostic cum sunt: culoarea, gradul de saturaţie în baze
etc.
Denumirea marilor grupe se formează din unirea prefixului cu numele
subordinului, cum ar fi de exemplu: dur + aquoll = duraquoll.
d) Subgrupele se diferenţiază pe baza trecerii în cadrul marilor grupe.
Denumirea rezultă prin unirea marilor grupe cu un adjectiv care caracterizează,
fie conceptul central al grupei, fie unul integrat. Aceasta se poate exemplifica
prin următoarele denumiri: hapludalf tipic, hapludalf agric, hapludalf litic.
e) Familiile
În cadrul acestui nivel de clasificare figurează cele mai importante
proprietăţi pentru creşterea plantelor, cum ar fi: marile clase texturale, clasele
mineralogice, reacţia solului, consistenţă, permeabilitatea, clasele termice bazate
pe temperatura medie anuală a solului la adâncimea de 50 cm.
f) Seriile
Acestea au pe lângă caracterul unităţilor superioare şi unele caractere de
separare a lor în cadrul familiilor.

138
Seriile se pot separa pe baza diferenţelor care există în cadrul orizonturilor
de diagnostic (grosime, textură, structură).
Deşi controversat, sistemul de clasificare americană s-a impus în sfera
ştiinţifică, prezentând o serie de avantaje dintre care amintim precizia limbajului
standardizat.

B. Harta solurilor lumii editată de FAO

La Congresul Internaţional de Ştiinţa Solului de la (1956) s-a hotărât ca


specialiştii din cadrul Comisiei a V-a (geneza şi clasificarea solurilor) să se
ocupe de problema clasificării şi corelării solurilor lumii.
La Congresului de la Madison din 1960 au fost prezentate hărţi de soluri la
scara 1:5.000.000 şi 1:10.000.000 pentru diferite regiuni ale lumii, dar care
aveau legende diferite.
În anul 1961 s-a hotărât crearea unei legende internaţionale unice, prima
schiţă fiind prezentată în 1966. Lista solurilor a fost definitivată în anul 1968 de
către un colectiv de pedologi din lumea întreagă sub conducerea lui L. Bramao
şi apoi a lui R. Dudal. Ediţia definitivă a hărţii a apărut în 1974, fiind realizată în
mai multe limbi.
Clasificarea FAO - UNESCO utilizată la harta solurilor lumii nu reprezintă
un sistem taxonomic propriu-zis, ci este mai mult o listă de unităţi principale de
sol. În această listă solurile sunt prezentate într-o anumită ordine evolutivă şi
geografică.
Pentru a permite identificarea şi încadrarea corectă a solurilor din diferite
regiuni ale Globului, definiţia unităţilor de sol se bazează pe proprietăţile
observabile şi măsurabile ale solului, fapt care asigură caracterul naturalistic şi
obiectiv al clasificării. Proprietăţile alese în acest scop au fost astfel selectate
încât să asigure o corelare cu un număr cât mai mare de alte caracteristici ale
solului. Caracteristicile sunt asociate în vederea caracterizării orizonturilor de
diagnostic şi a cunoaşterii caracterelor de diagnostic. Deoarece multe proprietăţi
au o strânsă legătură cu utilizarea solului, unităţile de sol separate permit să se
tragă concluzii în legătură cu folosirea şi valorificarea optimă a solurilor
respective.
Nomenclatura solurilor, adoptată de clasificarea FAO–UNESCO, foloseşte
atât denumiri tradiţionale ca: cernoziom, castanoziom, podzol, planosol, soloneţ,
solonceac, rendzină, regosol, litosol, cât şi denumiri noi care au început să se
generalizeze în ultimele decenii ca: vertisol, ranker, andosol. Pe de altă parte,
mulţi termeni, cum sunt cei de sol podzolic, sol podzolit, sol brun forestier, sol
de prerie, sol mediteranean, sol de pustiu sau sol brun de semipustiu, sol
lateritic, sol aluvial nu au putut fi folosiţi în terminologie, pentru a nu se
continua confuzia existentă, datorită diverselor accepţiuni dată acestor termeni
în diferite ţări. Ca urmare, au fost creaţi termeni noi cum sunt luvisol, sol luvic,
acrisol, podzoluvisol, cambisol, faeziom, yermosol, xerosol, ferallsol, nitosol,

139
fluvisol, histosol, a căror definire este riguros prezentată. Trebuie subliniat
faptul că, chiar dacă termenii noi coincid cu cei vechi în întregime, rareori au
acelaşi conţinut ştiinţific, din punctul de vedere al clasificării.
Este necesar ca pentru folosirea corectă a clasificării şi hărţii solurilor
lumii, să se folosească definiţiile şi criteriile de diagnoză ale unităţilor de sol.
Clasificarea FAO–UNESCO a solurilor nu este o simplă asamblare de
elemente ci, dimpotrivă, ea a făcut posibilă o sinteză unitară, creatoare şi
realizarea unui inventar concret al repartiţiei şi caracteristicilor solurilor lumii
în scopuri ştiinţifice şi practice. Clasificarea FAO stabileşte o anumită
terminologie şi notaţie referitoare la orizonturile pedogenetice, orizonturile
diagnostice şi caracterele diagnostice.

C. Baza internaţională de referinţă (BIR) pentru clasificarea solurilor


Pentru îmbunătăţirea sistemului de clasificare FAO şi pentru acceptarea
unanimă a unei clasificări din iniţiativa Societăţii Internaţionale de Ştiinţa
Solului, în 1980 s-a luat iniţiativa unei Baze Internaţionale de Referinţă pentru
Clasificarea Solurilor (IRB). S-a creat un grup de lucru, în care au fost incluşi
cei mai cunoscuţi pedologi din lume, al cărui secretar a fost R. Dudal, însărcinat
cu coordonarea şi editarea de către FAO a Hărţii solurilor lumii la scara
1:5.000.000. Acest grup de lucru a avut până în prezent numeroase întâlniri de
lucru şi a reuşit ca în 1980 la Congresul Internaţional din Japonia (Kyoto) să
prezinte o listă de 20 grupe mari de soluri. La Congresul Mondial de Ştiinţa
Solului care a avut loc în anul 1998 la Montpellier s-a prezentat o nouă listă cu
30 grupe mari de soluri.
Pentru gruparea solurilor lumii s-a propus denumirea solurilor după
atribute, respectiv după acele caractere considerate specifice principalelor
categorii de soluri. S-au selecţionat 20 de caracteristici, respectiv: soluri cu
atribute organice, soluri cu atribute vertice, andice, podzolice, stagnice, feralice,
nitice, luvice, lixice, fluvice, halice, sodice, cernice, gipsice, calcice, molice,
cambice, antrice şi primice.
Grupele menţionate corespund grupelor majore de soluri din Legenda
FAO-UNESCO. Noul sistem nu este ierarhizat, el fiind constituit pe baza unei
grupări a solurilor la un nivel înalt pe baza unor atribute majore.
Pe baza atributelor caracteristice, la Kyoto s-au propus următoarele grupe
de sol: 1. Soluri organice (240 milioane ha); 2. Soluri vertice (340 milioane ha);
3. Soluri andice (160 milioane ha); 4. Soluri podzolice (480 milioane ha); 5.
Soluri stagnice (Planosoluri, Plintosoluri) (200 milioane ha); 6. Soluri feralice
(100 milioane ha); 7. Soluri nitice (250 milioane soluri); 8. Soluri luvice (960
milioane ha); 9. Soluri lixice (Lixisoluri, Acrisoluri) (1100 milioane ha); 10.
Soluri fluvice (320 milioane ha); 11. Soluri gleice (620 milioane ha); 12. Soluri
salice (solonceacuri) (260 milioane ha); 13. Soluri sodice (soloneţuri) (100
milioane ha); 14. Soluri cernice (830 milioane ha); 15. Soluri gipsice (150

140
milioane ha); 16. Soluri calcice (1.000 milioane ha); 17. Soluri modice
(Cambisoluri humice) (100 milioane ha); 18. Soluri cambice (725 milioane ha);
19. Soluri antrice (2 milioane ha); 20. Soluri primice (Regosoluri Arenosoluri,
Leptosoluri) (3560 milioane ha).
O suprafaţă considerabilă a uscatului (995 milioane ha) este lipsită de
covorul solului. Totodată, suprafaţa uscatului cu înveliş permanent de sol este în
jur de 13.392 milioane ha.
Grupul de lucru privind BIR a mai propus şi următoarea terminologie
privind profilul de sol.
Caracteristica este o trăsătură observabilă şi măsurabilă a solului (de ex.
culoarea, pH-ul, textura etc.). Asamblajul este o combinaţie specifică de
caracteristici şi sunt indicatoare pentru procesul de formare a solurilor.
Orizontul este un strat care constă din unul sau din două asamblaje care au un
grad minim, de exprimare pe o grosime minimă şi care este distinct de
asamblajele care apar în straturile imediat deasupra sau dedesubt.
Solul (pedonul) este o combinaţie verticală specifică de orizonturi, apărând
în cadrul unei adâncimi, care este considerată a fi rezultatul unui set de procese
prezente sau trecute de formare a solului.
Secvenţa este o variaţie laterală a felului de orizonturi şi a combinaţiilor lor
vertice, corelată cu trăsăturile landşaftului (spre ex. panta, materialul parental,
vegetaţia etc.)
În acest sistem de clasificare se merge pe linia unificării tendinţelor diverse
prezentate în pedologia contemporană. Sistemul are o bază genetică, care este în
primul rând cantitativă şi care nu exclude posibilitatea introducerii de noi
definiţii.

D. Referenţialul Pedologic Francez (RPF)

Acest referenţial a fost elaborat de un grup de lucru în cadrul Asociaţiei


franceze pentru studiul solului şi prezentat sub denumirea de „Referenţial
pedologic” la Congresul Internaţional de Ştiinţa Solului care a avut loc la Kyoto
în 1990. Coordonarea ştiinţifică a fost asigurată de D. Baize şi M. C. Girard.
Ultima ediţie a acestui sistem de clasificare, mult îmbunătăţită, a apărut în anul
1995. Dintre autori a făcut parte şi dr. ing. Lupaşcu Gheorghe.
Originalitatea principală a acestui sistem constă în faptul că unitatea
elementară de sol care este clasificată, nu mai este un pedon singular, ci unitatea
de înveliş de sol (Soil Cover) prin care se înţelege corpul natural de sol
tridimensional caracterizat nu numai prin constituenţii minerali şi organici şi
succesiuni specifice de orizonturi, ci şi prin tipul de treceri laterale, respectiv
prin relaţiile cu corpurile de sol învecinate.
Criteriile de identificare a variaţiilor laterale sunt schimbările de la un tip
de orizont la altul sau apariţia unor modificări în caracteristicile aceluiaşi tip de
orizont genetic.

141
O unitate de înveliş de sol este în acelaşi timp şi o unitate de sol-landşaft. A
patra dimensiune a acestei unităţi este temporară, întrucât se ia în considerare şi
dinamica în timp a corpului de sol.
Noul sistem nu este o clasificare ierarhizată, ci un ansamblu de referinţe
pedologice. Acest sistem de referinţe urmăreşte realizarea unei imagini a
învelişului de sol care să corespundă realităţii având şi o valoare aplicativă
ridicată.
Conceptul de orizont de diagnostic este înlocuit cu orizonturi de referinţe
(orizonturi-concept), care sunt descrise cu o mare precizie şi sunt definite prin
combinaţii de caractere, inclusiv cele din punct de vedere genetic. Orizonturile
de referinţă sunt definite şi descrise pe baza următoarelor elemente: caractere
morfologice, date analitice, semnificaţie pedologică şi poziţia în cadrul
învelişului pedologic.
Conceptul de pedon este înlocuit cu solum-diagnostic, definit ca o
succesiune verticală a orizonturilor de referinţă. Referinţa (similară p.p. unitatea
de sol din clasificarea FAO) apare ca un concept cadru, care constituie baza de
comparare a oricărui sol din teren în vederea cunoaşterii şi clasificării lui.

Referenţialul bazat pe procese pedogenetice evolutive propus de Ph.


Duchaufour în 1991
El se inspiră din clasificarea franceză genetică a solurilor din anul 1967 şi
urmăreşte două aspecte, respectiv păstrarea principiilor de bază şi modernizarea
nomenclaturii solurilor. Autorul descrie profile de referinţă care constituie baza
de conceptualizare a situaţiei concrete din teren. Regruparea profilelor de
referinţă se face pe baza proceselor pedogenetice.
Cunoaşterea principalelor tendinţe privind sistematica solurilor în diferite
ţări, cât şi la nivelul planetei arată că tentativele de ase stabili un sistem
internaţional unic au suferit până în prezent un eşec. Acest lucru se restrânge
negativ asupra unificării clasificărilor din pedologie şi constituie un obstacol în
schimbările de informaţii teoretice şi practice. Această situaţie poate fi
remediată prin cunoaşterea aprofundată a principalelor idei şi sisteme de
clasificare a solurilor care se folosesc pe glob.

E. Sistemul român de clasificare a solurilor (1980)


Acest sistem de clasificare a solurilor României a fost elaborat sub egida
Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.) din
Bucureşti, de către un grup de pedologi români din cercetare şi învăţământul
superior. Această ultimă formă care a fost adoptată oficial în 1980 a trecut prin
mai multe revizuiri începând din anul 1969. Acest sistem de clasificare se

142
bazează foarte mult pe soluţiile adoptate de Soil Taxonomy şi pe Clasificarea
FAO, întrucât solurile sunt clasificate pe baza proprietăţilor intrinseci, respectiv
ale profilului de sol, folosindu-se orizonturile diagnostice şi alte proprietăţi, care
pot fi identificate şi măsurate în teren şi laborator.
Aceste elemente de diagnostic au fost concepute cu limite cantitative de
variaţie, bine precizate, în cadrul fiecărui element. S-a asigurat astfel un caracter
general şi unitar al clasificării, care permite, pe măsura acumulării de noi
cunoştinţe, includerea de noi unităţi taxonomice.
Denumirea solurilor la nivel de tip a fost păstrată în cele mai multe cazuri,
dar identificarea şi introducerea lor în clasificare se face pe baza orizonturilor şi
caracterelor diagnostice. În acelaşi timp s-a renunţat la vechea introducere a
solurilor în cadrul natural în care s-au format.
Clasificarea română este ierarhizată şi cuprinde la nivel superior trei
ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul, definite pe baza unor criterii bine
precizate. La nivel inferior sunt prevăzute varietatea, specia şi varianta. În sistem
sunt cuprinse 10 clase, 39 tipuri şi cca. 470 subtipuri. Sistemul român de
clasificare, cu cele două niveluri, superior şi inferior unitar integrate, cuprinde şi
un text îndrumător în care sunt redate elementele de bază ale clasificării şi
anume: termenii generali, orizonturile de sol şi elementele diagnostice.
a ) Termenii generali
Ei definesc în mod riguros noţiunile cu care operează pedologul atât în
teren cât şi în laborator în vederea clasificării solurilor. Aceştia sunt orizontul
de sol, orizontul mineral, orizontul organic, orizontul diagnostic, caracterul
diagnostic şi secţiunea de control.
Orizontul diagnostic este considerat orice orizont care constituie un criteriu
pentru definirea unităţilor taxonomice din sistemul de clasificare a solurilor. În
consecinţă, pentru a servi acestui scop, un orizont de diagnostic este definit, spre
deosebire de un orizont genetic, atât prin caracterele generale de procesul de
pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri exprimate cantitativ, ca spre
exemplu grosime, conţinut de materie organică, culoare etc.
Caracterul diagnostic este considerat orice însuşire sau grup de însuşiri
care sunt folosite drept criterii pentru definirea unităţilor din sistemul de
clasificare a solurilor. Deci, caracterele care nu sunt incluse în definiţia
orizonturilor diagnostice, dar care se referă la alte caracteristici importante ale
solului sau care, asociate cu anumite orizonturi diagnostice, fac ca aceste
orizonturi să fie folosite diferenţial în clasificare, sunt considerate caractere
diagnostice.
Secţiunea de control este o grosime convenţional stabilită a profilului de
sol în limitele căreia definiţia unei unităţi taxonomice prevede identificarea
elementelor diagnostice respective sau pentru care se prevede aprecierea unei
însuşiri a solului. Limita ei superioară este suprafaţa solului, iar limita inferioară
este fie la adâncimea la care apare roca compactă (dură), fie 200 cm dacă până la
această adâncime nu apare roca compactă.

143
b) Orizonturile pedogenetice de sol
Acestea includ orizonturile A, E, B, C, R, O, T, G, W, w (pseudogleizat), Z
(fragipan), Y (vertic), sa (salic), sc (salinizat), na (alcalic sau natric) şi ac
(alcalizat). Sunt prevăzute şi orizonturile de tranziţie.
c) Elementele diagnostice
Prezintă elementele caracteristice utilizate în includerea solurilor în cadrul
unităţilor taxonomice.
Elementele diagnostice sunt prezentate în funcţie de modul cum servesc ele
la definirea în diagnoza tipurilor şi subtipurilor de sol.

Clasificarea solurilor la nivel superior

Sistemul român de clasificare ia în considerare la încadrarea solurilor la


acest nivel pe lângă orizonturile de diagnostic şi următoarele caractere
diagnostice: schimbarea texturală bruscă, caracterul vermic, material amorf,
culoarea solului, caracterul cromic, caracterul sodic, saturaţia cu baze, materia
organică segregabilă, contactul litic şi adâncimea de situare a unui orizont sau
caracter diagnostic.
La nivelul clasei de sol, în România au fost separate 10 clase de sol (tabelul
9.3.) pe baza prezenţei unui orizont diagnostic specific. Tipurile de sol se separă
în cadrul clasei de sol în funcţie de particularităţile orizontului diagnostic sau
alte caractere diagnostice. Sunt prevăzute 39 tipuri de sol.
La nivel de subtip sunt separate 470 de unităţi. La separarea lor, cu excepţia
subtipului tipic, au fost luate în considerare unele criterii care reflectă caracterul
de tranziţie spre alte tipuri (molic, vertic, andic etc.) sau altele care intervin
hotărâtor în proprietăţile solurilor cum sunt: structura particulară (vermic),
prezenţa unor orizonturi la o anumită adâncime (litic, planic), prezenţa altor
caractere particulare (sodic, cromic, glasic etc.).
Au fost admise pentru orice subtip, cu excepţia celui tipic, unităţi rezultate
din asocierea a două criterii (de exemplu cromic-gleizat, criptospodic-litic etc.).
Nomenclatura folosită este următoarea:
• la nivel de clasă se foloseşte o denumire reprezentată fie printr-un
substantiv (molisoluri), fie printr-un substantiv asociat ca un adjectiv (soluri
organice);
• la nivel de tip s folosesc denumirile clasice, eventual puţin modificate
sau denumiri nou introduse (podzol, solonceac, vertisol etc.);
• la nivel de subtip se folosesc adjective.
În unele cazuri, definiţiile noi se suprapun celor precedente, fapt care
obligă la cunoaşterea exactă a modului cum se aplică criteriile de clasificare.

144
Clasificarea solurilor la nivel inferior

Subtipul de sol, care reprezintă cea mai mică unitate taxonomică la nivel
superior, se subîmparte în continuare ţinând cont de:
• anumite caracteristici morfogenetice nefolosite în clasificarea la nivel
superior;
• intensitatea de manifestare a unor caractere diagnostice deja la nivel
superior;
• anumite proprietăţi ale solului sau materialului parental importante din
punct de vedere practic.
Toate aceste caracteristici sau proprietăţi care servesc la subdivizarea
unităţilor formează grupa caracterelor diagnostice de nivel inferior, care sunt
precizate în cadrul sistemului de clasificare.
Clasificarea solurilor la nivel inferior include patru unităţi taxonomice şi
anume: varietatea de sol, familia de sol, specia de sol şi varianta de sol.
Încadrarea în aceste unităţi taxonomice se face pe baza unuia sau mai multor
caractere diagnostice, sau indicatori pedologici, definiţi pentru fiecare unitate
taxonomică.
a) Varietatea de sol. Reprezintă o subdiviziune a subetajului de sol
rezultată prin subîmpărţirea acestuia pe baza criteriilor următoare:
• caracteristici particulare ale solului neluate în considerare la nivel
superior (caracter cambic, luvic slab, melanic, sulfuri etc.);
• gradul de gleizare a solului;
• gradul de pseudogleizare a solului;
• gradul de salinizare a solului;
• gradul de alcalinizare a solului;
• adâncimea de apariţie a carbonaţilor şi conţinutul de carbonaţi de calciu;
• grosimea solului până la roca compactă, pietriş sau nisip grosier;
• gradul de eroziune, decopertare sau colmatare;
• acoperirea solului cu depuneri.
După cum se observă, varietatea de sol constituie în primul rând o
subîmpărţire de detalii, de ordin calitativ şi cantitativ de sol.
b) Familia de sol. Constituie o subîmpărţire a subtipului şi varietăţii în
funcţie de natura materialului parental şi compoziţia granulometrică a acestuia.
Pentru a nu diversifica foarte mult unităţile de sol la nivel de familie au fost
stabilite 29 categorii de materiale parentale care se subîmpart apoi în funcţie de
alcătuirea granulometrică.
c) Specia de sol. Precizează caracteristicile texturale ale solului în cazul
solurilor minerale sau gradul de transformare a materiei organice în cazul
solurilor organice şi variaţia acestora pe profil.

145
d) Varianta de sol. Este o subdiviziune care evidenţiază activitatea
antropică, în funcţie de modul de folosinţă al terenului şi de alte modificări ale
solului rezultate în urma utilizării şi poluării lui.

Tabelul 9.3.
Clasificarea solurilor la nivel superior în România

Clasa Orizont de diagnostic Tipuri de sol şi prescurtarea


Molisoluri Orizont Am şi orizont subiacent SB. Sol bătrân
cu culori de orizont molic, cel CZ. Cernoziom
puţin la partea superioară CC. Cernoziom cambic
CI. Cernoziom argiloiluvial
CM. Sol cernoziomoid
CN. Sol cenuşiu
RZ. Rendzină
PR. Pseudorendzină
Argiluvisoluri Orizont B argiloiluvial (fără a se BR. Sol brun roşcat
îndeplini condiţia de la clasa 1) BD. Sol brun argiloiluvial
RP. Sol brun roşcat luvic
BP. Sol brun luvic
SP. Luvisol albic
PL. Planosol
Cambisoluri Orizont B cambic (fără a se BM. Sol brun eu-mezobazic
îndeplini condiţia de la clasele 1, TR. Sol roşu (terra rossa)
5, 6, 7) BO. Sol brun acid
Spodosoluri Orizont B spodic PB. Sol brun feriiluvial
(podzolic)
PD. Podzol
Umbrisoluri Orizont A umbric şi orizont NO. Sol negru acid
subiacent cu culori de orizont AN. Andosol
umbric, cel puţin în partea HS. Sol humicosilicatic
superioară.
Soluri Orizont G (gleic) sau W LC. Lăcovişte
hidromorfe (pseudogleic) CG. Sol gleic
NF. Sol negru
clinohidromorf (sol negru
de fâneaţă)
PG. Sol pseudogleic
Soluri Orizont sa (salic) sau na (natric) SC. Solonceac
halomorfe SN. Soloneţ
Vertisoluri Orizont vertic VS. Vertisol
Soluri Orizont A (în general slab LS. Litosol
neevoluate, format) urmat de material RS. Regosol

146
trunchiate sau parental; sau profil intens PS. Psamosol
desfundate trunchiat ori drenaj prin AA. Protosol aluvial
desfundare SA. Sol aluvial
ER. Erodisol
CO. Coluvisol
DD. Sol desfundat
A. Protosol antropic
Soluri Orizont turbos TB. Sol turbos
organice
(histosoluri)

Denumirea solului
Încadrarea solurilor în unităţile taxonomice ale sistemului şi denumirea lor
se va face în funcţie de criteriile de încadrare pentru fiecare nivel. Detaliile
criteriilor atât pentru unităţile de rang superior cât şi cele de rang inferior sunt
prezentate în cadrul sistemului român de clasificare a solurilor.
După cum se constată în cadrul sistemului român de clasificare a solurilor
pe lângă criteriile morfologice se ţine cont şi de aspectele genetice. În acest sens
faţă de sistemele de clasificare obiective prezentate până acum, în România se
încearcă o îmbinare a principiilor morfogenetice cu orizonturile şi caracterele
de diagnostic şi de păstrare a denumirii tipului genetic de sol ca unitate de bază a
clasificării solurilor.

9.2.3.1. Caracterizarea principalelor tipuri de soluri după SRTS-2000

A. CLASA CERNISOLURI

În această clasă se găsesc soluri care au ca orizonturi diagnostice un


orizont A molic (Am) sau A forestalic(Amf), prezent numai la cernoziomuri şi
castanoziomuri maronice, continuat cu un orizont intermediar ce poate fi un AC,
AR, Bv sau Bt care au o grosime minimă de 10-15 cm. Culorile sunt închise la
partea superioară cu valori şi crome sub 3,5 în stare umedă. Orizontul de
acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi este situat în primii 100 cm la
kastanoziomuri sau în primii 125 cm la cernisoluri cu textură mijlocie sau fină,
fie în primii 200 cm la cele cu textură grosieră.
Clasa cernisolurilor cuprinde următoarele tipuri de sol: Kastanoziom (sol
bălan), cernoziom, faeoziom(soluri zonale) şi rendzină.

KASTANOZIOMURILE(KZ)

Aceste soluri sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri brune deschise de


stepă uscată sau soluri bălane.

147
Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome mai mari de 2 (în stare
umedă), cu orizont AC cu valori şi crome sub 3,5 ( la umed) cel puţin pe faţa
superioară şi feţele agregatelor structurale şi orizont Cca în primii 125 cm sau cu
pudră friabilă de carbonat de calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în
primii 100 cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere.
Carbonatul de calciu este prezent, de regulă de la suprafaţă. Nu prezintă alte
orizonturi sau proprietăţi diagnostice. Aceste soluri sunt puţin răspândite în ţara
noastră, ocupând cca. 105.00 ha(Florea, 2004, citat de Filipov, 2005), fiind
prezente în special în Dobrogea. Insular acestea mai apar pe grindurile din
Bălţile Dunării şi în Deltă, precum şi în extremitatea estică a Bărăganului(Barbu,
1987). unde s-au format în condiţii de relief plan sau slab înclinat, pe material
parental reprezentat prin loess, depozite loessoide şi luturi şi într-o climă aridă
(P mm = 350-430; T0 = 10,7-11,3 Iar=17-21, ETP>700; regim hidric parţial
percolativ).
Datorită climatului arid, levigarea argilei şi a sărurilor solubile a fost slabă,
iar sub influenţa vegetaţiei ierboase (cu biomasa redusă) a rezultat un orizont
Am cu conţinut scăzut de humus.
Profil, proprietăţi. Kastanoziomul tipic are următorul profil: Amk – ACk –
Cca. Orizontul Amk este brun sau brun deschis cu grosime de 30-40 cm; ACk
are culori de orizont molic, gros de 15-25 cm şi un orizont Cca de culoare
deschisă (gălbuie). Profilul solului este foarte bogat în neoformaţiuni biogene
(coprolite, cervotocine, crotovine) şi în CaCO3.
Textura solului este nediferenţiată pe profil, de obicei mijlocie (luto-
nisipoasă, lutoasă), structura granulometrică mică, dezvoltată moderat în Am şi
slab în AC; porozitate permeabilitate, capacitatea pentru apă şi aer bune.
Conţinutul de humus de circa 2% în Amk, este de bună calitate (mull calcic);
sunt saturate cu baze (V 100% din cationi, predomină Ca), slab alcaline (pH 8),
active microbiologic şi bine aprovizionate cu substanţe nutritive.
Subtipuri : tipic(Am-Ac-Cca), maronic(cu orizont Amf), psamic(cu textură
grosieră în primii 50 cm), gleic(proprietăţi gleice în primii 50-100 cm),
salinic(orizont hiposalic în primii 100 cm sau salic între 50-100 cm), sodic( cu
orizont hiposodic în primii 100 cm sau natric între 50-100 cm).
Fertilitate. Datorită aridităţii climatului, prezintă într-o bună parte a anului,
deficit de umiditate, inconvenient înlăturat prin irigare. Necesită fertilizare cu
gunoi de grajd şi N,P,K. Sunt folosite pentru culturi de câmp, legume, viţă de
vie şi pomi (în special cais şi piersic).

CERNOZIOMURILE(CZ)
Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome ≤ 2 (culori închise,
negricioase, brun închise), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori cu crome
< 3,5 şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de CaCO3 în primii 125

148
cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau roci
calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.
Subtipuri : tipic (Am-AC- Cca), psamic(textură grosieră în primii 50 cm),
vertic(orizont vertic la baza orizontului A), maronic, gleic, calcaric, kastanic,
cambic, (Am-Bv-Cca), argic(Am-Bt-Cca), greic(Am-Ame-Bt-Cca), salinic,
sodic.
Cernoziomurile tipice(Cz ti)

acest tip de sol se caracterizează morfogenetic prin prezenţa unui orizont


Am cu crome de 2 sau mai mici şi un orizont AC, având cel puţin în partea
superioară crome sub 3,5 în stare umedă.
Ocupă suprafeţe întinse în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia
Moldovei, Câmpia Transilvaniei( sud), Culoarul Mureşului, Dealurile Fălciului,
Colinele Tutovei şi în Dobrogea. S-au format în condiţii de :
relief de câmpie sau podişuri joase;
pe loess sau depozite loessoide (uneori şi pe luturi, argile, nisipuri etc);
clima puţin mai umedă decât la solurile bălane (P mm = 400-500;
0
T =8,5-11,5; Iar=20-24, ETP>700 mm, regim hidric parţial percolativ);
vegetaţie ierboasă de stepă mai reprezentată decât la solurile bălane
(pajişti mezoxerofite).
Datorită climatului mai umed şi vegetaţiei ierboase cu o cantitate mare de
biomasă, levigarea şi bioacumularea sunt mai intense decât la solurile bălane (de
obicei CaCO3 a fost spălat de la suprafaţă, iar acumularea de humus în A este
mai mare).
Profil, proprietăţi. Cernoziomurile tipice au profil cu orizonturile Am –
AC – C sau Cca bine exprimate (figura 9.1).
Orizontul Am este mai închis la culoare (brun-închis sau negricios), peste
50 cm grosime, AC este de 20-30 cm grosime, mai închis la culoare, iar C sau
Cca apare la adâncime mai mare de 60-70 cm. Profilul are numeroase
neoformaţii biogene, iar cele de CaCO3 încep de la numai de la baza lui Am sau
din A/C.
Textura este nediferenţiată, mijlocie (uneori către fină sau grosieră, în
funcţie de materialul parental), structura glomerulară, porozitatea şi regimul
aerohidric bune. Conţinutul de humus este mai mare (3-6%) şi de calitate
superioară (mull calcic). Gradul de saturaţie cu baze (V%) este în jur de 90%,
pH între 7-7,6, activitatea microbiologică sporită şi aprovizionarea cu substanţe
nutritive favorabilă creşterii plantelor.
Fertilitatea. Cernoziomurile fac parte din categoria celor mai fertile soluri.
Deficitul de umiditate se reduce prin aplicarea unei agrotehnici adecvate, prin
irigaţii, fertilizare chimică şi organică. Sunt soluri bune pentru toate culturile şi
sunt folosite în special pentru culturi de câmp.

149
Cernoziomurile cambice (CZ cb)
Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2, de culori închise şi un
orizont Bv având culori tot de orizont molic.
Sunt răspândite în zone mai umede decât cele ale cernoziomurilor , pe
areale întinse din Câmpia Română, Câmpia de vest, Câmpia Transilvaniei şi
Câmpia Jijia –Bahlui. S-au format în următoarele condiţii:
relief de câmpie, podişuri şi dealuri joase;
pe loess, depozite loessoide, luturi, argile, nisipuri, chiar roci dure;
clima mai umedă (P mm > 500 mm; T0 = 8,3 – 11,5; Iar=30, ETP<700
mm, regim hidric periodic percolativ);
vegetaţie de silvostepă (pajişti ca în stepă, întrerupte de pâlcurile de
păduri de Quercus pedunculiflora şi Quercus pubesceus);
solificarea se caracterizează printr-o acumulare intensă de humus
(calcic), dar cu o levigare mai accentuată şi o alterare manifestată şi sub
orizontul Am, unde a dus la separarea unui orizont Bv (B cambic).
Profil, proprietăţi. Solul prezintă un profil de genul Am-Bv-C sau Cca.
Orizontul Am este închis la culoare (brun închis, negricios) şi gros de 40-50 cm;
Bv este de 30-60 cm grosime, tot închis la culoare, iar C sau Cca începe de la
adâncimea de 80-120 cm.
Profilul prezintă neoformaţii biogene şi de CaCO3, ultimele numai la
nivelul orizontului C sau Cca. Textura este mijlocie (uneori spre fină sau
grosieră, în funcţie de materialul parental), nediferenţiată pe profil; structura
glomerulara bine dezvoltată în Am şi columnoid prismatică în BV; porozitate,
permeabilitate, regim aerohidric foarte bune. Sunt soluri bogate în humus de
calitate superioară (3,5%, mull calcic), grad ridicat de saturaţie cu baze
(V)≈80%, pH ≤7, active microbiologic şi foarte bine aprovizionate cu substanţe
nutritive.
Fertilitate. Cernoziomurile cambice fac parte din categoria celor mai fertile
soluri. Fiind situate în zone geografice mai umede, sunt mai bine aprovizionate
cu apă, totuşi uneori se constată un deficit de umiditate care poate fi compensat
prin irigare şi lucrarea corectă a solului. La asemenea soluri se recomandă
aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice.
Sunt soluri foarte bune pentru toate culturile specifice zonei şi sunt folosite,
în special, pentru cultivarea plantelor de câmp.

Cernoziomul argic

Acest subtip de sol mai este cunoscut şi sub denumirea de „cernoziom


levigat cu degradare texturală” şi „cernoziom argilic”.
Se caracterizează prin orizonturile Am şi Bt cu culori specifice orizontului
molic.
Sunt răspândite în aceleaşi areale cu cernoziomurile cambice şi s-au format
în aceleaşi condiţii generale de relief, rocă, climă şi vegetaţie, dar în arealele de

150
silvostepă mai umedă şi cu pondere mai mare a componenţei lemnoase, ceea ce
a avut ca urmare migrarea parţială a argilei şi formarea unui orizont Bt (în loc de
Bv).
Profil, proprietăţi. Au profil Am-Bt-C sau Cca; faţă de cernoziomurile
cambice prezintă orizont Bt gros până la 100 cm, cu neoformaţii de argilă sub
formă de pelicule. Am este mai subţire (până la 40 cm), C sau Cca apare la
adâncime mai mare (figura 9.2).
Textura cernoziomurilor argiloase uneori este mijlocie spre fină sau
grosieră, dar diferenţiată (plus de argilă în Bt, migrată de sus); structură
glomerulară în Am, prismatică în Bt; porozitate şi permeabilitate mai scăzută în
Bt. Conţinutul de humus este ridicat (3-5%), cu un procentaj mai mare de acizi
fulvici. Gradul de saturaţie cu baze (V%) şi pH-ul cu valori mai scăzute ca la
solurile precedente, dar favorabile creşterii plantelor. (V% nu coboară sub 75%,
pH >6), activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive
asemănătoare celor de la solul precedent.
Fertilitate. Sub aspectul nivelului de fertilitate, al măsurilor agrochimice
recomandate şi al folosinţelor acestor soluri fac parte din aceeaşi categorie cu
cernoziomurile cambice.

Faeoziomuri

Aceste soluri se mai numesc şi cernoziomuri degradate înconjurate de


soluri de pădure şi podzoluri(Murgoci, citat de Filipov, 2005), soluri cenuşii de
pădure(Bucur, 1954), protaziomuri(Florea, 1962), brunizemuri, soluri
cernoziomoide (SRCS ,1980),
Sunt frecvente în zone ceva mai umede şi răcoroase, faţă de cele în care se
găsesc cernoziomurile. Sunt răspândite în Podişul Sucevei, Platoul Suceava-
Fălticeni, seile Bălcăuţi-Bucecea şi Ruginoasa, unele terase ale Moldovei şi
Siretului, în depresiunile subcarpatice Neamţ şi Cracău- Bistriţa, în paRTEA
ÎNALTĂ A Câmpiei Române şi Câmpia Banat Crişana. Insular mai apar în
depresiunile Braşov, Sibiu, Tg. Secuiesc, estul Câmpiei Transilvaniei(Florea,
2004, citat de Filipov, 2005).
Se caracterizează morfogenetic prin: un orizont Am, un orizont intermediar
Bt, Bv, sau AC, cu culori având crome şi valori sub 3,5(umed) şi cu o diferenţă
de culoare a orizontului Am mai mare de 1,5 valori şi crome în stare uscată, fără
un orizont Cca în primii 125 cm la soluri cu textură mijlocie şi fină sau orizont
Cca în primii 200 cm la cele cu textură grosieră. În orizontul intermediar sunt
prezente pelicule organo-minerale.
Se întâlnesc în următoarele condiţii:
• pe relief de depresiuni intra şi submontane şi de podişuri;
• pe depozite cu textură variată, dar conţinând Ca sau alte elemente
bazice;

151
• în zone cu climă umedă şi răcoroasă (Pmm = 800-900; T0=7-8; ETP ≤
P) în locuri cu microclimate blânde;
• în arealul pădurilor de foioase, sub vegetaţie de fâneaţă.
Deşi sunt răspândite în zone umede şi răcoroase, neprielnice formării de
molisoluri, solificarea lor este asemănătoare celei a cernoziomurilor,
cernoziomurilor cambice şi cernoziomurilor argiloiluviale, datorită reliefului
depresionar cu microclimate blânde, materialelor parentale care conţin calciu
sau alte elemente bazice, vegetaţiei ierboase (de fâneaţă).
Profil, proprietăţi. Profilul solurilor cernoziomoide este de tipul Am-AC
sau Bv sau Bt-C; orizontul Am are grosimea de 40-60 cm, de culoare închisă în
stare umedă, care prin uscare se deschide. Orizontul AC este asemănător
solurilor argiloiluviale, însă cu pelicule organominerale de humus şi argilă, ceea
ce le diferenţiază de solurile corespunzătoare din seria cernoziomurilor. Textura
este fină până la mijlocie (rareori grosieră), nediferenţiată la cele cu orizont AC
sau Bv şi diferenţiată la cele cu Bt, structură glomerulară bine dezvoltată în Am,
iar sub acesta tot glomerulară, dar mai slab reprezentată dacă urmează un AC,
columnoid-prismatică în cazul unui Bv şi prismatică în cel al unui Bt, porozitate,
permeabilitate şi regimul aerohidric sunt mai puţin bune.
Humusul este de calitate (mull calcic) şi în cantitate mare (3,5-6,5%);
V%=70-85%, pH=6-7; activitate microbiologică şi aprovizionare cu substanţe
nutritive relativ bune.
Fertilitate. Fiind situate în zone umede, solurile cernoziomoide prezintă
rareori deficit de apă, uneori aceasta este chiar în exces, inconveniente care pot
fi înlăturate prin aplicarea unei agrotehnici adecvate. Necesită aplicarea de
îngrăşăminte organice şi minerale.

Faeoziomuri greice (FZ gr)

Aceste subtipuri sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri cenuşii de


pădure(SRCS 1980).
Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2 şi Ame sau Am cu crome >
2, cu acumulări de cuarţ şi orizont Bt având culori de orizont molic în partea
superioară.
Se întâlnesc numai în partea de est a ţării, în Podişul Sucevei, Podişul
Bârladului, Depresiunea Cracău- Bistriţa, în continuarea cernoziomurilor argice,
spre zone mai umede şi s-au format în următoarele condiţii:
relief de podişuri, câmpii înalte şi dealuri joase;
pe loess, depozite loessoide sau luturi (uneori şi pe nisipuri sau argile);
în zone aflate sub influenţa climatului continental est-european din
Rusia (caracteristic acestor soluri), cu P mm > 600, T0 = 7-9; ETP ≤ P, regim
hidric percolativ;
vegetaţie de pădure sau silvostepă.

152
Solificarea a dus la formarea unui Am, dar urmat de Ame (de acumulare a
humusului, însă şi cu caractere de orizont eluvial) şi un orizont Bt.
Profil, proprietăţi. Faeoziomurile greice au profil cu orizonturile Am-
Ame-Bt-C sau Cca. Orizontul Am are grosime de 30-40 cm, închis la culoare
(brun negricios sau cenuşiu închis); Ame este de 10-30 cm, cu neoformaţiuni
reziduale, grăunţi cuarţoşi albicioşi şi mai puţin închis la culoare; Bt este situat
între 60-140 cm, de culoare mai puţin închisă şi cu neoformaţiuni de argilă
(peliculă), după care urmează un orizont C sau Cca.
Textura solului este mijlocie sau mijlocie-fină, diferenţiată (conţinutul de
argilă scade de la Am la Ame şi creşte în Bt); structură glomerulară mai bine
dezvoltată în Am faţă de Ame şi prismatică în Bt; porozitatea, permeabilitatea şi
regimul aerohidric relativ bune.
Humusul este de calitate (mull calcic), în Am este în procent de 3-4%,
V=90%, pH=6,8 în Am, valori ce scad în Ame (V=65%, pH=5,2), activitatea
microbiană şi aprovizionarea cu substanţe nutritive satisfăcătoare.
Fertilitate. Fiind situate în zone umede sunt asigurate cu cantităţi suficiente
de apă, deficitul de umiditate din perioadele secetoase se poate elimina prin
agrotehnici adecvate şi prin irigaţii. Răspund bine la fertilizarea minerală şi la
cea organică. Rezultate bune se obţin la culturi ca sfecla de zahăr, cartoful,
floarea-soarelui, in, viţă de vie şi pomi.

Rendzina (RZ)

Sunt soluri deosebite prin faptul că prezintă orizontul R în primii 150 cm,
un orizont Am format pe material rezultat din alterarea substratului (R), un
orizont intermediar AR , AC sau Bv cu culori de orizont molic.
Rendzinele s-au dezvoltat pe materialele calcarifere sau pe roci calcaroase
care apar la adâncimi de 20-50 cm. Astfel de situaţii se întâlnesc în condiţii
foarte variate de relief (de la munte până la câmpia înaltă), de climă (de la puţin
umedă şi caldă până la foarte umedă şi rece) şi de vegetaţie (de la stepă la etajul
alpin). Datorită rocilor specifice aceste soluri se caracterizează prin separarea la
baza profilului a unui orizont caracteristic R, iar la partea superioară apare un
orizont Am (chiar şi în condiţii de climă umedă şi rece, neprielnică acumulării de
mull calcic), precum şi prin formarea, adesea, de material scheletic.
Profil, proprietăţi. Rendzina tipică are profilul Am-AR-R (figura).
Orizontul Am are grosime de 20-30 cm (uneori mai mult), închis la culoare
(brun închis până la negricios);
AR are grosimi variabile, închis la culoare;
R (rocă parentală specifică) care începe înainte de adâncimea de 150 cm.
Textura este fină până la mijlocie, nediferenţiată pe profil, regimul
aerohidric este favorabil. Conţinutul de humus este mare (mull calcic),
aproximativ 10%, gradul de saturaţie cu baze V=100-70%, pH=6-8,
aprovizionarea cu elemente nutritive şi activitatea microbiană bune.

153
Fertilitatea. Este mai mare în zonele umede şi mai mică în cele uscate.
Asemenea soluri se întâlnesc în regiunile montane cu pajişti şi păduri. În zonele
de deal şi podiş se folosesc şi în cultura plantelor de câmp (grâu, orz, porumb,
soia, borceaguri), în viticultură şi pomicultură. Se recomandă aplicarea de
îngrăşăminte organice şi minerale, îndepărtarea materialului scheletic (dacă este
cazul) şi prevenirea şi combaterea eroziunii.

CLASA LUVISOLURI (LUV)

Din această clasă fac parte soluri cu orizont A ocric (Ao) sau A molic (Am),
urmat de orizont intermediar argic (Bt), grad de saturaţie în baze (V) > 53% şi
cuprinde următoarele tipuri de sol: Preluvosol, Luvosol, Planosol şi Alosol.

Preluvosolurile (EL)
În clasificarea SRCS 1980 sunt cunoscute sub denumirea de soluri brune
argiloiluviale şi brun roşcate.
Sunt soluri caracterizate printr-un orizont A ocric, sau molic(Ao, Am ), un
orizont intermediar argic, Bt, având culori roşcate.
Aceste soluri se întâlnesc în partea de S şi S-V a ţării, în Podişul
Transilvaniei, Piemonturile Vestice, Podişul Getic, nordul Dobrogei şi zona
subcarpatică, în continuarea cernoziomurilor argiloiluviale, spre zone mai
umede, şi s-au format în următoarele condiţii:
relief de câmpie, uneori de piemont slab înclinat şi de deal;
pe loess şi depozite loessoide, pe alocuri şi pe nisipuri, luturi şi argile;
în regim de climă cu nuanţă mediteraneană cu temperaturi medii anuale
ridicate, ierni blânde şi umede, veri călduroase şi cu perioade de uscăciune T =
11,90 C, Pp = 550-660 mm, ETR ≤ P, Iar =30,1, regim hidric percolativ sau
periodic percolativ;
vegetaţia naturală de păduri de stejar (Quercus cerrus) şi gârniţă
(Querqus farnelto), bogate în arbuşti şi în floră vernală.
Datorită bioacumulării a rezultat un orizont A ocric. Levigarea a dus la
spălarea carbonatului de calciu din stratul de la suprafaţă, la debazificare şi
acidifiere uşoară până la moderată a solului, la migrarea argilei şi separarea unui
orizont Bt. Sub influenţa climatului cu nuanţă mediteraneană s-au format prin
alterare cantităţi mari de oxizi şi hidroxizi de fer, care au imprimat culoarea lor
roşcată şi restului de material (fenomen caracteristic în geneza acestor soluri).
Profil, proprietăţi. Preluvosolul prezintă profil Ao-Bt-C sau Ca. Orizontul
Ao are grosimea de 25-40 cm şi culoare deschisă (nuanţă roşcată), orizontul Bt
are 90-130 cm grosime şi are nuanţe mai roşcate decât Ao, urmează un orizont
carbonatoiluvial Cca, sau direct materialul parental C.
În orizontul Bt se găsesc neoformaţiuni specifice cum sunt petele de oxizi
şi hidroxizi de fer şi pelicule de argilă.

154
Au textura diferenţiată pe profil: mijlocie (lutoasă) sau mijlocie-fină (luto-
argiloasă) în Ao, iar la nivelul orizontului Bt fină, mijlocie-fină sau tot mijlocie
dar cu un procent mai ridicat de argilă, structură grăunţoasă medie şi mare în
orizontul superior şi prismatică foarte mare, bine dezvoltată în Bt. Conţinutul de
humus este între 2,5-3,5%, V ≤ 80%, pH = 6, aprovizionarea cu substanţe
nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.
Subtipuri : molic, roşcat, psamic(textură grosieră), pelic(textură foarte
fină), vertic, gleic, stagnic, calcic, litic, sodic, scheletic.
Fertilitatea. În anii cu precipitaţii normale, solul asigură o bună
aprovizionare a plantelor cu apă, în cei secetoşi umiditatea este deficitară, iar în
cei ploioşi este excedentară. Pentru reglarea regimului de umiditate se aplică o
agrotehnică adecvată, irigaţii sau eliminarea excesului de apă (când este cazul).
Se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Sunt soluri folosite
atât pentru culturi de câmp, cât şi pentru legume, viţă de vie, pomi.

Luvosolurile (LV)

Se caracterizează morfogenetic prin prezenţa orizontului A ocric (Ao),


urmat de un orizont eluvial E luvic (El) sau E albic (Ea) şi orizontul B argic
(Bt), cu gradul de saturaţie în baze mai mare de 53%, cel puţin într-un
suborizont din partea superioară,şi nu prezintă schimbare texturală bruscă. Pe
lângă orizonturile menţionate mai pot prezenta un orizont O, orizont vertic, y,
proprietăţi stagnice, gleice sub 50 cm, schimbare texturală semibruscă. În
clasificarea SRCS 1980 sunt incluse următoarele unităţi de sol: sol brun luvic,
sol brun roşcat luvic, luvisol albic.
Sunt răspândite în toate zonele de dealuri şi podişuri, găsindu-se în complex cu
preluvosolurile, planosolurile şi alosolurile, faţă de care ocupă terenurile
depresio-nare, terenurile plane cu drenaj global defectuos sau terenurile ceva
mai înalte. Suprafeţe întinse se întâlnesc în Depresiunea Baia Mare, Depresiunea
Oaş, Podişul Getic, Subcarpaţi, Piemonturile Vestice, Podişul Târnavelor,
Podişul Moldovei şi pe terasele mai vechi ale majorităţii râurilor interioare.
Sunt specifice zonei de dealuri şi podişuri, cu temperaturi medii anuale cuprinse
între 6-9°C şi cu precipitaţii medii de 600-900 mm. Indicele de ariditate are
valori de 35-60, evapotranspiraţia mai mică de 600 mm, iar regimul hidric este,
în majoritatea cazurilor, percolativ. Aceste valori sunt caracteristice unui climat
umed şi mai răcoros.
Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de cvercineae {Quercus petraea) şi
fagaceae (Fagus silvatica), fag şi molid (Picea excelsa) sau fag şi brad (Abies
alba) sub care se dezvoltă specii ierboase în multe cazuri acidofile (Luzula
albida, Poa nemoralis Calamagrostis arundinaceae) creând condiţii favorabile
acidifierii.
Materialul parental este alcătuit din luturi, argile, gresii, conglomerate, nisipuri,
cu conţinut scăzut de elemente bazice.

155
Profil, proprietăţi. Luvosolul are un profil bine dezvoltat, cu următoarea
succesiune a orizonturilor pedogenetice Ao-El-Bt-C(R) sau Ao-Ea-Bt-C(R) .
Fiind un sol moderat şi puternic diferenţiat textural, are o permeabilitate redusă
pentru apă. Conţinutul în humus este scăzut (2-2,5%), predominând acizii
fulvici, reacţia moderat acidă (pH = 5,0-5,8), iar gradul de saturaţie în baze
coboară sub 60%.
Biologic sunt slab active, iar nitrificarea este lentă.
Orizontul Ao: 15-20 cm grosime: culoare brună-cenuşie deschisă; textură luto-
prăfoasă sau luto-argiloasă; structură granulară slab formată, agregatele fiind
pudrate cu praf de silice coloidală; fin poros; mediu compact; activitatea bio-
logică redusă; trecere treptată;
Orizontul El sau Ea: 30-40 cm grosime; culoare cenuşic-deschisă; textură mai
grosieră (lutoasă); nestructurat sau structură plată, slab formată; fin poros,
compact; sărăcit în coloizi organo-minerali şi îmbogăţit în silice coloidală;
activitate biologică foarte redusă; trecere treptată.
Orizontul Bt: 140-180 cm; culoare brună-gălbuie, frecvent cu pete cenuşii-
vineţii de stagnogleizare, în jumătatea superioară; textură luto-argiloasă,
structură prismatică-masivă prin uscare; fin poros; compact şi foarte compact;
evidente pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor prismatice;
Orizontul C: apare sub adâncimea de peste 160-180 cm; este constituit din
material rezultat din roca dezagregată de regulă fără carbonaţi şi fără structură.
La solurile formate pe materiale cu conţinutul mai ridicat de calciu apare Ck cu
carbonaţi, iar la cele pe roci conso-lidate-compacte C este înlocuit cu R.
Subtipuri. Alături de luvosolul tipic mai pot fi întâlnite următoarele subtipuri:
umbric (um),; roşcat , calcic (ca), prezintă orizont carbonato-acumulativ sau
calcic (Cea); rezicalcaric (rk), prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând
din primii 125 cm; psamic (ps), prezintă textură grosieră , albic (ab), planic
(pl), stagnic (st), gleic (gc), litic (li), scheletic (qq), conţine mai mult de 75%
fragmente de schelet; sodic (ac), cu orizont alcalizat sau hiposodic (ac).
Fertilitatea. Aceste proprietăţi imprimă solului o fertilitate mijlocie spre
scăzută, putând fi cultivat cu grâu, porumb, floarea soarelui, ovăz, trifoi şi mai
puţin cu plantaţii de pomi sau vie. Pentru creşterea capacităţii productive se
recomandă executarea unor lucrări agricole profunde, în vederea îmbunătăţirii
permeabilităţii pentru apă şi aer; aplica-ea amendamentelor calcaroase pentru
corectarea reacţiei acide; fertilizarea organo-minerală în funcţie de cerinţele
plantelor cultivate. în urma aplicării lucrărilor de ameliorare, fertilitatea se
îmbunătăţeşte mult şi pot fi cultivate cu majoritatea plantelor agricole.

Planosolurile (PL)
Se caracterizează morfologic prin: prezenţa orizontului A ocric (Ao), urmat de
un orizont eluvial E (El sau Ea) şi un orizont B argic (Bt). Trecerea dintre
orizontul E şi B se face printr-o schimbare texturală bruscă, pe o grosime mai

156
mică de 7,5 cm. Pot să prezinte orizont organic, vertic şi proprietăţi stagnice
intense (w).
Planosolul este întâlnit tot în zona de dealuri şi podişuri, asociat cu luvosolurile
şi alosolurile. Ocupă suprafeţe mici în ţara noastră (5.000 ha); zone mai întinse
se identifică în Podişul Getic, Piemonturile vestice, Podişul Transilvaniei,
Podişul Sucevei şi în zona subcarpatică.
Se caracterizează printr-un climat umed şi răcoros, cu temperaturi de 6-10°C şi
precipitaţii de 600-900 mm, indicele de ariditate (35-55) şi regim hidric
percolativ.
Relieful este frământat (dealuri şi podişuri), planosolurile fiind întâlnite pe
terenurile plane sau depresionare.
Vegetaţia naturală este formată din păduri de cvercinee şi fagacee, în care
predomină esenţele acidofile.
Factorul hotărâtor în formarea acestor soluri îl reprezintă materialul parental,
alcătuit din luturi şi argile, care în majoritatea cazurilor este bistra-tificat (un
strat superior mai sărac în argilă şi un strat inferior mult mai bogat în fracţiuni
fine). Materialului parental bistratificat se datorează schimbarea texturală bruscă
în zona de trecere dintre orizontul E şi B.
Profil, proprietăţi. Planosolul are următoarea succesiune de orizonturi: Aow-
Elw- Btw-C.
Orizontul Aow: 15-25 cm; culoare cenu-şie-brunie; textură lutoasă sau luto-
argiloasă; structură granulară bine formată; fin poros; mediu compact; activitate
biologică redusă; frecvente pete cenuşii-vineţii de stagnogleizare; trecere
treptată.
Orizontul Elw: 30-40 cm; culoare cenuşie; textură lutoasă sau luto-nisipoasă;
nestructurat sau structură plată slab formată; mediu poros; compact; pete
cenuşii-vineţii de stagnogleizare; frecvenţi grăunciori de cuarţ dezveliţi de
peliculă coloidală; activitate biologică redusă; trecere clară sau netă.
Orizontul Btw: 150-180 cm; culoare brună sau brună-gălbuie cu frecvente pete
cenuşii-vineţii cel puţin în jumătatea superioară; textură argiloasă sau argilo-
lutoasă; structură masivă-bolovănoasă prin uscare; fin poros; foarte compact;
frecvente concreţiuni de fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine); pelicule
de argilă la suprafaţa agregatelor structurale; trecere treptată.
Orizontul C: sub 150-180 cm; este argilos şi slab afectat de procesul de
solificare; nu face efervescentă.
Planosolurile sunt foarte compacte, impermeabile, sărace în humus (1,5-2,5%),
reacţie acidă (pH = 4- 5,5); grad de saturaţie în baze scăzut (sub 60%); slab
aprovizionate cu elemente nutritive.
Subtipuri. Alături de planosolul tipic se mai întâlnesc: albic (ab), prezintă
orizont eluvial albic (Ea) de minimum 10 cm; vertic (vs), prezintă orizont vertic
la baza orizontului A; stagnic (st), are proprietăţi stagnice (orizont W) în a doua
jumătate a profilului; solodic (ac), planosol cu Bi hiponatric

157
Fertilitate. Datorită compactităţii ridicate au o fertilitate naturală scăzută, fiind
folosite mai mult în silvicultură sau ca păşune şi fâneaţă.
Se ameliorează prin scarificare, lucrări profunde de afânare, amendare
calcaroasă, eliminarea excesului de umiditate, fertilizare organică şi minerală.
După ameliorare poate fi cultivat cu unele plante de câmp, în general cu
înrădăcinare superficială. Nu se recomandă pentru plantaţii de vii şi pomi
deoarece sunt greu pătrunse de rădăcinile acestor plante.

Alosolurile (AL)
Alosolurile au fost introduse ca entitate distinctă la nivel de tip de sol prin
taxonomia solurilor din 2003; anterior erau incluse ca subunităţi holoacide la
tipul de sol brun luvic sau luvisol albic.
Sunt echivalente alisolurilor din Baza mondială de referinţă (WRBSR); se
caracterizează morfologic prin: orizont A ocric sau A umbric (Ao, Au) urmat
direct sau după un orizont eluvial (E) de orizont B argic (Bl) având proprietăţi
alice pe cel puţin 50 cm grosime, între 25 şi 125 cm adâncime (sau pe cel puţin
jumătate din orizont dacă apare orizontul R sau C la adâncime mică). Poate
prezenta la suprafaţă şi un orizont organic O, iar în profunzime poate prezenta
proprietăţi stagnice moderate (w) sau intense (W) sub 50 cm adâncime.
Sunt specifice zonei de dealuri şi podişuri, ce au fost prezentate la luvosoluri şi
planosoluri. În general, alosolurile se întâlnesc în zone ceva mai înalte, mai
răcoroase, cu precipitaţii mai multe şi cu un drenaj global bun.
Relieful este în general plan sau depresionar din care cauză apa percolează intens
solul accentuând procesele de debazificare şi eluviere.
Vegetaţia naturală este, în cea mai mare parte, acidofilă şi puternic acidolilă.
Materialul parental puternic acid şi cu conţinut ridicat de Al schimbabil, este
reprezentat prin argile, luturi, conglomerate, gresii, toate sărace în elemente
bazice şi bogate în aluminiu schimbabil. Aceste condiţii imprimă solului un
conţinut ridicat în aluminiu extractibil (peste 35% din T), un grad de saturaţie în
aluminiu de peste 60% din T şi o reacţie acidă foarte puternic acidă (pH sub 4).
Profil, proprietăţi. Alosolul tipic este constituit din următoarele orizonturi: Ao-
El-Bt-C .
Orizontul Ao: 10-20 cm; culoare cenuşie-brunie sau cenuşie-deschisă, datorită
conţinutului scăzut în humus şi bogăţiei în silice coloidală şi grăunciori de cuarţ
dezveliţi de peliculă coloidală; textură lutoasă sau luto-argiloasă; structură
granulară sau poliedrică slab formată; fin poros; mediu compact; activitate
biologică redusă; trecere treptată.
Orizontul El: 30-40 cm; culoare mai deschisă decât în orizontul A şi textură
lutoasă sau luto-argiloasă; nestructurat sau structură plată slab formată; mediu
poros; compact; sărăcit în coloizi organo-minerali şi îmbogăţit în silice
coloidală; activitate biologică foarte redusă; trecere treptată.
Orizontul Bt: foarte dezvoltat, 180-200 cm; culoare brună-gălbuie, cu frecvente
pete cenuşii-vineţii de pseudogleizarc cel puţin în jumătatea superioară; textură

158
luto-argiloasă sau argilo-lutoasă; structură prismatică sau bolovonoasă masivă;
fin poros; compact; evidente pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor
structurale; dese concreţii!ni de fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine);
trecere treptată.
Orizontul C: sub 200 cm, culoare mai deschisă; textură diferită; nestructurat; nu
face efervescenţă.
Este un sol compact, rece, care se lucrează greu, permeabilitate scăzută pentru
apă şi aer, slab aprovizionat cu humus (1,5-2,0), reacţie puternic acidă (pH 4-
4,5), grad de saturaţie în baze scăzut (sub 53%), în care predomină ionii de
aluminiu, slab aprovizionat cu elemente nutritive.
Subtipuri : umbric (um), (Au-El-Bt-C); preluvic (el), nu prezintă orizont eluvial
E; albic (ab), (Au-Ea-Bt-C); stagnic (st), are proprietăţi hipostagnice (orizont w)
în prima jumătate a profilului; cambic-argic (cr), prezintă orizont B cu caractere
cambice în prima parte şi argice in partea în partea a doua; litic (li), contactul
litic apare între 20-50; scheletic (qq), format pe materiale cu peste 75% schelet.
Fertilitate . Fertilitatea naturală este redusă. Nu sunt favorabile pentru cele mai
multe culturi agricole datorită reacţiei acide şi Al mobil. În condiţii naturale este
folosit mai mult în silvicultură şi ca păşuni sau fâneţe. Pentru folosinţă agricolă
cere măsuri intense de ameliorare dintre care enumerăm:
- aplicarea amendamentelor calcaroase în vederea diminuării acidităţii puternice
şi a Al mobil;
- lucrări profunde de afânare, sau scarificare pentru mărirea permeabilităţii
pentru apă şi aer a solului;
- eliminarea excesului de umiditate stagnant prin rigole deschise sau drenuri în
cazul celor stagnice;
- fertilizarea masivă organică şi minerală pentru completarea deficitului de
elemente nutritive.
In urma acestor lucrări de ameliorare alosolurile pot fi cultivate cu unele plante
agricole: grâu, orz, porumb, ovăz, trifoi, cartof etc. Nu se recomandă pentru
viticultură şi se pretează mai puţin pentru plantaţii pomicole.

CLASA CAMBISOLURILOR (CAM)

Sunt soluri care au ca orizont de diagnostic B cambic (Bv) cu valori şi


crome mai m ari de 3,5 la material în stare umedă. Nu prezintă acumulare de
carbonaţi alcalino-pământoşi în primii 80 cm. Profilul cambisolurilor este format
dintr-un orizont A (am, Ao, Au) urmat de un orizont Bv. Pot prezenta şi orizont
O, sau un orizont vertic sau pelic şi proprietăţi stagnice, gleice şi andice, dar la
adâncimi mai mari. Cuprinde următoarele tipuri de soluri: eutricambosol şi
districambosol. Cambisolurile sunt soluri nediferenţiate textural pe profil şi se
deosebesc între ele prin următoarele aspecte: conţinutul de cationi bazici
schimbabili şi de cationi acizi; aciditate actuală (pH); aciditate datorată sarcinii
dependente; conţinutul de aluminiu schimbabil; tipul de humus.

159
Eutricambosolurile (EC)
Se definesc printr-un orizont A ocric (Ao), molic (Am), urmat de un
orizont B cambic (Bv), cu valori şi crome mai mari de 3,5 în stare umedă.
Orizonturile A şi B au gradul de saturaţie în baze mai mare de 53% şi nu
prezintă orizont de acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi în primii 80 cm.
Aceste soluri pot prezenta orizont organic O şi orizont vertic, pelic, stagnic,
gleic, andic.
Se întâlnesc pe suprafeţe mari pe etajul montan inferior (500 -1300 m
altitudine). Materialul parental al eutricambosolurilor este bogat în elemente
bazice şi provine din roci magmatice bazice, roci metamorfice şi sedimentare.
Eutricambosolurile rodice(soluri roşii- terra rossa) s-au format pe material
parental bogat în oxizi ferici.
S-au format în climat temperat montan caracterizat prin temperaturi medii
anuale de 6-80 C, precipitaţii de 600-800 mm anual, valori ale evaporaţiei
potenţiale sub 500 mm şi regim hidric percolativ.
Vegetaţia aparţine etajului pădurilor de foioase(gorun , fag), rar amestec de
fag şi conifere. Vegetaţia ierboasă este formată din asociaţii în care predomină
iarba vântului(Apera spica venti). Materialul parental bogat în elemente bazice,
rocile compacte care depun rezistenţă la solificare şi formele de relief puternic
înclinate care favorizează eroziun ea, menţin solul într-un stadiu mai puţin
avansat de evoluţie.
Profil, proprietăţi. Eutricambosolurile au profilul Ao-Bv-C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10-40 cm,culoare brun ă închisă sau brună
cenuşie; structură poliedrică subangulară mică şi mare, bine exprimată.
Bv este de 20-100 cm, brun sau brun închis , structură poliedrică angulară
medie.
Orizontul C apare la adâncimi diferite, în funcţie de caracteristicile
litologice ale materialului parental şi de gradul de dezvoltare al profilului de sol..
la solurile evoluate pe materiale consolidate, compacte, apare un orizon t R.
Textura lor este foarte variată, de la nisipo-lutoasă până la luto-argiloasă,
structura este grăunţoasă în Ao şi prismatică în Bv. Conţinutul de humus este de
2,5-10% în orizontul A şi este de tip mull calcic, V=70%, pH=6-7,7)
aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.
Subtipuri : tipic, molic, psamic, pelic, vertic, andic, gleic, stagnic, aluvic,
litic, scheletic, rodic, salinic, sodic.
Fertilitate. Sunt soluri cu fertilitate mijlocie, şi pot fi folosite şi pentru
cultivarea plantelor de câmp, a celor furajere, pentru pomicultură.
Necesită încorporarea de gunoi de grajd şi de îngrăşăminte chimice, lucrări
agrotehnice energice şi adânci (au textură fină), măsuri de prevenire şi
combatere a eroziunii.

Districambosolurile (DC)

160
Districambosolurile au ca orizont diagnostic un orizont A ocric (Ao) sau A
umbric (Au) urmat de un orizont intermediar B cambic (Bv) cu valori şi crome
mai mari de 3,5 la materialul în stare umeda, începând din partea superioară.
Orizonturile supraiacente orizontului Bv şi cel puţin prima parte a acestuia
prezintă proprietăţi districe (gradul de saturaţie în baze V% mai mic de 53% sau
între 53 şi 60%, dacă aluminiu extractabil depăşeşte 2 me/100 g sol).
Aceste soluri pot prezenta un orizont organic (O) şi o acumulare de Al2O3 în
orizontul Bv (la districambosolurile prespodice) şi proprietăţi andice (la
districambosolurile andice) de intensităţi sau la adâncimi care nu permit
încadrarea la andisoluri. Sunt soluri dominante în spaţiul montan, acoperind
circa 33,9% din suprafaţa totală a regiunilor de munte.
Ca arie de răspândire, districambosolurile ocupă cele mai mari suprafeţe în
Munţii Banatului, 58% din suprafaţa totală, Carpaţii de curbură - 53,4%,
Carpaţii Meridionali - 53%, Carpaţii Orientali - 52%, Munţii Apuseni - 47%.
Suprafeţe apreciabile sunt ocupate de aceste soluri şi în depresiunile
intramontane fragmentate şi cu aspect deluros (Depresiunile Domelor,
Maramureş, Dărmăneşti, Haţeg, Timiş-Cerna, etc), în aceste areale fiind asociate
cu alte tipuri de sol (luvosolurî); în unităţile pericarpice districambosolurile
ocupă suprafeţe mai însemnate doar în Podişul Mehedinţiului , Depresiunea
Făgăraşului, Gruiurile Argeşului (Bălăceanu, 2002).
Districambosolurile s-au format pe materiale parentale provenite din
dezagregarea şi alterarea rocilor acide cu un conţinut ridicat de cuarţ: granite,
granodiorite, micaşisturi, cuarţite, dacite, riolite, gresii silicoa.se, roci care au
un conţinut scăzut de minerale uşor alterabile şi imprimă solurilor formate un
caracter oligobazic.
Climatul din arealul districambosolurilor prezintă caractere de tranziţie de la cel
„temperat montan" la cel „boreal montan" cu temperaturi medii anuale de 4-6°C
şi precipitaţii de 800-1200 mm anual.
Vegetaţia forestieră a districambosolurilor este reprezentată de păduri de fag,
fag-molid inclusiv păduri mai mult sau mai puţin pure de brad şi molid.
în pajiştile ocupate de dîstricambosoluri predomină speciile de Agrostis tenuis
(iarba vântului), Festuca rubra (păiuşul roşu) sau Nardus stricta.
În depresiunile intramontane, unde aceste soluri sunt folosite ca arabil, ele sunt
cultivate cu cartof, in pentru fibră, trifoi, unele cereale, sfeclă pentru zahăr etc.
Profil, proprietăţi. Profilul distri-cambosolurilor prezintă următoarea alcătuire:
Ao-Bv-C sau R.
Orizontul Ao al districambosolurilor formate sub o vegetaţie lemnoasă sau de
pajişte este precedat de orizontul organic (O) sub pădure sau de orizont înţelenit
(Aţ), sub pajişte.
Orizontul Ao are grosimea de 15-30 cm, culoarea brună deschisă, textura
mijlocie-grosieră (12-20% argilă) sau mijlocie (20-32% argilă), structură
granulară sau chiar glomerulară mică sau medie.

161
Orizontul Bv are grosimea de 30-40 cm, culoarea brun gălbuie în stare uscată
(10YR 5-7/2-4), textură mijlociu grosieră sau mijlocie, structură grăunţoasă
medie sau poliedrică subangulară.
Orizonturile C sau R reprezintă roca pe care s-au format aceste soluri.
Proprietăţi. Conţinutul de argilă are valori medii de 18-20% cu o abatere
standard de ± 6-7%. Partea silicatică a părţii superioare a profilului de sol are un
conţinut mai mare de fracţiuni granulometrice fine decât cea inferioară, datorită
proceselor de dezagregare şi alterare mai intense. In partea inferioară a
profilului conţinutul de fracţiuni grosiere (nisip grosier, pietre, bolovani) este
mai mare, ceea ce asigură un drenaj intern (vertical şi lateral), foarte bun.
Densitatea aparentă a pământului fin este de 0,8 g/cm în orizontul A şi de circa
1,2 g/cm în orizontul Bv. Conţinutul mare de schelet (fragmente de rocă mai
mare de 2 mm) asigură o permeabilitate mare a solului dar determină o reducere
a capacităţii de reţinere a apei (Bălăceanu, 2002, citat de Filipov, 2005).
Volumul edafic scăzut, permeabilitatea mare şi capacitatea mică de reţinere a
apei, ca factori limitativi ai dezvoltării vegetaţiei, sunt parţial atenuaţi de
excedentul de precipitaţii şi de temperaturile scăzute, factori care micşorează
pierderile de apă prin evapotranspiraţie.
Reacţia solului este puternic sau foarte puternic acidă, valorile pH-ului
încadrându-se în intervalul 4,5-5,5. Capacitatea de schimb cationic are valori
cuprinse între 15-33 me/100 g sol. Mărimea capacităţii de schimb cationic scade
odată cu creşterea adâncimii ca urmare a micşorării conţinutului de humus şi de
argilă. în complexul adsorbtiv predomină ionii de H+ (60-70%) urmaţi de Ca2+
(15-20%), Mg2+, K+ şi Na+.
Aluminiul schimbabil este prezent în toate subtipurile districambosolurilor,
valorile cele mai mari (6-8 me/l00g sol) înregistrându-se la soluri oligobazice cu
grad de saturaţie (Vsn) mai mic de 35%. Valorile gradului de saturaţie în baze
cuprinse între 20 şi 53% încadrează districambosolurile în categoria solurilor
oligobazice sau oligomezobazice.
Conţinutul de materie organică din orizontul A este de 6%. Cu toate acestea,
rezerva de humus calculată pe adâncimea de 0-50 cm este mică spre mijlocie în
funcţie de mărimea volumului ocupat de materialul fin şi de scheletul solului.
Subtipuri. Districambosolurile cuprind următoarele subtipuri: tipic (Ao-Bv-C
sau R); umbric (Au-Bv-C sau R); psamic (districambosol cu textură grosieră în
primii 50cm); andic (districambosol cu material amorf provenit din rocă sau
material parental cel puţin în unul dintre orizonturi fără a îndeplini parametrii
necesari pentru proprietăţi andice ca să fie încadrat la andosol); prespodic
(districambosol cu orizont Bv prezentând acumulare de sesevioxizi, îndeosebi de
aluminiu, fără a îndeplini caracterele de orizont spodic); litic (districambosol cu
rocă compactă continuă situată între 20 şi 50 cm); scheletic (districambosol cu
orizonturi A sau B excesiv scheletice, mai mult de 75% schelet); aluvic
(districambosol format pe materiale fluvice); gleic (districambosol cu proprităţi
gleice între 50 şi 100 cm).

162
Fertilitate . Districambosolurile pot fi utilizate ca arabil în unele depresiuni
piemontane (Făgăraş, Sibiu, Haţeg) unde au o pretabilitate bună pentru cartof,
trifoi, in de fuior, grâu etc. în alte zone aceste soluri sunt excluse de la categoria
arabil: zonele reci, cu temperaturi medii anuale mai mici de 4°C şi cu versanţi
foarte înclinaţi (pante mai mari de 25%).
Districambisolurile sunt mai puţin pretabile pentru pomii fructiferi, printre
factorii restrictivi numărându-se unele condiţii de climă dar şi unele însuşiri ale
solului. Rezultate mai bune dau unele specii de arbuşti (ex. afinul) care suportă
condiţiile climatice mai critice şi însuşiri deficitare ale solului cum ar fi
aciditatea puternică şi volumul edafic util scăzut.
Pentru pajişti naturale, aceste soluri au pretabilitate brună.

CLASA SPODISOLURILOR (SPODOSOLURI)

Această clasă cuprinde soluri specifice etajului montan al ţării, puţin


folosite în agricultură, doar ca pajişti şi fâneţe naturale (aproximativ 250.000ha).
Sunt soluri care au ca diagnostic un orizont B spodic (de la grecescul spodos-
cenuşă). Orizontul B spodic poate fi Bhs, Bs sau criptospodic (Bcp) s-a format
prin acumularea de material amorf (humus iluvial şi sescvioxizii) şi are
următoarele însuşiri: culori în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, structură slab
dezvoltată sau fără structură, capacitate de schimb cationic relativ mare, grosime
minimă 2,5 cm.
Au fost cunoscute sub denumirea de soluri brune feriiluviale sau brune
podzolice(SRCS 1980). În această clasă sunt cuprinse următoarele tipuri de
soluri: prepodzol, podzol şi criptopodzol.

Prepodzolurile (EP)
Se caracterizează prin prezenţa orizontului Bs( fără orizont Es ) care s-a
format prin acumularea de material amorf (humus iluvial şi sescvioxizi ).Se
întâlnesc pe suprafeţe ceva mai întinse în etajul molidului şi în cel alpin din
Carpaţii Orientali, local şi în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Apuseni, la
înălţimi de peste 1300 m altitudine. Climatul în care s-au format este rece, şi
umed, cu temperaturi medii anuale de 3-60 C şi precipitaţii anuale cu valori între
850-1200 mm. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de molid, uneori şi
cu fag, cu ierburi ce preferă mediul acid de pădure.
Materialul parental îl constituie gresiile, conglomeratele, şisturile cristaline
etc., din care rezultă prin alterare materiale detritice nisipoase, nisipo-lutoase sau
luto-nisipoase, cu mai puţin de 12% argilă.
Profil, proprietăţi. Orizonturile caracteristice profilului acestor soluri sunt
O-Ao(Au) -Bs-R (C).

163
Orizontul O, are o grosime de 2-3 cm, alcătuit din moder sau moder cu
humus brut.
Orizontul Aou are grosimea de 10-15 cm, de culoare brună închisă sau
brună cenuşie, textură luto-nisipoasă, fără structură sau slab conturată şi conţine
particule grosiere cuarţoase.
Orizontul Bs are grosimea variabilă, 20-70 cm, culoare brun gălbuie, brun
ruginie, structură poliedrică slab conturată.
Orizontul Reste alcătuit din roci acide, silicioase, mai mult sau mai puţin
dezagregate. Apare la adâncimi de 40-90 cm.
Conţinutul în humus este scăzut, reacţia lor este puternic acidă (pH 3,6), iar
gradul de saturaţie cu baze extrem de scăzut (V este 3/5%).
Subtipuri : tipic, litic, umbric scheletic, histic.
Fertilitate. Prepodzolurile au o fertilitate naturală scăzută, iar atunci când
sunt folosite pentru agricultură au nevoie de îngrăşăminte organice pentru
refacerea humusului, cea mai favorabilă utilizare fiind ca păşuni şi fâneţe
naturale.

Podzolurile (PD)
În actualul sistem de clasificare se definesc prin prezenţa orizonturilor Bhs
sau Bs şi Ea. Termenul de podzol a fost introdus în Sistemul de clasificare a
solurilor din România de Gh. Munteanu- Murgoci( filipov, 2005). Ulterior acest
tip de sol s-a numit podzolic humico-feri-iluvial, podzol cu humus brut, podzol
de destrucţie, podzol primar.
Se întâlnesc în arealele montane înalte, ocupând suprafeţe mai mari în
Carpaţii Meridionali şi mai mici în Carpaţii Orientali.
Clima este umedă şi rece, cu ierni aspre şi lungi, cu temperaturi medii
anuale de 2-30 C în etajul subalpin şi de 4-50 C în etajul molidului. Precipitaţiile
medii anuale sunt de 950-1300 mm., regimul hidric percolativ repetat.
Vegetaţia forestieră este alcătuită din păduri de molid şi mai rar de molid
cu brad. Vegetaţia ierboasă este specifică , formată din ericacee(genurile:
Vaccinium, Rhododendron, Bruckenthalia) şi muşchi din genurile Polytrichum,
Sphagnum, Hyphum. Ca plante ierboase întâlnim Luzula silvatica, Deschampsia
flexuosa, Soldanella montana. În etajul alpin inferior întâlnim jneapăn şi
ienupăr.
Materialul parental este reprezentat de roci acide metamorfice sau eruptive. Se
caracterizează printr-o migraţie intensă a sescvioxizilor, de obicei împreună cu o
parte din humus.
Profil, proprietăţi .Podzolurile tipice au profil cu orizonturile Au sau Aou-
Es-Bhs-R sau .
Orizontul superior, închis la culoare, cu humus acid poate avea o grosime
de 20-25 cm .
Orizontul ES (eluvial spodic sau podzolic, sărăcit în materii organice şi
sescvioxizi şi îmbogăţit rezidual în silice) are grosimea de 5-20 cm, albicios, cu

164
neoformaţii de silice (pudră), iar sub acesta se află un orizont Bhs (de acumulare
a sescvioxizilor şi a humusului), cu o grosime de 30-70 cm, brun ruginiu, cu
particule grosiere). Sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie; nediferenţiată,
nestructurate sau cu agregate grăunţoase slab dezvoltate în orizontul superior,
bogate in humus (brut) acid în orizontul superior (8-25%), dar şi în Bhs(5-15%),
intens debazificate şi puternic acid (V% ≥5, pH<4), activitate microbiană şi
aprovizionare foarte slabă cu substanţe nutritive.
Subtipuri : tipic, feriluvic, litic, histic, umbric, criostagnic, scheletic.
Fertilitate. Podzolurile fac parte din categoria celor mai puţin fertile soluri
din ţara noastră. Când sunt ocupate cu pajişti li se poate creşte fertilitatea prin
aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice, de amendamente calcaroase,
lucrări de curăţire şi de spargere a muşuroaielor şi prin supraînsămânţarea cu
specii de ierburi valoroase.

Criptopodzolurile ( CP )

Sunt definite ca spodisoluri solurile care au orizont organic O şi orizont A acid


foarte humifer urmat de orizont B criptospodic (Bcp) humifer. Poate prezenta
orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm grosime.
Criptopodzolurile au fost nou introduse ca tip de sol. Ele corespund numai
solurilor brune criptopodzolice foarte humifere din etajul montan înalt
(subalpin) cunoscute în literatură şi sub denumirile de soluri brune de pajişte
subajpine, podzoluri înecate în humus sau postpodzoluri. Solurile brune
criptopodzolice (SRCS-1980) care fac tranziţia dintre districambosoluri şi
spodisoluri sunt incluse în noua clasificare (taxonomie) la subtipul
districambosol prespodic.
Criptopodzolurile se întâlnesc mai ales în etajul montan înalt al pajiştilor subal
pine (unde se asociază cu podzolurile) din Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Orientali. Condiţiile naturale de formare a acestor soluri sunt:
clima umedă şi rece, cu temperaturi medii anuale de cca. 1-3°C, precipitaţii
medii anuale peste 900-1000 mm, indicele de ariditate în jur de 70,
evapotranspiraţia potenţială medie anuală 450 mm, regim hidric percolativ
repetat.
Relieful caracteristic acestor soluri este acela cu versanţi slab înclinaţi, cu
diferite expoziţii sau culmi şi platouri.
Materialul parental este alcătuit din depozite de pantă, provenit din
dezagregarea şi alterarea unor roci magmatice acide sau intermediare (în Bucegi
predominând gresiile micacee şi conglomeratele ).
Vegetaţia naturală iniţială era constituită din molidişuri cu ericaceae (Vaccinium
sp., Rhododendron sp., Bruckentalia sp., ş.a) muşchi (Hypnum sp., Polytrichum
sp., Sphagnum sp.); în prezent ierburi (Luzula silvatica, Festuca ruhra, Festuca
pseudovina, Agrostis rupestris, Nardus stricta ş.a).

165
Specific în formarea acestui sol este procesul de criptopodzolire în urma căruia
se formează orizontul criptospodic (Bcp), adică orizont spodic cu acumulare
iluvială de material amorf activ, predominant humic şi aluminic, astfel că nu are
coloritul roşu specific orizontului spodic.
Profilul, proprietăţi. Succesiunea de orizonturi la criptopodzolul tipic este
următoarea: Aţ-Au-Bcp-C.
Orizontul Aţ - este orizontul de suprafaţă cu o grosime de câţiva cm;
Orizontul Au - cu o grosime de 25-30 cm, închis la culoare cu o uşoară tentă
cenuşie date de granulele de cuarţ şi mică, structură glomeru-lară-poliedrică
subangulară, poros;
Orizont Bcp - cu o grosime de 20-30 cm, brun închis, structură poliedrică
subangulară mare, poros;
Orizontul C-apare sub adâncimea de 50-60 cm şi frecvent, alcătuit din depozite
de pantă, provenite prin dezagregarea şi alterarea unor roci acide sau
intermediare. Conţinutul în schelet foarte ridicat.
Textura este grosieră şi nediferenţiată pe profil; curba de distribuţie a humusului
arată un conţinut ridicat atât în orizontul Au cât şi în orizontul Bcp (în general
peste 10%); reacţia este puternic acidă, iar gradul de saturaţie în baze (V%)
foarte mic.
Subtipiri. Criptopodzolul include următoarele subtipuri: tipic, histic (T-Au-
Bcp-C sau R), litic (limita superioară a rocii este între 20 şi 50), scheletic (cu
schelet peste 75%).
Fertilitate. Fertilitatea naturală a acestor soluri este foarte slabă, atât datorită
însuşirilor lor (pH, V%) cât şi condiţiilor climatice aspre şi perioadei bioactive
scurte (75 zile şi chiar mai puţin). Sunt folosite pentru păşuni şi fâneţe (folosinţe
obligate, deşi producţiile sunt slabe atât calitativ cât şi cantitativ).
Indiferent de modul lor de folosinţă, pentru ridicarea potenţialului lor
productiv, se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase şi a îngră-
şămintelor, în special cele organice, dar şi a celor minerale (mai ales cu azot),
precum şi fertilizarea prin târlire.

CLASA PELISOLURI (PEL)


Din clasa Pelisoluri fac parte două tipuri de sol: pelosoluri şi vertosoluri.
Orizonturile diagnostice ale solurilor din această clasă sunt orizontul pelic (z)
sau orizontul vertic (y) ale căror limite superioare se încadreză în intervalul de
adâncime 0-20cm. În solurile cultivate (cu categoria de folosinţă arabil) limita
superioară de adâncime a orizonturilor "y" şi "z" coincide cu limita de adâncime
la care se execută arătura (sau a stratului arabil). Limita inferioară a orizonturilor
diagnostice se găseşte la o adâncime mai mare de 100 cm. Pelosolurile şi
vertosolurile nu prezintă în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense (W),
proprietăţi gleice (Gr) sau proprietăţi salsodice intense (orizonturile "sa" sau
"na").

166
Clasa pelisoluri include, pe lângă solurile din clasa vertisoluri ale Sistemului
român de clasificare a solurilor (SRCS-1980) şi solurile foarte argiloase care nu
au caractere tipice de vertosol.

Pelosolurile (PE)
Orizontul diagnostic al pelosolurilor este un orizont pelic (z) cuprins între
suprafaţa terenului sau adâncimea stratului arat şi adâncimea mai mare de 100
cm. Orizontul pelic este plastic în stare umedă, are o împachetare densă şi
prezintă crăpături largi şi adânci în stare uscată. El se deosebeşte de orizontul
vertic (y) prin aceea că agregatele structurale sunt prismatice sau poliedrice
uneori cu feţe de alunecare (nu frecvente).
Aceste soluri se găsesc în aceleaşi areale cu vertosolurile sau alte soluri
argiloase cu care se asociază în teritoriu. Suprafeţe ocupate cu pelosoluri au fost
identificate pe terenuri uşor depresionare şi mlăştinoase din Câmpia aluvială
Timiş-Bega, Depresiunea Oltului, Depresiunea Jijia-Bahlui.
Pelosolurile se formează în zone pedoclimatice asemănătoare cu cele ale
vertosolurilor, zone în care are loc alternanţa intervalelor umede când are loc
gonflarea solului, cu cele uscate ce favorizează formarea fisurilor.
Vegetaţia acestor zone este fie forestieră, subzona pădurilor de stejar (Quercus
petrea, Quercus robur), fie ierboasă, specifică silvostepei, care alternează cu
vegetaţia cultivată (grâu, secară, porumb, fasole, lucerna) prin modificarea
categoriilor de folosinţă.
Materialul parental al pelosolurilor este reprezentat de depozite fluvio-lacustre
cu textură fină şi de minerale argiloase în care predomină illitul.
Procesele de solificare care conduc la formarea pelosolurilor sunt:
bioacumularea, stagnogleizarea slabă sau moderată, precum şi procesele
alternative şi repetate de gonflare-contracţie a mineralelor argiloase, în care
predomină cele de tipul illit.
Profilul, proprietăţi. Profilul pelosolurilor este constituit din următoarele
orizonturi: Ao-Abz-Bzw-BzGr.
Orizontul Ao are o grosime de 15-30 cm, textura luto-argiloasă sau argilo-
lutoasă, culoare brun-cenuşie închisă în stare umedă şi brun-cenuşie în stare
uscată, structură poliedrică angulară mică şi mijlocie; acest orizont este străbătut
de o reţea deasă şi rădăcini; în sezonul uscat se formează crăpături până la 1-2
cm lărgime.
Orizontul ABz are o grosime de 15-20 cm, textura luto-argiloasă sau argilo-
lutoasă, culoare brun cenuşie închisă în stare umedă şi brună cenuşie în stare
uscată, structura poliedrică angulară mare şi mijlocie bine dezvoltată separaţii
ferimanganice şi bobovine mici; aspect compact, în sezonul uscat apar crăpături
până la 1-2 cm lărgime.
Orizontul Bzw apare la adâncimea de 30-50 cm şi se continuă la peste 100 cm
adâncime; se încadrează în grupa claselor texturale fine (luto-argiloasă sau
argilolutoasă), culoarea este brună închisă, structura poliedrică mare sau masivă.

167
Acest orizont este foarte dens şi compact; în sezonul uscat se formează crăpături
până la 1-2 cm lărgime. Prezintă bobovine feri-manganice.
Orizontul BzGr are o textură luto-argiloasă sau argilo-lutoasă, structura masivă,
culoarea cenuşiu oliv, conţine concreţiuni calcaroase gălbui, bobovine mari şi
este lipsit de rădăcini.
Orizonturile pedogenetice sunt dense şi compacte cu aeraţie deficitară şi
permeabilitate scăzută pentru apă şi aer; fisurarea profundă în sezonul uscat
înlesneşte circulaţia preferenţială a apei şi determină o umezire neuniformă din
exterior spre interiorul agregatelor structurale.
Pelosolurile opun o rezistenţă mare la lucrările solului (soluri grele).
Pelosolurile sunt soluri grele şi reci întrucât opun rezistenţă mare la lucrările
solului şi se încălzesc greu din cauza conţinutului mare de apă reţinută.
Reacţia solului variază de la slab acidă (pH5,8-6,8) până la slab alcalină (pH =
7,2-8,4); valori mai mari ale pH-ului (7,5-8,4) se înregistrează în orizonturile
care conţin carbonat de calciu. Capacitatea de schimb cationic este mare (26-35
me/100 g sol) sau foarte mare datorită conţinutului mare de fracţiuni
granulometrice de argilă şi humus. Textura fină şi aeraţia slabă favorizează
acumularea şi menţinerea unui conţinut relativ mare de humus (3-5%).
Subtipuri. Pelosolurile includ următoarele subtipuri: tipic (Ao-ABz-Bzw-BzG),
brunic (culoarea orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2),
argic (Ao-ABz-Btzw-BzG), gleic (pelosol cu proprietăţi gleice între 50 şi 100
cm), stagnic (pelosol cu proprietăţi hipo-stagnice în primii 100 cm sau între 50
şi 200 cm).
Fertilitate. Pelosolurile se încadrează în clasele a IlI-a sau a IV-a de pretabilitate
pentru arabil şi în clasele III-V de pretabilitate silvică. Arboretele care se
dezvoltă pe aceste soluri sunt constituite din speciile de stejar, gorun, brad
Pelosolurile sunt utilizate şi ca fâneaţă sau ca arabil fiind cultivate cu
cereale şi plante furajere (lucerna, trifoi în amestec cu graminee).

Vertosolurile (VS)
Vertosolurile sunt soluri care în Sistemul Român de Clasificare a Solurilor
(SRCS-1980) erau denumite „vertisoluri". Ele au mai fost cunoscute şi sub alte
denumiri cum ar fi „cernoziomuri argiloase" (Murgoci, 1927 citat de Seceleanu,
2003), „microcomplexul de Piscupia" (Popovăţ şi Spirescu, 1948 citaţi de
Seceleanu, 2003), „soluri zlotoase" (denumire populară în Moldova, preluată de
Bucur în 1965), „morogan" (denumire populară din Câmpia subcolinară Mizil-
Stîlpu, preluată de Florea, 1957), "smolniţe".
Vertosolurile se definesc printr-un orizont vertic a cărei limită superioară este
suprafaţa solului sau adâncimea la care se execută arăturile, orizont ce se
continuă până la adâncimea de cel puţin 100 cm. În partea superioară şi mijlocie
a profilului (0-10 cm) conţinutul de argilă predominant smectitică este mai mare
de 30%.

168
Aceste soluri apar dispersat pe suprafeţe mai mari în partea nordică a Câmpiei
Române dintre Olt şi Argeş în Podişul Getic, Câmpia şi Dealurile Banatului,
Câmpia Moldovei. Vertosolurile sunt considerate soluri intrazonale relicte
(Seceleanu, 2003, citat de Filipov, 2005) fiind răspândite în regiuni de dealuri,
piemonturi, câmpii, depresiuni, la altitudini cuprinse între 100-600 m.
Climatul se caracterizează prin precipitaţii cu suma anuală cuprinsă între 530 şi
900 mm şi valori ale temperaturii medii anuale care variază de la 6-70 la 9-10°C.
Condiţia climatică determinantă formării vertisosolurilor este alternanţa
perioadelor umede ce favorizează gonflarea argilei cu cele uscate când se
formează crăpături largi cu adâncimi care depăşesc 100 cm.
Vegetaţia sub influenţa căreia s-au format iniţial vertosolurile a fost o vegetaţie
higrofilă, humificarea şi mineralizarea materiei organice producându-se în
perioade succesive umede şi uscate. Ulterior pe vertosoluri s-a instalat vegetaţia
ierboasă specifică stepei şi/sau de pădure (gârniţă -Quercus frainetto) în zona de
silvostepă. in prezent vegetaţia naturală a fost înlocuită cu vegetaţia cultivată în
urma schimbării categoriei de folosinţă, păşune sau pădure, cu cea de arabil.
Materialul parental are o textură fină, conţine peste 30% argilă (frecvent
peste 45%) predominant gonflantă care îşi măreşte foarte mult volumul prin
umezire.
Procesele de solificare definitorii formării vertosolurilor sunt bioacumularea,
automulcirea (self-mulcing) şi contracţia-gonflarea asociate cu procese de
vertisolaj.
Acumularea humusului are loc până la adâncimea de 100-130 cm; humusul se
combină cu mineralele argiloase şi oxizii de fier formând compuşi organo-
minerali care imprimă solului un colorit negru-cenuşiu cu reflexe metalice.
În partea superioară a solului pe o grosimea de 5 (10) cm se formează un strat
afânat de mulci constituit din agregate structurale poliedrice angulare dure; acest
proces denumit automulcire are loc în urma umezirii şi uscării repetate a
solului, procese care au loc cu frecvenţe şi amplitudini mai mari decât în
orizonturile subiacente.
Conţinutul mare de minerale argiloase cu reţea extensibilă pe fondul alternanţei
anotimpurilor uscate cu cele umede determină procese de contracţie-gonflare. În
sezonul cu deficit de umiditate are loc contracţia cu formare de fisuri şi crăpături
care avansează până la adâncimea de 100-120 cm, în funcţie de durată perioadei
secetoase din sezonul uscat. Ulterior agregatele structurale din stratul de mulci
sunt antrenate şi depuse la baza crăpăturilor în sezonul umed apa provenită din
fronturile pluviale determină o umezire relativ uniformă a stratului de mulci sau
a stratului arat; ulterior apa pătrunde prin reţeaua de crăpături şi fisuri
determinând umezirea atât a solului depus la baza acestora cât şi a agregatelor
structurale din cadrul acestei reţele.
In masa solului umezită şi supraumezită au loc procese de gonflare care
determină - în prima fază - închiderea fisurilor. Umezirea neuniformă determină
intensităţi şi orientări diferite a presiunilor generate de gonflare. Presiunea foarte

169
puternică exercitată în urma gonflării argilei determină alunecarea agregatelor
structurale - unele peste altele - rezultând suprafeţe de alunecare lustruite şi
oblice cu înclinare de 10-60° faţă de planul vertical.
Acest proces, determinat de umezirea şi gonflarea solului şi de alunecarea
agregatelor structurale, poartă denumire de „vertisolaj". Vertisolajul are ca
rezultat formarea structurii sfenoidale cu feţe oblice şi a microrelicfului
caracteristic de „gilgai" sau de „coşcove".
Profil, proprietăţi. Profilul vertosolului tipic este constituit din orizonturile Ay-
By-C.
Orizontul A vertic (Ay) are grosimi de 15-40 cm, culoare neagră-cenuşie cu
reflexe de „spărtură de oţel" chiar la conţinuturi mici de humus (Florea, 2003),
textura fină, structură poliedrică angulară în partea superioară a orizontului (0-5
cm) şi bulgăroasă în adâncime.
Orizontul B vertic (By) este cuprins între adâncimile de 30 (40 cm) şi peste 100
cm, are culoare brună închisă, textură fină, structură sfenoidală cu oglinzi de
alunecare oblice (10-60°) şi conţine concretiuni ferimanganice.
Orizontul C apare ia adâncimi de peste 100 cm şi are culoare brună gălbuie cu
pete roşcate sau ruginii, textură fină şi structură masivă.
Vertosolurile tipice au o „morfologie dinamică".
Textura vertosolurilor este fină, lutoargiloasă, frecvent argilolutoasă (conţinut de
argilă mai mare de 45%). Aceste soluri sunt compacte, valoarea densităţii
aparente este variabilă, în funcţie de mărimea fisurilor formate. Mărimea
capacităţii de apă in câmp este apropiată de capacitatea totală şi variază, la
acelaşi sol, în funcţie de umiditatea iniţială şi de mărimea fisurilor existente.
Rezerva de apă accesibilă plantelor la nivelul coeficientului de ofilire depăşeşte
20 şi chiar 25%.
Vertosolurile sunt soluri grele şi reci şi opun rezistenţă mare la lucrări. Ele
menţin numai pentru un foarte scurt timp umiditatea optimă efectuării lucrărilor
solului; de aceea vertosolurile au fost denumite soluri de minut, de cinci minute
sau de ora 12. Aceste însuşiri încadrează vertosolurile în clasa de lucrabilitate
extrem de redusă.
Conţinutul de humus scade lent de la 2,6-4,5% în orizontul Ay, la 1-1,8% în
orizontul By. Reacţia vertosolurilor este slab acidă sau neutră (pH = 6-7),
capacitatea de schimb cationic variază între 30-40 me/100 g sol, gradul de
saturaţie în baze fiind de 75-90%.
Subtipuri. Vertosolurile includ următoarele subtipuri: tipic, brunic (culoarea
orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2), stagnic (vertosol cu
proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau între 50 şi 200 cm), gleic (vertosol
cu proprietăţi gleice între 50 şi 100 cm), salinic (vertosol cu orizont hiposalic în
primii 100 cm sau orizont salic între 50 şi 100 cm), sodic (vertosol cu orizont
hiposodic în primii 100 cm sau orizont natric între 50 şi 100 cm).

170
Fertilitate.Unele însuşiri ale acestor soluri constituie factori limitativi ai
fertilităţii cum ar fi: textura fină, porozitatea de aeraţie foarte mică, rezistenţa
foarte mare la arat şi la penetrare.
Ameliorarea regimului aerohidric al vertisolurilor se poate realiza: prin arături
adânci; afânare adâncă; încorporarea de îngrăşăminte organice semidescompuse
sau de resturi vegetale (paie, coceni tocaţi); modelarea în benzi cu coame. Dintre
lucrările hidroameliorative se recomandă canalele de desecare asociate cu
drenuri subterane absorbante cu primul filtrant înalt, în special pentru zonele
depresionare.
Vertosolurile tipice au favorabilitate mijlocie pentru păşuni, cereale,
floarea soarelui, pomi, legume (Seceleanu, 2003). Rezultate bune sunt obţinute
în cultivarea usturoiului şi a cepei (formarea prin automulcire a stratului afânat
pe adâncimea de 0-10 cm uşurează recoltarea acestora).

CLASA ANDISOLURI (AND)


Această clasă, nou introdusă în Sistemul Român de Taxonomic a Solurilor
(2003), se caracterizează prin prezenţa orizontului andic în profil în lipsa
orizontului spodic. Din această clasă face parte un singur tip de sol, andosolul.

Andosolul (AN)
Andosolurile sunt definite morfologic prin: prezenţa orizontului A (Au, Ao, Am)
urmat de un orizont intermediar A/C, A/R, Bv la care se asociază proprietăţi
andice pe cel puţin 30 de cm grosime, începând din primii 25 cm ai profilului.
Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice, sau dacă ele există sunt
prea slab exprimate. Pot avea un orizont O sau T.
Andosolurile se întâlnesc la altitudini cuprinse între 1000-1800 m în munţii
vulcanici din Carpaţii Orientali (Munţii Gutâi, Căliman, Gurghiu, Harghita,
Ţibleş), şi în masivul Vlădeasa din munţii Apuseni. Ele se mai formează şi în
alte zone montane unde stratul litologic de suprafaţă este alcătuit din tufuri
vulcanice sau alte roci eruptive cu un conţinut ridicat de minerale care se
alterează uşor.
Clima unde se găsesc răspândite aceste soluri este foarte umedă şi rece cu
precipitaţii medii anuale cuprinse între 800-1200 mm, cu temperaturi medii care
oscilează între 3-8°C. Regimul hidric este percolativ repetat, iar indicele de
ariditate este mai mare de 75.
Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de fag, amestec de fag cu molid, iar
în etajul subalpin ele s-au format sub o vegetaţie de Vacci-nium myrtillus (afin),
Juniperus sibirica (ienupăr) şi o vegetaţie de pajişti.
Materialul parental caracteristic acestor soluri provine din alterarea mineralelor
primare din rocile vulcanice mai ales piroclastice (blocuri, piatră ponce, tufuri şi
cenuşă vulcanică) dar şi efuzive (dacite, riolite, andezite ş.a).

171
Relieful este puternic fragmentat fiind cel specific zonei montane, respectiv
culmi, versanţi cu diferite înclinări şi expoziţii, platforme înalte etc. Drenajul
extern este bun ceea ce determină intensificarea proceselor de eroziune hidrică
mai ales pe terenurile unde pădurile au fost defrişate.
Profilului, proprietăţi . Andosolul tipic are următorul profil: Au-A/C-C sau
Au-A/R-R.
Orizontul Au are grosimi de 20-30 cm de culoare neagră cu crome şi valori mai
mici de 2 la materialul în stare umedă, brun cenuşiu închis 10Y 4/2 în stare
uscată. Structura este slab dezvoltată grăunţoasă sau poliedrică subangulară,
textură lutoasă, friabil.
Orizontul A/C sau A/R cu o grosime de 20-30 cm, are cel puţin în partea
superioară culori cu valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă.
Separarea între orizonturi se face după structura poliedrică subangulară şi
prezenţa scheletului în masa solului.
Orizontul C sau R apare la peste 50-60 cm fiind alcătuit din material degradat
provenit din roci vulcanice andezite, bazalte, tufuri cenuşi vulcanice.

Schiţa profilului unui andosol

172
Textura este nediferenţiată pe profil, structura este grăunţoasă în orizontul Au şi
poliedric subangulară, slab dezvoltată în orizontul Bv.
Porozitatea mare, specifică pentru acest sol, este asociată cu densitate aparentă
cu valori foarte scăzute cuprinse între 0,45 şi 1,06 g/cm3. Capacitatea de
reţinere a apei utile este mare şi permeabilitate foarte bună.
Sunt soluri bogate în humus brut cu valori cuprinse între 5-27%, reacţia solului
este puternic acidă, cu un pH între 3,9 şi 5,4.
Gradul de saturaţie în baze este scăzut în Au cu o tendinţă uşoară de creştere
spre baza profilului (20-35%).
Sunt slab aprovizionate cu elemente nutritive şi au activitate microbiologică
redusă.
Subtipuri: distric (di): Au-A/C-C sau R; cambie (cb): Au-Bv-C; litic (li): Au-
A/R-R. Intre 20 şi 50 cm; eutric (eu): (cu proprietăţi eutrice în orizontul A);
umbric (um): prezintă orizont umbric (Au); molie (mo): prezintă orizont molie
(Am); scheletic (qq): cu peste 75% schelet; histic (tb): cu orizont O sau T de 20-
50 cm grosime.
Fertilitate. In general, andosolurile sunt apreciate ca soluri fertile pentru
arboretele de molid şi mai puţin fertile pentru cele de fag. Productivitatea
pajiştilor pe aceste soluri poate fi îmbunătăţită prin aplicarea de amendamente
calcaroase şi îngrăşăminte minerale.
Se impune protejarea lor de fenomenele de eroziune hidrică de suprafaţă şi
adâncime prin aplicarea unor măsuri de prevenire şi combatere a degradării
solului în urma defrişării pădurilor.

CLASA HIDRISOLURILOR (HID)

Această clasă cuprinde soluri cu proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense
(W) ,începând din primii 50 cm asociate altor orizonturi, fără să aibă proprietăţi
salsodice intense (Sa, na) în primii 50 cm, sau pot fi soluri cu orizont A limnic şi
histic (T) submers. S-au format prin urmare sub influenţa unui exces de apă.
Cuprinde tipurile de sol denumite: stagnosol, gleiosol şi limnosol.

Stagnosolurile (SG)
Aceste soluri mai sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri pseudogleice
Se definesc printr-un orizont diagnostic stagnogleic cu limita superioară
până la 50 cm adâncime, grefat pe orizontulA şi/sau E şi B. Sunt soluri
dispersate într-un spaţiu geografic larg (de la stepă până la arealul pădurilor), pe
terenurile cu exces de apă provenită din pânza freatică, nesalinizată sau slab
salinizată, dar bogată în CaCO3 şi aflată la suprafaţă sau aproape de suprafaţa
solului, până la 1-1,5 m. se întâlnesc pe suprafeţe restrânse pe platourile şi
terasele dealurilor şi podişurilor (Piemontul Getic, Piemonturile vestice, Podişul
Someşan, Podişul Sucevei ), precum şi pe terenuri plane sau uşor înclinate ale
depresiunilor intracarpatice, pericarpatice şi subcarpatice( Braşov, Făgăraş,

173
Haţeg, Zarand, Baia mare, Rădăuţi). În aceste condiţii, în formarea solului au loc
procese specifice de stagnogleizare (reducere a compuşilor de fer şi mangan),
urmată de mobilizare şi redistribuire. Compuşii respectivi precipită şi se depun,
iar redistribuirea are loc în urma alternanţei perioadelor cu exces de umiditate
stagnantă cu perioadele cu deficit de apă.
Profil, proprietăţi. Stagnosolurile prezintă următoarea morfologie: Aow-
ABW-BvW-C.
Orizontul Aow are o grosime de 20-30 cm, culoare brun cenuşie, sau
cenuşie închis, structură poliedrică angulară, slab dezvoltată, neoformaţiuni
ferimanganice fine;
ABW are o grosime de 10-20 cm, culoare cenuşie-oliv cu pete cenuşiu-
verzui şi/sau brune –gălbui sau brune, structură poliedrică subangulară. Prezintă
neoformaţiuni de fer şi mangan, (pelicule, concreţiuni).
Orizontul BvW are grosimea de 50-90 cm, culoare cenuşie verzuie, pete de
culoare brună sau brun roşcată, structură poliedrică angulară mare şi foarte
mare, neoformaţiuni mangano-ferice.
Orizontul C apare la adâncimi mai mari de 120 cm, are culoare cenuşie cu
pete brun-gălbui, nestructurat, cu separaţii ferimanganice.
Sunt soluri reci cu textură fină, permeabilitate redusă pentru apă şi aer.
Conţinutul de humus este redus (2-4%), pH –ul are valori cuprinse între 5,2 şi
6,4, grad de saturaţie în baze 50-80%.
Subtipuri : tipic, luvic, albic, gleic, vertic, planic, histic.
Fertilitate . Pretabilitate slabă pentru fâneţe, dau producţii mici şi de
calitate slabă. Pot fi folosite ca păşune cu condiţia evitării păşunatului în
perioadele umede.

Gleiosolurile (GS)
Gleiosolurile sunt soluri freatic hidromorfe ce se definesc printr-un orizont O
şi/sau A (moIic-Am, ocric-Ao, umbric-Au) şi prin proprietăţi gleice (orizont Gr)
care apar în partea superioară a profilului începând cu adâncimea de 0-50 cm.
Aceste proprietăţi (gleice-orizont Gr) apar în profilul solului atunci când acesta
este complet saturat cu apă freatică o perioadă lungă de timp; saturarea,
determină procese de reducere şi de segregare a fierului dând un colorit specific.
În România gleiosolurile ocupă suprafeţe restrânse dispersate în mai toate
zonele geografice.
Gleiosolurile sunt răspândite insular sau în fâşii în sectoarele joase cu drenaj
deficitar ale Câmpiei de Vest (C. Timişului, C. Aradului, C. Someşului), în zone
de subsidenţă din Câmpia Română (Râmnic-Buzău-Ploieşti, C. Băileşti), în
sectoarele de versant cu izvoare şi alunecări, în porţiunile slab drenate ale
luncilor şi teraselor inferioare ce străbat câmpiile şi regiunile deluroase. Aceste
soluri apar şi în arealele mai răcoroase ale depresiunilor mtramontane şi
premontane (Depresiunile Borsec, Braşov, Gheorghieni, Făgăraş, Sibiu, Beiuş,
Baia Mare, Oaş, Zarand).

174
Gleiosolurile s-au format în zone climatice dintre cele mai diferite: de la cele cu
bilanţ hidrocliamtic mediu anual deficitar până la cele cu bilanţ hidroclimatic
excedentar. Zona cu bilanţul hidric deficitar este caracterizată prin valori ale
temperaturii medii anuale de 8-11°C, precipitaţii medii anuale care însumează
400-700 mm şi indicele de ariditate anual cu valoare mai mică de 28. In aceste
condiţii regimul hidric capătă caracter exudativ: prin evapotranspiraţie se pierde
din sol o mare cantitate de apă provenită din precipitaţii (deficitul de umiditate
fiind completat pe seama apelor freatice), iar în perioadele calde şi secetoase ale
anului curentul ascendent de apă determină depunerea şi acumularea sărurilor
uşor solubile în zona franjei capilare.
Supraumezirea gleiosolurilor se datorează nu atât excedentului de umiditate
climatică cât, mai ales unor cauze locale de ordin geomorfologic, litologic şi
hidrogeologic care permit acumularea şi menţinerea în sol a excesului de apă.
Vegetaţia naturală de fâneaţă sau fâneaţă mlaştină este alcătuită din specii de
ierburi abundente ca: Alopecurus sp. (coada vulpii), Agrostis sp. (iarba
câmpului), Typha sp. (papura), Juncus sp. (pipirigul), Carex sp. (rogozul).
Relieful zonelor de răspândire a gleiosolurilor este reprezentat de lunci, terase,
arii joase şi microdepresiuni în care apa freatică este cantonată la adâncime mică
(1-2 m) şi determină supraumezirea părţii superioare a solului.
Materialul parental al gleiosolurilor este predominant de origine fluviatilă sau
fluvio-lacustră şi are o textură fină sau mijlocie-fină.
Factorul determinant al formării gleiosolurilor îl constituie apa freatică situată la
mică adâncime (1-2 m) unde provoacă supraumezirea solului şi prin aceasta
favorizează manifestarea proceselor de gleizare.
Nivelul apei freatice şi persistenţa ei în rolul de supraumezire sunt influenţate de
creşterile naturale (precipitaţii, inundaţii) şi de realizarea amenajărilor antropice
(lacuri de acumulare, îndiguiri, baraje etc.)
În zonele mai calde din stepă şi silvostepă prezenţa în apele freatice a
biocarbonatului de calciu asociat frecvent cu săruri uşor solubile determină
acumularea de carbonaţi de calciu şi salinizarea părţii superioare a
gleiosolurilor; în zonele mai umede apa freatică este slab mineralizată şi are un
conţinut mai mic de carbonat de calciu astfel că nu determină acumulare de
carbonaţi sau salinizare.
Profilul, proprietăţi. Profilul gleiosolurilor prezintă următoarea succesiune a
orizonturilor pedogenetice: A-AGo-Gr.
Orizontul A (Am, Ao, Au) are grosimea de 15-50 cm, culoare neagră, brun
închisă, brun cenuşie sau cenuşie, textură nisipo-lutoasă, luto-nisi-poasă, lutoasă
sau, deseori, luto-argiloasă ori argiloasă-în funcţie de alcătuirea granulometrică
a materialului parental, structură granulară, poliedrică angulară sau poliedrică
subangulară şi frecvente pete ferimanganice mai slab evidenţiate în orizontul de
tip Am datorită acţiunii coloid-pro-tectoare a humusului.
Orizontul AGo are grosime de 15-30 cm, culoare cenuşie-brun închisă cu pete
vineţii, brune-ruginii sau ruginii-gălbui, textură variată în funcţie subtipuri.

175
Caracteristicile morfologice şi chimice ale orizontului A sunt criterii de
împărţire a gleiosolurilor (GS) în diferite subtipuri cum ar fi:
GS calcarice - cu carbonat de calciu conţinut în primii 20 cm (GS
proxicalcarice) sau pe adâncimea de 20-50 cm (GS epicalcarice); GS eutrice - cu
proprietăţi eutrice în orizontul A; GS districe - cu proprietăţi districe în orizontul
A; GS molice - cu orizont A molic (Am); GS cernice - cu orizont A molic (Am)
şi orizont subiacent intermediar de culoare închisă de orizont Ara; GS umbric -
cu orizont A umbric (Au).
Subtipuri: cambic (gleiosol cu orizont Bv), psamic (gleiosol cu textura grosieră
cel puţin în primii 50 cm), pelic (gleiosol cu textură foarte fină cel puţin în
primii 50 cm), aluvic (gleiosol format pe materiale fluvice, histic (gleiosol cu
orizont T de la suprafaţă cu grosimea de 20-50 cm), şi tionic (gleiosol cu orizont
sulfu-ratic în primii 125 cm).
Fertilitate. Regimul aerohidric defectuos al gleiosolurilor nu permite
valorificarea fertilităţii potenţiale ridicate a acestor soluri , ele fiind folosite doar
ca fâneaţă.
Ameliorarea acestor soluri se poate realiza prin:
> lucrări de desecare asociate uneori cu lucrări de drenaj subteran;
> arătură adâncă;
> afânarea adâncă orientată perpendicular pe liniile de drenuri;
administrarea amendamentelor calcaroase pe gleiosolurile moderat şi puternic
acide;
> administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale.
Administrarea îngrăşămintelor şi amendamentelor se va face cu unele precauţii
pentru a evita riscul apariţiei carenţelor de bor şi zinc ori a excesului de aluminiu
şi mangan pentru plante. Dacă sunt ameliorate, gleiosolurile pot fi totuşi
cultivate cu cereale, legume şi unele plante furajere dar sunt contraindicate
pentru vii şi livezi.

LIMNOSOLURILE (LM)
În Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS-2003) a fost lărgită
noţiunea de sol care include şi solurile subacvatice submerse formate pe fundul
rezervoarelor de apă: bălţi, lacuri şi lagune. Denumirea de limnosoluri dată
acestor soluri provine de la limnus care în limba latină înseamnă mâl, mlaştină
(Muntenu 1984, citat de Filipov, 2005).
Adâncimea limită de formare a limnosolurilor este aproximativ egală cu
adâncimea de transparenţă a apei sau adâncimea de pătrundere a luminii (2-3 m
în lacurile de câmpie şi colinare; 9-10 m în lacurile din regiunile montane).
Limnosolurile se definesc printr-un orizont diagnostic A limnic sau orizont histic
sau turbos submers, urmate de un orizont Gr.
Limnosolurile sunt răspândite pe fundul lacurilor, bălţilor şi lagunelor. In
lacurile adânci limnosolurile se formează numai în zonele marginale unde
adâncimea mai mică permite dezvoltarea vegetaţiei acvatice.

176
Materialul parental este alcătuit din depozite de mâl sau nămol. In rezervoarele
de apă (bălţi, lacuri, lagune) procesul de sedimentogeneză sau de geogeneză
constă în depunerea suspensiilor sau precipitatelor minerale sau organice. Prin
acest proces se realizează reînnoirea materialului parental concomitent cu
acumularea materialului organic şi a compuşilor minerali precipitaţi.
Stratul continuu de apă care acoperă permanent limnosolurile micşorează
amplitudinea variaţiilor de temperatură; în sezonul rece valorile de temperatură
din sol sunt pozitive deoarece îngheţul se produce numai într-un strat subţire de
apă de la suprafaţa rezervorului natural (baltă, lac, lagună).
Vegetaţia acvatică este reprezentată de stuf (Phragmites communis), brădiş
(Ceratophyllum demersum, Myriophyllum spicatum, Myriophyllum
verticillatum), sârmuliţa (Vallisneria spiralis) etc.
Formarea limnosolurilor (Munteanu, 1984, citat de Filipov, 2005) are loc prin:
> acumularea materiei organice alohtone cât şi a celei autohtone provenită din
vegetaţia şi fauna acvatică;
> formarea şi acumularea sulfurilor feroase (FeS2) prin reducerea sulfaţilor de
către bacteriile sulfo-reducătoare până la H2S şi sulf elementar; fierul liber sau
cel aflat sub formă de ioni în prezenţa sulfurilor, este convertit, după un timp, în
pirită.
> formarea mâlului calcaros în urma micşorării concentraţiei de CO2 care este
folosit de plante în procesul de fotosinteză; formarea CaCO3 are loc astfel:
Ca2++2HCO3- ↔ CaCO3+CO2+H2O
> formarea acumulărilor de fier are loc în soluţii bogate în compuşi humici
prin separare ca hidrogel sau carbonat sub acţiune CO2 sau O2;
> formarea de CO2 şi CH4 (metan) ca rezultat al activităţii de transformare a
materiei organice în condiţii anaerobe; aceste gaze se degajă în atmosferă.
Profil, proprietăţi . Limnosolul este constituit din orizontul A limnic sau
orizont turbos cu grosimea mai mică de 50 cm urmate de orizontul Gr.
Orizontul Al are grosimea de 40-100 cm; culoare cenuşie închisă (5Y 3-5/1),
brună cenuşie închisă (2,5Y 4-5/2) sau chiar neagră ori albăstruie închisă (N2-3,
5Y 2,5/1, 5B4/1); în contact cu aerul se schimbă în brun cenuşiu, cenuşiu oliv
sau oliv (5Y 6-7/2,5 sau Y 5/6-3/4); stratificare evidentă şi lipsa structurii;
consistenţă foarte moale cu aspect de nămol sau gel; umiditatea 100-400%,
densitatea mai mică de 0,6g/cm3; materie organică 2-50%, carbonatul de calciu
2-80% g/g;
Orizontul Gr are culoare cenuşie verzuie, cenuşie albăstruie (5GY-5B) care în
contact cu aerul se schimbă în cenuşiu slab verzui, cenuşiu oliv sau oliv (5Y-GY
1-2/2-5; valorile Eh de -100 -f -600 mv).

177
Secţiune transversală în bazine lacustre, succesiune de soluri
(după Munteanu, 1984)

Limnosolurile au texturi diferite în funcţie de compoziţia granulometrică a


materialului sedimentat. Densitatea aparentă are valori foarte mici de circa 0,3-
0,6 g/cm3.
În mod frecvent reacţia limnosolurilor este slab alcalină datorită prezenţei
carbonatului de calciu.
După secarea lacurilor, limnosolurile evoluează spre gleiosoluri sau aluviosoluri,
timp în care au loc procese de maturare care constau în pierdere ireversibilă a
apei de „îmbibare", micşorarea volumului cu formarea de crăpături mari,
schimbarea culorii în gălbui sau brun adesea cu pete ruginii, mineralizarea unei
cantităţi mari de materie organică (Florea, 2004).
Subtipuri. Limnosolul cuprinde următoarele subtipuri: distric (cu proprietăţi
districe în orizontul Al), eutric (proprietăţi eutrice în orizontul Al), calcaric
(carbonat de calciu conţinut în primii 20 cm sau pe adâncimea de 20-50 cm),
psamic (textura grosieră cel puţin în primii 50 cm), salinic (orizont hiposalic în
primii 100 cm sau cu orizont salic între 50 şi 100 cm), histic (orizont turbos de
la suprafaţă cu grosimea de 20-50 cm) şi tionic (gleiosol cu orizont sulfuratic în
primii 125 cm).
Fertilitate. Limnosolul, în cadrul ecosistemului acvatic, îndeplineşte
următoarele funcţii (Munteanu,1984):

178
> suport şi mediu de creştere a vegetaţiei acvatice;
> habitat pentru fauna acvatică;
> stocarea şi imobilizarea metalelor grele;
> filtru de protecţie împotriva poluării apelor freatice. Limnosolurile reprezintă
o sursă de elemente nutritive pentru vegetaţia acvatică şi indirect pentru
piscicultură.

CLASA SALSODISOLURILOR (HALOMORFE)

Această clasă cuprinde solurile care au ca diagnostic un orizont sa (salic)


sau na (natric) în partea superioară, primii 50 cm. Aceste orizonturi sunt
asociate orizonturilor principale A (molic sau ocric) sau B cambic sau argic
natric( Bv, Btna). Cuprinde tipurile: solonceac şi soloneţ.

Solonceacurile
Sunt soluri cu orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) şi orizont intermediar
în care se asociază orizontul salic (sa), în primii 50 cm. Pot avea orizont calcic,
cambic, vertic, natric, hiponatric şi proprietăţi gleice în primii 100 cm.
În unele cazuri, prezenţa sărurilor solubile se datorează materialelor
parentale reprezentate prin sedimente salifere (marnoase, argiloase, lutoase,
nisipoase) sau chiar depozite de sare.
Alteori sărurile solubile provin din apele mării, din lagune sau lacuri sărate,
prin revărsare sau infiltrare. Cea mai mare parte a solonceacurilor din ţara
noastră s-au format sub influenţa pânzelor freatice aflate la adâncime critică (1-3
m) , bogate în săruri solubile (peste 0,5 – 3 g/l), cazuri în care apa freatică urcă
prin capilaritate până la suprafaţă unde se evaporă, iar sărurile se depun.
Acumularea de săruri solubile poate avea loc şi datorită exploatării neraţionale a
unor terenuri agricole (fenomen denumit sărăturare sau salinizare secundară),
ca de exemplu: irigarea unor soluri nesărăturate cu ape mineralizate, irigarea
neraţională a terenurilor cu pânze freatice mineralizate şi aflate la adâncime
subcritică etc.
Sunt răspândite în Câmpia Română de nord-est, în unele zone din
Subcarpaţi, în Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, în luncile râurilor Prut, Jijia,
Bahlui, Bârlad, în zona litoralului Mării Negre, în partea vestică a Deltei
Dunării, în microdepresiunile din Lunca Dunării, în preajma lacurilor Babadag,
Goloviţa, Smeica, Techirghiol.
Vegetaţia naturală caracteristică acestor soluri este reprezentată de plante
halofite precum: Salicornia herbacea, Sueda maritima, Arthemisia salina,
Camphorosma ovata.
Profil, proprietăţi. Solonceacurile tipice au profilul de sol cu orizonturile
Aosa-ACsc -Csc, Aosa-AGosc; Aosc-Aosa-AGosc -C sau Ao-Aosc-Aosa,
Agosc.

179
Orizontul Aosa (uneori precedat de Aosc), are o culoare brun cenuşie şi
este gros de 10-20 cm (orizontul sa are minimum 10 cm şi este situat în primii
20 cm), este un orizont de acumulare slabă a humusului şi puternică a sărurilor
solubile (peste 1-1,5%).
Orizontul AGosc are grosimea de 10-15 cm, culoare cenuşie închisă, în
stare umedă, cu pete roşiatice asociate cu pete cenuşii deschise, slab structurat,
cu acumulări de săruri solubile şi carbonat de calciu.
Orizontul Gosc are grosimi variabile, culoare brun-cenuşie închisă şi brun
cenuşie foarte închisă, alternând cu pete gălbui roşcate şi pete cenuşii, cu
structură masivă, acumulări de săruri uşor solubile, sub formă de eflorescenţe,
vinişoare,cristale, etc.
Textura solurilor este de la grosieră la fină, nediferenţiată pe profil sau
există textură contrastantă (în cazul depozitelor aluviale, neomogene). Sunt
nestructurate sau au agregate grăunţoase nestabile (prin umezire solul devine
mocirlos); cu regim aerohidric defectuos; sărace in humus (1-2%) dar bogate în
săruri solubile de sodiu (peste 1% dacă salinizarea este cu cloruri şi peste 1,5%
dacă salinizarea este cu sulfaţi); V=100%, pH= 8,3-8,5; slab aprovizionate cu
substanţe nutritive şi puţin active biologic.
Fertilitate . Aceste soluri, neameliorate, nu pot fi folosite în cultura
plantelor. În condiţii naturale sunt ocupate de o vegetaţie rară, cu plante
specifice de sărătură. Ameliorarea lor se poate face prin aplicarea unui complex
de măsuri speciale: irigări de spălare în vederea levigării în adâncime a sărurilor;
amendare cu gips, fosfogips cu scopul de a împiedica evoluţia spre soloneţuri;
coborârea nivelului freatic prin drenaje pentru a opri reurcarea sărurilor spre
suprafaţă (în cazul apelor freatice mineralizate la mică adâncime). Este necesară
aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea de plante tolerante la
salinitate.

Soloneţurile
Sunt soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat direct sau
după un orizont eluvial (El, Ea), de un orizont argic/natric (Btna), indiferent de
adâncime solurile pot avea un orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) urmat de
un orizont intermediar natric (na), de la suprafaţă sau în primii 50 cm ai solului.
Pot avea orizont calcic, orizont salic sub 50 cm adâncime şi proprietăţi gleice
din primii 100 cm.
Se întâlnesc împreună cu solonceacurile, dar numai pe terenurile afectate
alternativ de salinizare-desalinizare datorită apei freatice cu nivel oscilant sau
sunt asociate cu solonceacuri supuse desalinizării ca urmare a adâncirii nivelului
apelor freatice. Se formează pe lunci, pe forme de relief depresionare,
acumulative, cu drenaj defectuos. Condiţiile de climă în care apar aceste soluri
sunt caracterizate prin temperaturi medii anuale mai mari de 90 C, suma
precipitaţiilor anuale mai mică de 600 mm şi un bilanţ hidroclimatic moderat
deficitar şi foarte deficitar.

180
Vegetaţia specifică soloneţurilor este formată din specii ierboase care
tolerează alcalinitatea: Lepidium crasifolium, Statice gmeline, Arthemisia
maritima, dar şi din speciinehalofile.
Materialul parental este format din depozite aluviale cu diferite texturi sau
din marne salifere de vârste geologice diferite (Merlescu, 1982, citat de Filipov,
2005).
În aceste condiţii are loc un proces specific de alcalizare sau soloneţizare
care constă , în principal, din îmbogăţirea complexului adsorbtiv cu Na şi uneori
se formează şi Na2CO3 prin relaţii de tipul:

Ca Mg Ca Mg Na
K Ca K Na
Complex +4 NaCl = Complex +CaCl2+MgCl2
Na Mg Na Na
Ca Ca Ca Ca Na

Na2SO4 + CaCO3 = Na2CO3 + Ca+SO4

Datorită pătrunderii Na în cantitate mare în complex, adesea are loc


migrarea argilei şi formarea unui Btna, iar uneori şi separarea deasupra acestuia
a unui orizont El sau Ea.
Profil, proprietăţi. Soloneţurile tipice au profilul Ao-Btna-C sau CGo
(figura 9.7.) sau Ao-El-Btna-Cgo.
Orizontul Ao este de grosimi variabile (de la câţiva cm la peste 20cm),
cenuşiu deschis; Btna are o grosime de 30-80 cm, brun până la brun închis;
Orizontul El are grosimi de 2-25 cm, culoare brună-cenuşie, structură
lamelară, relativ afânat.
Orizontul CGo – dacă se află sub influenţa apelor freatice, fie direct
materialul parental C; neoformaţiuni de argilă (pelicule) în Btna, de oxizi
(inclusiv bobovine) mai ales deasupra lui Btna şi reziduale (pelicule cuarţoase
sau pudră de silice) în partea superioară. Apare la adâncimi de 40-80 cm.
Orizontul Btna începe de la o adâncime mică, proprietăţile solului sunt
determinate de caracteristicile cu totul negative ale acestui orizont: acumulare de
argilă migrată de sus, structură specifică, columnară, porozitate, permeabilitate,
consistenţă şi regim aerohidric nefavorabileplantelor cultivate, procent ridicat
de Na adsorbit (V 100%, Na >15% , până la 70-80% din T) şi uneori chiar
Na2CO3 liber şi reacţie puternic alcalină (pH > 8,5 – 9). Aprovizionarea cu
substanţe nutritive şi activitate biologică extrem de reduse, etc. În partea
superioară a orizontului Ao solul este sărăcit în argilă şi îmbogăţit rezidual în
particule grosiere cuarţoase, nestructurate sau cu structură grăunţoasă puţin
dezvoltată, slab aprovizionat cu humus (1-2%) şi substanţe nutritive, cu V ce
coboară până la cca-70%, Na adsorbit sub 5% din T, reacţie acidă (pH ≤ 6).
Fertilitate . Fertilitatea acestor soluri este extrem de redusă. În condiţii
naturale, sunt ocupate de pajişti de foarte slabă calitate (plante specifice de

181
alcalinitate). Pentru a fi cultivate cu plante agricole este necesară ameliorarea
acestor soluri.

CLASA HISTISOLURILOR (ORGANICE)

Histisolurile cuprind soluri alcătuite dominant din material organic de


descompunere în stratul de la suprafaţa solului. Sunt constituite din orizonturi
organice nmehidromorfe (orizont folic) sau hidromorfe(orizont turbos).
Conform SRTS –2003) sunt reprezentate de tipurile : histosol (TB) şi foliosol
(FB ).
Histosolurile (TB)
Sunt soluri care au ca diagnostic un orizont hidromorf (T- orizont organic
hidromorf histic sau turbos) cu o grosime de cel puţin 50 cm în primii 100 cm.
Orizontul este constituit din material sapric sau hemic.Se întâlnesc în
condiţii de mediu saturat cu apă şi vegetaţie specifică unui astfel de mediu
(muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile (figura 9.8.). În astfel de
condiţii are loc turbifierea resturilor organice. Datorită anaerobiozei, rămâne
nedescompusă sau incomplet descompusă şi prin acumulare de la an la an
rezultă straturi groase de turbă.
Sunt răspândite pe areale restrânse în depresiuni intracarpatice: Oaş,
Maramureş, Dorna, Bilbor, Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Braşov precum şi în
arealele mlăştinoase ale inor câmpii( Câmpia Leşului, Crişurilor, Timişului,
Ecedea) sau în lunci( Lunca Dunării, Oltului, Făgăraşului), lacuri, bălţi.
Profil, proprietăţi. Datorită adâncimii mari la care se află substratul mineral,
solurile turboase au profilul format doar dintr-un orizont cu o grosime de peste
50 cm până la câţiva metri. Aceste soluri nu au nici structură nici textură, ele
fiind caracterizate printr-o saturaţie cu apă şi aeraţie nulă sau foarte mică, sărace
în humus şi în substanţe nutritive; V% şi pH-ul variază in limite foarte largi în
funcţie de zonă, de chimismul apei, de natura vegetaţiei etc.
Fertilitate. Au o fertilitate foarte scăzută şi sunt folosite natural pentru
obţinerea de furaje. Prin ameliorare pot fi utilizate în cultura plantelor (cartofi,
cânepă, porumb, floarea-soarelui, legume).
Măsurile recomandate pentru ameliorarea lor sunt desecarea sau drenarea,
lucrarea adâncă, aplicarea de îngrăşăminte (N,P,K) şi de amendamente
calcaroase (dacă au pH acid). Materialul turbos poate fi exploatat şi folosit în
diverse scopuri: combustibil local, prepararea de nămoluri terapeutice,
confecţionarea de ghivece nutritive, aşternut pentru vite, îngrăşăminte organice.

Foliosolurile (FS)
Faliosolurile sunt soluri organice constituite dintr-un orizont organic
nehidromorf sau orizont folie (O). Grosimea minimă a acestui orizont este de 50
cm sau de numai 20 cm dacă orizontul O este situat direct pe rocă (R).

182
Astfel de soluri se întâlnesc pe areale restrânse, în depresiuni situate în zone cu
climă răcoroasă şi umedă; formarea şi evoluţia lor este determinată de vegetaţia
forestieră reprezentată de păduri de conifere (brad, molid, pin). Aceste specii -
mai cu seamă molidul şi pinul - determină acidifierea solurilor organice şi
intensificarea alterării părţii minerale a orizonturilor subiacente; bradul are
acţiune acidifiantă mai redusă din cauza înrădăcinării mai profunde cât şi a
conţinutului mai mare de cationi bazici în materialul organic.
Astfel, orizonturile organice formate din litiera pădurilor de molid şi pin au o
aciditate mai mare comparativ cu cele care decurg din litiera pădurilor de brad.
Roca de solificare şi apa freatică nu influenţează evoluţia foliosolurilor decât
prin aceea că imprimă unele caracteristici chimice determinante asupra stării de
reacţie şi naturii complexului ionic din soluţia de alterare (Ianoş, 2004-citat de
Filipov, 2005).
Formarea acestor soluri are loc ca urmare a acumulărilor succesive de material
organic alcătuit predominant din frunze ale speciilor forestiere şi din alte
categorii de material acumulat prin intermediul apelor care antrenează,
transportă şi depun materialul organic în arealele depresionare cu caracter
acumulativ (Florea, 2004).
In urma descompunerii lente a materialului organic rezultă anumite cantităţi de
acizi fulvici solubili care imprimă solurilor o reacţie acidă şi inhibă dezvoltarea
bacteriilor de humificare a resturilor organice. Compuşii organici rezultaţi din
alterare sunt antrenaţi către partea minerală a orizonturilor subiacente de către
curentul descendent de apă care percolează solul organic. O parte din aceşti
compuşi pătrund în orizonturile minerale subiacente iar o altă parte se
acumulează deasupra acestora într-un strat cu grosimea de 5-15 cm.
Profil , proprirtăţi. Profilul folio-solurilor este constituit din următoarea
succesiune de orizonturi: Ol-Of-Oh-C sau R. Grosimea minimă a orizonturilor
organice (Ol, Of şi Oh) a foliosolurilor este de 50 cm.
Caracteristicile fizice şi chimice ale orizonturilor organice variază în funcţie de
tipul de vegetaţie (respectiv tipul de litieră: de molid şi pin ori de brad) şi de
condiţiile climatice care influenţează activitatea microorganismelor implicate în
procesul de alterare. Substanţele nutritive rezultate din alterarea materialului
organic şi antrenate către partea minerală a solului sunt refolosite în nutriţia
minerală a speciilor forestiere.
Subtipuri: distric (foliosol cu proprietăţi districe), eutric (foliosol cu proprietăţi
eutrice), litic.
Fertilitate. Foliosolurile au utilizare silvică, fertilitatea lor fiind influenţată
de gradul de descompunere a materialului organic şi de însuşirile stratului
mineral.
CLASA ANTRISOLURI (ANT)
Clasa antrosolurilor, clasă de soluri recent introdusă în clasificarea solurilor atât
pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, cuprinde soluri care au la suprafaţă un
orizont antropedogenetic (intens modificat antropic) de cel puţin 50 cm grosime

183
sau soluri a căror orizont A şi E (după caz) au fost îndepărtate prin eroziune
accelerată sau decopertate, la suprafaţă aflându-se resturi de orizont B sau C.
Din această clasă fac parte: erodosolurile şi antrosolurile

Erodosolurile (ER)
Această categorie de soluri se caracterizează printr-un profil intens trunchiat prin
eroziune sau decopertare ca urmare a activităţii umane, astfel că orizonturile
rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol. De regulă prezintă la
suprafaţa unui orizont Ap, provenit din orizontul B sau C, sau din AB sau AC,
având sub 20 cm grosime.(vezi tabel)
Sedimentele (materiale parentale) scose la suprafaţă prin eroziune sau prin
decopertare sunt considerate roci şi încadrate ca atare.
Unele erodisoluri mai ales cele tipice (orizont C la suprafaţă), se pot confunda
cu regosolurile, la care însă, stadiul puţin înaintat de formare a soiului este
determinat de o denudaţie geologică specifică mediului natural respectiv, care
contracarează în mare măsură procesul de pedogeneză (fără ca să fi fost
influenţat de activitatea omului); de regulă acestea se găsesc sub pajişti sau
vegetaţie forestieră, dar în condiţii de instabilitate geomorfologică.
Poziţia erodisolului în sistemul de taxonomie al solurilor este cu totul diferită de
a celorlalte soluri, în sensul că nu reprezintă un tip de sol definit (în sens strict),
ci o formaţiune pedologică rezultată prin "decapitarea" altor soluri prin
fenomenul de îndepărtarea părţii superioare a solului prin procese naturale
accelerate de om (eroziunea solului) sau strict antropice (decepertare).

Tabelul
Criterii de definire a erodosolurilor(după Florea, 2003)

Simbol Grad de Criterii de diagnosticare după Corelarea cu


hartă eroziune(decopertare) orizonturile rămase: clasificarea la
A-AC-C A-B-C A-E- BC nivel superior
e14 Erodat foarte puternic AC< 20 B B Erodosol
prin apă cm cambic,
argic,feriluvic,
rodic, andic
e15 Erodat excesiv prin C,Cca C, R C Erodosol tipic,
apă litic, vertic,
gleic, stagnic,
salinic
e24 Erodat foarte puternic AC< 20 B B Erodosoluri
eolian cm cambice, argice
(nisipoase)

184
e25 Erodat excesiv sau C Erodosoluri
nisipuri mobile în C, Cca tipice(nisipoase)
continuă mişcare, Nisipuri
nesolificate
e34 Decopertat foarte AC< 20 B B Decosol
puternic cm cambic, argic,
feriluvic, rodic,
andic
e35 Decopertat excesiv C, Cca Decosol tipic,
litic, vertic,
gleic, stagnic,
salinic

Erodosolurile sunt răspândite îndeosebi în regiunile de deal sau podiş pe


versanţii relativ puternic înclinaţi care au fost folosiţi în agricultură fără măsuri
de prevenire a eroziunii. Se apreciază că cea. 2/3 din suprafaţa arabilă a
României este afectată de procese de eroziune şi că, din această, 100.000 ha au
fost scoase din circuitul agricol, fiind brăzdate de forme ale eroziunii de
adâncime (ogaşe şi ravene), (Dumitru, 2004). Pot fi întâlnite însă şi pe terenuri
fără pantă accentuată, dacă solul nisipos a fost erodat prin deflaţie după
defrişarea pădurilor sau după desţelenire.
In ţara noastră, erodisolurile au o răspândire apreciabilă în Subcarpaţi (mai ales
între Trotuş şi Dâmboviţa, Olt şi Motru), Podişul Mehedinţi, Podişul Târnavelor,
Podişul Moldovei, Podişul Getic, Podişul Dobrogei etc. ca şi în unele câmpii
vălurite eolian (Câmpia Olteniei, Câmpia Careiului etc.).
După Florea (2004) în România erodisolurile sunt răspândite pe 830.000 ha,
adică 3,5%. Dintre condiţiile naturale de formare şi evoluţie a acestor soluri
importanţă deosebită o are relieful. Intensitatea procesului de eroziune este
influenţată de profilul versanţilor (pe cei drepţi este mai intensă în partea
inferioară, unde ajunge mai multă apă şi cu viteză mai mare; pe cei convecşi.
eroziunea este mai intensă în partea superioară, mai abruptă), de lungimea lor (la
aceeaşi înclinare eroziunea este cu atât mai intensă cu cât lungimea este mai
mare) şi de expoziţia lor (cei însoriţi sunt mai erodaţi).
Substratul litologic şi geologic are o mare influenţă asupra formării acestor
soluri. Astfel: când stratul este alcătuit din loess, lut etc. eroziunea se manifestă
intens pe suprafeţe întinse (formându-se uneori ogaşc şi ravene); când substratul
este alcătuit din roci argiloase, marne s.a. eroziunea se manifestă cu intensitate
mai mare, mai ales pe versanţi (cu favorizarea fenomenului de alunecare); când
substratul este alcătuit din roci compacte şi dure. Fenomenul de eroziune se
manifestă cu intensitate mai mare în zonele cu terenuri nisipoase.
Însuşirile solului supuse eroziunii, de asemenea, au o importanţă foarte mare.
De exemplu solurile uşoare şi cele structurate sunt mai rezistente la eroziune
decât solurile grele şi nestructurate.
Apariţia erodisolunlor este legată de procesul de eroziune accelerată a solului
determinată de intervenţia omului în ecosistemele terestre şi de degradare a

185
echilibrului natural stabilit de secole sau milenii între factorii de mediu, prin
luarea în cultură a terenurilor în pantă sau a celor nisipoase fără a lua şi măsuri
de protecţia solului. Ca urmare se intensifică procesul de denudaţie care duce
treptat la îndepărtarea orizonturilor superioare ale solurilor, fără a se putea
reface prin pedogeneză. La suprafaţa terenului rămâne orizontul AC, B sau C al
solurilor, pe care îl denumim erodosol, reprezentând practic un rest, un "ciot" de
sol (Florea, 2004).
De asemenea aceste soluri se pot forma şi prin procese de decopertare, procese
de alunecare şi procese de deflaţie eoliană, datorate intervenţiei neraţionale a
omului.
Alcătuirea profilului. Erodisolurile se caracterizează printr-un profil
intens trunchiat (tab.9.1.) în care se întâlneşte la suprafaţă fie numai orizontul C,
fie orizontul B şi C (sau AB ori AC) uneori cu un orizont Ap (strat arat) în
partea superioară. Astfel că, în funcţie de solurile din care provin, şi în special
de felul orizontului ajuns la suprafaţă prin eroziune, profilul solului poate să fie:
Ap-C; Ap-Bv-C; Ap-Bt-C; Ap-Cca etc.(vezi figura).

186
Fig. Schiţa profilelor unor erodosoluri rezultate în urma eroziunii sau
decopertării foarte puternice(1, 3, 4) sau excesive (2)

187
Proprietăţile acestor soluri sunt foarte variate în funcţie de solurile din care
provin. Astfel: textura este foarte variată, de la nisipoasă până la argiloasă;
structura, frecvent nestructurat uneori însă poate avea o structură grăunţoasă sau
prăfoasă; sărac în humus (1,5-2,0%) şi elemente nutritive; reacţie foarte variată
(de la acidă până la alcalină).
Subtipuri. În funcţie de solurile din care provine şi de condiţiile locale
erodosolul poate avea următoarele subtipuri: cambic (Bv-Cca), argic (Bt-Cca),
andic (erodosol cu material amorf cel puţin în unul dintre orizonturi), spodic
(Bs-R sau C), calcaric (erodosol cu carbonaţi de calciu de la suprafaţă), psamic
(erodosol cu textură grosieră în primii 50 cm), pelic (erodosol cu textură foarte
fină în primii 50 cm), stagnic (erodosol cu proprietăţi hipostagnice în primii 100
cm sau cu proprietăţi stagnice intense între 50 şi 100 cm), litic (erodosol cu rocă
compactă situată între20 şi 50 cm), scheletic (erodosol fragmente de schelet
peste 75%), eutric (erodosol cu proprietăţi eutrice).
Fertilitatea şi folosinţa. Fertilitatea erodosolurilor este foarte diferită (strict
dependentă de solurile de origine), dar în general sunt slab productive. In
vederea folosirii lor cu un randament superior sunt necesare în primul rând
măsuri de prevenire şi de combatere a eroziunii solului cum sunt:
> organizarea raţională a terenurilor pe versanţi prin alegerea celor mai
potrivite categorii de folosinţă, structuri adecvate ale culturilor, mărime optimă
ale solelor etc.
> aplicarea unor măsuri agrotehnice antierozionale cum sunt: practicarea unor
asolamente antierozionale, efectuarea arăturilor numai pe curbele de nivel;
practicarea unor sisteme de culturi în fâşii sau benzi înierbate etc.
> aplicarea unor măsuri agrochimice cum sunt: corectarea reacţiei solului, dacă
este cazul, prin aplicarea amendamentelor calcaroase, care la aceste soluri pe
lângă faptul că corectează reacţia, contribuie la coagularea coloizilor şi deci la
micşorarea eroziunii; fertilizarea chimică şi organică care, pe lângă
îmbunătăţirea regimului de aprovizionare cu elemente nutritive, îmbunătăţeşte şi
proprietăţile fizice ale solului, (structura) şi ca urmare micşorează eroziunea
solului etc.
> Executarea unor măsuri speciale cu caracter hidroameliorativ, cum sunt:
valuri de pământ; canale de coastă; terasarea (ca o măsură radicală de combatere
a eroziunii solului) etc.
Pretabilitatea acestor soluri, după aplicarea măsurilor amintite, este foarte
diferită, în funcţie de zonele unde se găsesc şi deci, de condiţiile climatice şi de
relief. Astfel sunt soluri indicate pentru viticultură şi pomicultură, dar pot fi
folosite cu succes pentru păşuni şi fâneţe, sau cultura mare (grâu, porumb etc).

ANTROSOLURILE (AT)
Diagnostic, antrosolul are un orizont antropedogenetic (un A hortic sau un
orizont de asociere antracvic notat cu aq) cu o grosime minimă de 50 cm. Aceste
orizonturi sunt orizonturi minerale de suprafaţă foarte puternic transformate prin

188
fertilizare îndelungată, lucrări adânci, creşterea cotei suprafeţei terenului prin
adaos de material ca urmare a unei lungi perioade de lucrare a solului, irigare cu
ape bogate în suspensii sau prin utilizarea îndelungată în orezării.
Antrosolurile pot avea numeroase subtipuri; în afară de subtipurile hortice şi
antracvice, care sunt definite de unul din cele două orizonturi antro-
pedogenetice (Aho sau Apaq, Anaq, Bvaq), se pot întâlni următoarele subtipuri:
> psamic (cu textură grosieră în primii 50 cm);
> calcaric (cu carbonat de calciu la suprafaţă):
> eutric (cu proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de la suprafaţă);
> distric (cu proprietăţi districe cel puţin în orizontul de la suprafaţă):
> pelic (cu textură fină cel puţin în primii 50 cm): antrosolurile, fiind introduse
recent în taxonomia solurilor, nu au fost elaborate caracterizări sintetice asupra
lor. In cele ce urmează se face caracterizarea numai a subtipului hortic care mai
poate fi şi psamic, calcaric, eutric, distric, pelic.

Antrosoluri hortice
Antrosolul hortic este constituit dintr-un orizont A hortic cu o grosime mai mare
de 50 cm urmat de orizonturile B şi/sau C.
Răspândirea antrosolurilor în România este foarte redusă, în sere amplasate de
regulă în apropierea marilor oraşe.
În spaţiile protejate factorii care determină formare solurilor sunt influenţaţi în
măsura mai mare de către intervenţiile antropice, decât solurile evoluate în câmp
deschis.
Sursele principale de căldură ale antrosolului hortic sunt radiaţia solară şi
combustibili folosiţi la încălzirea serelor. Regimul temperaturilor medii anuale
ale aerului şi ale antrosolului hortic nu este influenţat de stratul de zăpadă, care
atenuează răcirea solului din spaţii neprotejate şi ca urmare, temperaturile medii
anuale în sol sunt mari.
Procesele pedogenetice sunt influenţate, nu numai de regimul caloric, dar şi de
gradul de umezire a solului. Un alt element al regimului climatic, şi anume
temperatura, influenţează în mod determinant descompunerea resturilor organice
din sol. În condiţiile prezenţei unor temperaturi ridicate, resturile organice se
descompun rapid, iar în cazul unor temperaturi scăzute, acestea se descompun
lent.
Menţinerea temperaturii la valori pozitive şi lipsa îngheţului asociată cu absenţa
curenţilor de aer care să favorizeze primenirea aerului din solurile serelor
impune aplicarea unor tehnologii de cultivare a plantelor prin care să se evite
tasarea şi compactarea solului.
Amplasarea serelor se realizează numai pe terenuri plane sau cu panta până la
2%. Drenajul extern al solurilor din sere fiind slab se impune asigurarea
drenajului intern în vederea prevenirii manifestării excesului de apă şi a
proceselor de salînizare.

189
Materialul parental pe care s-au format solurile din sere este puternic modificat
de intervenţiile antropice prin aporturi considerabile de material mineral folosit
pentru corectarea compoziţiei granulometrice (nisip), material organo-mineral
(pământ de ţelină) şi organic reprezentat de turbă oligotrofă, mraniţă, compost
etc. Fertilizarea cu doze mari de îngrăşăminte minerale şi organice pentru
satisfacerea elementelor nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor
cultivate contribuie, de asemenea, la modificarea unor însuşiri iniţiale ale
antrosolurilor hortice.
Procese pedogenetice. Tehnologiile intensive de cultivare a plantelor, aplicarea
unor norme de irigaţie supradimensionate, folosirea apei în scopuri tehnologice
şi gospodăreşti (şpriţuirile administrate pentru refacerea umidităţii atmosferice,
spălarea aleilor), menţinerea solului în decursul anului la o stare de umiditate
mai ridicată favorizează modificarea mai rapidă a însuşirilor solului din sere faţă
de solurile evoluate în condiţii naturale.
Întrucât temperatura solului în decursul anului se menţine la valori pozitive şi
nu se produc alternanţe îngheţ-dezgheţ, nu are loc refacerea însuşirilor fizice
degradate în raport cu solurile neprotejate evoluate în condiţiile unui climat
temperat continental. Principalele procese prin care are loc la degradarea
însuşirilor fizice şi chimice ale solurilor din sere sunt reprezentate de
compactare, umezirea excesivă şi sărăturare (salinizare şi/sau sodizare).
Tasarea şi compactarea solului din sere reprezintă o cauză favorizantă a
umezirii excesive ce exercită influenţe directe asupra relaţiilor solului cu apa.
Tasarea se manifestă într-o formă uşoară pe aproape toată suprafaţa de sere,
datorită exploatării intensive a acesteia, dar şi ca o formă mai avansată, de
bătătorire, pe o parte din suprafeţe, ca urmare a călcării repetate pe intervalele
dintre rândurile de plante.
Folosirea unor cantităţi excesiv de mari de gunoi de grajd pe soluri argiloase sau
nisipoase a condus la impermeabilizarea pronunţată a straturilor de sol cu
textură fină sau grosieră care s-au cimentat sub influenţa substanţelor coloidale
percolate şi rezultate din gunoiul folosit (Măianu, 1973, citat de Filipov, 2005).
În urma descompunerii materiei organice se formează acizi organici care sunt
levigaţi pe profilul solului. Prin combinarea acestor acizi cu diferiţi cationi aflaţi
în soluţia solului se formează compuşi noi cu însuşiri de lianţi care precipită
înglobând şi particule solide. Se formează astfel un orizont impermeabil pentru
apă şi aer având aspectul unei gresii (Voican,1998, Davidescu, 1992).
Excesul de umiditate de natură freatică a solurilor din sere poate fi datorat
condiţiilor naturale, atunci când serele sunt amplasate în zone depresionare, cât
şi ridicării nivelului freatic ca urmare a irigării excesive. Intensitatea excesului
de umiditate este diferenţiată în funcţie de regimul de irigaţie şi al celui
hidrogeologic (variaţia în timp şi spaţiu a adâncimii nivelului freatic).
Manifestarea excesului de umiditate determină înrăutăţirea condiţiilor de nutriţie
prin micşorarea cantităţii de nitraţi precum şi a creşterii în sol a concentraţiei de
bioxid de carbon. Prin descompunerea materiei organice în condiţii anaerobe

190
rezultă metanul şi hidrogenul sulfurat foarte toxic pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor. în aceste condiţii oxizii superiori ai manganului şi fierului sunt reduşi,
rezultând Mn+2 şi Fe+2, care, pe lângă efectul lor toxic (când se găsesc în exces
în plante) determină în sol şi o înrăutăţire a condiţiilor de nutriţie cu fosfaţi prin
formarea cu Fe+2 a unor combinaţii complexe de fosfor greu solubile şi
inaccesibile plantelor (Măianu, 1973).
Salinizarea, solurilor din sere şi solarii are loc prin acumularea treptată şi
progresivă a sărurilor uşor solubile. Sărurile solubile influenţează negativ şi
activitatea microorganismelor din sol implicate în procesul de nitrificare şi de
fixare a azotului. Sursele de săruri solubile sunt reprezentate de apele de irigaţie,
materia organică şi uneori din apa freatică.
Profilul, proprietăţi. În urma formării şi evoluţiei antrosolurilor hortice în
condiţiile cadrului natural şi a proceselor pedogenetice menţionate profilul
acestor soluri prezintă următoarea alcătuirea (fig.) Aho-AC-C sau Ck; Aho-B-C
sau Ck.
Întrucât antrosolurile sunt soluri recent introduse în taxonomia solurilor în cele
ce urmează se face caracterizarea morfologică a antrosolului hortic din sera
Copou-Iaşi.
Orizontul Aho1ksc: 0-6 cm; brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, brun cenuşiu
foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă; lutos; structură granulară foarte mică-
mică (1-3 mm); uscat; efervescenţă locală foarte slabă; săruri uşor solubile
prezente la suprafaţă solului şi pe feţele care delimitează plăcile consolidate
constituite din agregate structurale mici; slab tasat; trecere treptată.
Orizontul: Aho2ksc 6-38 cm; brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, brun
cenuşiu foarte închis (10YR 3/2)în stare umedă; lutos; structură granulară mică
şi medie (1-5 mm); friabil; reavăn; plastic în stare umedă; salinizat; efervescenţă
foarte slabă; slab tasat; trecere netă.
Abk: 38-48 cm; brun gălbui (10YR 4/4) în stare uscată, brun cenuşiu închis în
stare umedă; pete difuze alungite sau neregulate (0,5-2 mm) de culoare brun
gălbuie (10YR 5/4) în stare uscată şi brun gălbui închise în stare umedă; reavăn;
lutos; structură prismatică mare cu muchii foarte ascuţite; agregate structurale
casante şi foarte îndesate; efervescenţă moderată; moderat tasat; salinizat;
trecere netă.
Bk : 48-70 cm; colorit neuniform; brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, brun
închis (10YR 4/4) în stare umedă; pete de culoare brun închis (10YR 4/3) în
stare uscată şi brune (10YR 3/3) în stare umedă; reavăn; lutos; structură
prismatică foarte mare cu muchii foarte ascuţite; agregate structurale casante şi
foarte îndesate; efervescenţă foarte puternică; foarte tasat; salinizat.
în urma descrierilor însuşirilor morfologice ale profilului de sol s-a pus în
evidenţă prezenţa la adâncimea de 50 cm a unui orizont foarte compact, cu
structură poliedrică foarte mare şi agregate structurale casante, care prezintă
însuşiri asemănătoare cu cele ale unui orizont fragipanic.

191
în orizontul situat la baza profilului de sol se constată o compactare accentuată
care împiedică circulaţia apei şi primenirea aerului.
Proprietăţile antrosolurilor hortice sunt foarte variate în funcţie de tipul de sol şi
zona pedoclimatică în care au fost amplasate serele. Astfel textura poate fi de la
nisipo-lutoasă până la luto-argiloasă; hidrostabilitatea agregatelor structurale
este mare datorită dozelor inari de îngrăşăminte organice care se administrează,
reacţia este slab acidă până la slab alcalină (pH = 6-8,2), conţinutul în materia
organică şi elemente nutritive este foarte mare, bine aprovizionat cu
microelemente.
În vederea prelungirii duratei de exploatare a serelor se recomandă
aplicarea corespunzătoare a tuturor verigilor tehnologice de cultivare a plantelor
precum şi efectuarea lucrărilor pedo-ameliorative care se impun.

9.3. Structura sistemului român de taxonomie a solurilor (SRTS 2000)

9.3.1. Denumirea solurilor

În cadrul SRTS-2000 s-a realizat o uniformizare a denumirilor aplicând o


serie de reguli cum ar fi:
• La nivelul clasei de soluri denumirea este un substantiv folosit la plural,
terminat în soluri, a cărei primă parte arată caracterul esenţial al mulţimii de
soluri care alcătuieşte clasa. De exemplu, cernisoluri, luvisoluri, salsodisoluri
etc. La toate denumirile se remarcă prezenţa vocalei „i” ca element de legătură
cu sufixul „soluri”.
• La nivel de tip genetic de sol s-au adoptat denumiri reprezentate printr-
un singur cuvânt, iar ca vocală de legătură (cu unele excepţii) este litera „o”:
cernoziom, luvosol, vertisol, pelosol etc.
Ca denumiri de tip de sol s-au păstrat, pe cât posibil, cele tradiţionale.
Denumirea de tip de sol se păstrează în toate denumirile subdiviziunilor
solului respectiv.
Subtipul de sol are denumirea tipului de sol la care se adaugă, după caz, 1-4
adjective.
La nivel inferior se completează denumirea subtipului de sol prin
adăugarea de denumiri conform indicatorilor corespunzători subdiviziunii.
Pentru desemnarea tipului de sol se folosesc ca simboluri două litere mari,
iar în cazul claselor acestea au trei litere mari.
Pentru subtipul de sol se utilizează grupuri de 2-3 litere mici.
Pentru subdiviziunile la nivel inferior se folosesc litere mari sau mici la
care se asociază uneori a doua literă (mică) sau cifre, conform indicatorilor
corespunzători.

192
Pentru exemplificare prezentăm un model de formulă şi denumire a unui
sol de nivel inferior (după N. Florea, I. Munteanu, 2000): CZ ka-vs-gc / G3-S1-
K1-5/6-Tf-a /Ai, care se citeşte astfel: cernoziom calcaric vertic batigleic,
batihiposalic, proxicalcaric, lutpoargilos / argilos, dezvoltat pe depozite fluvio-
lacustre argiloase, arabil, irigat.
La nivel superior formula este: CZ ks-vs-gc, adică cernoziom calcaric
vertic, gleic, lutoargilos. La această formulă este necesar să se adauge şi clasa
granulometrică simplificată pentru orizontul superior. În tabelul 9.4. sunt
prezentate caracteristicile solurilor după SRTS-2000.

Tabel 9.4.
Principalele caracteristici ale claselor de soluri
(după N. Florea şi I. Munteanu, 2000)
Clasa de Orizontul
sau Succintă caracterizare Tipuri genetice
sol
proprietăţile de sol
morfogenetică
Denumire diagnostice Denumire
(simbol) specifice
PROTISOLUR Orizont A sau Soluri cu orizont O sub 230 Litosol (LS)
I orizont O cm grosime sau orizont A în Regosol (RS)
(PRO) (sub 20 cm general slab dezvoltat sau Psamosol (PS)
grosime) fără ambele, fără alte orizonturi Aluviosol (AS)
alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice; Entiantroposol
diagnostice. pot să apară orizonturi (ET)
Urmează roca hiposalic sau hiponatric;
(Rn sau Rp) proprietăţi gleice (Gr) sub 50
sau orizontul cm adâncime, orizonturi salic
C. sau natric sub 50 cm
adâncime şi orizont vertic
asociat orizontului C
PELISOLURI Orizont pelic Soluri cu orizont pelic sau Pelosol (PE)
(PEL) sau orizont orizont vertic care încep de la Vertosol (VS)
vertic suprafaţă sau din primii 20
începând din cm şi se continuă până la
primii 20 cm peste 100 cm.
sau imediat Nu prezintă în primii 50 cm
sub Ap. proprietăţi stagnice intense
(W), proprietăţi gleice (Gr)
sau proprietăţi salsodice (sa,
na).
ANDISOLURI Proprietăţi Soluri cu orizont A urmat de Andosol* (AN)
(AND) andice în orizont intermediar AC, Ar

193
profil, în lipsa sau Bv la care se asociază
orizontului proprietăţi andice pe cel puţin
spodic. 30 cm, începând din primii
25 cm.
Pot prezenta orizont O.
CERNISOLURI Orizont A Soluri cu acumulare profundă Kastanoziom
(CER) molic (Am) de materie organică (relativ (KZ)
continuat cu saturată în baze) având Cernoziom (CZ)
orizont orizont molic şi orizont Faeoziom (FZ)
intermediar intermediar (AC, AR, Bv sau Rendzină (RZ)
(AC, AR, Bv Bt) cu culori de orizont molic
sau Bt) având cel puţin în partea superioară
în partea (pe minim 10-15 cm) şi cel
superioară puţin pe feţele agregatelor
culori cu structurale.
valori şi Nu prezintă proprietăţi andice
crome sub 3,5 menţionate la andisoluri şi
(la umed). nici proprietăţi gleice (Gr)
sau stagnice intense (W) în
primii 50 cm specifice
hidrisolurilor, ori proprietăţi
salsodice intense (sa, na) în
primii 50 cm diagnostice
pentru salsodisoluri.
UMBRISO- Orizont A Soluri cu acumulare profundă Nigrosol (NS)
LURI umbric (Au) de materie organică Humosiosol (HS)
(UMB) continuat cu (nesaturată în baze) având
orizont orizont intermediar (AC, AR
intermediar sau Bv) cu culori de orizont
(AC, AR sau umbric cel puţin în partea
Bv) având în superioară (pe minim 10-15
partea cm).
superioară Nu prezintă proprietăţi andice
culori cu menţionate la andisoluri şi
valori şi nici proprietăţi gleice (Gr) în
crome sub 3,5 primii 50 cm sau alte
(la umed). elemente diagnostice.
Pot avea orizont O.
CAMBISO- Orizont B Soluri cu orizont A (Am, Au Eutricambosol
LURI cambic (Bv) sau Ao) urmat de orizont (EC)
(CAM) având culori intermediar cambic (Bv) cu Districambosol
cu valori şi culori având valori şi crome (DC)
crome peste peste 3,5 (la umed) cel puţin

194
3,5 (la umed) pe feţele agregatelor
începând din structurale începând din
partea partea lui superioară.
superioară. Pot prezenta orizont O,
orizont vertic sau pelic
asociat orizontului Bv. Nu
pot prezenta în primii 50 cm
proprietăţi stagnice intense
(W), proprietăţi gleice (Gr)
sau proprietăţi salsodice
intense (sa, na) diagnostice
pentru hidrisoluri sau
salsodisoluri şi nici
proprietăţi andice diagnostice
pentru andisoluri.
LUVISOLURI Orizont B Solurile cu orizont A (sau A Preluvosol (EL)
(LUV) argic (Bt) şi E) şi orizont argic (Bt) Luvosol (LV)
având culori având culori cu valori şi Planosol (PL)
cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) Alosol (AL)
crome peste începând din partea
3,5 (la umed) superioară a orizontului; fără
începând din Btna.
partea Pot prezenta orizont O,
superioară; orizont vertic asociat
nu se includ orizontului B argic (Bty). Nu
solurile cu pot prezenta în primii 50 cm
orizont B proprietăţi stagnice intense
argic-natric (W), proprietăţi gleice (Gr)
(Btna). sau proprietăţi salsodice
intense (sa, na)
(neîndeplinind deci condiţia
de încadrare la hidrisoluri sau
salsodisoluri).
SPODISO- Orizont Soluri cu orizont O sau O şi Prepodzol (EP)
LURI spodic (Bhs, Ao sau Au, urmat direct sau Podzol (PD)
(SPO) Bs) sau după un orizont E de un Criptopodzol
orizont orizont spodic; sau soluri cu (CP)
criptospodic orizont O sau orizont O şi
(Bcp). orizont A în genere foarte
humifer, continuându-se cu
orizont criptospodic (Bcp).
Pot prezenta proprietăţi
criostagnice.

195
HIDRISO- Proprietăţi Soluri cu orizont O (sub 50 Stagnosol (SG)
LURI gleice (Gr) cm grosime) şi/sau orizont A Gleiosol (GS)
(HID) sau stagniceurmat fie de un orizont Limnosol (LM)
intense (W) intermediar la care se
asociază proprietăţi gleice
care încep în
(Gr) din primii 50 cm (AG,
primii 50 am,
ACG, BvG); fie de un orizont
sau orizont A
limnic (Al) Bt sau de un orizont E şi Bt la
ori orizont care se asociază proprietăţi
histic (T) stagnice intense (W) din
submers. primii 50 cm şi continuă pe
cel puţin 50 cm (AW, EW,
BW SAU BtW).
SALSODISOL Orizont salic Soluri cu orizont superior A Solonceac (SC)
URI (sa) sau (ocric sau molic) sau A şi Bv Soloneţ (SN)
(SAL) orizont natric la care se asociază un orizont
(na) în partea salic (sa) sau natric (na) în
superioară a primii 50 cm; sau soluri cu
solului (în orizont A sau orizont A şi E
primii 50 cm) urmat de un orizont argic-
sau orizont natric (Btna) indiferent de
Btna. adâncime.
HISTISOLURI Orizont folic Soluri constând din material Turbosol (TB)
(HIS) (O) sau organic (orizont folic, O sau Foliosol (FB)
turbos (T) în orizont turbos, T) cu grosime
partea de peste 50 cm în primii 100
superioară a cm ai solului şi care începe
solului de din primii 50 cm sau cu
peste 50 cm grosime de peste 20 cm în
grosime sau cazul situării orizontului
numai de 20 (materialului) organic pe un
am dacă este orizont R.
situat pe
orizontul R.
ANTRISOLU Orizont Soluri puternic erodate încât Erodosol (ER)
RI antropedogen la suprafaţă se află resturi de Antroposol (AT)
(ANT) etic sau lipsa sol (orizont B sau C); sau sol
orizontului A puternic transformat prin
şi E, acţiune antropică încât
îndepărtate prezintă la suprafaţă un
prin eroziune orizont antropedogenetic de
accelerată sau cel puţin 50 cm grosime sau
decapitare de cel puţin 30-35 cm dacă

196
antropică. este scheletic.

* Include atât silandosolurile (cu proprietăţi andice date în deosebi de


allofane şi minerale similare) cât şi aluandosolurile (cu proprietăţi andice
determinate mai ales de predominarea aluminiului complexat de materia
organică în mediu foarte acid). Ele vor putea fi separate ulterior pe criterii
chimice, silandosolurile având silice extractabilă în oxalat peste 0,6%, faţă de
aluandosoluri care au sub 0,6% (sau raportul dintre Al extractabil în pirofosfat şi
Al extractabil în oxalat sub 0,5 la silandosoluri şi peste 0,5 la aluandosoluri).

9.3.2. Elemente de bază ale taxonomiei solului

Pentru ca diagnoza solurilor să aibă un caracter obiectiv este necesară


utilizarea unor criterii şi indici cantitativi care să reflecte influenţa factorilor
pedogenetici. Pentru aceasta s-au introdus ca parametri cantitativi o serie de
elemente diagnostice cum ar fi orizonturile diagnostice, proprietăţile
diagnostice, materialul parental diagnostic.
1. Orizonturile diagnostice sunt definite cantitativ prin constituenţi
specifici proceselor pedogenetice şi/sau printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât
posibil măsurabile, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol.
Un orizont diagnostic de sol este definit atât prin caracterele morfologice
generate de procesul de pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri
exprimate cantitativ (grad de saturaţie în baze, conţinut de materie organică,
culoare, grosime etc.), ca rezultat al procesului de pedogeneză.
2. Proprietăţile diagnostice reprezintă însuşiri sau un set de însuşiri ale
solului folosite drept criterii pentru definirea unităţilor de sol din sistemul de
clasificare a solurilor.
3. Materialul parental diagnostic este materialul parental care imprimă
solului unele caractere specifice, nelegate de procesele pedogenetice şi se referă
în special la substratul mineral al solului.
Elementele diagnostice sunt descrise şi definite prin observare în teren.
Pentru a defini elementele diagnostice trebuie precizate noţiunile de
material mineral şi material organic.
Se consideră material mineral (orizont) de sol acela care conţine mai
puţin de 35% materie organică, în cazul în care nu este saturat cu apă mai mult
de câteva zile.
Materialele care sunt saturate cu apă perioade lungi sau care au fost drenate
artificial sunt considerate materiale minerale când au în compoziţie mai puţin de
35% materie organică şi un conţinut de argilă peste 60%, sau mai puţin de 20%
materie organică dacă nu conţin argilă. La conţinuturi intermediare de argilă
cantităţile de materie organică maximă vor fi cuprinse între 20 şi 35%.

197
Materialul mineral care conţine materie organică între 20-35% şi argilă
peste 60% sau între 5-20% dacă nu conţine argilă este considerat material
organo-mineral.
Materialul de sol la care conţinutul de materie organică este ,mai mare
decât cantităţile menţionate pentru materialul mineral este considerat material
(orizont) organic.
1. Orizonturile diagnostice – au fost prezentate în capitolul 5 „Formarea
profilului de sol”.
2. Proprietăţi diagnostice
Caracterul vermic (Vm). Este specific solurilor cu o intensă activitate a
faunei. Se consideră vermice solurile care prezintă în proporţie de 50% din
volumul orizontului A şi de peste 25% din volumul orizontului următor, canale
de râme, coprolite, galerii de animale umplute cu materiale aduse din
orizonturile supra sau subiacente.
Schimbarea texturală bruscă (pe). Reprezintă schimbarea intensă de
textură înregistrată între un orizont eluvial şi orizontul subiacent B.
Se caracterizează prin dublarea cantităţii de argilă în orizontul B dacă
acesta conţine mai puţin de 20%, trecerea făcându-se pe o distanţă de cel mult
7,5 cm. Dacă orizontul E conţine peste 20% argilă, în orizontul B trebuie să se
înregistreze o creştere absolută de cel puţin 20% argilă pe cel mult 7,5 cm (ex.
dacă E are 25% argilă, B trebuie să aibă cel puţin 45%), iar într-unul din
suborizonturile orizontului B conţinutul de argilă trebuie să aibă dublul celui din
orizontul E.
De la această situaţie sunt excluse cazurile în care textura orizontului B este
nisipo-lutoasă.
Dacă schimbările de textură se fac pe o distanţă de 7,5-15 m solul prezintă
schimbare texturală semibruscă.
Proprietăţi andice. Acestea sunt determinate de prezenţa în sol a unor
cantităţi mari de allofane, imagolit, ferihidrat sau compuşi alumino-humici.
Acestea rezultă din alterarea moderată a depozitelor piroclastice, dar şi din
asociaţie cu materiale nevulcanice (loess, argilă etc).
Materialele cu proprietăţi andice pot apare la suprafaţă sau sub suprafaţă şi
conţin de obicei cantităţi mari de materie organică (nu trebuie să depăşească
25% C organic).
Grosimea minimă pentru a fi diagnostic este de 30 cm (FAO).
Trecere glosică (albeluvică) – orizont E+B (gl)
Este un suborizont mineral de tranziţie între E şi Bt denumit trecere glosică
sau albeluvică, cu următoarele caracteristici:
• pătrunderi de orizont Ea în orizontul B sub formă de limbi;
• limbile să aibă cel puţin 5 mm lăţime dacă textura orizontului Bt este
fină, cel puţin 10 cm dacă aceasta este mijlociu fină şi cel puţin 15 cm când
textura este mijlocie sau grosieră;

198
• limbile de orizont Ea să reprezinte cel puţin 10% din volum în primii 10
cm ai orizontului argic.
Contact litic sau rocă compactă continuă (li). Limita dintre sol şi roca
subiacentă compactă (r) se numeşte contact litic. Roca compactă subiacentă
trebuie să fie suficient de compactă la umed, încât să nu se poată săpa cu
cazmaua, dar poate fi spartă cu târnăcopul sau cu alt instrument dur.
Saturaţie cu baze (V%). Gradul de saturaţie cu baze se foloseşte ca
element de diagnoză la unele soluri pentru definirea subtipurilor eutrice şi
districe pe baza valorilor mai mari sau mai mici de 53%.
Proprietăţi eutrice. Se referă la un orizont sau material mineral de sol fără
carbonaţi caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze peste 53%, cu excepţia
celor care au acest grad de saturaţie cuprins între 53-60% dacă este asociat cu Al
extractabil peste 2 meq la 100 g sol.
Proprietăţi districe. Se referă la un orizont sau material mineral de sol fără
carbonaţi cu un grad de saturaţie în baze sub 53% sau între 53-60% dacă este
asociat cu Al extractabil peste 2 meq la 100 g sol.
Proprietăţi alice (al). Se referă la materialul de sol mineral foarte acid şi
cu un conţinut de Al schimbabil, caracterizat prin:
• capacitate de schimb cationic a argilei mai mare de 24 meq / 100 g sol;
• Al extractabil în KCl de cel puţin 12 meq / 100 g argilă şi peste 35% din
T;
• grad de saturaţie cu Al mai mare de 60%;
• rezerva totală de baze a argilei este de peste 80% din rezerva totală de
baze a solului sau un raport praf / argilă < 0,6;
• pH în KCl < 4.
• Materie organică segregabilă (ms). Reprezintă forma humificată a
materiei organice care se desface uşor prin frecare fiind segregabilă de partea
minerală.
• Pudră friabilă de carbonat de calciu sau carbonaţi secundari (Km).
Reprezintă praful sau neoformaţiunile de carbonat de calciu depuse din soluţia
care circulă în solurile suficient de moi, încât pot fi tăiate cu unghia, în
proporţie de cel puţin 5% din volum.
Proprietăţi acvice gleice, stagnice şi antracvice. Se referă la materialele de
sol care, în majoritatea anilor sunt saturate cu apă la o anumită perioadă din an
sau tot timpul anului şi care prezintă manifestări ale proceselor de reducere şi de
segregare a ferului şi un colorit specific (gleic).
Proprietăţi gleice. Orizontul de glei apare ca urmare a gradientului redox
dintre apa freatică şi franja capilară, care determină o distribuţie neuniformă a
oxizilor şi hidroxizilor de Fe şi Mn. În partea inferioară a profilului sau în
interiorul agregatelor, aceştia sunt transformaţi în compuşi de Fe şi Mn, cu
solubilităţi diferite sau sunt translocaţi. Compuşii de Fe şi Mn translocaţi pot fi

199
concentraţi în forme oxidate de Fe3+şi Mn4+ pe suprafeţele agregatelor, în
biopori sau în matricea solului.
Proprietăţile gleice sunt de două feluri: reductomorfe şi redoximorfe.
Proprietăţi reductomorfe (glei de reducere - Gr). Se întâlnesc la
materialele de sol care sunt permanent umede şi care au culori de reducere în
mai mult de 95% din matricea solului.
În materialele lutoase şi argiloase predomină culorile albastru-verzui
datorate hidroxizilor Fe2+, Fe3+. În materialele bogate în sulfuri predomină
culorile negre (sulfură de fer), iar în cele calcaroase sunt dominante culorile
albicioase datorate calcitului sau sideritului.
Proprietăţi redoximorfe (glei de oxido-reducere - Go). Se aplică
materialelor de sol în care condiţiile de reducere alternează cu cele de oxidare
(zona franjei capilare şi orizonturile de suprafaţă ale solurilor cu niveluri
fluctuante ale apei freatice).
Aceste proprietăţi sunt puse în evidenţă prin prezenţa petelor brun roşcate
(ferihidrit), brun gălbui intens (goethit). Proprietăţile redoximorfe se notează cu
simbolul Go care reflectă alternanţa condiţiilor de oxidare şi reducere şi care se
adaugă simbolului orizontului în care culorile de reducere apar în proporţie de
16-15% din masa solului (Bgo, CGo).
Proprietăţi stagnice. Aceste proprietăţi sunt legate de saturaţia determinată
de apa stagnată temporar la suprafaţă sau în partea superioară a profilului de sol
dacă acesta nu este drenat, deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil.
Acest orizont prezintă periodic condiţii de reducere şi un colorit specific
stagnogleizării.
Proprietăţile stagnice sunt corelate cu condiţia acvică de „episaturaţie” care
se defineşte ca fiind „saturaţia solului cu apă” în unul sau mai multe straturi în
primii 200 cm de la suprafaţa stratului mineral şi care are, de asemenea, unul sau
mai multe starturi nesaturate, cu o limită superioară deasupra adâncimii de 200
cm, sub stratul saturat (Keys to Soil Taxonomy, 1994). Zona de saturaţie poate fi
de exemplu o apă freatică temporară suspendată pe un strat relativ impermeabil.
Orezăriile reprezintă de asemenea o varietate a episaturaţiei (antropică).
Coloritul specific stagnogleizării prezintă o marmorare, astfel încât la
suprafaţa agregatelor structurale acestea sunt mai deschise şi mai pale, iar în
interiorul agregatelor structurale ele sunt mai roşii.
Proprietăţi antracvice (aq). Aceste proprietăţi apar în solurile folosite ca
orezării sau în cele intens irigate (sere, solarii). Solurile cu proprietăţi antracvice
se caracterizează prin următoarele aspecte:
• saturaţia permanentă cu apă sau în cea mai mare parte a anului;
• un strat arat de suprafaţă, urmat imediat de un start slab permeabil care
este saturat cu apă mai mult de 3 luni pe an timp de mau mulţi ani;
• un suborizont de suprafaţă cu unele însuşiri cum ar fi:
• pete de sărăcire în fer;
• concentrări de oxizi de fer;

200
• conţinut de fer de două ori mai mare decât în stratul arat.
Proprietăţile antravice se notează cu simbolul aq adăugat orizontului în care
apar: ex. Araq, Apaq, Bvaq.
Proprietăţi criostagnice (cr). Se întâlnesc la soluri ale căror proprietăţi
stagnice sunt determinate de saturaţia cu apă stagnantă temporar în partea
superioară a solului, deasupra unui strat îngheţat în primăvară. Acest fenomen
este întâlnit la solurile din regiunile montane.
Culori diagnostice. Culoarea este folosită ca un caracter definitoriu al unor
orizonturi diagnostice, precum şi pentru separarea unor unităţi taxonomice la
nivel de tip şi subtip. Nuanţele, valorile şi cromele (sistemul Munsell) ale
orizontului A şi B sunt folosite astfel:
• culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii se folosesc ca elemente de
diageneză pentru separarea subtipurilor rodice;
• culorile cu crome ≥ 3,5 (stare umedă) cu nuanţe 7,5 YR pentru orizontul
B definesc subtipul roşcat al unor luvisoluri;
• cromele ≤ 2 (stare umedă) în cadrul orizontului A molic separă
cernoziomurile de kastanoziomuri sau subtipurile tipice de cele brunice ale
tipurilor pelosol şi vertosol;
• cromele ≤ 3,5 (stare umedă) ale părţii superioare a orizonturilor AC,
AG, AB sau B caracterizează tipurile din clasa cernisolurilor, umbrisolurilor sau
la unele hidrisoluri.
Adâncimea de situare a unui orizont sau a unui caracter diagnostic.
Pentru a preciza adâncimea la acre apar anumite proprietăţi sau caractere
diagnostice se folosesc o serie de prefixe cum ar fi:
• proxi – pentru stratul 0-20 cm (proxisalic);
• epi – pentru 20-50 cm (epinatric);
• mezo – pentru 50-100 (mezoscheletic);
• bati – 100-200 cm (batilitic).
Caracter scheletic (sq). Acest caracter se întâlneşte la solurile care
prezintă orizonturi care conţin peste 75% fragmente grosiere de rocă având o
grosime de cel puţin 25 cm în primii 50 cm ai solului, de cel puţin 50 cm în
primii 100 cm sau de peste 50 cm dacă solul este mai profund.
Proprietăţi salsodice. Dacă unul dintre orizonturile salinizate sau sodizate
apare la alte soluri decât solonceacuri, prezenţa acestora se defineşte prin
termenul de proprietăţi salsodice.
Termenul de salsodizare se referă la procesele de acumulare de săruri de
natriu schimbabil în solurile salinice sau sodice (fără salsodisoluri).
3. Materiale parentale diagnostice
Material fluvic (MF). Acest material este format din sedimente aluviale,
marine şi lacustre, care primesc materiale noi, la intervale diferite sau care au
primit asemenea materiale într-un trecut recent. Caracterul respectiv este

201
reflectat de existenţa până la 100 cm a unei stratificări a materialului sau a unui
conţinut de materie organică ce variază neregulat cu adâncimea.
Material antropogen. Este constituit dintr-un material mineral sau organic
neconsolidat, rezultat din activităţi umane: depozite de gunoaie, deponii, halde
de steril etc. care nu au suferit o solificare suficientă încât să apară o trăsătură
semnificativă de pedogeneză.
După clasificarea FAO acestea pot fi:
• garbice – deşeuri organice, umpluturi sau depuneri conţinând deşeuri
organice;
• spolice – materiale pământoase rezultate din activităţi industriale;
• urbice – materiale pământoase conţinând resturi de materiale de
construcţii şi resturi ale altor activităţi umane în proporţii de peste 35% din
volum, ca şi umpluturi conţinând predominant deşeuri minerale;
• mixice – material mineral de sol amestecat cu roca subiacentă şi uneori
cu moloz şi deşeuri în care apar fragmente de orizonturi diagnostice răspândite
la întâmplare;
• reductice – deşeuri care produc emisii de gaze (CH4, CO2) care induc
condiţii anaerobe în mineral.
Material scheletic calcarifer (MK). Este format din roci calcaroase sau
materiale parentale provenite din dezagregarea unor roci calcaroase. Aici sunt
incluse şi pietrişurile calcaroase. Acestea conţin peste 40% CaCO3 echivalent.
Material marnic (MM). Sunt materiale parentale provenite din produsele
de transformare a marnelor, marnelor argiloase, argilelor marnoase sau
carbonatice. Conţin peste 33% argilă şi peste 14% carbonaţi.
Material erubazic (ME). Reprezintă materiale parentale rezultate din
dezagregarea şi alterarea unor roci ultrabazice necarbonatice, care sunt relativ
argiloase şi bogate în baze. Dintre aceste roci amintim: serpentinitele,
piroxenitele, gabrourile (unele). Materialul rezultat este de cele mai multe ori
bogat în magneziu.
Material bauxitic (MB). Acest material a rezultat din transformarea la
suprafaţa scoarţei a bauxitelor; se caracterizează printr-o alterare puternică şi
prin predominarea secsvioxizilor şi a mineralelor argiloase sărace în baze
(caolinit, clorit).

9.3.3. Modificări ale SRTS-2000 faţă de SRCS-1980 şi corelarea cu alte


clasificări (după N. Florea, N. Munteanu, 2000)

1. Modificări introduse în legătură cu termenii generali şi orizonturi

202
În SRTS-2000 s-a făcut o distincţie clară între orizonturile morfologice
(folosite la descrierea solurilor) şi orizonturile şi proprietăţile diagnostice
(utilizate la identificarea solurilor).
Termenul de caracter diagnostic (din SRCS-1980) a fost înlocuit cu cel de
proprietate diagnostică. S-a introdus termenul de material parental diagnostic
(după FAO) şi s-au eliminat orizonturile Cpr (orizont C pseudorendzinic) şi Rrz
(orizont rendzinic).
În legătură cu orizonturile diagnostice, termenul de orizont B argiloiluvial a
fost schimbat în orizont B argic, cel de salinizat în hiposolic, iar cel de alcalizat
în hiponatric sau hiposodic.
Au fost introduse orizonturi diagnostice noi: orizontul A limnic, orizontul
A hortic, precum şi orizonturile pelic, petrocalxic, criptospodic, scheletic,
antropedogenetic, folic ş.a. S-a precizat conţinutul orizonturilor sulfuratic şi
sulfuric.
Caracterul andic şi cel sărătural au fost înlocuite cu proprietăţi andice şi
respectiv salsodice şi a fost introdus termenul de albeluvic (după FAO)
echivalent celui glosic.
Au fost definite ca noi proprietăţi diagnostice, proprietăţile eutrice, districe,
alice, criostagnice; acestora li se adaugă caracterul scheletic, caracterul
scheletifer şi prezenţa pudrei friabile de CaCO3.
Ca materiale parentale diagnostice au fost definite materiale parentale
fluvice, antropogene, calcarifere, marnice, erubazice şi bauxitice.
În ordinea subdiviziunilor taxonomice ale tipului de sol s-a inversat poziţia
speciei (granulometrice) cu cea a familiei de sol, iar gradul de eroziune –
colmatare a fost trecut de la varietatea de sol la varianta de sol.

2. Echivalarea denumirii solurilor în sistemul român de clasificare,


1980 cu cele din SRTS–2000, la nivelul clasei de soluri (după N. Florea, I.
Munteanu, 2000)

SRCS- SRTS- Observaţii


1980 2000
Molisoluri Cernisoluri Definiţie neschimbată. Denumire modificată
pentru evitarea confuziilor
Argiluvisoluri Luvisoluri
Cambisoluri Cambisoluri Definiţie şi denumire neschimbate.
Spodosoluri Spodisoluri Definiţie neschimbată. Denumire corectată prin
introducerea vocalei i ca vocală de legătură.
Umbrisoluri Umbrisoluri Clasă de soluri scindată prin desprinderea unei
Andisoluri clase noi, cea a andisolurilor şi adaptarea
definiţiilor în mod corespunzător.

203
Soluri Hidrisoluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată.
hidromorfe
Soluri Salsodisoluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată
halomorfe inspirată din literatura franceză.
Vertisoluri Pelisoluri Definiţie lărgită prin includerea şi a solurilor
fiarte argiloase care nu au caractere tipice de
vertisol.
Soluri Protisoluri Clasă de soluri scindată prin separarea clasei
neevoluate, de soluri neevoluate (nemature) sub denumirea
trunchiate sau de protisoluri şi a clasei de soluri influenţate
desfundate puternic de activitatea umană sub denumirea de
Antrisoluri antrisoluri (care include erodosolul şi
antroposolul, tip de sol nou introdus).
Soluri organice Histosoluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată.
(Histosoluri)

3. Echivalarea denumirilor de solurilor din sistemul român de


clasificare din 2000 cu cel din anul 1980 la nivelul tipului de sol

SRTS-2000 SRCS-1980 Observaţii


Litosol Litosol Definiţie modificată prin includerea şi
a unor soluri foarte scheletice.
Regosol Regosol Definiţie nemodificată.
Psamosol Psamosol Definiţie nemodificată.
Aluviosol Sol aluvial Definiţie modificată prin includerea
protosolului aluvial în aluviosol (ca
aluviosol entic); denumire adaptată.
Entiantroposol Protosol antropic Denumire adoptată pentru protosol
antropic, a cărui definiţie a fost puţin
modificată.
Pelosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse.
Vertosol Vertisol Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Andosol Andosol Definiţie puţin modificată.
Kastanoziom Sol bălan Definiţie nemodificată; denumire
adoptată după FAO.
Cernoziom Cernoziom Definiţie modificată (lărgită) pentru
Cernoziom cambic reunirea într-un singur tip de sol a
Cernoziom cernisolurilor cu cca. Până la 125 cm
argiloiluvial (pp) adâncime. Tipurile de sol din SRTS-
Sol cenuşiu (pp) 1980 se regăsesc la nivel de subtip în
SRTS-2000.

204
Faeoziom Cernoziom argiloiluvial Denumire adoptată după FAO.
(pp) Tipurile de sol din SRCS-1980 se
Sol cernoziomoid regăsesc la nivel de subtip sau
Pseudorendzină varietate în SRTS-2000.
Sol negru
Sol cenuşiu (pp)
Cernoziom cambic (pp)
Rendzină Rendzină Definiţie modificată prin restrângerea
sferei (prezenţa rocii calcaroase sau a
materialelor calcarifere până la 50 cm
adâncime). Cele neincluse se regăsesc
la nivel de subtip sau varietate de sol
ale altor tipuri.
Nigrosol Sol negru acid Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Humosiosol Sol humico-silicatic Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Eutricambosol Sol brun eumezobazic Definiţie modificată pentru a se include
Sol roşu (terra rossa) şi solul roşu (ca subtip: entrocambosol
rodic); denumire adaptată.
Districambosol Sol brun acid Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Preluvosol Sol brun – roşcat Definiţie modificată pentru a se include
Sol brun argiloiluvial şi solul brun - roşcat (ca subtip:
preluvosol roşcat). Denumire adaptată
pentru luvisolurile fără orizont E.
Luvosol Sol brun luvic Definiţia modificată pentru ase reuni
Sol brun-roşcat luvic într-un tip de sol toate luvisolurile cu
Luvisol albic orizont E. Denumire adaptată după
FAO.
Planosol Planosol Definiţie nemodificată.
Alosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare solului brun luvic
holoacid şi luvisolului albic holoacid
din SRCS-1980).
Prepodzol Sol brun feriiluvial Definiţie modificată; denumire
adaptată.
Podzol Podzol Definiţie nemodificată.
Criptopodzol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare solului brun acid

205
criptospodic de la altitudini mari).
Gleiosol Sol gleic Definiţie modificată prin restrângerea
sferei (orizont Gr mai sus de 50 cm
adâncime de la suprafaţă) şi includerea
în acelaşi tip şi a lăcoviştei (ca subtip:
gleiosol cernic); denumire adaptată.
Limnosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse,
pentru soluri subacvatice din bălţi sau
lacuri cu adâncimi mici.
Stagnosol Sol pseudogleic Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Solonceac Solonceac Definiţie modificată (prin extinderea
condiţiei de prezenţă a orizontului salic
în primii 20 cm la primii 50 am).
Soloneţ soloneţ Definiţie modificată (prin extinderea
condiţiei de prezenţă a orizontului
natric în primii 20 cm la primii 50 am).
Turbosol Sol turbos Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Foliosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare în parte litosolului
organic din SRCS-1980).
Erodosol Erodisol Definiţie nemodificată; denumire
adaptată (vocala i schimbată în o
pentru tip de sol)..
Antroposol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(pentru soluri având orizont superior
antropedogenetic).

Făcând o sinteză a celor expuse mai sus rezultă următoarele:


au fost introduse 4 clase de sol noi: Andisoluri, prin desprindere din
Umbrisoluri; Pelisoluri; Protisoluri şi Antrisoluri, ultimele două prin scindarea
clasei solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate;
au fost introduse tipuri noi de sol: Pelosol, Limnosol şi Antroposol şi au
fost ridicate la rang de tip de sol unele subtipuri apărând noile tipuri de sol
Alosol, Criptopodzol, Foliosol;
au fost contopite sau trecute la rang inferior de subtip ori varietate
următoarele tipuri de sol din SRCS-1980: protosol aluvial, cernoziom cambic,
cernoziom argiloiluvial, sol cernoziomoid, sol cenuşiu, pseudorendzină, sol
negru clinohidromorf, rendzină (parţial), sol roşu, sol brun roşcat, sol brun

206
roşcat luvic, luvisol albic, lăcovişte. Aceste soluri se găsesc ca subtipuri sau în
unele cazuri ca varietate ale tipurilor de sol din SRTS-2000;
SRTS-2000 cuprinde în total 12 clase de soluri (faţă de 10 clase de
soluri în SRCS-1980), dar numai 32 de tipuri de sol faţă de 37 în SRCS-1980.

9.3.4. Caracterizarea principalelor tipuri de soluri SRTS – 2000 (după


N. Florea, A. Munteanu, 2000)

Tipul de sol Caracteristici morfogenetice principale


Denumire (simbol)
PROTISOLURI
LITOSOLURI Soluri având orizont Ao sau O cel puţin 5 cm
(LS) grosime urmat din primii 20 cm de:
- roca compactă continuă (Rn):
- material scheletic cu sub 10% pământ fin
(Rp) (care poate continua până la peste 50 cm
adâncime);
- material (scheletic) calcarifer cu peste 40 %
carbonat de calciu echivalent.
Subdiviziuni: distric, eutric, rendzinic, scheletic (prundic), histic

REGOSOLURI Soluri având un orizont A (Am, Au, Ao) care trece


(RS) în material parental neconsolidat sau slab consolidat
cu excepţia materialelor parentale nisipoase, fluvice
sau antropogene. Nu prezintă alte orizonturi sau
proprietăţi diagnostice (sau sunt prea slab
exprimate). Pot fi însă prezente proprietăţi
hipostagnice (W), orizont hiposalic sau chiar salic
sub 50 am, sau pot avea un orizont O.
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, salinic, stagnic, molic, umbric, pelic, litic,
scheletic

PSAMOSOLURI Soluri având orizont A (Am, Au, Ao) care trec în


(PS) material parental nisipos, remaniat eolian, având cel
puţin primii 50 am textura grosieră sau grosieră
mijlocie (sub 12% argilă). Nu prezintă alte
orizonturi diagnostice (sau sunt prea slab
exprimate). Se pot asocia proprietăţi salsodice
(orizont hiposalic, hiponatric sau chiar salic sau
natric sub 50 cm adâncime) şi proprietăţi gleice
(orizont Go) sub 50 cm adâncime.
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, umbric, molic, gleic, sodic, salinic

207
ALUVIOSOL Soluri constând din material parental fluvic pe cel
(AS) puţin 50 am grosime şi având cel mult un orizont A
(Am, Au, Ao). Nu prezintă alte orizonturi sa
proprietăţi diagnostice, în afară de cel mult un
orizont vertic asociat orizontului C, proprietăţi
salsodice (orizont hiposalic, hiponatric sau chiar
salic sau natric sub 50 am adâncime) şi proprietăţi
gleice (orizont Gr) sub 50 cm adâncime.
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, molic, umbric, entic, gleic, vertic, prundic
(salinic), sodic (alcalic), psamic, pelic

ENTIANTROPOSOLURI Soluri în curs de formare dezvoltate pe materiale


(ET) parentale antropogene având o grosime de cel puţin
50 cm sau numai de minimum 30 cm dacă
materialul parental antropogen este scheletic (pe
această lungime), fără orizonturi diagnostice în
afară de un orizont Ao (cu excepţia celor copertate)
care pot avea orizont molic sau umbric.
Subdiviziuni: urbic, rudic, garbic, spolic, mixic, reductic, copertat, psamic,
pelic

PELISOLURI
PELOSOLURI Soluri având orizont pelic la suprafaţă sau de la cel
(PE) mult 20 cm (sub statul arat) ce se continuă până la
cel puţin 100 cm; conţin peste 30% argilă în toate
orizonturile până la cel puţin 100 cm adâncime.
Subdiviziuni: tipic, brunic, argic, gleic, stagnic

VERTOSOLURI Soluri având orizont vertic de la suprafaţă sau de la


(VS) cel mult 20 cm (sub stratul arat) ce se continuă până
la cel puţin 100 cm; conţin peste 30% argilă în toate
orizonturile până la cel puţin 100 cm adâncime.
Subdiviziuni: tipic, brunic, stagnic, gleic, nodulocalcaric

ANDISOLURI

208
ANDOSOLURI Soluri având orizont A (Am, Au, Ao) urmat de
(AN) orizont intermediar (AC, AR, Bv) la care se
asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30 cm
grosime începând din primii 25 cm ai solului
mineral. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi
diagnostice sau acestea sunt prea slab exprimate.
Poate avea orizont O sau T.
Subdiviziuni: distric, eutric, umbric, molic, cambic, litic, scheletic, histic

CERNISOLURI
KASTANOZIOMURI Soluri având orizont A (Am) cu crome mai mari de
(KS) 2 (la umed), orizont AC cu valori şi crome sub 3,5
(la umed) cel puţin în partea superioară şi cel puţin
pe feţele agregatelor structurale şi orizont Cca în
primii 125 cm sau pudră friabilă de carbonat de
calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în primii
100 cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale
parentale calcarifere. Carbonatul de calciu este, de
regulă, prezent de la suprafaţă. Nu prezintă alte
orizonturi sau proprietăţi diagnostice, în afară de cel
mult proprietăţi gleice (Gr) sub 50 am şi proprietăţii
salsodice (sc, ac sau, sub 50 cm, chiar sa, na).
Subdiviziuni: tipic (calcaric), psamic, gleic, salinic, sodic

CERNOZIOMURI Soluri având orizont A molic (Am) cu crome <2 la


(CZ) umed (sau sub 3 la umed în cazul CZ nisipoase cu
orizont B), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu
culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin
în partea superioară (pe cca. 10-15 cm) şi cel puţin
pe feţele agregatelor structurale şi orizont Cca sau
concentrări de friabilă de CaCO3 (carbonaţi
secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul
texturii grosiere).
Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale
calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 şi
50 cm.
Pot avea orizont vertic, proprietăţi gleice sub 50 cm
adâncime şi proprietăţi salsodice (sc, ac sau, sub 50
cm, chiar sa, na).

209
Subdiviziuni: tipic, psamic, pelic, vertic, gleic, aluvic, cambic, argic, calcaric,
greic, salinic, sodic

FAEOZIOMURI Soluri având orizont A molic (Am), orizont


(FZ) intermediar (Bt, Bv, AC) cu culori cu crome şi
valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea
superioară (pe cca. 10-15 cm) şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale şi fără orizont Cca sau
concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm
(sau primii 200 cm în cazul texturii grosiere).
Pelicule argilo-humice în orizontul B şi adesea
caractere de hidromorfe când există orizont Bt.
Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale
calcarifere.
Pot avea orizont vertic, proprietăţi gleice (Gr) sub
50 cm şi proprietăţi stagnice (w sau, sub 50 cm, W).
Subdiviziuni: tipic, greic, psamic, pelic, vertic, gleic, stagnic, clinogleic, aluvic,
cambic

RENDZINE Soluri având orizont A molic (Am) şi orizont


(RZ) intermediar (AR, Bv, AC) cu culori cu crome şi
valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea
superioară şi cel puţin pe feţele agregatelor
structurale, dezvoltate pe materiale parentale
calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 şi
50 cm.
Subdiviziuni: argic, calcaric, litică, cambică, calcarică, eutrică, scheletică

UMBRISOLURI
NIGROSOLURI Soluri având orizont A umbric (Au) cu crome sub 2
(NS) (la umed) urmat de orizont intermediar (AC, AR,
Bv) cu grad de saturaţie în baze sub 53% (la umed)
cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale. Pot avea orizont O.
Subdiviziuni: tipic, cambic, litic, scheletic, aluvic

HUMOSIOSOLURI Soluri având orizont A umbric (Au) cu crome sub 2


(HS) (la umed), dar conţinând materie organică
humificată segregabilă de partea minerală silicatică,
urmat de orizont intermediar (AC, AR, B) cu grad
de saturaţie în baze sub 53% şi culori cu crome şi

210
valori sub 3,5 (la umed) în partea superioară.
Prezintă de regulă orizont At.
Subdiviziuni: tipic, cambic, litic, scheletic

CAMBISOLURI
EUTRICAMBOSOLURI Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am),
(EC) urmat de orizont intermediar cambic (Bv) cu crome
şi valori peste 3,5 (la umed) cel puţin pe feţele
agregatelor structurale începând din partea
superioară şi cu proprietăţi eutrice.
Pot prezenta orizont O şi orizont vertic sau pelic şi
proprietăţi stagnice, gleice şi andice, dar la
adâncimi mai mari sau intensităţi care nu permit
încadrarea la hidrosoluri sau andisoluri.
Subdiviziuni: tipic, molic, psamic, pelic, vertic, andic, gleic, stagnic, aluvic,
litic, scheletic, rodic

DISTRICAMBOSOLURI Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au),


(DC) urmat de orizont intermediar cambic (Bv) cu crome
şi valori peste 3,5 (la umed) cel puţin pe feţele
agregatelor structurale începând din partea
superioară şi cu proprietăţi districe cel puţin într-o
parte a orizontului.
Pot prezenta orizont O, orizont Bv cu acumulare de
Al2O3 şi proprietăţi andice de intensităţi sau la
adâncimi care nu permit încadrarea la andosoluri.
Subdiviziuni: tipic, umbric, psamic, andic, prespodic, litic, scheletic, aluvic

PRELUVOSOLURI Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am),


(EL) urmat de orizont intermediar argic (Bt) având culori
cu valori peste 3,5 (la umed) cel puţin pe feţele
agregatelor structurale începând din partea
superioară şi grad de saturaţie în baze (V) peste
53%.
Pot prezenta orizont vertic, orizont Cca sau
concentrări de carbonaţi secundari în primii 125
cm, orizont O şi proprietăţi stagnice intense (W),
sub 50 cm sau proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm.
Subdiviziuni: tipic, molic, roşcat, rodic, psamic, pelic, vertic, stagnic, gleic,
calcic, litic, scheletic

LUVOSOLURI Soluri având orizont A ocric (Ao) urmat de orizont

211
(LU) eluvial E (El sau Ea) şi orizont B argic (Bt) cu grad
de saturaţie în baze (V) peste 53% cel puţin într-un
suborizont din partea superioară; nu prezintă
schimbare texturală bruscă (între E şi Bt pe <7,5
cm).
Pot să prezinte, pe lângă orizonturile menţionate,
orizont O, orizont vertic, proprietăţi stagnice intense
(W) sub 50 cm, proprietăţi gleice (Gr) sub 50 am,
schimbare texturală semibruscă (pe 7,5-15 cm) sau
trecere glosică (albeluvică).
Subdiviziuni: tipic, roşcat, rodic, rezicalcaric, psamic, vertic, albic, glosic,
planic, stagnic, gleic, litic, scheletic

PLANOSOLURI Soluri având orizont A ocric (Ao) urmat de orizont


(PL) eluvial E (El sau Ea) şi orizont B argic (Bt)
prezentând schimbare texturală bruscă (între E şi Bt
pe <7,5 cm).
Pot să prezinte orizont O, orizont vertic şi
proprietăţi stagnice intense (W).
Subdiviziuni: tipic, albic, vertic, stagnic, solodic (sodic)

ALOSOLURI Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au)


(AL) urmat direct sau după un orizont eluvial (E), de
orizont B argic (Bt) având proprietăţi alice pe cel
puţin 50 cm, între 25 şi 125 cm adâncime (sau pe
cel puţin jumătate din orizont dacă apare orizont R
sau C la adâncime mai mică).
Poate să prezinte orizont organic sau proprietăţi
moderate (w) sau intense (W) sub 50 cm adâncime.
Subdiviziuni: tipic, umbric, preluvic, albic, stagnic, cambiargic, litic, scheletic

SPODOSOLURI
PREPODZOLURI Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au)
(EP) urmat de orizont B spodic feriiluvial (Bs).
Pot avea un orizont Es discontinuu şi pot prezenta
orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm
adâncime.
Subdiviziuni: tipic, umbric, histic, litic, scheletic

PODZOLURI Soluri având orizont O şi/sau A ocric sau umbric


(PD) (Ao, Au) urmat de orizont eluvial spodic (Es) şi
orizont B spodic, humico-feriiluvial sau feriiluvial

212
(Bhs, Bs).
Pot prezenta orizont organic nehidromorf O (folic)
sub 50 cm grosime şi proprietăţi criostagnice.
Subdiviziuni: tipic, umbric, feriluvic, histic, criostagnic, litic, scheletic

CRIPTOPODZOLURI Soluri având orizont O şi/sau A foarte humifer


(CP) urmat de orizont B criptospodic (Bcp) humifer.
Pot prezenta orizont organic nehidromorf O (folic)
sub 50 cm grosime.
Subdiviziuni: tipic, histic, litic, scheletic

HIDRISOLURI
GLEIOSOLURI Soluri având orizont O şi/sau A (Am, Ao, Au) şi
(GS) proprietăţi gleice (orizont Gr) care apar în profil din
primii 50 cm ai solului mineral.
Nu îndeplinesc condiţiile diagnostice de a fi
solonceac sau soloneţ (fără orizont sa sau na în
primii 50 am) sau histosol (cu orizont T peste 50 am
grosime).
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, molic, cernic, umbric, psamic, pelic,
cambic, aluvic, histic, tionic

LIMNOSOLURI Soluri subacvatice (din lacuri de mică adâncime)


(LM) având orizont A limnic sau orizont histic sau turbos
(T) submers, cu grosime sub 50 cm.
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, entic, histic, psamic, pelic, salinic, tionic

STAGNOSOLURI Soluri având orizont A ocric (Ao) sau orizont A


(SG) ocric eluvial E (Ao+El sau Ea) urmate de orizont B
argic (Bt) la care se asociază proprietăţi stagnice
intense (orizont W) începând de la suprafaţă sau din
primii 50 cm ai solului mineral şi care continuă pe
cel puţin 50 cm grosime. În mod frecvent apar
concreţiuni ferimanganice. Nu prezintă schimbare
texturală bruscă (între E şi Bt) pe cel mult 7,5 cm
(diagnostică pentru planosoluri).
Pot prezenta orizont vertic asociat orizontului B,
orizont histic (sub 50 am grosime) şi proprietăţi
gleice sub 50 cm adâncime.
Subdiviziuni: tipic, luvic, albic, vertic, gleic, histic, planic

213
SALSODISOLURI
SOLONCEACURI Soluri având orizont A ocric sau A molic (Ao, Am)
(SC) şi orizont intermediar la acre se asociază orizont
salic (sa) în primii 50 cm.
Pot avea orizont calcic, cambic, vertic, natric,
hiponatric şi proprietăţi gleice în primii 100 cm.
Subdiviziuni: tipic, calcaric, molic, sodic, vertic, gleic, psamic, pelic

SOLONEŢURI Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am),


(SN) urmat direct sau după un orizont eluvial E (El, Ea)
de un orizont argic-natric (Btna) indiferent de
adâncime; sau soluri având orizont A ocric sau
molic (Ao, Am) urmat de orizont intermediar
natric(na) de la suprafaţă sau în primii 50 cm ai
solului.
Pot avea orizont calcic, orizont salic sub 50 cm
adâncime şi proprietăţi gleice din primii 100 cm.
(Pentru soloneţurile entice se poate folosi
denumirea de sodosol).
Subdiviziuni: tipic, calcaric, molic, luvic, albic, salinic, stagnic, gleic, solodic,
entic

HISTISOLURI
TURBOSOLURI Soluri constând din material organic (orizont
(TB) organic hidromorf histic sau turbos T) cu o grosime
de cel puţin 50 cm (cel puţin 40 cm pentru T sapric
sau hemic şi cel puţin 60 cm pentru T fibric) în
primii 100 cm ai solului, orizontul T începând în
primii 50 cm de la suprafaţă.
Subdiviziuni: distric, eutric, salinic, tionic, teric

FOLIOSOLURI Soluri constând din material organic (orizont


(FB) organic nehidromorf sau folic, O) cu grosime de cel
puţin 50 cm sau de minimum 20 cm dacă este situat
direct pe rocă (R).
Subdiviziuni: distric, eutric, litic

214
ANTRISOLURI
ERODOSOLURI Soluri puternic erodate sau decopertate ca urmare a
(ER) acţiunii antropice astfel că orizonturile rămase nu
permit încadrarea într-un anumit tip de sol.
De regulă, prezintă la suprafaţă un orizont Ap
provenit din orizont B sau C, sau din AC sau AB
având sub 20 cm grosime.
Sedimentele (materialele parentale) scoase la zi prin
eroziune sau prin decopertare sunt considerate roci
şi încadrate ca atare.
(Pentru erodosolurile rezultate prin decopertare se
poate folosi denumirea de decosol).
Subdiviziuni: cambic, argic, andic, spodic, calcaric, psamic, pelic, stagnic, litic,
scheletic

ANTROPOSOLURI Soluri având orizont superior antropedogenetic de


(AN) cel puţin 50 cm grosime (format prin transformarea
unui orizont sau strat al solului sau prin aeraţie).
Subdiviziuni: hortic, antracvic

9.3.5. Glosar de termeni utilizaţi în SRTS-2000(după N.Florea şi


I.Munteanu )

albic ab Sol având orizont eluvial albic (Ea)


alcalic ac vezi sodic
aluvic al Sol format pe seama unor materiale parentale fluvice (în
lunci, zone de divagare etc.); nu se aplică la Aluviosoluri.
andic an Sol având material amorf (provenit din rocă sau material
parental) cel puţin în unul dintre orizonturi, fără a îndeplini
parametrii necesari pentru proprietăţi andice ca să poată
încadra la Andosol.

215
antracvic aq Sol având proprietăţi antracvice. Se aplică pentru
Antroposoluri.
amfigleic ag Sol stagnic şi gleic în acelaşi timp (stagnic în partea
superioară şi gleic în partea inferioară a solului).
argic ar Sol având orizont B argic (Bt); nu se aplică la Luvisoluri.
brunic br Sol (Pelosol sau Vertosol) având în orizontul superior culori
relativ deschise, cu crome peste 2.
calcaric ka Sol având carbonaţi de la suprafaţă sau din primii 50 cm (face
efervescenţă la adăugare de acid clorhidric 1:3); proxicalcaric
cu carbonaţi în primii 20 cm, epicalcaric cu carbonaţi în
intervalul 20-50 cm.
În cazul Litosolurilor este suficientă prezenţa rocii parentale
calcaroase.
calcic ca Sol având orizont carbonato-acumulativ sau calcic (Cca) sau
pudră friabilă de CaCo3 în primii 125 cm (sau în primii 200
cm în cazul texturilor grosiere).
cambic cb Sol având orizont B cambic (Bv); nu se aplică la Cambisoluri.
cambiargic cr Sol având orizont B cu caractere de orizont cambic în prima
parte şi de orizont argic în a doua parte; se aplică la Alosoluri.
carbonato- so Solonceac sau Soloneţ (Salsodisoluri) caracterizate prin
sodic prezenţa sodei (carbonat şi bicarbonat de sodiu) cu conţinut
mai mare de 10 mg (0,33 me) la 100 g sol.
cernic ce Sol având orizont molic care se continuă cu culori de orizont
molic în prima parte a orizontului intermediar. Se aplică la
Gleiosol.
clinogleic cl Sol cu stagnogleizare (w) din primii 50 cm şi gleizare (Go) în
primii 200 cm, excesul de apă fiind provenit atât din
precipitaţii sau izvoare de coastă, cât mai ales prin curgere
(prelingere) laterală prin orizonturile profilului de sol situat pe
versant.
cloruro- Solonceac tipic caracterizat prin acumulare intensă de săruri
sulfatic „neutre” (cloruri, sulfaţi). (Se poate separa: Solonceac
cloruric, Solonceac sulfatic).
copertat co Sol (în genere de tipul Entiantroposol) acoperit cu material de
sol humifer (de regulă orizont A molic) de peste 10-15 cm
grosime.
criostagnic cs Sol cu proprietăţi criostagnice în profil. Se aplică la soluri din
zona montană rece (înaltă).
cu sodă so vezi carbonatosodic

216
distric di Sol având proprietăţi districe începând din orizontul superior.
(În cazul Litosolului este necesară şi rocă parentală
necalcaroasă, iar în cazul Limnosolului orizont A limnic cu
peste 3% materie organică). Nu se aplică la soluri care prin
definiţie sunt acide (Umbrisoluri, Spodosoluri).
entic en Sol având dezvoltare extrem de slabă (incipientă) sau
neîndeplinind integral atributele tipului (la Aluviosol entic
orizontul A este sub 20 cm grosime sau lipseşte; la Soloneţ
entic nu se constată un orizont argic-natric - Btna; la
Limnosol entic orizontul A limnic prezintă sub 3% materie
organică fin divizată).
eutric eu Sol având proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de
suprafaţă; fără carbonaţi. În cazul Litosolului şi fără rocă
parentală calcaroasă iar în cazul Limnosolului cu orizont A
limnic având peste 3% materie organică. Nu se aplică la
Cernisoluri, Argiluvisoluri, Salsodisoluri, Vertisoluri.
feriluvic fe Sol (Spodisol) având orizont spodic feriiluvial (Bs) în care
raportul Fe:C organic este peste 6. Se aplică la Podzol.
garbic ga Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene garbice (deşeuri predominant organice).
glosic gl Sol având orizont eluvial care pătrunde în limbi în orizontul B
(E + B) (trecere glosică sau albeluvică).
greic gr Sol având suborizont Ame (partea inferioară a orizontului Am
„pudrată” cu granule de cuarţ fără pelicule de coloizi, vizibile
pe suprafaţa agregatelor structurale la uscare şi structură
poliedrică mare subangulară sau nuciformă). Se aplică la
cernoziomuri şi faeoziomuri; în solurile cultivate Am poate
avea crome>2.
gleic gc Sol având proprietăţi gleice (orizont Gr) între 50 şi 200 am
(mezogleic dacă Gr apare în intervalul 50-100 am; batigleic
între 100-200 cm).
histic tb Sol având orizont O (folic) de 20-50 cm grosime la suprafaţă
(turbos) (în cazul Litosolului histic, orizont O de 5-20 cm grosime
situat direct pe rocă compactă R) sau sol având orizont T
(turbos) de 200-50 cm grosime la suprafaţă sau în primii 50
cm.
hortic ho Sol având orizont A hortic (de peste 50 cm grosime). Se
aplică la Antrosoluri.
litic li Sol cu rocă compactă consolidată (orizont R) continuă în
profilul de sol (epilitic orizont R între 20-50 cm, mezolitic
între 50-100 cm, batilitic între 100-150 cm); prin termenul
„litic” simplu se subînţelege epilitic.
luvic lv Sol cu orizont eluvial luvic (El) şi orizont B argic (Bt) sau

217
argic-natric (Btna). Se aplică la Stagnosol şi Soloneţ.
mixic mi Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene mixice.
molic mo Sol având orizont A molic (Am); nu se aplică la solurile ce
fac parte din clasa Cernisolurilor.
nodulo- nc Vertisol care prezintă noduli calcaroşi diseminaţi în masa
calcaric solului în primii 100 cm.
pelic pe Sol având textură foarte fină cel puţin în primii 50 cm; nu se
aplică la Pelisoluri.
planic pl Sol cu schimbare texturală bruscă între orizontul eluvial E (El
sau Ea) ş orizontul B argic (Bt) pe 7,5-15 cm.
preluvic el Sol cu orizont B argic (Bt) slab conturat şi fără orizont eluvial
(E) (se aplică la Alosoluri).
prespodic ep Sol acid (Districambosol, Nigrosol) cu orizont B cambic (Bv)
prezentând acumulare de sescvioxizi (îndeosebi Al2O3), fără a
îndeplini integral parametrii de orizont spodic.
prundic pr vezi scheletic
psamic ps Sol având textură grosieră cel puţin în primii 50 cm; nu se
aplică la Psamosol.
reductic re Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene reductice.
rendzinic rz Sol având saturaţie în baze peste 53% şi material parental
reprezentat prin depozit scheletic calcarifer sau provenit dintr-
o rocă parentală calcaroasă, caracterul scheletic începând din
primii 20 cm. Pământul fin al solului poate să conţină
carbonaţi. Se aplică la Litosol (Litosol rendzinic).
rezicalcaric rk Sol care prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând
din primii 125 cm. Se aplică la Preluvosol, Luvosol şi unele
Cernisoluri.
rodic ro Sol cu orizont B având în partea inferioară şi cel puţin în pete
(în proporţie de peste 50%) în partea superioară culori în
nuanţe de 5YR şi mai roşii.
roşcat rs Sol cu orizont B argic (Bt) având în partea inferioară şi cel
puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară
culori în nuanţe de 7,5YR
rudic ru Entiantroposol având material parental (antropogen) scheletic
de cel puţin 30 cm grosime începând de la suprafaţă sau
imediat sub suprafaţă
salinic sc Sol având orizont sc (salinizat sau hiposalic) în primii 100 cm
sau orizont sa (salic) între 50-100 cm. În funcţie de adâncimea
apariţiei orizontului cu săruri poate fi proxihiposalic,
epihiposalic, mezohiposalic (0-20, 20-50, 50-100) sau
mezosalic (50-100 cm).

218
salsodic ss Sol salinic şi sodic în acelaşi timp.
scheletic sq Sol cu caracter scheletic (cu peste 75% schelet) având
orizonturi A, E sau B excesiv scheletice. Poate fi
proxischeletic, epischeletic, mezoscheletic sau batischeletic
după adâncimea la care începe orizontul scheletic (de peste 25
cm grosime) şi anume în intervalele 0-20, 20-50, 50-100 şi
respectiv 100-200 cm. În cazul că este format pe pietriş
fluviatil poate fi denumit prundic şi respectiv proxiprundic,
epiprundic, mezoprundic, batiprundic. Cernoziomurile
prundice pot fi denumite şi brancioguri, iar litosolurile
prundice prundosoluri.
sodic ac Sol având orizont ac (alcalizat sau hiposodic) în primii 100
cm sau orizont na (natric) între 50-100 cm. În funcţie de
adâncimea apariţiei orizontului cu Na schimbabili poate să fie
proxihiposodic, epihiposodic, mezohiposodic (0-20, 20-50 şi
respectiv 50-100 cm sau mezosodic (50-100 cm).
solodic sd Soloneţ cu orizont eluvial (E luvic sau E albic) cu grosime de
peste 15 cm sau Planosoluri cu Bt hiponatric.
spodic sp Erodosol cu orizont spodic sau rest de orizont spodic la
suprafaţă.
spolic sl Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene spolice.
stagnic st Sol având proprietăţi hipostagnice (orizont w) în primii 100
cm sau proprietăţi stagnice intense (orizont stagnic W) între
50 şi 200 cm. Poate să fie mezostagnic dacă W este situat
între 50 şi 100 cm sau proxihipostagnic, epihipostagnic,
mezohipostagnic dacă orizontul w începe între 0-20, 20-50
sau 50-100 cm respectiv.
teric te Turbosol având orizont mineral de peste 30 cm grosime situat
în primii 100 am.
tionic to Sol având orizont sulfuratic în primii 125 cm.
tipic ti Sol care reprezintă conceptul central al tipului de sol; nu
prezintă atributele specifice celorlalte subdiviziuni ale tipului
respectiv. În cazul Pelosolului şi Vertosolului, orizont A cu
crome egale sau sub 2, iar în cazul Alosolului şi Planosolului
este prezent orizontul El, în ultimul caz chiar cu proprietăţi
stagnice moderate (Elw).
umbric um Sol având orizont A umbric (Au); nu se aplică la Umbrisoluri.
urbic ur Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene urbice.
vertic vs Sol având orizont vertic situat între baza orizontului A (sau E
dacă există) şi 100 cm.

219
220
221
222
223
224
PARTEA A II-A

ELEMENTE DE EVALUARE A RESURSELOR DE SOL

Capitolul 10

STUDII PEDOLOGICE PENTRU EVALUAREA


RESURSELOR DE SOL

10.1. Generalităţi

Cercetarea multilaterală a solului şi a condiţiilor naturale dintr-un teritoriu


are atât importanţă teoretică cât şi practică.
Importanţa teoretică este dată de cunoaşterea interacţiunii factorilor de
mediu în procesele de formare şi evoluţie a solurilor, iar cea practică se referă la
legătura producţiei agricole şi silvice cu condiţiile naturale ale teritoriului
respectiv.
Pe baza cercetărilor agricole şi a cartărilor pedologice se pot stabili măsuri
concrete pentru rezolvarea unor probleme ale agriculturii cum ar fi:
• stabilirea categoriilor de folosinţă şi a tehnologiilor de cultură;
• mecanizarea şi chimizarea;
• prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a solului.
Pentru aceasta vor fi prezentate în continuare principiile şi metodologia de
studiere a solului, precum şi întocmirea hărţilor de soluri.

10.2. Principalele noţiuni utilizate în studiul evaluării resurselor de sol

a. Studiul pedologic reprezintă materialul ştiinţific cu ajutorul căruia se


efectuează cercetarea şi cartarea unui teritoriu.
Acest studiu cuprinde caracterizarea solurilor şi a condiţiilor în care se
desfăşoară producţia agricolă şi silvică, prognoză privind evoluţia solurilor
precum şi unele recomandări privind măsurile de protecţie, conservare şi
ameliorare a resurselor de sol. Studiul pedologic este prezentat sub formă de text
şi grafic (hărţi, cartograme, diagrame, etc).

b. Cartarea pedologică cuprinde atât cercetarea în teren pentru


identificarea şi delimitarea pe hartă a solurilor cât şi în laborator pentru analiza
chimică a probelor şi apoi în birou pentru definitivarea cercetărilor.

225
Harta pedologică este o lucrare cartografică ce prezintă grafic distribuţia
geografică a tipurilor, asociaţiilor, complexelor sau a altor unităţi de sol şi/sau
teren, înscrise în legenda hărţii, definite conform nomenclaturii stabilite prin
sistemul de clasificare adoptat (SRCS – 1980).
Cartogramă este reprezentarea pe hartă (prin culori, haşuri, coduri sau
simboluri) a unor suprafeţe ce indică răspândirea, intensitatea unor fenomene,
procese, etc. In studiul solurilor se întocmesc cartograme cu valori ale stării de
aprovizionare cu elemente nutritive, pentru anumite însuşiri fizice, hidrofizice
sau chimice pentru anumite pretabilităţi, diferite favorabilităţi etc.
Reambularea este acţiunea de actualizare a informaţiei pedologice şi
agrochimice dintr-un studiu pedologic. Procentul de reambulare este prevăzut în
SCS01982 „Norme de timp şi elemente de calculaţie ale tarifelor pentru studii şi
tarife de sol (cap.1.2.4.)”.

c. Profilul de sol (pedonul) constituie unitatea elementară de bază în


cercetarea şi cartarea solului. Pentru examinarea profilului de sol se ţine cont de
orizonturile genetice, caracteristicile morfologice, fizice şi chimice pe baza
cărora se clasifică şi se grupează profilele de sol.

d. Unitatea taxonomică (tipologică) de sol constituie denumirea solului


în conformitate cu Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor. Unitatea
taxonomică de rangul cel mai mic (specia de sol) este considerată unitatea
taxonomică elementară de sol.

e. Unitatea teritorială de sol reprezintă modul sub care se întâlneşte în


natură, într-o anumită regiune unitatea taxonomică de sol.

f. Unitatea cartografică de sol (U.S) este transpunerea grafică pe hartă a


unei unităţi teritoriale de sol sau a unei asociaţii de unităţi teritoriale de sol.
Această unitate poate să cuprindă până la 10-15% din suprafaţă, incluziuni din
alte soluri.

g. Unitatea de teren este un areal relativ omogen sub aspect geografic


(relief, sol, subsol, atmosferă, biosferă). Conceptul de teren este mai larg decât
cel de sol.

h. Unitatea teritorială de teren sau de pedotop reprezintă forma


concretă sub care apare într-o regiune unitatea de teren. Unitatea teritorială de
teren relativ omogenă, sub aspectul însuşirilor specifice, poartă denumirea de
teritoriu ecologic omogen (TEO) sau unitate elementară de teren.

226
i. Unitatea cartografică de teren (pedotop, U.T) este reprezentarea pe
hartă a unei unităţi teritoriale de teren sau a unei asociaţii de unităţi (TEO sau
asociaţii TEO).
O unitatea cartografică de teren poate fi constituită din unul sau mai multe
areale şi poate cuprinde până la 10-15% incluziuni de alte terenuri.
Elementele care compun şi definesc unitatea cartografică de teren se redau
prin simboluri, într-o formulă.

10.3. Clasificarea cercetărilor pedologice

Această clasificare se face după scara lor.

A. În funcţie de scopul pentru care se efectuează studiile pedologice pot fi:


a) studii pedologice complexe;
b) studii pedologice speciale.

a. Studiile pedologice complexe

Prin aceste studii se urmăreşte identificarea, caracterizarea şi delimitarea


spaţială a solurilor existente pe un anumit teritoriu, precum şi gruparea acestora
în unităţi de teren relativ omogene, sub aspectul condiţiilor naturale.
Conceptul de teren este mai cuprinzător decât cel de sol şi pune accent pe
condiţiile folosirii acestuia în procesul de producţie.

b. Studii pedologice speciale

Aceste studii se întocmesc în scopuri practice bine definite cum sunt:


• sistematizarea şi organizarea teritoriului;
• bonitarea terenurilor agricole;
• amenajări pentru irigaţii;
• combaterea eroziunii solului;
• prevenirea şi combaterea excesului de umiditate.

B. În funcţie de scara hărţii se execută:

a. Studii pedologice la scară mică (1:250.000 şi mai mici)


Hărţile de sol la scară mică reprezintă o generalizare a învelişului de sol şi
oferă o imaginea a repartiţiei principalelor tipuri şi subtipuri de sol. Pe aceste
hărţi, se realizează o evidenţă calitativă generală a fondului funciar al ţării.

b. Studii pedologice la scară mijlocie (1:200.000 – 1:50.000).

227
Aceste studii prezintă o caracterizare generală a învelişului de sol la nivel
judeţean sau pe unităţi agricole mari şi constituie baza pentru întocmirea
proiectelor de sistematizare a teritoriului, a memoriilor tehnice pentru lucrările
hidroameliorative, a proiectelor generate de combatere a eroziunii solului etc.

c. Studii pedologice la scară mare (1:25.000- 1:50.000).


Aceste studii detaliază particularităţile învelişului de sol pentru teritoriu
relativ restrânse ca întindere şi permit reprezentarea cartografică a unităţilor de
sol cu suprafeţe mici.

d. Studii pedologice la scară foarte mare (>1:5000)


Cu ajutorul acestor studii pot fi redate pe hartă detalii ale învelişului de sol
şi se execută pe suprafeţe foarte mici.

10.4. Cercetarea pedologica propriu-zisă

Activitatea de cercetare pedologică este foarte complexă şi se desfăşoară în


următoarele etape:
1. etapa pregătitoare care constă în documentarea şi pregătirea bazei
materiale necesare cercetării;
2. etapa de teren, este cea mai amplă şi solicită un buget mare de timp;
3. etapa de laborator, unde au lor efectuarea analizelor şi completarea
datelor din etapele precedente;
4. etapa de prelucrare, interpretare şi sinteză a materialului informaţional
şi redactarea raportului pedologic.

1. Etapa pregătitoare

Înainte de a începe cercetările în teren este necesită o documentare amplă


asupra zonei care urmează a fi cercetată şi cartată. Pentru aceasta trebuie să se
consulte date din literatura de specialitate sau manuscrise existente la diferite
instituţii cu privire la sol şi cadrul natural (geomorfologie, litologie, hidrografie,
hidrogeologie, vegetaţie), din zona cercetată.
a. Pregătirea bazei topografice şi a aerofotogramelor
Pentru reuşita acţiunii de cercetare şi cartare pedologică, baza topografică
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, cum ar fi:
• scara bazei topografice să corespundă (să fie mai mare) scării hărţii de
soluri ce urmează să se întocmească;
• să conţină nivelmentul;
• să fie recentă sau actualizată;
• aerofotogramele să nu aibă o vechime mai mare de 5 ani.
b. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor de lucru

228
Instrumentele şi materialele de lucru necesare pentru efectuarea studiilor
sunt: busola, altimetru, pedometru, sondă pedologică, cuţit pedologic metru,
lupă, ph-metru, trusă chimică, pungi, cutii pentru microprofile, bidoane de
plastic pentru recoltarea probelor de apă, cilindri de alamă cu capace de metal şi
inele de cauciuc, cazmale, târnăcop, lopeţi etc.

2. Etapa de teren a cercetărilor pedologice

Este etapa cea mai importantă a cartării pedologice


În această etapă se urmăreşte:
a. studiul factorilor pedogenetici (condiţiile de solificare);
b. studiul morfometric al profilului de sol şi recoltarea probelor:
c. Studiul proceselor de degradare a solului;
d. Cercetarea măsurilor de cultivare a solului;
e. Întocmirea hărţii pedologice preliminare.
Înainte de începerea lucrărilor propriu-zise de cartare se va face
recunoaşterea generală a teritoriului privind principalele unităţi fizico-geografice
în corelaţie cu învelişul de sol precum şi o confruntare a situaţiei din teren cu
cea rezultată din documentaţia anterioară.
După recunoaşterea generală a teritoriului se definitivează planul de lucru
în teren.

a. Studiul condiţiilor naturale. Condiţiile naturale au o importanţă


deosebită în cadrul cercetărilor pedologice. Se caracterizează: clima, relieful,
geologia şi litologia, hidrografia şi hidrologia, vegetaţia, fauna, influenţa cărora
a rezultat solul respectiv, precum şi influenţa omului asupra acestuia.
Clima. Condiţiile climatice din teritoriul respectiv se studiază pe baza
datelor obţinute de la staţiile meteorologice din regiune şi din atlasul
climatologic. De asemenea, prezintă importanţă informaţiile de la localnici.
Datele climatice vor evidenţia principalele elemente climatice, cu influenţă
asupra solurilor şi producţiei vegetale (temperatura medie anuală, precipitaţii
anuale, valori ale evapo -transpiraţiei potenţiale). În funcţie de specificul zonei
şi al categoriei de folosinţă (plantaţii de pomi şi viţă de vie) sau culturi specifice
(tutun, orez), se pot menţiona temperaturile minime şi maxime din zonă, suma
temperaturilor mai mari de 5, 100C, în perioada de vegetaţie. Nu trebuie să
lipsească referirile la frecvenţa şi durata perioadelor de secetă sau la fenomene
care provoacă pagube culturilor agricole. Datele climatice se vor actualiza anual
numai pentru teritoriul cartat (obligatoriu). Datele climatice se dau la nivelul
unui areal climatic omogen (ACO) – o zonă determinată.
Relieful. Recunoaşterea generală a reliefului din arealul cercetat se face pe
baza hărţilor topografice de lucru pe care se înscriu datele geomorfologice.
Observaţiile geomorfologice se efectuează pe tot parcursul cartării
pedologice, consemnându-se detaliile formelor de relief cum sunt: crovuri,

229
microdepresiuni, dune (pentru suprafeţele plane) şi ogaşe, rigole, ravene şi
alunecări de teren (în cadrul suprafeţelor înclinate).
Harta geomorfologică de teren se defineşte în etapa de birou.
Geologia şi litologia. Datele legate de geologie şi litologie se cunosc din etapa
de documentare iar în teren se completează cu observaţii privind roca parentală
din profilurile de sol executate. Observaţiile care vor fi făcute se vor referi la
grosimea, alcătuirea granulometrică şi petrografică şi agentul care a contribuit la
formarea depozitelor respective.
Hidrologia şi hidrografia. O serie de date se cunosc din etapa de documentare,
urmând ca în teren să se completeze cu observaţii privind caracterul reţelei
hidrografice (permanent, temporar, torenţial) precum şi frecvenţa şi durata
inundaţiilor (dacă este cazul).
• Referitor la hidrologie se recomandă studierea apelor freatice sub
următoarele aspecte;
• nivelul hidrostatic şi panta de scurgere;
• variaţia nivelului hidrostatic;
• calitatea apei (culoare, gust, miros, mineralizare);
• adâncimea critică şi subcritică;
• notarea pe hartă şi consemnarea în fişa de descriere a solului, a apelor
freatice apărute la zi sub formă de izvoare şi procesele la care dau naştere.
Vegetaţia şi fauna. Observaţiile se vor face asupra asociaţiilor vegetale
naturale sau cultivate sub aspectul speciilor şi al productivităţii acestora.
Se va ţine cont de zonele, subzonele, etajele şi subetajele de vegetaţie
existente atât în punctul de observaţie cât şi în unitatea de teren cartografiată.
Referitor la faună se vor face observaţii asupra mezo şi macrofaunei
(nematozi, miriapode, insecte, râme, rozătoare etc).
Influenţa antropică. Observaţiile din teren vor cuprinde notaţii referitoare la
modificările apărute în morfologia solului sub influenţa acţiunilor omului.
Pentru aceasta se fac observaţii comparative pe aceeaşi unitate de sol în condiţii
naturale nemodificate şi în condiţii modificate de către om. De asemenea, se fac
observaţii privind poluarea solului, eroziunea şi alte observaţii.

b. Studiul morfogenetic al solului şi încadrarea taxonomică a acestuia


Studiul morfogenetic se face pe profilul de sol săpat până la roca mamă.
Întâi se ia o probă de sol de la baza profilului pentru examinare şi descriere,
după care se examinează profilul pe pereţii acestuia.
Suprafaţa peretelui se examinează se împrospătează cu ajutorul unui cuţit,
de sus în jos.
Descrierea solului se face pe formulare tipizate unde se trec toate
caracteristicile morfologice pe orizonturi şi suborizonturi, precum şi cele
referitoare la condiţiile de mediu.

230
La fiecare profil de sol, se vor studia proprietăţile morfologice, după care
se va face încadrarea la nivelurile taxonomice ale Sistemului Român de
Taxonomie a Solurilor (SRTS).
Încadrarea fiecărui profil de sol la toate nivelurile taxonomice cu scopul de
a stabili formula unităţii taxonomice de sol (U.S). completarea acestei formule
cu elemente din arealul în care se află solul respectiv conduce la obţinerea
formulei unităţii cartografice de teren (pedotop) (U.T).
Formula unităţii cartografice de teren (pedotop)

X12G1W2S3A2k3d3e2 Sga /q2/aq1 AtPm3


CZ – gz
C - DFcvP2 lSLmZ2 X6r33t41Q5I1

Explicaţia simbolurilor

1. Caracteristicile solului
Tipul şi subtipul de sol
CZvs – gz – tipul de sol este redat printr-un simbol format din două litere
mari:
- subtipul de sol este redat prin 4 litere mici

Varietatea de sol: X12G1W2S3A2k3d3e2 , se defineşte prin:


X – caracteristici particulare (indicator 13);
G – gradul de gleizare (indicator 14);
W – gradul de pseudogleizare (indicator 15);
S – grad de salinizare (indicator 16);
A – grad de alcalizare (indicator 17)
k – adâncimea de apariţie a carbonaţilor (indicator 18);
d – grosimea solului până la roca compactă (indicator 19);
e – gradul de eroziune în suprafaţă sau de decopertare şi gradul de
colmatare sau acoperire a solului cu deponii (indicator 20);

Familia de sol – SGA, definită prin:


SG- grupe de material parental (indicator 21);
a – clasa granulometrică a materialului parental (indicator 22);

231
Specia de sol: /q2/aq1 – clasa texturală (indicator 23) şi clasa după
conţinutul de schelet (q–indicator 24) redat prin două nivele: Ap (primii 20 cm);
A/C sau în prima parte a orizontului B.

Varianta de sol: AtPm, definită prin:


A – categoria de folosinţă (indicator 26);
t – modificarea terenului prin folosirea în producţie (indicator 27);
Pm – tipul de poluare (indicator 28);
3 – gradul de poluare (indicator 29).

2. Caracteristici ale terenului

Relieful: C – DF cv, definit prin:


C – forma principală de relief (indicator 2);
DF – elemente ale formelor principale de relief (indicator 31);
CV– forma de mezo şi microrelief (indicator 32).

Panta şi expoziţia terenului: P2 – L, definită prin:


P2 – înclinarea terenului (indicator 33);
L – expoziţia terenului.

Roca subiacentă (imediat dedesupt).


SL – grupa de roci subiacente (indicator 21);
m – clasa granulometrică simplificată a rocii subiacente (indicator 22);

Acoperirea terenului: z2 – X6, definită prin:


z2 – gradul de acoperire a terenului cu bolovani (indicator 35);
X6 – gradul de acoperire cu stufăriş, arborete sau muşuroaie (indicator 36);

Eroziunea de adâncime definită prin:


r33 – categorii de eroziune de adâncime (indicator 37);

Alunecări de teren definite prin:


f41 – categorii de alunecări de teren (indicator 38);

Apă freatică definită prin


Q5 – adâncimea apei freatice (indicator 39).

Inundabilitatea prin revărsare definită prin:


I1 – inundabilitatea terenului, frecventă (indicator 40).
Indicatorii din paranteză se găsesc în lucrarea elaborată de Institutul de
Pedologie şi Agrochimie Bucureşti, intitulată „Metodologia elaborării studiilor
pedologice”, vol.3., 1987.

232
Capitolul 11

APRECIEREA ECONOMICĂ A TERENURILOR AGRICOLE


bază pentru introducerea cadastrului general în România

11.1 Generalităţi

AConform legislaţiei în vigoare, „Cadastrul general este sistemul unitar şi


obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează
descrierea şi reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor,
precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de
destinaţia lor şi de proprietar”.
Pentru realizarea cunoaşterii complete şi sistematice a fondului funciar al
ţării şi a construcţiilor, cadastrul general realizează evidenţa acestuia după
următoarele aspecte: cantitativ, calitativ şi juridic.
Aspectul cantitativ se referă la determinarea prin măsurători a poziţiei,
configuraţiei şi mărimii suprafeţelor pe categorii de folosinţă şi posesori, iar
construcţiile în funcţie de mărimea suprafeţelor de teren pe care acestea sunt
amplasate, numărul de nivele şi posesorul fiecărei construcţii în parte. Acest
aspect se determină prin funcţia tehnică a cadastrului general.
Aspectul calitativ reprezintă acea latură a cadastrului general prin care se
realizează cunoaşterea potenţialului productiv al fondului funciar, precum şi
caracteristicile calitative ale construcţiilor.
Pentru fondul funciar aspectul calitativ se referă la bonitarea cadastrală a
terenurilor care se face în scopul determinării gradului de productivitate a
solurilor, în funcţie de fertilitatea naturală şi de tehnologiile de cultură aplicate.
Pe baza acestora se stabilesc taxele şi impozitele precum şi preţul terenurilor.
Acest aspect se determină prin funcţia economică a cadastrului şi constă în
realizarea următoarelor lucrări:
• încadrarea terenurilor agricole în clase de calitate;
• evidenţa terenurilor agricole în funcţie de stadiul de degradare şi de
factorii care au provocat-o;
• evidenţa terenurilor amenajate pentru îmbunătăţiri funciare;
Aspectul juridic are menirea de a asigura identificarea corectă a
posesorilor de terenuri şi construcţii, înscrierea acestora în documentele

233
cadastrului general pe baza drepturilor şi a obligaţiilor actelor juridice pe care se
întemeiază posesia.
Partea economică a cadastrului general, prin care se îndeplineşte funcţia
corespunzătoare, economică, urmăreşte stabilirea valorii economice a terenurilor
şi construcţiilor.
Cunoaşterea acestei laturi a cadastrului este justificată de următoarele;
• Datele cadastrului economic stau la baza calculării unor impozite şi taxe
reale, echitabile care sunt percepute de către organele fiscale, instanţele
judecătoreşti, birourile notariale;
• Informaţiile furnizate de partea tehnică a cadastrului sunt insuficiente
pentru calculul respectivelor obligaţii fiind necesară şi aprecierea calitativă a
imobilelor din punct de vedere economic (Boş, 64).

11.2. Resursele funciare

Resursa este definită ca fiind „ceva folositor şi evaluabil în condiţiile în


care se găseşte”. Ea se găseşte în stare naturală sau nemodificată şi astfel intră
în procesul de producţie sau consum. Se caracterizează prin două atribute
esenţiale şi anume: folosinţa şi evaluabilitatea.
Conceptul de resursă este unul dinamic care depinde de modificările de
informaţie, produse tehnologice şi raritate.
Nu intră în categoria resurselor naturale bunurile rezultate prin combinarea
resurselor, capitalului, tehnologiei şi muncii, deoarece provin dintr-un proces de
producţie ghidat de om.
Trăsătura fundamentală pentru resursă este „raritatea”. Conceptul de
raritate semnifică limitarea relativă a ofertei dintr-o resursă, comparativ cu
cantitatea cerută. Orice resursă dispune de un preţ pozitiv de utilizare, datorită
rarităţii, pentru că astfel, din caracterul nelimitat al ofertei ea devine liberă la
consum, au are valoare.
Dimensional, resursele dispun de patru atribute: cantitatea, calitatea,
timpul, spaţiul. Cu alte cuvinte, orice resursă se remarcă printr-o cantitate de o
anumită calitate, într-un timp determinat şi localizată la un anumit spaţiu.
Până de curând cea mai importantă funcţie a mediului înconjurător constă
în oferirea de resurse naturale necesare desfăşurării activităţii umane, a
proceselor de producţie şi de consum. Aceasta afectează mediul înconjurător în
dublu sens:
• datorită extracţiei şi recoltării acestor resurse se afectează mai mult
sau mai puţin echilibrul natural, se distinge sub aspect calitativ mediul;
• prin consumul productiv sau neproductiv al resurselor naturale rezultă
poluanţi care sunt deversaţi în mediul înconjurător.

234
Rezultă că sub aspectul protecţiei mediului înconjurător trebuie acţionat în
două direcţii:
• asupra vitezei de extracţie sau de recoltare;
• asupra tehnologiilor de consum.
Din punct de vedere al durabilităţii şi capacităţii lor de reproducţie,
resursele naturale pot fi epuizabile şi regenerabile. În componentele naturale ale
mediului înconjurător, solul, cu înţelesul larg de fond funciar, reprezintă un
factor de o deosebită importanţă. Datorită fertilităţii lui, respectiv de a asigura
viaţa şi dezvoltarea plantelor, fondul funciar constituie condiţia de bază a
producţiei agricole şi silvice precum şi a celorlalte activităţi umane.
Existenţa şi dezvoltarea societăţii umane este condiţionată de abundenţa
şi calitatea produselor furnizate de fondul funciar prin care se asigură
oamenilor hrană şi materiile prime pentru alte activităţi şi cerinţe vitale.
Fondul funciar ca factor al mediului înconjurător este deosebit de important
pentru asigurarea vegetaţiei necesară purificării atmosferei, creării de peisaje
atractive, necesare întreţinerii şi refacerii sănătăţii oamenilor. De asemenea,
fondul funciar constituie un recipient şi un transformator al reziduurilor
provenite din industrie, zootehnie şi alte sectoare de activitate.
Fondul funciar are două funcţii esenţiale:
a) furnizor de substanţe nutritive şi materii prime;
b) recipient şi transformator al reziduurilor.
Aceste funcţii ale fondului funciar sunt amplificate în etapa actuală când
lumea întreagă confruntată cu problemele degradării şi poluării mediului
înconjurător.
Fondul funciar din ţara noastră, privit ca factor al mediului înconjurător,
prezintă diferenţieri importante de la o zonă la alta, datorită condiţiilor naturale
de relief, climă, hidrologie, sol, precipitaţii etc. Datorită acestor diferenţieri, în
anumite zone, terenurile sunt afectate de unele procese de degradare ca:
eroziune, alunecări, sărăturări, exces de umiditate etc. Ca urmare a acestei
situaţii sunt necesare acţiuni vaste pentru amenajarea şi ameliorarea fondului
funciar prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. În condiţiile actuale pământul
constituie un bun naţional de care depinde existenţa, creşterea avuţiei
naţionale şi bunăstarea poporului. Aceasta face din folosirea raţională,
protejarea şi ameliorarea fondului funciar, o îndatorire primordială a
organelor legislative şi a administraţiei publice, a tuturor posesorilor de
teren şi a cetăţenilor României.

11.3. Cadastrul, dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului

La peste 30 de ani de la Conferinţa asupra mediului de la Stocholm din


1972, omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului

235
înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în
general.
În acest sens a fost stabilită „Comisia asupra Mediului şi Dezvoltării” de pe
lângă ONU, care a finalizat o serie de studii cu anumite recomandări.
Astfel, până în 1987 au fost elaborate 60 de definiţii ale conceptului ce
trebuia să redea acel proces de dezvoltare, care să nu stopeze creşterea
economică, aşa cum se preconiza în primul raport al „Clubului de la Roma” şi
nici să absolutizeze rolul mediului aşa cum o fac „Verzii”.
În raportul intitulat „Viitorul nostru comun”, comisia pledează pentru o
reconciliere între economia mediului şi mediul înconjurător, „pe o nouă cale
de dezvoltare care să susţină progresul nu numai în câteva locuri şi pentru câteva
ţări, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat”.
Dezvoltarea durabilă, viabilă şi susţinută din punct de veder e
ecol ogic, este considerată acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului
fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor
nevoi.
În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă este acceptat şi sprijinit pe
plan mondial, mesajul său fiind preluat de Conferinţa Mondială asupra
Mediului de la Rio de Janeiro din 1992. Obiectivul general al dezvoltării
durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme: economic,
uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi
susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca modelul să fie operaţional trebuie
ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabile la toate subsistemele care
formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică plecând de la
energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane, biodiversitate.
În general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ
următoarele aspecte:
• redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie
mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
• eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un
loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
• asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea
creşterii demografice necontrolate);
• conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea biodiversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra
mediului;
• reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
• descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de
participare la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi
economia.
În consens general se acceptă că fără o protecţie adecvată a mediului este
imposibil de a realiza progresul societăţii.

236
Prejudiciile cauzate naturii şi sănătăţii subminează fundamentele
productivităţii în viitor, după cum şi invers, fără creştere economică sunt greu
de procurat resursele necesare protecţiei mediului.
O condiţie importantă de realizare a dezvoltării durabile este
simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Pentru aceasta,
politicile economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetării-dezvoltării,
a forţei de muncă, a învăţământului şi a sănătăţii, trebuie să-şi coreleze
obiectivele şi acţiunile conform anumitor priorităţi.
O altă condiţie se referă la adaptarea conceptului dezvoltării durabile la
condiţiile specifice fiecărei ţări. Fiecare ţară are propriile nevoi de creştere
economică, precum şi caracteristici naţionale demografice, particularizate
mediului natural, un anume spaţiu construit. Sensul dezvoltării durabile este
dat tocmai de căutarea modelului endogen de reconciliere între om şi natură.
Esenţa dezvoltării durabile este dată de conservarea, în favoarea
generaţiilor prezente şi viitoare, a acelui patrimoniu care cuprinde nu numai
capitalul produs prin munca oamenilor şi stocul de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnologice, ci şi capitalul natural, legat de caracterul neregenerabil al
anumitor resurse şi de ireversibilitate.
Fenomenul globalizării activităţii umane , interdependenţa factorilor
politici, demografici, ecologici etc. au impus o nouă abordare în gospodărirea
pământului, în conformitate cu conceptul dezvoltării durabile şi al respectării
normelor de protecţie a mediului înconjurător.
Realizarea acestor deziderate este posibilă în cadrul unui sistem
complex de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor resurselor şi în
primul rând a fondului funciar, pentru ca, pe această bază, solul să poată fi
gestionat raţional în vederea asigurării producţiei de bunuri agricole, iar
teritoriul în ansamblul său, să poată fi sistematizat, amenajat şi gospodărit
corespunzător cerinţelor societăţii umane.
Potrivit acestor cerinţe, rolul cadastrului a devenit determinant în
activitatea umană de folosire a resurselor mediului înconjurător, fără de care nu
se poate vorbi de o dezvoltare durabilă şi de protecţia mediului.
Între cadastru şi protecţia mediului există o legătură de cauzalitate
reciprocă prin care se poate analiza în orice moment, disponibilul resurselor,
starea acestora în timp, modul în care sunt folosite cu respectarea cerinţelor
impuse în procesul dezvoltării durabile, precum şi modul în care sunt
respectate legile scrise şi nescrise ale protecţiei mediului înconjurător.
Cadastrul, această oglindă a activităţii umane în mediul său înconjurător,
a devenit în zilele noastre un imens ecran pe care trebuie să se proiecteze modul
în care omenirea acţionează în spiritul declaraţiei, principiilor şi recomandărilor
primei „Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite de la Stocholm” din 1972,
privind protecţia mediului înconjurător.
În declaraţie se afirmă că: „Omul este, în acelaşi timp, creaţia şi creatorul
mediului său înconjurător, care-i asigură existenţa fizică şi îi oferă posibilitatea

237
unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale şi spirituale. În lunga şi laborioasa
evoluţie a speciei umane pe Pământ, a sosit momentul când, datorită progreselor
tot mai rapide ale ştiinţei şi tehnicii, omul a dobândit posibilitatea de a
transforma mediul înconjurător în nenumărate feluri şi într-o proporţie fără
precedent. Cele două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural şi
cel creat de omul însuşi, sunt indispensabile prosperităţii sale şi deplinei
folosinţe a drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul de viaţă”.
Principiile adoptate de Conferinţă afirmă între altele că: “Resurse le
natu rale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna şi, mai ales,
eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie ocrotite, în
interesul generaţiilor prezente şi viitoare, printr-o planificare sau o gospodărire
atentă, în funcţie de necesităţi”. Cele citate mai sus arată actualitatea lor şi mai
ales subliniază rolul şi importanţa cadastrului la nivel planetar, pentru a
cunoaşte în orice moment starea şi evoluţia resurselor mediului înconjurător.
Este necesară nu numai extinderea cadastrului la nivelul fiecărei ţări, ci şi o nouă
abordare a acestui domeniu de activitate care a devenit deosebit de dinamic şi de
complex.

11.4. Importanţa economică a terenurilor

Pământul este bunul economic cel mai de preţ al oamenilor şi contribuie la


satisfacerea nevoilor omeneşti.
Importanţa economică a pământului este evidenţiată de următoarele aspecte:
• pământul este sursa cea mai sigură şi cea mai
importantă de venituri ale statului;
• este o bogăţie limitată, dar care durează o veşnicie şi care asigură
cerinţele de hrană şi de locuinţă pentru populaţie;
• este principalul mijloc de producţie şi obiect al mucii în agricultură şi
silvicultură;
• este bază de amplasare a construcţiilor;
• este sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare.
Valoarea economică a terenurilor se obţine prin parcurgerea mai multor
etape şi anume:
1. Bonitarea cadastrală – care cuprinde culegerea informaţiilor legate de
calitatea terenurilor şi aprecierea acesteia prin note de bonitare.
2. Estimaţiile cadastrale – urmăresc clasificarea terenurilor agricole (şi
forestiere) după capacitatea de producţie şi venitul net.
3. evaluarea propriu-zisă a terenurilor.
Valoarea economică se stabileşte pe baza unor metodologii şi acte
normative proprii, specifice destinaţiei terenurilor (imobilelor).
Efectuarea evaluărilor permite să se stabilească următoarele:

238
• expresia bănească a terenurilor necesară pentru întocmirea unor acte,
convenţii, tranzacţii;
Venitul net (beneficiul) ca diferenţă între cheltuielile de realizare a
producţiei vegetale şi valoarea nou creată a produselor;
Bază sigură pentru calculul impozitelor, a despăgubirilor în caz de
exproprieri, comasări;
• măsurile de intervenţie a statului privind impozitele progresive,
acordarea creditelor agricole, efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Aprecierea economică (a terenurilor) este o activitate complexă de
importanţă majoră a managementului teritoriului prin care se urmăreşte
rezolvarea unor probleme ca:
• eficientizarea utilizării durabile a terenurilor;
• restructurarea exploataţiilor;
• cerinţele de teren pentru urbanizare, industrializare sau recreere;
• combaterea poluării şi a degradării terenurilor.

11.5. Cartarea solurilor

11.5.1. Generalităţi

Prin lucrările de cartare pedologică şi de bonitare cadastrală a solurilor se


realizează baza de date grafice şi descriptive necesară pentru inventarierea,
clasificarea şi evaluarea resurselor de sol dintr-un spaţiu geografic, care poate să
fie reprezentat de o exploataţie agricolă sau de un teritoriu administrativ-cadastral.
Învelişul de soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi antropici ce îi
determină însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală cu diferite favorabilităţi
pentru creşterea şi dezvoltarea fitocenozelor agrare sau naturale. Capacitatea de
producţie a solului pentru diferite folosinţe agricole şi culturi este dependentă de
următorii factori: seceta frecventă, excesul de umiditate, eroziunea cu formele sale
specifice, alunecările de teren şi învelişul de sol (Hera Cr., 2002, Florea N.,
2003). Manifestarea diferenţiată a factorilor restrictivi naturali şi antropici asupra
unor însuşiri fizice şi chimice ale solul poate să determine o diminuare anuală a
capacităţii de producţie a terenurilor agricole de până la 20% (Stătescu Fl.,
2003).
Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricole presupune
cunoaşterea riguroasă a modului de manifestare şi evoluţie a factorilor restrictivi
ai capacităţii de producţie. În acest scop se impune efectuarea periodică a studiilor
pedologice, care asigură baza de date primare a caracteristicilor morfologice şi a
însuşirilor fizice şi chimice pe unităţi cartografice de sol (US) şi respectiv de
teritoriu ecologic omogen (T.E.O.).

239
Prin Cartarea solurilor se înţelege un complex de operaţiuni care constă în
cercetarea, identificarea şi delimitarea spaţială a diferitelor soluri existente pe un
anumit teritoriu şi apoi transpunerea lor pe hartă.
După executarea recunoaşterii terenului pedologul trece la cartarea
propriu-zisă. Aceasta constă în cercetarea detaliată a învelişului de sol precum şi
a condiţiilor fizico-geografice prin metoda descriptiv-comparativă asociată cu
analiza geografico-genetică.

11.5.2. Tipuri de profiluri folosite în cartarea pedologică

Cartarea solurilor se realizează cu ajutorul profilelor de sol repartizate pe


teren, în aşa fel încât să formeze o reţea de puncte.
Profilurile de sol nu se deschid toate la aceeaşi adâncime, ci ele variază în
funcţie de scopul pe care-l urmăresc în cartare.
Profilurile de sol care se deschis în cartările la scară mare şi mijlocie, sunt
de trei feluri:
a. profile principale;
b. profile secundare;
c. profile de control sau sondaje.

a. Profiluri principale
Acestea constituie elementele de bază ale unei cartări deoarece cu
ajutorul lor se vor putea determina însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale
solurilor din sectorul luat în cercetare.
Amplasarea în teren a profilelor principale se face cu foarte mare grijă
deoarece acestea trebuie să reprezinte cât mai fidel tipul caracteristic de sol.
Se recomandă ca amplasarea acestora să se facă ducă ce suprafaţa de teren
a fost cercetată prin profile secundare.
Profilurile principale se execută până la adâncimea rocii generatoare de
sol, având astfel o succesiune completă de orizonturi a profilului de sol.
Adâncimea lor variază între 1-3 m şi este condiţionată de tipul de sol, de
roca generatoare, de condiţiile de relief şi de scopul cercetării.
După executarea acestui tip de profile, cercetarea şi descrierea solului
durează 1,5-2,0 ore. Pe teren, pe lângă descrierea detaliată, se recomandă şi o
serie de determinări chimice expeditive, precum şi luarea unor fotografii, de
asemenea, din aceste profile se ridică şi probe de sol pentru analize.
b. Profilurile secundare
Aceste profile servesc pentru studiul complementar al profilelor principale
în vederea determinării suprafeţei de răspândire a acestora. De asemenea,
servesc şi la stabilirea şi caracterizarea varietăţilor de soluri în funcţie de
sesizarea unor însuşiri deosebite.
Profilurile secundare se execută până la adâncimea de 90-150 cm,
porţiune ce reprezintă partea principală a profilului de sol.

240
La aceste profile se face o descriere detaliată dar din care se vor ridica
probe numai în anumite cazuri.
Profilurile secundare se execută în număr mult mai mare decât al
profilelor principale.
c. Profilurile de control sau sondajele
Profilurile de control servesc la delimitarea unităţilor de sol identificate şi
caracterizate prin profilurile principale şi cele secundare. Acestea sunt profile
puţin adânci, care permit doar cercetarea orizontului A şi începutul celui următor
(50-60 cm adâncime).
Profilurile de control se descriu sumar, notându-se grosimea orizontului
superior, textura acestuia etc.
Aceste profile se amplasează de obicei între două profile secundare, prin
tatonări, la locul unde se presupune trecerea de la un sol la altul. Acestea se trec
şi pe hărţile topografice.

11.5.3. Stabilirea itinerariilor de lucru şi amplasarea profilelor de sol

Itinerariile de lucru reprezintă drumurile parcurse de pedolog de-a lungul


cărora s-au amplasat şi cercetat profiluri de sol. Itinerariile se stabilesc fie după
metoda traverselor paralele, fie după metoda circuitului. În munca de teren, de
obicei, aceste două metode se combină.
În metoda traverselor paralele, itinerariile sunt reprezentate prin lini
(drumuri) paralele, situate la distante aproximativ egale (dependente de scara
hărţii), încât să fie uniform acoperită întreaga suprafaţă de cartat.
Orientarea şi fixarea itinerariilor trebuie făcută, în aşa fel încât să
traverseze toate formele de relief ale peisajului geografic.
În vederea efectuării acestor itinerarii sunt necesare hărţile topografice şi
observaţiile notate în timpul recunoaşterii.
Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab
fragmentate şi cu înveliş de sol puţin variat.
Limitele de sol se pun în evidenţă, în această situaţie, prin interpretarea a
două traverse apropiate şi pe baza observaţiilor de micro şi mezorelief pe teren.
În metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o
dispoziţie cu relief accidentat şi înveliş complex de soluri. Stabilirea itinerariilor
se face ţinându-se seama de relief şi de reţeaua hidrografică.
Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice.

11.6. Etapa cartării propriu-zise

11.6.1. Amplasarea profilelor de sol

Amplasarea profilelor de sol, se face de obicei pe baza unor itinerarii


planificate dinainte, ca rezultat al recunoaşterii. Aceste itinerarii, care sunt

241
trecute şi pe hărţile topografice, sunt de obicei preliminare, deoarece ele pot fi
modificate în funcţie de cerinţele terenului. Cu prilejul stabilirii itinerariilor de
lucru se amplasează şi locul unde se vor executa profiluri principale şi
secundare. Repartiţia se amplasarea corectă a profilelor de sol influenţează
calitatea şi randamentul lucrărilor. (figura 11.1.)

Profiluri principale se amplasează acolo unde pedologul cartator consideră


că ar prezenta locul cel mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice
şi chimice ale tipului de sol. Orice schimbare survenită la unul dintre factorii de
formare ai solului, necesită amplasarea unui nou profil principal din suprafaţa
respectivă. Schimbările survenite sunt legate mai ales de modificarea formelor
de relief, de rocă, de vegetaţie şi de adâncimea apei freatice.
Suprafeţele caracterizate prin profile principale vor fi cercetate în
continuare prin profile secundare.
Amplasarea profilelor principale se face de obicei, după ce suprafaţa
respectivă a fost cercetată prin profiluri secundare.
Amplasarea profilelor principale şi secundare se poate face dinainte, în
schimb amplasarea celor secundare se face numai în teren.
Profilurile de control lipsesc cu desăvârşire în centrul arealelor de sol şi
apar foarte des la periferia acestora, deoarece servesc la stabilirea limitelor între
două unităţi de sol.

242
Dacă limita de trecere apare distinctă în relief, atunci numărul de profile de
control se micşorează.
Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face şi notarea acestora pe
hartă. În vederea trecerii cât mai corecte a profilelor de sol pe hartă, distanţa
între două puncte se măsoară cu piciorul, a cărui lungime este etalonată. Prin
transformarea numărului de paşi la scara hărţii, se poate face o transpunere
corectă a locului pe hartă.

11.6.2. Densitatea profilurilor de sol

Densitatea profilurilor de sol este condiţionată complexitatea învelişului de


sol, de scara hărţii şi de acoperirea terenului .
În zonele cu relief accidentat şi cu învelişul de sol foarte variat,
cercetarea solurilor se face cu o densitate mai mare de profile decât media. În
zonele cu relief mai uniform şi cu înveliş de sol mai omogen, densitatea de
profile va fi mai mică decât media.
În practica lucrărilor de teren se foloseşte clasificarea regiunilor în
categorii de complexitate a învelişului de sol, care sunt definite astfel (normele
Comitetului Geologic):
Categoria I-a - Regiunile naturale cu relief de şes, foarte slab fragmentate, cu
soluri variate; suprafeţele unităţilor de sol depăşesc în general 3 km2.
Complexele de soluri constituie cel mult 5% din suprafaţa regiunii.
Categoria a II-a – Regiunile de şes fragmentat, străbătute de râuri, viroage şi
văi puţin adânci, elemente de relief slab diferenţiate, cu soluri puţin variate.
Complexele de soluri de la 5 până la 15%.
Categoria a III-a - Regiuni de dealuri joase şi oricare ale regiuni cu relief
fragmentat şi ondulat sau cu roci generatoare de sol variate.
- Regiuni de categoria a I-a cu complexe de soluri de 25-
40%.
- Regiuni din categoria a II-a cu complexe de soluri de la
15-30% din suprafaţă.
- Regiuni din categoria a II-a acoperite de păduri.
Categoria a IV-a - Regiuni accidentate de dealuri înalte şi submontane.
- Delte şi lunci relativ puţin variate, cu păduri şi zăvoaie
pe mai puţin de 20% din suprafaţă.
- Oricare regiune cu complexe de soluri de la 40-60%.
- Regiuni din categoria a III-a acoperite cu păduri.
Categoria a V-a - Regiuni muntoase.
- Regiuni cu mlaştini în proporţie de peste 40%.
- Delte şi lunci cu soluri variate sau acoperite cu păduri
şi stufărişuri pe mai mult de 20% din suprafaţă.
- Regiuni cu complexe de soluri acoperind peste 60% din
suprafaţă.

243
- Regiuni din categoria a IV-a acoperite cu păduri.
Densitatea minimă de profile (principale şi secundare) necesară pentru
cartare, depinde de scară şi este prezentată în tabelul 11.1.
Numărul profilelor de control nu este normat, în general fiind egal cu
numărul de profile principale şi secundare.

Tabelul 11.1.
Numărul minim de profiluri principale sau secundare pentru caracterizarea
unul
2
km de teren (în raport cu scara de cartare şi categoria de complexitate)
Categoria de Scara hărţii
complexitate
1:500.000 1:200.000 1:100.000 1:50.000 1:25.000 1:10.000
a regiunii
I 0,07 0,13 0,29 0,59 1,33 4,66
II 0,08 0,16 0,35 0,71 1,60 5,61
III 0,10 0,20 0,44 0,89 2,00 6,99
IV 0,14 0,28 0,59 1,19 2,64 9,35
V 0,20 0,40 0,89 1,78 4,35 14,05

Descrierea profilelor de sol se face fie în fişe tip sau in carnete de teren în
care se notează toate observaţiile asupra acestora.

Delimitarea unităţilor de sol

Este una dintre lucrările cele mai importante în cartarea pedologică.


La baza delimitării acestor unităţi trebuie să stea raportul care există între
condiţiile naturale şi procesul de formare al solului.
După cum se ştie, solul reprezintă oglinda peisajului geografic, iar unităţile
de sol, modul de împletire al factorilor naturali.
Factorii naturali care ne pot da limite precise sunt relieful şi vegetaţia.
Astfel, în cazul sărăturilor, cartarea geobotanică este echivalentă cu cartarea
pedologică. De asemenea, dacă s-a ajuns la stabilirea unei interdependenţe între
sol şi o anumită formă de relief, delimitarea unităţii de sol de reduce la
delimitarea formei de relief. În cazul solurilor luate în folosinţă agricolă,
delimitarea unităţilor de sol se va face acolo unde culoarea, textura şi structura
solului se schimbă.
În situaţia în care trecerea între unităţile de sol se face treptat iar limitele nu
sunt clare, atunci delimitarea este mai complicată şi trebuie făcută cu ajutorul
unui număr mai mare de profile secundare şi de control.
În acest mod limita devine o fâşie mai lată sau mai îngustă, prin care se
face trecerea de la unitate la alta, iar pedologul cartator este obligat să precizeze

244
până unde, în cuprinsul fâşiei, domină caracterele unei dintre unităţile de sol şi
unde se remarcă saltul calitativ care indică transformarea unităţii respective în
alta.
În funcţie de scara de cartare se pot face unul sau mai multe sondaje în
vederea stabilirii limitei.
Paralel cu identificarea limitelor pe teren se face şi transpunerea lor pe
hartă, ţinând seama de toate punctele reper de pe hartă.
Exactitatea traseului pe hartă a limitelor depinde de scara hărţii, de detaliile
de planimetrie şi nivelment reprezentate pe harţă, ca şi de complexitatea
învelişului de sol.
În trasarea limitelor de sol există anumite „limite” de toleranţă, acestea sunt
în funcţie de scara hărţii, cât şi de felul în care limitele se evidenţiază pe teren.
Pentru hărţile la scări mijlocii şi mari se prevăd următoarele limite de
toleranţă:
• limite distincte pe teren = 2 mm toleranţă pe hartă;
• limite clare pe teren = 4 mm toleranţă pe hartă;
• limite neclare pe teren = 8 mm toleranţă pe hartă.
Fixarea limitelor şi transpunerea pe harţă depinde foarte mult de gradul de
rutină al pedologului cartator.
În situaţia in care învelişul de sol este foarte variat şi nu poate fi reprezentat
la scara hărţii de cartare, suprafeţele respective se reprezintă pe harţă sub formă
de complexe sau asociaţii de soluri.
Prin complex de soluri se înţelege o alternanţă de diferite soluri pe
suprafeţe mici, care se repetă mereu, pe distanţă de metri sau sute de metri. De
cele mai multe ori complexele de soluri sunt legate de un anumit microrelief.
Aşa spre exemplu, într-un complex de soluri alcătuit din cernoziomuri
gleizate şi soloneţuri, limitele se stabilesc după microrelief (soloneţurile ocupă
microdepresiunile, iar cernoziomurile gleizate spaţiile dintre ele. Dacă teritoriul
este cultivat, golurile din cultură indică suprafeţe cu soloneţuri.
O altă categorie de soluri asemănătoare complexelor, o formează asociaţiile
de soluri.
Prin asociaţii de soluri se înţeleg suprafeţe alcătuite dintr-un sol
predominant, dar la care sunt incluse şi suprafeţe relativ mari de alte soluri, dar
care se găsesc într-o strânsă corelaţie geografică.
Cartarea acestora se face întocmai ca la complexele de soluri.
Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea preliminară a unei hărţi de
soluri. În acest fel se face o primă lucrare a materialului obţinut în urma
activităţii de teren.

11.6.3. Faza de laborator

245
Asupra probelor de sol luate din teren se vor executa o serie de analize de
laborator necesare pentru o caracterizare cât mai completă a solurilor întâlnite în
teritoriul de cercetare.
Acest lucru ne ajută atât la caracterizarea generală a solurilor, cât şi la
elaborarea complexului de măsuri agrotehnice, agrochimice sau ameliorative ce
trebuie aplicate.
Dintre determinările care se efectuează în laborator unele sunt comune iar
altele specifice pentru anumite soluri.
Dintre analizele comune mai importante amintim:
• determinarea humusului;
• determinarea bazelor schimbabile;
• determinarea capacităţii totale de schimb cationic;
• determinarea pH-ului;
• determinarea N, P, K asimilabile;
• determinarea compoziţiei granulometrice;
• determinarea porozităţii şi a gradului de structurare;
• determinarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor etc.;
Dintre analizele care se execută numai pentru anumite soluri deosebim:
• determinarea carbonaţilor;
• determinarea sărurilor solubile;
• determinarea acidităţii hidrolitice şi de schimb;
• determinarea aluminiului mobil etc.;
Natura analizelor depinde şi de scopul pe care îl urmăreşte cercetarea.

11.6.4. Faza de birou

În această fază se întocmesc hărţile de sol şi a celor corelative şi se


întocmeşte raportul (memoriul) pedologic.

a. Întocmirea hărţilor solurilor şi a celor corelative

În faza de birou, cea mai importantă etapă se consideră întocmirea hărţilor


de sol, aceasta reprezentând rezultatul muncii de teren a pedologilor cercetători.
Prima operaţiune este stabilirea legendei care constituie principalul criteriu
după care se apreciază o hartă.
De obicei, legenda de soluri cuprinse două părţi: în prima parte denumirile
taxonomice ale solurilor, iar în a doua parte sunt prezentate texturile de la
suprafaţa acestora şi acolo unde este cazul şi a rocilor generatoare de sol.
Legenda pentru soluri (prima parte) în cazul hărţilor la scara mică şi
mijlocie cuprinde toate tipurile, subtipurile şi complexele de soluri, înşirate în

246
succesiunea lor natural-geografică, dar care în parte urmăreşte firul unei
clasificări.
În cazul hărţilor la scară mare, legenda de soluri reprezintă clasificarea de
soluri adoptată.
Dacă harta cuprinde atât zone de munte, cât şi de câmpie, în legendă se vor
separa solurile de munte de cele de la câmpie.
Pe hartă şi în legendă, unităţile de sol se notează prin simboluri (sau cifre),
culori (sau haşuri) şi semne. Semnele se folosesc de obicei, pentru marcarea pe
hartă a ivirilor izolate de soluri, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii
respective.
Complexele de soluri se notează în legenda hărţii prin tipurile sau
subtipurile de sol predominante.
Reprezentarea grafică a complexelor de soluri se face fie prin dungi
alternative divers colorate, fie prin colorarea fondului unităţii cu culoarea solului
predominant, iar celelalte soluri fiind reprezentate prin semne.
În a doua parte a legendei se referă la textura solurilor la suprafaţă, iar în
unele cazuri şi la textura rocilor de solificare.
Pentru solurile formate pe roci neconsolidate, reprezentarea grafică a
texturii se face prin haşuri, iar pentru cele formate pe roci consolidate,
reprezentarea se face prin semne.
Alcătuirea hărţii de sol constă în desemnarea unei baze topografice în care
sunt înscrise numai datele topografice absolut necesară.
Aceasta trebuie să cuprindă următoarele:
• curbe de nivel – vor fi trasate pe baza topografică numai acelea prin care
relieful este scos uşor în evidenţă;
• reţeaua hidrografică a teritoriului – se consemnează pe hartă in
totalitatea ei;
• reţeaua de drumuri, reprezentate pe hartă numai pe drumurile principale
şi de căile ferate;
• localităţile vor fi menţionate pe hartă, cu scop de orientare.
După stabilirea bazei topografice simplificate se trece la definitivarea
limitelor unităţilor de sol. Transpunerea limitelor unităţilor de sol se face la
scara de întocmire a hărţii.
În unităţile de sol delimitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor
desemna şi apoi se va colora harta.
De asemenea, pe hartă se vor nota şi locurile unde s-au deschis profilele de
sol.
Baza topografică simplificată, completată cu unităţi de sol şi simbolurile
respective, se trece pe hârtie de calc şi se multiplică.
În afara hărţilor de sol se mai întocmesc şi hărţi corelative cum sunt:
• harta geomorfologică (relieful);
• harta litologică;
• harta hidrogeologică;

247
• harta geobotanică;
• harta eroziunii solului;
• harta agropedoameliorativă.

b. Întocmirea raportului pedologic

În acest raport sunt prezentate rezultatele cercetărilor pedologice efectuate,


într-un text, care constituie o explicare şi o completare a hărţilor, prin descrierea
condiţiilor naturale, caracterizarea solurilor şi indicarea problemelor de ordin
practic.
Un raport pedologic cuprinde mai multe părţi.
După o scurtă introducere în care se prezintă limitele geografice ale
regiunii cercetate, suprafaţa cartată la o anumită scară, perioada în care s-a
efectuat cartarea.
Se întocmeşte un scurt istoric al cercetărilor anterioare cu o prezentare a
principalelor studii existente.
Sunt prezentate apoi condiţiile naturale ale regiunii cercetate.
Principalele elemente care stau la baza caracterizării condiţiilor naturale
sunt: geologia, geomorfologia, hidrografia şi hidrologia, clima şi vegetaţia.
La geologie se insistă mai mult asupra descrierii litologiei de suprafaţă.
La geomorfologie se descriu pe baza hărţii corelative de ordin
geomorfologic, principalele forme de relief mai răspândite, insistându-se în mod
special asupra raportului dintre relief şi învelişul de sol.
La hidrografie şi hidrogeologie se vor caracteriza apele de suprafaţă şi cele
freatice, insistându-se asupra influenţei acestora în formarea solurilor, precum şi
asupra probabilităţilor înmlăştinirii sau salinizării acestora în cazul irigaţiilor.
La climă se va caracteriza regimul termic şi pluviometric şi pe cât posibil
influenţa acestora asupra formării şi evoluţiei solurilor.
La vegetaţie se descriu principalele asociaţii vegetale, căutându-se a se
stabili legătura dintre învelişul vegetal şi sol.
După caracterizarea condiţiilor naturale se trece la raportul despre sol.
Principalele aspecte care se analizează sunt: zonele naturale, clasificarea
genetică a solurilor, influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de solificare,
descrierea unităţilor de sol şi raionarea agropedoameliorativă.
La zonele naturale se arată solurile zonale şi extinderea lor.
La clasificarea genetică a solurilor se arată care sunt principiile care au stat
la baza clasificării solurilor cercetate, care sunt caracterele generale ale tipurilor
şi subtipurilor, precum şi prezentarea unei scheme de clasificare.
La influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de solificare se
urmăreşte scoaterea în evidenţă a modului în care solul reflectă aceste influenţe,
în special în privinţa repartiţiei geografice a solurilor.

248
La descrierea unităţilor de sol se face prezentarea fiecărei unităţi de sol
începând cu indicarea ariei de repartiţie a solului, a formelor de relief pe care
apare, a rocilor pe care se formează şi a vegetaţiei caracteristice.
Se trece apoi la descrierea profilului de sol unde se arată, pentru fiecare sol
în parte: însuşirile morfologice, fizico-chimice şi agroproductive, precum şi
măsurile agroproductive ce se impun pentru creşterea fertilităţii acestora.
La raionarea agropedoameliorativă se vor descrie raioanele
agropedoameliorative separate şi care sunt măsurile ameliorative cele mai
adecvate. La sfârşitul raportului se anexează şi lista lucrărilor folosite la
redactare.

11.6.5. Importanţa practică a cartării solului

Pentru a practica o agricultură raţională este necesară o cercetare


amănunţită a solului. Pentru aceasta de un real folos sunt datele obţinute prin
cartările de sol, sintetizate şi concretizate în hărţile de soluri.
Lucrările de cartare servesc în agricultură pentru:
• organizarea teritoriului;
• stabilirea modurilor de folosinţă;
• întocmirea planurilor de măsuri agrotehnice, agrochimice şi
ameliorative.
Cartările la scară mică şi mijlocie ne dau informaţii generale asupra
fondului funciar al ţării şi indicaţii asupra rezervelor de terenuri pentru creşterea
suprafeţei arabile a ţării.
Cartările la scări mici şi mijlocii scot în evidenţă şi faptul că în ţara
noastră există multe suprafeţe care se pretează la agricultură dar care nu sunt
folosite în acest scop.
Cartările executate la scări mari servesc cu precădere numai la
organizarea şi dezvoltarea agriculturii pentru unităţi de producţie.
Aceste cartări ne dau informaţii preţioase privind pretabilitatea acestora
pentru diferite culturi.
Studiile de sol ne dau informaţii utile şi în ceea ce priveşte stabilirea
agrotehnicii diferenţiate, aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor.
Pentru aceasta în afara hărţilor de sol propriu-zise se alcătuiesc şi hărţi
agrochimice în care sunt prezentate conţinuturile în elemente nutritive ale
solurilor şi stabilirea necesarului de îngrăşăminte şi amendamente.
De asemenea studiile de sol prezintă importanţă pentru executarea
lucrărilor ameliorative, a celor de combatere a eroziunii solului.
Studiile de sol sunt necesare şi în alte domenii cum ar fi: silvicultură,
construcţii de clădiri, drumuri, căi ferate şi în domeniul apărării sănătăţii
publice.

249
11.7. Bonitarea terenurilor agricole

11.7.1. Generalităţi

În ţara noastră metodologia de bonitare terenurilor agricole a fost


elaborată începând cu anul 1962, contribuţii deosebite având D.Teaci şi
colaboratorii săi.
Actuala metodologie de bonitare a fost perfecţionată de către colectivul
de cercetători ai Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie şi a
fost publicată în anul 1987 sub denumirea de „Metodologia elaborării
studiilor pedologice”. Lucrarea a fost coordonată de N. Florea, V. Bălăceanu,
C. Răuţă şi A. Canarache. Întrucât capacitatea de producţie a terenurilor este
influenţată atât de factorii naturali cât şi de cei antropici, bonitarea reflectă
aceste aspecte.
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de
cercetare şi de apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină
creşterea şi rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a
acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea de
producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali şi
antropici, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă. Pentru situaţiile în
care s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funciare care conduc la modificarea
condiţiilor naturale, în aprecierea terenurilor respective se va ţine cont de
acestea, introducându-se aşa-zisele elemente de potenţare.
Pentru calcularea notelor de bonitare în condiţii naturale se folosesc o
serie de indicatori denumiţi indicatori de bonitare naturală. În cazul în care
intervin lucrări de îmbunătăţiri funciare, pentru calculul notelor de bonitare
se utilizează indicatorii de potenţare.

11.7.2. Indicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu


ecol og i c omogene (TEO)

Acordarea notelor de bonitare se execută pentru fiecare unitate TEO.


Aceasta se defineşte ca o porţiune de teritoriu pe care toţi factorii naturali sau în
cazul suprafeţelor ameliorate şi cei antropici, se manifestă uniform.
Constituirea unităţilor TEO se face folosind aceiaşi indicatori ca şi la
bonitarea propriu-zisă şi potenţarea notelor de bonitare. Lista completă a
indicatorilor pentru constituirea unităţilor TEO este următoarea:
• elemente sau forme de relief;
• alunecări şi unele forme de microrelief;
• panta;

250
• expoziţia;
• media anuală a precipitaţiilor (valori reale);
• textura în secţiunea de control (pe profil);
• roca sub secţiunea de control;
• contraste de textură;
• gradul de descompunere a materiei organice;
• clase de gleizare;
• clase de pseudogleizare;
• clase de salinizare;
• clase de alcalinizare;
• adâncimea la care apare roca dură;
• textura în primii 20 cm;
• conţinutul de schelet în secţiunea de control;
• clase de eroziune în suprafaţă;
• clase de eroziune în adâncime;
• lucrări de îmbunătăţiri funciare şi poluarea solului.
Într-o unitate TEO se include terenurile care prezintă aceeaşi situaţie
privind caracteristicile exprimate prin indicatorii respectivi. Numărul
unităţilor TEO este cu atât mai mare, cu cât scara la care se lucrează este
mai mare. La nivel de parcelă, fermă, notele de bonitare se calculează ca medii
ponderate a notelor unităţilor TEO componente.
Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor
respective, în scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a
capacităţii de producţie.
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori, şi
anume:
• pretabilitatea pentru irigaţii;
• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de
umiditate;
• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi
alcalinităţii;
• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;
• specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitate;
• consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;
• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;
• necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.
În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de
terenuri. Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea
restricţiilor sau a necesităţilor lucrărilor respective de ameliorare.
Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau
specificul tehnologiilor culturale.

251
Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul a 20 de indicatori
de caracterizare a solurilor şi terenurilor şi anume: alunecări şi forme de
microrelief; pantă; media anuală a precipitaţiilor (corelată în raport cu
panta şi permeabilitatea solului); adâncimea apei freatice; adâncimea la care
apare roca dură; clase texturale în orizontul Ap sau în primii 20 cm; clase
texturale pe adâncimea profilului, în secţiunea de control; conţinutul de
schelet; contraste de textură; gradul de descompunere a materiei organice,
volum edafic util, inundabilitatea; poluarea solului.

11.7.3. Indicatori de bonitare pentru condiţiile naturale

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de


cercetare şi de apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină
creşterea şi rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor
condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoa rece capacitatea de producţie
a ter enurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales
datorită intervenţiei omului, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă.
În interpretarea practică a cercetării condiţiilor naturale pentru nevoile
producţiei agricole se deosebesc două laturi şi anume: bonitarea şi
caracterizarea tehnologică a terenurilor. În ţara noastră, bonitarea se face pe
seama sistemului elaborat şi îmbunătăţit de către D. Teaci. Exprimarea
favorabilităţii pentru diferitele se face prin note de bonitare în condiţii
naturale şi potenţarea notelor de bonitare, prin aplicarea lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative. Pentru
calculul notelor de bonitare se folosesc anumiţi indicatori, denumiţi
indicatori de bonitare, iar pentru potenţarea notelor de bonitare prin aplicarea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative se
utilizează indicatori de potenţare.

Bonitarea terenurilor agricole pentru condiţii naturale

Bonitarea pentru condiţii naturale se face pentru porţiuni de teritoriu pe


care fiecare dintre factorii naturali se manifestă uniform, numite unităţi de
teritoriu ecologic omogene, notate prescurtat TEO. Întocmirea hărţii de
unităţi TEO (constituirea, delimitarea, caracterizarea unităţilor TEO) se
face prin su prapunerea hărţilor de soluri (cu unităţi cartografice delimitate
pe baza indicatorilor de sol) peste harta cu unităţile cartografice delimitate pe
baza indicatorilor de relief, climă, hidrologie şi antropic.
O u nitate de teritoriu eco logic omogen (TEO) c uprind e: terenur ile care
prezintă aceeaşi situaţie referitoare la caracteristicile exprimate prin indicatorii
respectivi (temperatură medie anuală, precipitaţii medii anuale, textură volum
edafic, pH, rezerva de humus).

252
Numerotarea TEO-lor este arbitrară, folosindu-se cifre arabe de la 1 la
numărul care individualizează ultima unitate TEO delimitată. Numărul de
TEO-uri este cu atât mai mare cu cât scara la care se lucrează este mai mare şi
cu cât variaţia factorilor naturali şi antropi ci este şi ea mai mare. Ter enurilor
agricole al e R omâniei sunt cuprinse î n cca. 122.000 TEO-uri (scara 1: 50
000).

C ar acter izarea fiz ico - geografică a teritoriului

La realizarea bonitării se porneşte de la condiţiile şi factorii principali


care se manifestă relativ omogen pe spatii mai largi şi creează în cadru de
ordonare mai extins pentru factorii care au o variaţie mare pe spatii relativ
restrânse. Pornind în această ordine se va proceda la analiza mai întâi a
reliefului, apoi a factorilor climatici, pentru a se încheia cu precizarea rolului
fiecărui din aceştia în ansamblul ecologic integrat.
Aceste condiţii sunt elemente care determină amplasarea în spaţiul
terestru a fiecărei porţiuni de teritoriu şi îi conferă o identitate topografică
înregistrabilă prin intermediul datelor de latitudine, înclinaţie, expoziţie şi
formă de relief, definită morfologic şi genetic. Toate aceste însuşiri ale
condiţiilor geografico-morfologice sunt corelate şi determină în cea mai
largă măsură manifestarea într-o anumită măsură a multora din factorii de
vegetaţie prin poziţia locului fată de soare ca resursă energetică şi legat de
acesta de desfăşurarea fenomenelor meteorologice şi a caracteristicilor
climatice.
Poziţia geografica a ţării noastre situată în limitele paralelelor de 44-
48 latitudine nordică şi 20-30° longitudine estică, asigură condiţii ecologice
°

de ansamblu prielnice dezvoltării multor specii de plante spontane şi cultivate,


mai ales la altitudinile de sub 600700 m.
Altitudinea terenurilor din tara noastră variază de la 0 la peste 2500 m. S-
au stabilit pentru nevoile agriculturii, următoarele subdiviziuni altitudinale
prezentate în tabelul 11.2., care au semnificaţie ecologică distinctă.

Tabelul 11.2
Subdiviziunile altitudinale, formele de relief caracteristice
şi însuşirile lor climatice
Temperaturii medii
Subdiviziuni Precipitaţii
Formele de relief caracteristice anuale
altitudinale ° anuale mm
C
0- 100 Lunci şi câmpii 10-12 350- 600
100- 200 Câmpii înalte, terase, lunci 8-11 500- 800
201- 500 Dealuri joase şi mijlocii 7-10 500- 900
Dealuri înalte, depresiuni
501- 750 6-9 500-1000
intramontane

253
751-1000 Dealuri foarte înalte şi munţi 5-7 700-1200
cu altitudine mijlocie
1001-1250 Munţi cu altitudine mică 3-5 800-1200
1251-1500 Munţi cu altitudine mijlocie 2-5 900-1300
1501-1750 Munţi cu altitudine mare 1-4 1000-1400
1751-2000 Munţi cu altitudine foarte mare 0-3 1100-1400
>2000 Alpin -3-2 1200-1400

Generalizând dominanţa folosinţelor se pot deosebi patru grupe


altitudinale de asociaţii de folosinţă. Grupa „a” domină terenurile arabile în
proporţie de peste 85%; în gr upa „b” se realizează ce a ma i com plexă
f olo sin ţă a terenurilor, aici asociindu-se suprafeţe apreciabile de terenuri
arabile cu o dominantă de 30-50% pajişti naturale, cu 10-15% plantaţii de
pomi, 10-25% păduri şi în anumite zone 6-10% viţă de vie; în grupa „c”
domină în mod absolut pădurile asociate parţial cu pajişti naturale, iar în
grupa „d” pajiştile alpine reprezintă singura folosinţă posibilă.
Se poate aprecia în acelaşi sens şi o scădere a capacităţii de
producţie a terenurilor datorită reducerii resurselor termice şi respectiv
hidrotermice şi o scădere a fertilităţii solurilor. Ar fi însă incorect să se
treacă la realizarea de corelaţii directe între altitudine şi productivitatea
terenurilor, întrucât nu altitudinea este aceea care poate exprima această
posibilitatea.
Formele de relief majore sau elementele şi formele de microrelief joacă şi
ele în rol însemnat în determinarea condiţiei ecologice pent ru creşterea
plantelor, însă nici o posibilitatea reală le poate defini şi exprima
parametric, nu se pot face corelaţii directe între formele de relief şi recoltă,
din care cauză se recurge la alte elemente care exprimă indirect această
influenţă.
Panta terenului c a element al reliefu lui perfec t măsura bil este
considerată în dintre condiţiile cele mai importante ca determinanţi ecologici,
de ea fiind legate o seamă de modificări ale resursei hidrotermice a terenurilor şi
în acelaşi timp ale în însuşire tehnologice ale acestora, care aduc modificări atât
în diferenţierea capacităţii productive a terenului cât şi implicaţii în folosinţa
lui şi lucrarea solului. Pentru nevoile agriculturii au fost stabilite cu
semnificaţia lor ecologică şi tehnologică.
Expoziţia terenului nu intră în rândul condiţiilor parametrabile pentru
determinarea directă a notelor de bonitare, ci este folosită pentru corecţia
elem entelor resurselor hidrotermice (tabelul 11.3.).

254
Tabelul 11.3
Diferenţe de temperaturi medii anuale în raport cu panta şi expoziţia terenului
Panta % 18-25 25-35 35-50 50-70 70-100 100
Expoziţia
N -0,9 -1,2 -1,6 -2,0 -2,2 -2,3
E +0,6 +0,8 +1,0 +12 +1,4 +1,4
S +1,2 +1,5 +2,0 +2,4 +2,7 +2,8
V +0,9 +1,2 +1,5 +1,8 +2,0 +2,1
°
∆ max C 2,1 2,7 3,6 4,4 4,9 5,1

Se constată că diferenţele sunt însemnate şi ele se folosesc la


aprecierea influenţei climei, ca factor de vegetaţie, în precizarea notelor de
bonitare etc. La aceasta trebuie adăugată şi influenţa reliefului asupra
scurgerii neproductive a apei din precipitaţii care ajunge în cazul pantelor
mari şi pe soluri greu permeabile până la 60% din total. Dacă luăm în
exemplu pentru transcalcularea datelor climatice efective caracteristice în
versant sudic cu o înclinare de 25-35% într-o zonă climatică cu 700 mm şi 9°C şi cu
în sol slab permeabil, ajungem la date finale prezentate în tabelul 11.4.

Tabelul 11.4.
Transcalcularea datelor climatice(după ICPA,1987)
Datele pentru
Corecţia pentru versant S Date
teren plan 25-35% corectate
90C +1,50C 10,50C
700mm -35% 475mm
Iht 6,3 - 4,9

Rezultă deci o diminuare substanţială a resurs ei hidrotermice de


ansamblu; în acelaşi timp însă se realizează o creştere a resursei termice care
poate asigura de pildă creşterea în condiţii bune a viţei de vie pentru vinuri de
calitate.
Rolul reliefului în econometrie este determinat de panta terenului,
expoziţia, pe baza cărora se aduc corecţiile necesare datelor climatice.

Litologia şi geologia teritoriului

255
Litologia şi geologia constituie, condiţiile care determină unele însuşiri
stabile ale solurile şi indirect capacitatea lor productivă. Cu toate că
procesele de generează a solului pot modifica în mod esenţial în suşirile
iniţiale ale materi alelor, alcătuirea granulometrică a ace stora şi în bună
măsură compoziţi a lor chimică, rămân pe mai departe să influenţeze şi
chi ar să determine în su şirile durabile al e so l urilor. Un ro l deosebit pe care
îl joacă însuşirile materialelor parentale sau a rocilor generatoare de sol îi
revine compoziţiei geochimice a rezervei minerale de macroelemente
(P205,K 20) . Cât şi de microelemente.
În te ritoriu se pot î ntâlni p rovin cii bo g ate şi sărace sub aspect
geochi mic, acre ajung să pună probleme deosebite în procesul de nutriţie
minerală a plantelor. Procesele litogenetice, vârsta materialelor parentale
combinată cu vârsta solului asigură fondul de bază al aprovizionării armonice
a solurilor cu elemente fertilizante native (micro şi macro).
Terenurile agricole şi în mod special cele arabile din România cât şi
plantaţiile pomicole şi viticole sunt situate pe câteva categorii principale de
materiale parentale cum sunt loessul, argilele Wilafrandviene şi Sramatiene,
luturi şi argile de provenienţă fluviatilă, marne şi marne salifere, nisipuri şi
numai local şi mai ales în zona de munte solurile sunt formate direct pe rocile
alterate sau pe regolite de pantă provenite din alterarea acestor roci. Până în
prezent nu au fost făcute calcule ecometrice directe cu privire la influenţa
directă a diferitelor materiale parentale şi roci asupra recoltelor, este
necesar să se recunoască că acestea transmise solurilor stau la baza influenţei
acţiunii factorilor pe care le-au determinat.

Hidrologia, hidrografia şi drenajul teritoriului

Acestea reprezintă una din condiţiile de bază în precizarea calităţii


ecologice a teritoriului . Apa în manifestarea ei în zona de aeraţie a scoarţei
terestre ş i mai ales în profilul de sol şi la suprafaţa acestuia influenţează
modul de dezvoltare a vegetaţiei.
În definirea ecometrică a funcţiei hidrologice sunt luate în considerare
următoarele caracteristici:
• adâncimea apei freatice;
• oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului freatic;
• calitatea apei freatice;
• gardul de mobilitate (curgere şi aerare) a apei freatice;
• frecvenţa şi intensitatea inundaţiilor.
O situaţie aparte a hidrologiei a prezintă versanţii pe care apar izvoarele
de coastă datorate stratificării materialelor litologice şi unde regimul de
umiditate a solului şi subsolului şi în unele cazuri şi gradul de mineralizare a
apei sunt deosebit de variate pe suprafeţe restrânse şi pe perioade scurte de
timp.

256
Adâncimea apei freatice ca nivele medii şi amplitudini de oscilaţie a
fost subdivizată în următoarele 7 categorii:
Tabelul 11.5.
Adâncimea apei freatice şi amplitudinea
de oscilaţie a acesteia(după ICPA,1987)
Nr. Adâncimea Amplitudinile Nr. Adâncimea Amplitudinile
crt. de oscilaţie crt. de oscilaţie
1 <0,5 m <0,5 m 5 3,01-3,00 >5
2 0,51-1,00 0,6-1m 6 5,01-10
3 1,01-1,00 1,1-2,0 7 >10
4 1,51-1,50 2,1-5,0
Tabelul 11.6.
Gradele de mineralizare a apei freatice:
Nr. Categoria Conţinut în săruri g/l
crt.
1 Dulce >0,5
2 Slab sălcie 0,6-1
3 Moderat sălcie 1,1-2
4 2,1-4,5
Puternic sălcie
5 4,6-10
6 Slab sărată <10
Sărată

Tabelul 11.7.
Frecvenţa şi sursa inundaţiilor(după ICPA,1987)
Nr. crt. Categoria de terenuri
1 Neinundabil
2 Inundabil cel puţin odată pe an prin revărsări
3 Inundabil odată la 2-5 ani prin revărsări
4 undabil mai rar decât o dată la 5 ani prin revărsări
5 Ca în cazul 1 din ridicarea apei freatice
6 Ca în cazul 2-5 ani din ridicarea apei freatice
7 Ca în cazul mai rar decât o dată la 5 ani
8 Inundabil cel puţin o dată la 1 an prin acumularea apei din
9 precipitaţii
10 Idem, la 2-5 ani
Idem, la mai rar decât o dată la cinci ani

Sub aspectul gradului de mobilitate al apei freatice se deosebesc cel puţin


3 situaţii distincte:

257
• ape freatice stagnante sau foarte slab mobile;
• ape circulante în strate mijlocii permeabile;
• ape foarte mobile în pietrişuri sau pietrişuri cu nisipuri în lunci cu pantă
longitudinală mare.
În fiecare din cele trei cazuri, influenţa apei freatice aflată la aceeaşi
adâncime şi mai ales la adâncimile critice pentru sistemul radicular este cu
totul deosebită. Dacă apele freatice sunt foarte mobile, nu aduc aproape nici un
prejudiciu vegetaţiei.
Apele stagnante provoacă fenomene de gleizare durabile în sol şi
influenţează negativ dezvoltarea vegetaţiei, mai ales a plantelor sensibile la
exces.
Un rol însemnat îl are oscilaţia sezonieră a nivelului freatic şi mai ales
oscilaţiile legate de precipitaţiile din perioada de vegetaţie care pot fi
dăunătoare atât în cazul ridicării nivelului cât şi la scăderea acestuia şi
ieşirea lui din zona de pătrundere a rădăcinilor plantelor şi aprovizionarea
acestora cu apă.
Menţinerea nivelului freatic constant este o problemă de importanţă
primordială, mai ales pentru plantele cu înrădăcinare adâncă. În mod
obişnuit, toate tratatele recomandă ca plantaţiile pomicole să nu fie
amplasate pe terenuri cu apa freatică mai aproape de 2 m.
Un aspect deosebit al influenţei condiţiei hidrologice îl prezintă
calitatea apei freatice, care joasă un rol direct în creşterea plantelor, dar şi
în determinarea stării de salinizare a solului şi bineînţeles, în gleizarea lui.
În ra port cu gradul de mineralizare a apei freatice, influenţa negativă asupra
plantelor creşte direct proporţional cu creşterea mineralizării şi cu apropierea
acestora de suprafaţă.
Tot ca un fenomen de mare importanţă ecologică este oscilaţia anuală şi
mai ales cea sezonieră a nivelului freatic.
Un al t element al hidrologiei care influenţează puternic modul de
folosin ţă a terenului şi mai ales siguranţa recoltelor este inundabilitatea
acestuia. Cele trei surse de inundabilitate, respectiv revărsarea cursurilor de
apă sau a torenţilor, ridicarea nivelului freatic până deasupra solului în
câmpiile joase şi în lunci şi acumularea apei de suprafaţă în depresiuni şi
crovuri, fără ca nivelul freatic să fie ajuns la suprafaţă, provoacă acelaşi
efect, făcând ca vegetaţia să fie distrusă sau să sufere puternic.
La inundabilitate trebuie luate în consideraţie două elemente şi anume:
frecvenţa şi durata. La ele merită să fie luată în seamă şi starea de mobilitate
a apei, în sensul că apele curgătoare fiind mai aerisite sunt mai puţin
păgubitoare decât cele care stagnează pe loc.
Fenomenul în sine însă este mult mai frecvent şi se petrece aproape
anual pe mari suprafeţe, constituie însă din porţiuni mici inundabile fie pe
câmpiile plane cu soluri foarte slab permeabile - planosolurile, soluri podzolice
pseudogleice - sau lăcoviştile şi soluri aluviale şi gleice de luncă.

258
Efectul negativ al inundaţiilor se poate elimina prin îndiguiri şi desecări,
în care caz recoltele sunt asigurate atât împotriva distrugerii fizice şi prin
diminuarea sau eliminarea excesului de apă din sol.
Apreciind în ansamblu influenţa hidrologiei asupra creşterii şi
producţiei plantelor agricole şi a celor spontane, se constată că aceasta prin
însuşirile legate de prezenţa, persistenţa şi calitatea apei pe teritoriu în sol
sau la suprafaţa acestuia, determină întreaga gamă de situaţii ale
favorabilităţii ecologice, de la limita de supravieţuire până la condiţiile cele
mai bune. O seamă de indicatori ai situaţiei hidrologice fac posibilă
determinarea parametrică a influenţei acesteia asupra productivităţii
terenurilor şi a necesităţii de ameliorare a acestora pentru a le aduce în
condiţii prielnice creşterii plantelor.
Numărul de însuşiri necesare a fi luate în considerare atât la bonitarea
capacităţii actuale a terenurilor cât şi pentru caracterizarea lor este destul
de mare, mai ales că însuşirile hidrologice ale terenului se combină cu
însuşirile solului şi determină în toate cazurile, în care apa freatică se
găseşte în profilul solului sau când apa din alte surse decât precipitaţiile
intervin în bilanţul aerohidric al solului, situaţii deosebite care trebuie
evidenţiate şi apreciate separat în afara însuşirilor climatice, de relief şi de
sol. Desigur că această apreciere nu se face izolat, ci numai pentru a
evidenţia participaţia distinctă a factorilor legaţi de hidrologie în contextul
mediului ecologic integrat.

Factorii climatici

Clima teritoriului în înţelesul cel mai larg al cuvântului cuprinde


următoarele însuşiri care pot reprezenta condiţii, factori sau determinanţi
ecologici:
• resursa luminoasă;
• resursa termică;
• resursa hidrică;
• vânturile;
• resursa de CO2;
• lumina;
• căldura aerului şi a solului;
• apa de precipitaţii;
• mişcarea aerului.
Între aceste resurse care se manifestă simultan pe acelaşi teritoriu, se
realizează intercondiţionări reciproce dinamice, iar în practica curentă se
calculează atât corelaţiile între diferiţi indici care pot fi corelaţi sau nu între ei cât
şi cu producţia de fitomasă.

259
În lucrările de bonitare şi de caracterizare tehnologică a teritoriului, în
etapa actuală se pot utiliza acele însuşiri a căror influenţă a fost studiată
multilateral şi poate fi exprimată parametric.
Specialiştii în domeniu deosebesc două noţiuni şi respectiv două
subdiviziuni care desemnează condiţiile climatice ale teritoriului şi anume
climatologie, ca o activitate de asamblare şi interpretare a unor date de lungă
durată şi realizarea de caracteristici şi hărţi sinoptice pentru un anumit
terito riu şi metodologie ca activitate de interpretare şi prognozare a
mersului vremii pe perioade scurte sau medii. S-a distins, de asemenea, ca o
activitate specifică o subdiviziune a metodologiei şi anume agrometeorologia,
destinată servirii agriculturii cu datele necesare pentru nevoile de conducere
operativă a procesului de producţie în această ramură.
Pe baza unui material faptic numeros vom încerca să demonstrăm că,
factorii climatici şi însuşirile lor măsurabile fizic sunt corelaţii bine cu
rezultatele de producţie şi pot exprima potenţialul teritoriului sub acest
aspect, dând posibilitatea întregii imaginii despre ecologie ca un tot unitar
pe o anumită porţiune a uscatului, omogenă sub toate aspectele.
Lumina ca factor de vegetaţie reprezintă condiţia fără de care nu poate
avea loc procesul de fotosinteză.
În literatura de specialitate se apreciază că pe suprafaţa uscatului se pot
sintetiza 3x10 10 t de carbon - calcul ându-se o masă vegetală uscată de
5t/ha î n medie, de la 0,1t/ha în condiţiile cele mai precare până la 100 t/ha în
condiţiile optime climatic şi edafic, cu lumina asigurată. Desigur că
intensitatea fotosintezei şi respectiv de utilizare a luminii în acest proces
depinde de asigurarea necesarului de căldură, de apă, de C02 şi de
substanţe hrănitoare din sol.
O importanţă deosebită în ceea ce priveşte utilizarea diferitelor radiaţii
disponibile ale luminii îl are înclinarea cu care razele solare cad pe suprafaţa
frunzelor, respectiv a solului.
Intensitatea fotosintezei depinde de temperatură, ea variind în acelaşi
timp şi cu specia de plantă luată în considerare, de densitatea la ha sau m2 a
plantelor, precum şi de masa de frunze. Una din formulele pentru recolta
biologică propusă de Sălăgeanu este:

R=S٠lf٠n٠dz٠10 000

În care:
R - reprezintă recolta, în t/ha
S - suprafaţa frunzelor pe 1 m2
lf - intensitatea fotosintezei exprimată în g/m2 biomasă uscată pe oră
n - numărul zilelor de fotosinteză
dz - durata zilelor în acre se petrece fotosinteza.

260
Formula s-ar putea simplifica prin înlocuirea ultimilor doi termeni cu
numărul de ore de fotosinteză devenind:

R=S٠ lf٠O٠10 000

Se înţelege că acest calcul trebuie făcut în condiţii edafico-hidrotermice


egale în care numai If ar varia în raport cu lumina disponibilă.
Căldura sau resursa termică ca factor de vegetaţie are o manifestare foarte
variată pe teritoriu atât în spaţiu cât şi timp şi determină o divizare a acestuia
în porţiuni izoterme pe care se realizează acumularea într-o anumită perioadă
de timp a unei sume de grade de temperaturi medii, maxime sau minime şi
care creează condiţii de supravieţuire şi de dezvoltare a diferitelor specie de
plante. Aşa cum s-a putut vedea din prezentarea sumară a factorilor şi
condiţiilor naturale, rolul resursei termice se evidenţiază ca factor primordial
de vegetaţie.
Forma de exprimare a resursei termice a unui anumit teritoriu se poate
realiza prin mai mulţi indicatori, care provin din calcularea înregistrărilor de
temperaturi diurne făcute la orele curente stabilite prin metodologia
climatologică curentă.
În studierea efectului ecologic al resursei termice trebuie pornit de la
enumerarea acestor indicatori şi anume:
• temperaturi medii anuale;
• sume anuale ale temperaturilor fiziologic active:
• 00C
• 50C
• 100C
• sume ale temperaturilor din perioada de vegetaţie;
• sume ale temperaturilor negative -3, -5, -10°C;
• sume ale temperaturilor pentru trecerea anumitor fenofaze de
vegetaţie la diverse plante.
Analiza indicatorilor termici în lucrările de bonitare şi caracterizarea
tehnologică a terenurilor agricole trebuie făcută pentru fiecare plantă de
cultură şi respectiv folosinţă în mod distinct, orice generalizare este riscantă şi
eronată. Mulţi din indicatorii enumeraţi mai sus sunt corelaţi între ei în mod
direct, din care cauză nu este necesară folosirea decât a unora din ei. În mod
curent se foloseşte suma gradelor de temperatură de peste 10°C ca indicator
pentru aprecierea cultivării uneia sau alteia din plante. Putând în corelaţie directă
acest indicator cu cel al temperaturilor medii anuale, pentru toate staţiile
meteorologice din ţară, rezultă un coeficient de corelaţie de r=0,95, deci
practic un indicator poate ţine locul altuia fără să se produce erori.

261
Un alt indicator utilizat des este cel al numărului de zile fără îngheţ.
Acesta nu în toate cazurile se corelează cu temperatura medie anuală, dar
nu are abateri prea mari faţă de acesta.
Desigur înainte de a porni la cercetarea influenţei resursei termice asupra
oricăreia din plantele de cultură sau spontane, este necesar să se precizeze
limitele între care aceasta poate supravieţui şi da recolte, fie de masă verde,
fie de boabe sau fructe, adică îşi poate petrece întregul ciclu de viaţă şi se poate
reproduce prin seminţe sau alte organe de înmulţire. Pentru condiţiile din
România se pot stabili aces te limite numai pentru temperaturi minime,
întru cât cele maxime, indiferent dacă sunt valori medii sau individuale, nu
depăşesc limitele de supravieţuire a plantelor caracteristice zonei
temperate.

Tabelul 11.8.
Limitele termice minime de supravieţuire şi cele ce asigură obţinerea de recolte
maxime la unele specii de plante în România(după ICPA,1987)
Limite termice 0C
Minima anuală
Specia Pentru Minima Media
fructificarea şi Pentru masă absolută de anuală
recolta de boabe verde supravieţuire Optimă
verde
Grâu de 6 6 -10-20 11
toamnă 7 6 0 12
Porumb 8 6 -2 10
Floarea 5
soarelui - 0 9
Cartof 6 - -1 10
Sfecla de 7 7 -15 12
zahăr 5 5 -20 9
Lucernă
Trifoi 8 6 0 10
Soia 6 - -25 9
Măr 8 - -15 12
Viţa de vie 0 - -25 9
Pajişti

Efectul resursei termice este în mod cert influenţat de resursa hidrică.


Resursa hidrică de origine atmosferică, respectiv calitatea de precipitaţii
căzute în cursul întregului an şi în diferite sezoane ale anului influenţează
puternic posibilitatea de sinteză a materiei vegetale, determinând în

262
aceste zone de pe glob, în acre este asigurată suficienţă căldură şi lumină,
nivelul recoltelor.
Eficienţa resursei hidrice este diferenţiată în raport cu preferinţele termice
şi hidrice ale plantelor, respectiv de termofilia şi hidrofilia acestora.
Raportul între cele două r esurse termică şi h idrică determină ceea ce
este cunoscut sub denumirea de exced e nt şi de ficit de umiditate dat de
diferenţa între precipitaţiile căzute şi evapotranspiraţia potenţială specifică
diferitelor zone climatice. În anumite cazuri se pot stabili relaţii directe între
deficitul de umiditate şi recoltă.
În încercarea de a găsi un indice climatic sintetic, s-a propus utilizarea
indicelui hidrotermic care este caracteristic anumitor zone izocuantice sub
aspectul resursei climatice integrate din cadrul poligonului climatic.
Ponderea reciprocă a celor două elemente, temperaturi medii anuale şi
precipitaţii medii anuale este foarte eficace în sensul că aţâţ în zonele uscate
şi calde cât şi în cele foarte umede şi reci, unde condiţiile de fotosinteză sunt
precare, valorile indicelui sunt mici.

Facto rii pedo logici

Factorii pedologici determinanţi ai capacităţii de producţie a terenurilor


sunt multipli şi extrem de variaţi pe teritoriu, ei fiind mai stabili în timp şi deci
mai uşor de înregistrat şi studiat sub aspectul influentei for ecologice.
Solul, ca o componentă de bază a ecologiei terestre are o seamă de
însu şiri definite şi studiate în decursul timpului, care au servit şi servesc
atât pentru precizarea entităţilor de clasificare genetică şi parametrică cât şi
pentru studierea influenţei pe care o exercită asupra creşterii plantelor.
Însuşirile fundamentale ale solului au o funcţie ecometrică.
Între proprietăţile solului se pot deosebi unele ca însuşiri determinante
şi altele ca însuşiri derivate sau determinate de primele. Aşa, de pildă,
alcătuirea granulometrică şi conţinutul de humus sunt însuşiri determinante
de primele două şi de natura mineralogică a argilei. Tot aşa capacitatea pentru
apă poate fi considerată o însuşire derivată, determinată de textura solului
şi de structura acestuia.

263
Tabelul 11.9.
Principalele însuşiri ale solului ca indicatori ecologici
(după ICPA 1987)

Însuşiri
B. Fizice şi C. Mineralogice şi D. Biologice
A. Morfologice
hidrofizice chimice
Profunzimea Textura Compoziţia Mezofauna
totală Conţinutul de mineralogică Microfauna şi
Prezenta şi schelet Reacţia şi saturaţia în microflora
dezvoltarea Porozitatea baze
orizonturilor Permeabilitatea Conţinut în humus
genetice Capacitatea pentru Conţinut în:
Structura apă şi aer, - macroelemente
Culoarea consistenţa, - microelemente
capacitatea de - elemente nocive şi
autoafânare săruri
Volumul edafic util Gleizarea şi
pseudogleizarea
Capacitatea de schimb

Relaţiile complexe care se realizează între diferitele însuşiri ale solului sunt
dificil de explicat de aceea şi fac obiectul cercetărilor de pedologie
clasică. Ceea ce este necesar este găsirea unui număr minim, dar suficient
de însuşiri capabile să exprime corect capacitatea productivă a solului pentru
diferite folosinţe şi culturi.
Însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului sunt cele care determină limitele
mediului fizico-edafic, în cadrul căruia se petrec fenomenele fizico-chimice de
susţinere şi nutriţie a plantelor, respectiv mediul poros, polidispers, unde se
îmbină cele trei faze - solidă, lichidă şi gazoasă - ale solului cât şi fazele
intermediare între ele, rezultate din activitatea biologică şi fizico-chimică de
alterare, dispersie, coagulare, respiraţie, asimilaţie, descompunere, mineralizare
etc. Raportul între cele trei faze, dinamic în esenţa lui este guvernat de
anumite legităţi studiate şi precizate sub denumirea de însuşiri sau
„constante” hidrofizice, caracteristicile diferitelor soluri, indiferent de tipul,
subtipul sau varietatea genetică.
Cercetând modul cum fiecare însuşire în parte influenţează capacitatea
productivă în mod analitic şi apoi „recompunând” toate însuşirile la un loc
pentru fiecare tip, subtip, sau varietate de sol definită parametric şi nu
semantic, putem realiza „împăcarea” celor două tendinţe din istoria

264
dezvoltării pedologiei - cea genetico-geografică şi cea pragmatică care a purtat
diferite numiri în decursul timpului.

Volumul edafic util de sol

Având în vedere că toate celelalte caractere ale solului se raportează în


fond la această însuşire, ea reprezintă entitatea de la care se porneşte în
judecarea însuşirilor masei de sol care poate sta la dispoziţia plantelor
pentru aprovizionarea cu hrană şi apă şi acre serveşte ca suport material
pentru susţinerea mecanică a plantelor. Mărimea volumului edafic util
depinde de două elemente măsurabile fizic şi anume de profunzimea totală
a solului, respectiv a stratului afânat, la roca dură pe de o parte şi de conţinutul
de schelet pe de altă parte.
În afară de scheletul propriu-zis din sol, o comportare aparte o are şi
nisip ul grosier, care în cele mai dese cazuri este format din fragmente de
cuarţ se comportă ca o parte inertă a solului neparticipând decât foarte puţin
la procesele de reţinere a apei şi de schimb cationic.
Întrucât textura solului intervine ca un determinant ecometric distinct,
nisipul grosier nu se ia în considerare la calcului volumului edafic util.
Volumul total de sol necesar pentru dezvoltarea normală a plantelor
depinde de specia spontană sau cultivată, iar la pomi şi parţial la viţă de vie şi
de portaltoi. Stratul explorat de rădăcini variază de al o plantă la alta şi în
funcţie de sistemul de cultură aplicat. În mod curent plantele perene şi în mod
special cele lemnoase au rădăcini mai profunde, pe când cele anuale
exploatează un strat mai superficial. În ansamblul însă, plantele cele mai
puţin pretenţioase sub aspectul volumului edafic util sunt gramineele anuale
şi chiar cele perene, dar şi acestea solicită un minim de 20-30 cm de sol, cu un
conţinut de schelet care să nu depăşească 30-50%.
O altă însuşire fizică stabilă a solului de care este legată capacitatea
lui de producţie este textura sau alcătuirea granulometrică.
Definită prin proporţia particulelor de diferite dimensiuni care participă
al alcătuirea părţii minerale a solului şi distribuţia pe profil a diverselor proporţii
de particule, textura solului joacă un rol de bază în asigurarea condiţiilor de creştere
şi rodire a plantelor.
Categoriile texturale de soluri au fost precizate în raport de doi parametri
şi anume de raportul procentual dintre particulele elementare şi de distribuţia
acestor rapoarte pe profil. Numărul de clase şi subclase texturale variază de
la un autor la altul, după modul cum se îmbină între cele 3 categorii de
particule: argilă, lut sau praf şi nisip (luate în mod convenţional după limitele
de mărime). În cele mai dese cazuri, variaţia maximă; cel puţin în România, o
reprezintă fracţiunile extreme argila şi nisipul, farcţiunea mijlocie lutul sau
praful nu depăşeşte, în general, 35 până la 38%, din care cauză nici nu
deosebim la noi soluri prăfoase. Categoria de sol lutos fiind, în fond,

265
caracterizată prin prezenta în proporţii egale a celor trei fracţiuni
granulometrice de bază.
De textura solului - în cea ma i largă măsură - sunt legate următoarele
însuşiri hidrofizice:
• porozitatea totală şi de aeraţie;
• capacitatea pentru apă totală de câmp şi utilă;
• higroscopicitatea;
• permeabilitatea sau conductivitatea hidraulică;
• compactitatea;
• consistenta;
• microstructura;
• structura.
La determinarea situaţiei de fapt a fiecărei din însuşirile de mai sus
contribuie într-o măsură însemnată următoarele elemente:
• alcătuirea mineralogică a fracţiunii argiloase;
• conţinutul de humus;
• conţinutul de carbonat de calciu şi magneziu;
• conţinut de săruri;
• conţinutul de Na+ schimbabil;
• starea de tasare mecanică;
• capacitatea de autoafânare.
Efectul ecologic al texturii solului este diferit pentru plante cu puterea
înrădăcinare diferită, întrucât acestea pot explora un strat mai profund sau mai
superficial şi deci pot beneficia de o rezervă de apa mai mare sau mai redusă.
În mod obişnuit se realizează şi o acumulare diferenţiată de apă utilă în soluri cu
texturi diferite.
O altă însuşire esenţială a solului legată de textură este permeabilitatea
acestuia, care este dată de conţinutul în argilă cât şi de o seamă de alte
însuşiri ale solului cum sunt cele chimice sau fizice.
Dintre însuşirile hidrofizice cele mai des folosite în diversele
caracterizări ale solului sunt capacitatea de apă utilă şi porozitatea de
aeraţie. Porozitatea de aeraţie reprezintă volumul de pori rămaşi liberi,
respectiv ocupaţi de aer atunci când solul se află aprovizionat cu apă la
capacitatea de câmp. Ea este variabilă pe orizonturi genetice, iar volumul de
profunzime totală a acestuia şi textura lui şi de conţinutul în schelet.

11.7.4. Indicatori de caracterizare tehnologică

Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor


respective, în scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a
capacităţii de producţie.

266
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi
anume:
• pretabilitatea pentru irigaţii;
• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de
umiditate;
• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi a
alcalinităţii;
• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;
• specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitatea;
• consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;
• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;
• necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.

11.7.5. Determinarea notelor de bonitare

În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de


terenuri. Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea
restricţiilor sau a necesităţii lucrărilor respective de ameliorare, ca de
exemplu: fără restricţii sau fără necesitatea de lucrări ameliorative cu
restricţii mici sau cu necesitatea de lucrări de prevenire etc.
Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau
specificul tehnologiilor culturale, ca de exemplu: exces de umiditate
freatică; pantă şi eroziune în suprafaţa, salinizare, roca dură superficială,
schelet, volum edafic redus şi capacitatea de apă utilă redusă etc.
Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul celor 20 indicatori
de caracterizare a solurilor şi terenurilor amintiţi mai sus.
Asupra cuantumului de recoltă ce se obţine la unitatea de suprafaţă,
acţionează un ansamblu de factori naturali şi antropici care determină
modul de creştere şi rodire a plantelor. În ceea ce priveşte rezultanta finală
activităţii omeneşti în producţia vegetală, pe lângă factorii de mai sus
acţionează şi nivelul investiţiilor la unitatea de suprafaţă cât şi raportul
terenului faţă de piaţa de desfacere, care generează diferenţierea cheltuielilor
de transport şi în final venitul net la ha.
Expresia cea mai elocventă a diferenţei de potenţial de producţie a
terenului şi a poziţiei lui faţă de piaţa de desfacere este dată de diferenţierea
productivităţii muncii în agricultură. O oră sau o zi de muncă prestată de un
lucrător cu acelaşi grad de calificare poate produce o cantitate de recoltă cu
totul diferită şi respectiv un venit global şi net puternic diferenţiate între ele
în raport cu capacitatea de producţie a terenului şi respectiv cu costurile de
producţie a unei unităţi (cantităţi) de produs. Astfel, pentru producerea unei
recolte de 8-10 t/ha de porumb pe cernoziom freatic umed sunt necesare tot
atâtea ore de muncă ca şi pentru o recoltă de 2-3 tone ce se obţin pe

267
solurile podzolice sau pe cele erodate, cu excepţia diferenţei de ore
necesare transportului diferenţei de recoltă. Se înţelege că produsul,
respectiv porumbul, va fi de 2-3 ori mai ieftin pe cernoziomul freatic umed
decât cel de pe solurile slab fertile, dar venitul net la ha va fi diferenţiat de la
zero în cazul unor recolte de sub 2 500 kg/ha.
Se cunoaşte că recolta nu este o funcţie simplă determinată numai de
grad ul de ferti litate a terenului, ci o funcţie complexă dată de cele 3 grupe
de fact o ri: N - natura, calitatea pământului şi a climei; B - biologia, calitatea
soiurilor şi a hibrizilor de plante; M - cantitatea de muncă vie şi materializată
care se depune pentru obţinerea recoltei. Acest din urmă factor - munca -
pentru obţinerea de recolte, trebuie analizat extrem de atent, întrucât la
realizarea recoltei în ultimă instanţă nu contribuie numai cei din agricultură,
ci toţi care lucrează pentru făurirea uneltelor necesare cultivării plantelor,
tractoarelor, maşini pentru producerea îngrăşămintelor, a insecto-fungicidelor
etc. Calculele recente arată că în statele industrializate, unde în agricultură
lucrează 4-6% din populaţia activă, ponderea celor care lucrează în ansamblul
economiei naţionale pentru producerea hranei este de 32-34%. Desigur
cantitatea de muncă şi cheltuiala de energie la unitatea de produs agricol
diferă de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta. Recolta poate fi mai
„scumpă” sau mai „ieftină” sub acest aspect. Astfel în SUA o unitate de
recoltă exprimată în kilocalorii costă 10 kilocalorii de combustibil fosil
(petrol, gaze, cărbune), iar în ţările slab dezvoltate raportul ajunge la
aproape unu la unu. Desigur cantitatea de muncă vie diferă în sens invers şi
probabil în aceeaşi proporţie.
Prin realizarea lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole se cer
rezolvate următoarele probleme:
1. Precizarea capacităţii de producţie a terenului pentru diferite plante de
cultură, plantaţii pomicole şi viticole şi pajişti naturale;
2. Precizarea celor mai raţionale repartiţii a culturilor pe teritoriul -
fundamentarea lucrărilor de zonare şi profilare a producţiei agricole;
3. Stabilirea cauzelor care limitează capacitatea de producţie şi evidenţierea
lor în vederea diminuării sau înlăturării efectelor negative care limitează
recoltele;
4. Fundamentarea măsurilor economice pentru evidenţierea şi
comensurarea rentei funciare diferenţiale în vederea preluării şi redistribuirii
acesteia, pentru asigurarea echităţii social - economice pentru toţi lucrătorii din
agricultură.
Metodica actuală de bonitare respectă în ansamblu metodica larg cunoscută
şi utilizată în ţara noastră dar care se deosebeşte prin aceea că este mult mai
analitică şi obligă pe cel care o aplică să fie extrem de atent atunci când
studiază terenul pentru bonitare.
Grupele de factori după care se face determinarea notei de bonitare sunt:
1. Solul cu următoarele însuşiri:

268
• volumul edafic util;
• textura;
• conţinutul în humus;
• reacţia;
• starea de gleizare sau pseudogleizare;
• starea de salinizare sau soloneţizare;
2. Clima:
• temperatura medie anuală cu precipitaţiile medii anuale, corectate în
raport de numărul de luni de secetă, de pantă şi de expoziţie.
3. Relieful - panta terenului.
4. Adâncimea, natura şi oscilaţia apei freatice.
Pentru a evita erorile de interpretare a hărţilor de sol realizate pe teritoriul
ţării noastre în diferite etape, s-a renunţat la stabilirea directă a notelor de
bonitare pe tipuri şi subtipuri de sol ca în vechile scheme şi se propune
utilizarea datelor concrete de caracterizare a solurilor pentru care se face
bonitarea. De asemenea s-a renunţat la împărţirea numărului de puncte pe
cele patru grupe de factori (sol, climă, relief, hidrologie), procedându-se la
realizarea determinării favorabilităţii terenului pentru o anumită cultură, prin
înmulţirea între ei a indicilor fiecărui factor în parte. Indicii sunt egali cu 1
atunci când însuşirea considerată este în optim faţă de exigenţele plantei
sau au valori subun itare, mergând în unele cazuri până la zero, atunci când
factorul devine limitativ pentru planta luată în considerare, iar orice
valoare înmulţită cu zero devine zero. Aplicând acest procedeu se respectă
principiul egalei importanţe ecologice a factorilor de vegetaţie, precum şi
legea minimului lui Liebig exprimată atât de plastic prin schema ciubărului
lui Dobinek.
Luarea în considerare a unui număr relativ restrâns de însuşiri ale
factorilor de mediu a fost făcută în urma unei analize îndelungate şi
amănunţite a interacţiunii factorilor între ei şi a acestora cu recolta a
numeroase plante. Alegerea factorilor s-a făcut şi pentru faptul că în lucrările de
cartare existente nu se găsesc întotdeauna date cu privire la unele analize mai
modeme sau mai complicate. Cel mai bun exemplu sub acest aspect este cel de
utilizare în scheme de bonitare a texturii în locul capacităţii de apă utilă a
solului, sau porozităţii de aeraţie sau a sucţiunii acestuia. Cele 3 determinări
nu sunt făcute decât pentru o mică parte din soluri, ele dau o imagine mult
mai corectă asupra relaţiilor solului cu apa decât textura, dar nu pot fi
utilizate decât acolo unde au fost făcute, pe când textura a fost determinată
în toate studiile efectuate. Bazându-se pe faptul că între textura solului şi
însuşirile enumerate mai sus există o corelaţie destul de bună, s-a folosit
aceasta din urmă, ca o însuşire sintetică pe baza căreia să se facă bonitarea
însuşirilor fizice ale solului.
Formula generală de calcul a notei de bonitare a terenului pentru o
anumită cultură este următoarea:

269
Y= x1٠x2٠.... x ٠ 100

rezultatul putând fi egal sau mai mic decât 100.


Pentru precizarea valorii indicilor caracteristici pentru fiecare însuşire a
factorilor de mediu pentru fiecare din plantele luate în considerare s-au
alcătuit grafice (monograme) bazate pe calcule matematice, prezentate
parţial anterior şi extrapolate atât pentru întregul interval de manifestare a
însuşirilor cât şi pentru toate plantele luate în considerare. Aceasta
reprezentând de fapt miezul întregii metodici de bonitare. Folosirea lor corectă
pe baza cunoaşterii aprofundate a condiţiilor concrete de pe teren asigură o
bună reuşită a operaţiilor de bonitare pentru a putea stabili corect capacitatea
reală de producţie a fiecărei porţiuni de teritoriu.
Pentru fiecare cultură s-a ţinut seama de particularităţile şi cerinţele
acesteia, rapoartele la indicatorii folosiţi pentru caracterizarea însuşirilor
factorilor de mediu.
O atenţie deosebită s-a acordat indicilor sintetici de tipul texturii solului,
volumului edafic util şi mai ales climei. În cele ce urmează se prezintă
particularităţile privind aprecierea influenţei factorilor naturali şi stabilirea
notelor de bonitare prin analiza fiecărei însuşiri pentru culturile sau folosinţele
luate în consideraţie.

11.7.6. Indicatori de „potenţare” a capacităţii de producţie a


terenurilor agricole

Influenţarea condiţiilor naturale prin lucrările de îmbunătăţiri funciare


duce în toate cazurile la modificarea însuşirilor factorilor de mediu care
devin mai favorabile pentru creşterea plantelor. Activitatea de cercetare şi de
precizare a efectului diverselor măsuri de ameliorare şi cuantificare a acestui
efect reprezintă obiectul lucrărilor de "potenţare" a notelor de bonitare pentru
terenurile ameliorate şi clasificarea acestora în raport cu modul în care una
sau alta din măsurile de ameliorare modifică starea for actuală de
productivitate.
Principiul după care se calculează notele de bonitare potenţate este
acela după care fiecare însuşire se apreciază sub aspectul favorabilităţii pentru
o anumită plantă sau folosinţă în mod diferenţiat, după gradul în care această
însuşire a fost modificată în bine prin lucrările ameliorative.
Cel mai tipic exemplu după care se poate judeca efectul măsurilor de
ameliorare este cel al desecării şi drenajului terenurilor. Modificări ale
însuşirilor factorilor naturali se pot realiza prin irigaţii (clima), drenaj (sol,

270
hidrologie), combaterea eroziunii (sol), desalinizarea (sol), îndiguire (teren în
ansamblu). Aplicarea unor tehnologii corecte de lucrare a solului, de luptă
împotriva buruienilor şi a dăunătorilor, de folosire de soiuri şi hibrizi cu
calităţi biologice superioare, folosirea unor doze din ce în ce mai mari şi
mai echilibrate de îngrăşăminte şi amendamente duce la obţinerea de
recolte din ce în ce mai mari la hectar şi implicit la punctul de bonitare.
Modalităţile de exprimare a acestor modificări şi de luare a lor în
consideraţie sunt precizate în tabelele indicilor de potenţare prezentate în
tabelele următoare, pentru fiecare plantă de cultură şi folosinţă. După cum se
poate vedea din aceste tabele cele mai multe din însuşirile prezentate sunt
corelate până la obţinerea nivelelor maxime. În unele cazuri, indicii rămân
totuşi subunitari din cauza imposibilităţii practice de a schimba în mod
radical acele însuşiri.
În ansamblu, pro blema dete rmi nării corect e a influenţelor antropice
asupra însuşirilor factorilor de mediu este suficient de dificilă şi ea
necesit ă in vestigaţ ii suplimentare.
Una din cele mai importante este aceea a stabilirii limitelor superioare
care se pot atinge prin aplicarea măsurilor ameliorative şi de fertilizare radicală.
Pentru calcularea notelor de bonitare în această situaţie se folosesc coeficienţii
de potenţare, coeficienţi stabiliţi de ICPA. În continuare vor fi prezentaţi ,pentru
exemplificare o serie dintre aceşti coeficienţi.

11.7.7. Valoarea naturală a notelor de bonitare pentru culturile


agricole

Principiul de bază al metodicii de bonitare elaborat în ţara noastră este


acela după care pentru fiecare teren se stabileşte o "valoare" relativă şi nu una
absolută; notele sau clasele, aşa cum rezultă ele din determinări şi calcule au o
"valoare" fizică. Ele au însă o semnificaţie ecologică distinctă pentru fiecare
cultură sau folosinţă pentru care au fost stabilite în sensul precizării
favorabilităţii diferenţiate şi a posibilităţii de obţinere a unor recolte cu nivele
diferite.
Stabilirea „valorii” naturale a notelor de bonitare pentru diferitele culturi
şi folosinţe.
Concomitent cu cercetările privind elaborarea metodicii de bonitare şi
executarea de lucrări practice de bonitare, a fost depusă şi o intensă activitate de
verificare a modului în care notele stabilite corespund cu realităţile de pe teren.
Cu această ocazie, aşa cum s-a lucrat la zonarea producţiei, la studiul unor
proiecte de repartiţie a producţiei pe judeţe, sau la unele unităţi mari de sat - s-au
precizat şi „valorile” naturale ale punctelor de bonitare pentru culturi şi
folosinţe. Aceste „valori” nu sunt considerate permanente, ele depinzând atât de
nivelul tehnologiilor aplicate cât şi de timp - considerându-l pe acesta din urmă
ca unitate de măsură pentru realizarea de noi creaţii biologice - soiuri, hibrizi,

271
clone etc., şi pentru elaborarea de noi tehnologii perfecţionate care să asigure
manifestarea deplină a capacităţii fotosintetice a noilor creaţii.
În urma cercetărilor efectuate şi a unei investigări a producţiilor marilor
unităţi agricole au fost stabilite următoarele „valori” ale punctelor de bonitare
pentru etapa actuală la două nivele tehnologice cât şi pentru etapele 1990 – 2000
(tabelul 11.10), la un nivel mijlociu.

Tabelul 11.10
„Valoarea” unui punct de bonitare exprimată în kg de produs la
principalele plante de cultură, situaţia generală (după D. Teaci, 1980)
Kg de produs pe punct de bonitare
Planta Actuală (1978)
Tehnologie Tehnologie 1990 2000
medie superioară
Grâu 60 70 90
Porumb 80 90 110 100
30 35 40 130
Floarea-
450 550 600 50
soarelui 500 600 700 700
300 500 800 800
Cartofi
150 200 220 900
Sfeclă de zahăr
100 110 130 250
Măr
Viţă de vie 140
Ierburi, fân

Prevederile pentru etapele viitoare au fost făcute ţinând seama de


programele de cercetare şi de parametrii acestora pentru diferitele specii de
plante la care s-au făcut prognoze de dezvoltare a capacităţilor de producţie.
„Valoarea” naturală a notelor de bonitare exprimată în capacitatea
fotosintetică a plantelor la un moment dat este supusă modificărilor şi ajustărilor
permanente. Dacă analizăm aceste valori pentru ultimii 20 de ani, la principalele
plante de cultură obţinem datele prezentate în tabelul 11.11.

Tabelul 11.11
Evoluţia valorii notelor de bonitare la principalele culturi (după D. Teaci,
1980)
Planta de Etapele considerate
cultură 1955 1965 1975

272
Grâu
Porumb 45 50 60
Floarea- 50 65 75
20 25 30
soarelui 250 350 400
Cartofi 350 400 500
Sfeclă de zahăr

Valorile notelor de bonitare pot fi utilizate la calcularea producţiilor medii


la hectar pentru fiecare plantă de cultură sau folosinţă, în raport cu nivelul
tehnologic care se poate asigura la un moment dat.

11.7.8. Valoarea economică a notelor de bonitare

Stabilirea „valorii” economice a notelor de bonitare. Activitatea de


producţie în agricultură se concretizează în rezultatele economice care diferă
extrem de mult de la o zonă la alta şi de la o unitate la alta. Mergând mai în
detaliu, această diferenţă se manifestă de la o parte de hectar la alta sau chiar de
la o tarla sau o parcelă la alta. În zonele foarte complexe sub aspect
geomorfologic şi pedologic, diferenţierile sunt chiar în cadrul parcelelor de la
câţiva metri distanţă. Variabilitatea nivelelor de producţie la acelaşi nivel al
cheltuielilor de muncă şi materiale, aduce după sine o diferenţiere puternică a
venitului global şi net la hectar, a costurilor de producţie şi deci şi a nivelului
rentabilităţii producţiei agricole.
În dezvoltarea lor istorică, lucrările de bonitare sau de evaluare cadastrală,
au operat iniţial cu aceste noţiuni şi le-au avut drept criteriu unic de referinţă.
Valabilitatea acestor criterii nu este mai puţin importantă nici astăzi.
Determinarea nivelelor indicatorilor economici se realizează pe căi
contabile curente şi prin utilizarea datelor de evidentă din dările de seamă
contabile şi economice ale unităţilor de producţie.
Calcularea cheltuielilor directe şi indirecte de producţie şi a venitului
global din sectorul producţiei vegetale face posibilă calcularea venitului net la
hectar atât pentru fiecare cultură cât şi pe ansamblul unităţilor. Dintre indicatorii
economici ce se pot calcula în producţia agricolă pentru lucrările de bonitare şi
pentru interpretarea acestora de o importanţă majoră sunt:
• Valoarea producţiei unităţii de produs;
• Costul unei unităţi de produs;
• Venitul net la hectar;
• Costul producţiei la hectar (cheltuielile la hectar).
După cum se ştie, volumul de produs şi deci şi valoarea globală a
producţiei la hectar depinde atât de capacitatea productive naturală a pământului
cât şi de volumul de muncă vie şi materializată ce se depune pentru obţinerea

273
produsului, aceasta din urmă fiind materializată în volumul de cheltuieli aşa-
numite „suplimentare” în producţia agricolă, sub formă de investiţii şi cheltuieli
curente de producţie la hectar. Diferenţierea indicatorilor economici obţinuţi din
producţia vegetală în ţara noastră este foarte puternică, ea depăşind diferenţele
ce se obţin sub aspect fizic ca volum al producţiei la hectar (Patriche, 2003).
În ansamblul agriculturii se realizează o echilibrare a cheltuielilor la hectar
şi a venitului global, neobţinându-se nici venituri, nici pierderi la nivelul claselor
1-3 de bonitare. În toate cazurile situate sub acest nivel, respectiv sub cca. 45 de
puncte ca nivel mediu calculat pentru arabil - în raport cu structura culturilor din
zona de producţie a cerealelor - se obţin rezultate economice negative
„Valoarea” economică a notelor de bonitare poate fi folosită cu succes în
fundamentarea economică a tuturor măsurilor privind reglementările raporturilor
stat-deţinător de pământ, a costurilor; a impozitelor agricole etc.
Pentru a cuantifica valoarea economică a notelor de bonitare V.M
Bohatareţ (1999) a folosit o calculaţie pe bază de deviz a unei culturi complexe
din zona cerealieră exprimată în cereale convenţionale, pe două niveluri
tehnologice, scăzut şi mediu, pentru cele 10 clase de bonitare stabilite de D.
Teaci (1980). Rezultatele obţinute relevă următoarele:
• pragurile de rentabilitate pentru producţia cerealieră practicată la un
nivel tehnologic scăzut şi mediu sunt relativ apropiate situându-se la nivelul
terenurilor de circa 60 de puncte;
• lipsa de performanţă economică se adresează tuturor costurilor ridicate
ăi preţurilor produselor agricole scăzute;
• sporul de venit pozitiv se instalează pe terenuri cu 10 puncte mai jos la
tehnologiile medii faţă de cele scăzute;
• nivelul mediu al unui punct de bonitare este constant indiferent de clasa
de fertilitate, oscilând în funcţie de tehnologia aplicată de la 55000 lei/punct
pentru tehnologii scăzute, la 77000 lei/punct pentru tehnologii medii.
Valoarea economică a notelor de bonitare şi notele în sine pot fi folosite
pentru fundamentarea economică a tuturor măsurilor care reglementează
impozitul pe teren, impozitul pe venitul agricol, mărimea arendei, taxa pe teren,
valoarea pământului, preţul pământului etc.
Marea diversitate a condiţiilor naturale din România creează o mare
variaţie a capacităţii de producţie a terenurilor agricole pentru diferite plante de
cultură, pentru plantaţiile viti-pomicole şi pentru plantele spontane.
În zonarea producţiei agricole realizată de FAO în 1976 s-a utilizat
bonitarea naturală şi potenţată la scara 1:50000 care a scos în evidenţă la nivel
de ţară diferenţe semnificative între notele de la nivelul anului 1976, pe categorii
de folosinţe şi culturi şi nivelul aplicării măsurilor ameliorative complexe
(tabelul 11.12.).

274
Tabelul 11.12
Notele medii de bonitare a terenurilor agricole din România,
înainte şi după aplicarea tuturor lucrărilor ameliorative necesare(după
D.Teaci,1980)
Nota medie potenţată
Folosinţa sau După aplicarea
cultura nivel 1976 măsurilor
ameliorative
arabil 45 78
păşuni 31 49
fâneţe 28 42
plantaţii de 20 36
pomi 20 36
măr 25 41
prun 35 51
plantaţii de vii 47 72
grâu 42 74
porumb 43 64
floarea 42 73
soarelui 38 68
sfeclă de zahăr 46 72
cartofi 41 72
orz 46 67

În ansamblu se poate aprecia că până în prezent bilanţul potenţării este


pozitiv dar există o serie de fenomene negative care afectează nivelul de
potenţare, cum ar fi:
• reducerea rapidă a conţinutului de humus în solurile irigate;
• continuarea proceselor de eroziune şi alunecări.
Înmlăştinirea şi salinizarea secundară a unor suprafeţe irigate sau limitrofe
acestora.
Comparând datele cu privire la notele medii ponderate de bonitare din ţara
noastră în condiţii efective, fără finalizarea investiţiilor de ameliorare şi mai ales
fără terminarea irigării pe suprafeţele necesare cu cele ce se pot realiza în
condiţiile aplicării tuturor măsurilor de ameliorare, inclusiv irigarea întregii
suprafeţe de teren, care are nevoie de ameliorare, se pot preconiza creşteri
însemnate ale capacităţii de producţie a terenurilor care să depăşească 45-60%
pe cea actuală (Teaci, 1980).

275
Terenurile arabile care ocupă cca. 60% din întreaga suprafaţă sunt situate
pe toate categoriile de fertilitate de la cele mai bune până la terenuri extrem de
slabe, capabile să asigure recolte care depăşesc 10 t/ha cereale. Păstrarea în
cultură a tuturor terenurilor arabile înregistrate ca atare în evidentele funciare,
pentru a satisface nevoile de hrană ale populaţiei, generează o seamă de
fenomene economice şi sociale determinate de legea rentei funciare diferenţiale.
Terenurile arabile aşa-numite "marginale" cu condiţii precare pentru creşterea
plantelor aduc pierderi unităţilor care le cultivă.
Plantaţiile viticole 15% din suprafaţa ţării sunt amplasate în majoritatea
cazurilor pe versanţi cu pante de până la 20-25% uneori şi mai mari şi numai o
mică parte sunt pe terenuri plane, mai ales pe nisipuri. Starea de fertilitate a
terenurilor de sub vii este în ansamblu slabă către mijlocie, dar aici aprecierea
favorabilităţii terenului este deosebită, mai ales la plantaţiile viticole pentru
producţia de vin, întrucât aceasta este în contradicţie cu calitatea vinului. Deci la
finalizarea inventarului calitativ al viilor trebuie inclus în mod obligatoriu şi un
indice de corecţie pentru calitate.
Se cunoaşte că toate regiunile lumii preţurile la vin se stabilesc în raport cu
calitatea acestora. Se înţelege în acelaşi timp că vinurile de calitate se obţin din
soiurile de viţă care nu sunt cele mai productive, dar care asigură o compoziţie
chimică şi aromatică a vinului care să-i asigure un înalt grad de stabilitate şi o
armonie cât mai apropiată de tipul ideal de vin.
Ca şi la pomi, în afara condiţiilor naturale, un rol de seamă îl joacă starea
plantaţiei. Se poate stabili o anumită corelaţie între favorabilitatea terenului
pentru vie şi numărul de goluri în plantaţie până la o anumită vârstă.
Un rol foarte mare în „desomogenizarea” plantaţiilor viticole îl joacă
portaltoiul pe care sunt altoite viţele. Rezistenta diferiţilor portaltoi la o seamă
de însuşiri ale solului determină dezvoltarea neegală a plantaţiilor, acestea
devenind neomogene sub aspectul vigorii şi al productivităţii.
Ca şi la patrimoniul pomicol, la întocmirea inventarului resurselor viticole
este nevoie să se înregistreze corect atât condiţiile ecologice ale fiecărei parcele
de vie cât şi starea de ansamblu a butucilor de viţă, densitate, vârstă, vigoare şi
alte însuşiri biometrice, determinate ale productivităţii şi calităţii strugurilor şi a
vinului. Cauzele care limitează capacitatea de producţie sunt:
• relieful, respectiv panta prea mare şi neomogenă, local cu alunecări;
• solurile slab fertile, erodate, superficiale şi schelete salinizate ori
alcalinizate sau cu exces de umiditate;
• resursa hidrotermică deficitară, lipsa de precipitaţii ori lipsa de resursă
termică.
Unele estimări ale efectelor posibile de obţinut prin aplicarea lucrărilor
ameliorative duc la concluzia că s-ar putea ajunge să corecteze notele de
bonitare cu 10-15 puncte pe ansamblul ţării.
Necesitatea cunoaşterii clasei de calitate a terenului în economia de piaţă
este foarte importantă .

276
Pentru lucrările de bonitare, pe planul cadastral adus la zi se transpun şi
limitele unităţilor preluate din planul de cartare pedologică existent. Această
reprezentare grafică este o piesă de mare utilitate practică pentru cadastru.
Notele medii de bonitare sunt înscrise în formulare de lucru şi în registrele
cadastrale, pentru fiecare parcelă sau corp de proprietate.
Lucrarea de bonitare se face numai pentru terenurile productive, cu
excepţia următoarelor categorii:
• suprafeţe pe care sunt amplasate construcţii gospodăreşti(curţi, grădini)
până la 1.000 m2;
• terenuri proprietate de stat ,indiferent de categoria de folosinţă, deoarece
de pe acestea nu se percepe impozit;
• terenuri ocupate de poligoane de exerciţiu pentru armată şi
aerodromurile;
• terenurile situate în lungul căilor ferate sau digurilor (zone de
protecţie) .
După efectuarea lucrărilor de bonitare se întocmeşte harta de bonitare.

11.8. Evaluarea terenurilor agricole

Stabilirea valorii terenurilor stă la baza părţii economice a cadastrului


general. La baza evaluării stă bonitarea cadastrală care furnizează informaţii
calitative stabilite prin metode ştiinţifice.
La terenurile agricole şi forestiere se folosesc următoarele noţiuni:
• valoarea de randament - care se bazează pe bonitarea terenurilor şi pe
evaluarea venitului net în raport cu clasele de calitate ale unor unităţi model;
• valoarea impozabilă – care are ca punct de plecare venitul net şi
valoarea de randament, din primul scăzându-se dobânzile ipotecilor , al
capitalului propriu ş un procent de beneficiu. Acest procedeu conduce în final la
un impozit drept şi echitabil care îmbină interesele individuale cu cele sociale;
• valoarea de circulaţie – care ia în considerare valoarea de randament la
care se adaugă şansa de a realiza un câştig.
1. Pentru cadastrul general se cere calculul venitului net şi valoarea de
randament ca elemente de bază pentru stabilirea impozitelor.
Preţul de pe piaţa liberă este influenţat de legea cererii şi a ofertei, definită
de poziţia terenului faţă de centrele populate, în special cele turistice şi de
şansele ca acestea să devină construibile, de accesibilitatea la căile de transport
ş.a.

11.8.1. Venitul net cadastral

277
Noţiunea de venit net în agricultură este folosită la stabilirea eficienţei
economice şi a profitului realizată în urma producţiei.
Venitul net se poate stabili anual sau pentru o perioadă îndelungată.
Pentru producţia anuală, venitul net cadastral (VN) pe unitatea de suprafaţă
este diferenţa dintre valoarea producţiei globale agricole (VPG) şi valoarea
totală a cheltuielilor de producţie (materiale, muncă vie) (VCP).

VN=VPG-VCP

Pentru o perioadă îndelungată evaluarea anticipată a producţiei şi a


venitului net cadastral se face pe baza bonitării cadastrale (ca metodă ştiinţifică)
în funcţie de clasele de calitate, factorii naturali determinanţi (sol, climă,
hidrologie) şi corecţiile după lungimea şi starea drumurilor.
Venitul net cadastral al unei parcele sau al unui corp de proprietate se
deduce pe etape astfel:
1. Venitul pentru un punct mediu (VNC) care defineşte nota medie de
bonitare şi rezultă din împărţirea valorii producţiei globale realizată pe
suprafaţă (VPGc) la numărul total de puncte (NPc) al corpului de proprietate:

VPGc
VNc =
NPf

2. Venitul net cadastral al unei anumite categorii de folosinţă (VNf) se


calculează cu relaţia:

VPGf
VNf=
NPf

Venitul mediu cadastral la 1 ha este:


• Pentru întregul corp de proprietate ca produs dintre venitul mediu pe
un punct (VNc) şi numărul de puncte aferent unui hectar;
• Pentru o parcelă de o anumită categorie de folosinţă ca produs dintre
venitul pe un punct şi numărul de puncte aferent categoriei respective.

Baza de calcul a impozitelor

Venitul net cadastral este baza de calcul a impozitului pe venitul agricol în


majoritatea ţărilor avansate care au cadastrul şi cartările pedologice bine
fundamentate.

278
În România lucrările de cadastru general sunt abia la început, iar cele de
cartare pedologică sunt realizate parţial.
Impozitul pe venitul agricol (L 34/1994) se calculează conform
instrucţiunilor Ministerului de Finanţe pe baza unor norme de venit stabilite pe
cinci zone agrogeografice de favorabilitate pentru terenurile agricole şi tot atâtea
pentru vii, livezi, păşuni, fâneţe.

11.8.2. Principalii factori care influenţează valoarea pământului

Evaluarea pământului în cadrul economiei de piaţă este o operaţie


importantă, întrucât valoarea lui are pondere în capitalul proprietăţii agricole. Ea
trebuie să ţină seama că terenurile agricole au o multitudine de clasificări,
destinaţii, categorii. Ca urmare, valoarea pământului este influenţată de o serie
de factori şi cauze, care dau o tendinţă de urcare sau scădere a acesteia.
Principalii factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin valoarea
pământului sunt:
• calitatea terenului agricol;
• posibilităţile creşterii valorii prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri
funciare (drenaje, irigaţii, fertilizări);
• avantajele oferite de aproprierea de căile de comunicaţie, sursele de
comunicaţie şi centrele populate;
• gustul şi aspiraţiile populaţiei atrase sau nu de activităţile agricole;
• forma sub care este exploatat pământul (personal, în arendă, în parte);
• mărimea, organizarea – parcelarea, natura pământului;
• sistemul de cultură practicat (extensiv - intensiv);
• mâna de lucru disponibilă în localitate sau în zonă.
Cauzele speciale pot şi ele influenţa valoarea pământului. Dintre acestea
amintim:
a) Cauze care dau o tendinţă de urcare a valorii:
• valoarea socială a pământului, ce conferă posesorilor siguranţă, un
agrement şi o posibilitate de muncă;
• preţul produselor agricole, care prin ridicarea lui influenţează creşterea
valorii pământului;
• criza mobiliară mai accentuată dată de criza financiară, adică atunci
când capitalurile nu sunt plasate în bunuri mobiliare, ele se întorc către
plasamente în bunuri rurale.
b) Cauze care imprimă o tendinţă de scădere a valorii pământului:
• criza agricolă generală;
• raritatea mâinii de lucru;
• mărimea salariilor muncitorilor agricoli;
• sarcinile fiscale ş.a.

279
Pentru stabilirea nivelurilor de evaluare a diferitelor categorii de terenuri se
folosesc o serie de legi şi norme metodologice ca:
• Norme metodologice de calcul a arendei;
• Legea nr. 16/1994, Legea nr. 219/1998 şi Normele metodologice de
aplicare, Legea nr. 18/1991, anexa 21; H.G. 59/1994 şi 938/1998.

11.8.3. Metode de evaluare

În activitatea de evaluare a pământului trebuie folosite acele metode care


reflectă cât mai fidel locul şi valoarea pământului supus evaluării în parametri
concurenţiali ai economiei de piaţă.
În prezent nu există acte normative complete care să stabilească preţul şi
metodologia de calcul a preţului terenurilor, lipsind un cadru unitar de evaluare.
Practica foloseşte o serie de metode de evaluare care dau bune rezultate.

a. Metoda de evaluare generală – ţine seama de influenţa diferiţilor factori


şi se calculează cu formula:

Va = Ka x Sa x Rf, în care:

Va – valoarea terenului
Rf – renta funciară actualizată pe 30 de ani (o generaţie)
Sa – suprafaţa terenului
Ka – factor de corecţie ce cuprinde influenţele următoarelor elemente de
încadrare corectă: amplasarea faţă de localitate, faţă de căile de acces şi
comunicaţii, natura pedologică a terenului.
După această metodă, renta funciară (Rf) se calculează după relaţia:

Rf = (V-C) x F, în care:

Rf – renta funciară
V – veniturile agricole anuale, obţinute din cea mai bună utilizare a
terenurilor respective şi a producţiilor medii
C – costurile aferente producţiei
F – factor de actualizare determinat în funcţie de rata de actualizare
cuprinsă între 5-10%.

b. Metoda rentei capitalizate – se bazează pe o valoare patrimonială a


ternului stabilită şi care este orientativă. Formula de calcul este:

Vt = Vb (1+M), în care:

Vt – valoarea terenului

280
Vb – valoarea de bază a terenului determinată ca limită minimă pe o
perioadă clasică de concesionare (se determină în mp, corectată cu 99 de ani ai
perioadei clasice de concesionare)
1+M – coeficient de corecţie a valorii de bază, în care M reflectă suma
notelor acordate pe bază de criterii, nivelul total al sumei fiind limitat (maxim
9).
Criteriile de acordare a notelor de despăgubire sunt următoarele:
• categoria localităţii - 0÷1,5;
• amplasarea terenului în cadrul localităţii (4 zone de apreciere) - 0÷1,0;
• funcţiile economice şi caracteristicile sociale ale localităţii – 0,5÷1,0;
• poziţia terenului faţă de traseele reţelelor de transport rutier, fluvial etc.
– 0,2÷0,5;
• echiparea tehnico-edilitară a zonei în care se află terenul – 0÷0,5;
• caracteristicile geotehnice ale terenului - 0,5÷1,5;
• gradul de poluare şi ambianţa de amplasare - 0÷1;
• restricţii de utilizare a terenului 1,5÷0,5.

c. Metoda de evaluare după preţul pieţei. Pentru aplicarea sa corectă este


necesară crearea unui sistem informaţional care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: cât mai larg desfăşurat ca surse, operativ, analitic şi uşor
verificabil.
Pe baza informaţiilor culese se întocmesc grafice de preţuri.
Această metodă constă în a determina valoarea unui teren după preţul de
vânzare-cumpărare al altor terenuri prin calcularea mediei pe zonă (regiune).
Evaluarea se face după preţul mediu la hectar pe fiecare categorie de
folosinţă (arabil, fâneţe, păşuni, vii, livezi).
Lucrarea de evaluare constă în efectuarea unor operaţiuni şi anume:
• determinarea suprafeţelor după natura şi calitatea lor;
• determinarea valorilor pe fiecare categorie şi clasă;
• determinarea valorilor totale;
• verificarea rezultatelor prin comparaţie cu valoarea altor proprietăţi
evaluate.
La determinarea valorilor medii se iau în considerare date pe cât mai mulţi
ani în urmă (5-10-15 ani) de vânzare în parcele mici şi mari.
În concluzie, această metodă are în vedere determinarea valorii de achiziţie
care în practică se poate obţine:
• după preţul de cumpărare-vânzare a pământului, la care se adaugă
cheltuielile de contractare, transport, taxe, avocat etc.;
• după costul de producţie sau costul de punere în valoare ce presupune
cheltuieli (defrişări, amenajări durabile);
• după suma plătită celor interesaţi ca rentă viageră, ce se stabileşte după
formula:

281
C = RI/px[1-1/(1+p)n],în care:

C – valoarea rentei finale


RI – renta viageră (costul de întreţinere x p)
P - %, dobânda medie pe piaţă
N – număr de ani cât se socoteşte plata rentei

d. Metoda de evaluare după venit - constă în a determina valoarea


pământului cu ajutorul venitului său net (produs net), capitalizând acest venit cu
dobânda medie de pe piaţă, obţinându-se o valoare de randament. Formula dup
care se calculează este următoarea:

Vr = (Pn x 100)/p, în care

Vr – valoarea de randament
Pn – produsul net
P - %, dobânda medie pe piaţă.

e. Evaluarea după valoarea de patrimoniu. Evaluarea valorică a


teren urilor agricole se bazează în primul rând pe bonitarea cadastrală a
resurselor de sol, dar şi pe cunoaşterea altor parametri economici. În cazul
terenurilor agricole situate în extravilanul localităţilor se utilizează o serie de
metode de determinare a valorii pământului care se bazează pe cunoaşterea
următoarelor elemente:
• profitul agricol;
• normele de venit agricol impozabil;
• valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole.
Valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole a fost reglementată prin HG
764/1991 şi modificată ulterior prin HG 59/1994. Prin reglementările HG
59/1994 au fost stabilite 5 clase de calitate a terenurilor agricole cu
următoarele valori, de patrimoniu:
• clasa I – 3.300.000 lei/ha;
• clasa aII-a – 2.640.000 lei/ha;
• clasa a III-a – 1.870.000 lei/ha;
• clasa a IV- a – 1.100.000 lei/ha;
• clasa a V-a – 770.000 lei/ha.
Aceste valori de patrimoniu de la nivelul anului 1994 se actualizează în
funcţie de evoluţia cursului oficial al dolarului pe baza unui coeficient (K)
care se calculează cu următoarea relaţie:

282
Valoarea − lei / dolar , ziua / an
K= × 0,7
1677lei / dolar ,30.06.1994

Produsul net se determină pe baza datelor contabile, iar în lipsa acestora,


pe date statistice sau alte informaţii. El se determină scăzând din produsul brut
cheltuielile de exploataţie. Se recomandă a se face media produsului net pe mai
mulţi ani (până la 20 ani).
Produsul brut se determină pe cale directă, când el rezultă din contractele
de arendare sau pe cale indirectă, prin calcule rezultate din procesul de
producţie.
Pentru terenurile scoase din circuitul agricol sau cele folosite în alte scopuri
se stabilesc preţuri speciale, după o metodă care să frâneze la maximum
diminuarea suprafeţelor cultivate.
Institutul de Economie Agrară propune următoarea formulă de calcul:

Epp = (Vp·Kg·P·A)R, în care:

Epp – valoarea pământului (lei/ha) ce revine proprietarului, în cazul


scoaterii din circuitul agricol al terenului;
Vp – venitul net (lei/ha) realizat de producătorii agricoli
Kg – coeficientul de corecţie care reprezintă venitul net suplimentar (lei/ha)
realizat prin ameliorarea pământului, adică efectul economic al investiţiilor
suplimentare care duc la ridicarea nivelului fertilităţii
P – coeficientul de creştere al preţurilor produselor industriale, care duc la
scăderea venitului în agricultură
A – aşezarea terenului faţă de centrele de desfacere
R – rata venitului net pe o perioadă de cca. 100 de ani.

11.9. Măsurarea favorabilităţii terenurilor pentru diferite culturi

Favorabilitatea reprezintă măsura globală a performanţelor unui teren


pentru o utilizare dată.
Metodologia elaborată de FAO pentru evaluarea terenurilor a avut ca
scop iniţial să servească statele în curs de dezvoltare. Promotorii acestei
metodologii au fost pedologii europeni implicaţi în proiecte de dezvoltare
teritorială. De asemenea Universitatea din Cornwell a elaborat o serie de
ghiduri care precizau factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru anumite
utilizări ale terenului şi cum se pot evalua aceştia. Principiile care stau la baza
metodologiei FAO de evaluare a terenurilor sunt:
• favorabilitatea terenurilor se determină pentru utilizări specifice;
• evaluarea presupune compararea beneficiilor obţinute cu investiţiile
necesare;
• colaborare pluridisciplinară;

283
• la evaluarea terenurilor se va placa de la premiza utilizării durabile a
acestuia;
• pentru evaluarea terenurilor va trebui să se aibă în vedere contextul
natural, economic, social şi politic din aria de interes;
Evaluarea terenului presupune compararea a două sau mai multe
alternative de utilizare a terenului.
Pentru aprecierea favorabilităţii terenurilor pentru diferite culturi se
utilizează următoarele noţiuni:
Ordinul de favorabilitate reprezintă nivelul cel mai general de încadrare a
terenului şi arată dacă acesta este favorabil sau nefavorabil. Dacă terenul este
încadrat în ordinul favorabil (S-suitable) se presupune că acesta va aduce
beneficii care justifică cheltuielile necesare introducerii tipului de utilizare dorit
şi care prezintă risc minim de degradare a resurselor naturale.
Dacă terenul este încadrat în ordinul nefavorabil (N-nonsuitable),înseamnă
ca nu are calităţi care să-i permită o utilizare durabilă a acestuia sub forma luată
în considerare.
Clasele de favorabilitate sunt subdiviziuni ale ordinelor. Ordinul
favorabil(N) se împarte în trei clase şi anume:
1. favorabilitate ridicată: cuprinde terenurile care nu manifestă restricţii
semnificative la aplicarea durabilă a utilizărilor sau doar limitări minore care nu
vor reduce semnificativ productivitatea sau profitul şi nici nu vor creşte
investiţiile peste o anumită limită acceptată;
2. favorabilitate medie: în această grupă sunt cuprinse terenurile care
prezintă limitări moderate faţă de aplicarea durabilă a utilizărilor. Aceste limitări
reduc productivitatea şi/sau profitul sau vor duce la creşterea cheltuielilor de
producţie, scăzând astfel rentabilitatea;
3. favorabilitate redusă: sunt incluse terenuri cu limitări severe faţă de
aplicarea durabilă a folosinţei dorite.
Ordinul nefavorabil(N) se împarte în două clase:
1. terenuri actual nefavorabile dar potenţial favorabile;
2. terenuri actual şi potenţial nefavorabile.
Subclasele de favorabilitate se diferenţiază doar la nivelul claselor II-a şi a
III-a, în funcţie de natura factorului limitativ predominant. Subclasele sunt
următoarele:
• limitări climatice – c ;
• limitări geomorfologice –t ;
• limitări legate de excesul de apă –w ;
• limitări datorate unor proprietăţi fizice ale solului –s ;
• limitări legate de fertilitatea solurilor –f ;
limitări legate de salinizare/ alcalizare –n .
Unităţile de favorabilitate sunt subdiviziuni ale subclaselor, delimitate pe
criteriul necesităţilor de management. De exemplu, subclasa S3f –teren cu
favorabilitate redusă datorită fertilităţii chimice limitative, poate fi împărţit în

284
trei unităţi: S3f(1)- necesită azot, S3f(2)- necesită fosfor şi S3f (3)- necesită
potasiu.
Favorabilitatea poate fi actuală, atunci când evaluarea se face în contextul
fizico-tehnologic şi socio-economic din prezent şi potenţială, când se face
pentru viitor, în perspectiva aplicării unor măsuri ameliorative. Dacă se au în
vedere ambele situaţii, favorabilitatea terenului poate fi specificată ca în
exemplul următor: S3w/dS1.
Aceasta înseamnă că terenul actual este slab favorabil(S3) datorită
excesului de apă(w),dar prin executarea unor lucrări de drenaj(d) acesta va
putea fi încadrat în clasa de favorabilitate mare (S1).

11.9.1 Zonarea agroecologică

Zonarea agroecologică reprezintă un exemplu de aplicare a unui set de


concepte, principii şi linii metodologice iniţiat de FAO în anul 1976 (C.V
Patriche, 2003).
FAO a elaborat şi implementat Proiectul Zonelor Agroecologice la scară
continentală(1:5000000).Ulterior această metodologie a fost aplicată la diferite
scări de spaţiu, de la nivel regional şi naţional, până la nivel local.
Zonele agroecologice sunt definite ca secţiuni ale terenului care sunt
caracterizate printr-o uniformitate relativă a condiţiilor climatice,
geomorfologice şi pedologice şi/sau a învelişului vegetal. În zonarea
agroecologică un rol important îl prezintă noţiunea de perioadă de creştere care
exprimă acea perioadă din an în care, condiţiile termice şi de umiditate sunt
favorabile pentru creşterea plantelor. Perioada de creştere (FAO, 1979)este
caracterizată prin valori ale precipitaţiilor medii lunare mai mari sau cel puţin
egale cu jumătate din valorile medii lunare corespunzătoare ale evaporaţiei
potenţiale. După precizările făcute de FAO(1979) perioada de creştere poate fi
de patru tipuri:
• perioadă de creştere normală, caracterizată printr-o perioadă umedă şi
două intermediare;
• perioadă de creştere intermediară care nu prezintă perioadă umedă;
• perioadă de creştere integral umedă, cu precipitaţii mai mari decât
evapotranspiraţia potenţială, pe tot parcursul anului;
• perioadă de creştere integral uscată, cu precipitaţii mai mici decât
jumătate din evapotranspiraţia potenţială pe tot parcursul anului, situaţie în care
creşterea nu se poate desfăşura.
În delimitarea perioadei de creştere se va ţine seama de pragurile biologice
ale diferitelor plante de cultură.
Zonarea agroecologică a terenurilor cuprinde trei etape:
1. etapa inventarierii tipurilor de utilizare a terenului;
2. inventarierea resurselor terenului;

285
3. cuantificarea resurselor terenului.
Tipurile de utilizare a terenului vor fi caracterizate din punct de vedere al
cerinţelor plantelor faţă de climă, sol şi relief. Este cunoscut faptul că cerinţele
fotosintetice ale plantelor depind de tipul de fotosinteză şi de răspunsul acesteia
la condiţiile termice şi al radiaţiilor solare.
În etapa inventarierii resurselor terenului are loc realizarea unei baze de
date care va cuprinde informaţii despre:
• resursa climatică a regiunii;
• resursa edafică şi geomorfologică;
• utilizarea actuală a terenului;
• limitele administrative ale teritoriului.
Inventarierea resursei hidrotermice presupune analiza lungimii perioadei de
creştere a plantelor, definirea zonelor termice, culegerea datelor climatice pentru
fiecare perioadă de creştere identificată în teritoriu.
Inventarierea resurselor edafice şi geomorfologice impune identificarea în
teren a tipurilor asociaţiilor şi incluziunilor de soluri. Pentru fiecare tip de sol se
urmăreşte:
• adâncimea efectivă;
• capacitatea de apă utilă;
• stabilitatea structurală;
• scheletul, materie organică;
• capacitatea de schimb cationic;
• reacţia solului ;
• alinizare/ alcalizare.
De asemenea se notează clasa texturală a solului din zona de înrădăcinare
,panta terenului precum şi proprietăţile care definesc fazele solului. Etapa
respectivă are ca finalitate suprapunerea zonelor termice, a zonelor cu diferite
lungimi ale perioadei de creştere, cu diferite resurse edafice, geomorfologice şi
utilizări actuale ale terenului şi a limitelor administrative. Acest volum mare de
informaţii se poate colecta şi prelucra utilizând Sistemele Informaţionale
Geografice (GIS).
Cuantificarea favorabilităţii terenului cuprinde două faze şi anume:
1. cuantificarea favorabilităţii agroclimatice care constă în:
• determinarea compatibilităţii dintre culturi şi zonele termice;
• calcularea producţiilor potenţiale de biomasă netă condiţionate
exclusiv de factorii termo-radiativi;
• inventarierea restricţiilor agroclimatice pentru fiecare lungime a
perioadei de creştere, pentru fiecare cultură;
• aplicarea restricţiilor agroclimatice asupra producţiilor potenţiale
pentru a determina producţiile condiţionate climatic, pentru fiecare lungime a
perioadei de creştere;

286
• clasificarea favorabilităţii agroclimatice, în funcţie de reducerile
procentuale ale producţiilor condiţionate climatic în raport cu cele potenţiale.
2. cuantificarea favorabilităţii agroedafice care cuprinde:
• compararea cerinţelor edafice ale culturilor cu proprietăţile de sol
şi evaluarea favorabilităţii diferitelor tipuri de sol;
• modificarea claselor de favorabilitate obţinute anterior pe baza
restricţiilor impuse de pantă, textură, fazele solului, obţinându-se favorabilitatea
finală.
Hărţile de favorabilitate pe folosinţe şi culturi se întocmesc pe baza hărţilor
cu teritorii ecologic omogene şi a tabelului cu note de bonitare naturală ale
acestora.
Clasele de favorabilitate corespund următoarelor intervale de variaţie a
producţiilor relative, exprimate procentual prin raportare la nivelul potenţial
(%), astfel:
• foarte favorabil 80-100;
• favorabil 60-80;
• moderat favorabil 40-60;
• slab favorabil 20-40;
• foarte slab favorabil 5-20;
• nefavorabil 0-5.
Pentru a fi cât mai concludente producţiile potenţiale sunt limitate de
anumite restricţii, cum ar fi:
• restricţii rezultate din stress-ul hidric din perioada de creştere;
• restricţii datorate bolilor şi dăunătorilor;
• restricţii datorate unor factori climatici;
• restricţii climatica care afectează prelucrarea terenului, recoltarea,
transportarea zi depozitarea producţiei.
Favorabilitatea agroedafică rezultă din cuantificarea compatibilităţii dintre
cerinţele edafice ale culturilor şi proprietăţile diferitelor unităţi de sol.

11.10. Pretabilitatea terenurilor agricole

11.10.1. Generalităţi

Clasificarea pretabilităţii terenurilor elaborată de USDA de către Klingebiel


şi Montgomery este cea mai utilizată în întreaga lume. Această clasificare
ierarhizează unităţile de teren în funcţie de abilitatea lor de a susţine tipuri
generale de utilizare fără a provoca degradarea solurilor sau alte efecte negative
asupra acestora.
Unităţile de teren se grupează în raport cu pretabilitatea la culturi de câmp
(arabil), păşuni, fâneţe, plantaţii viti-pomicole şi păduri, în clase, subclase,
grupe şi subgrupe.

287
La baza acestei clasificări stau următoarele principii:
• criteriile de cunatificare a pretabilităţii se bazează pe o serie de
proprietăţi fizice ale terenului;
• intensitatea unei limitări este o funcţie a gradului în care aceasta inhibă
creşetrea plantelor;
• pretabilitatea terenului creşte atunci când acesta poate fi cultivat cu o
gamă largă de plante.
Unităţile taxonomice (clase, subclase şi unităţi de pretabilitate) sunt
asemănătoare cu cele elaborate de FAO (1976).
Pentru terenurile cu pretabilitate foarte slabă şi extrem de slabă la arabil se
apreciază şi posibilitatea folosirii ca livezi, vii, fâneţe, păşuni.
Gruparea în categorii şi subcategorii de calitate se realizează în raport cu
natura şi intensitatea factorilor restrictivi pentru producţie. Restricţiile sunt date
de condiţiile climatice, de sol, de relief sau de drenaj. Ele se referă atât la
condiţiile existente care diminuează recoltele, cât şi la pericolul apariţiei, prin e
exploatare a unor degradări, având aceleaşi efecte şi care duc la necesitatea
aplicării unor măsuri ameliorative.
Prin ameliorarea restricţiilor şi prin amenajarea terenurilor, acestea trec în
clase superioare de pretabilitate şi favorabilitate.
Unele restricţii, cum sunt cele legate de climă, volum edafic) nu sunt
ameliorative.

11.10.2. Clase de pretabilitate la „arabil”

În ţara noastră terenurile se încadrează în şase clase de pretabilitate, notate


cu cifre romane. Această clasificare elaborată de ICPA (1987) reprezintă o
formă modificată a clasificării USDA. Pentru a cuprinde cât mai corect
potenţialul biofizic al terenului în raport cu folosinţele generale, ICPA (1987) a
elaborat clasificări de pretabilitate mai detaliate pentru arabil, pajişti, plantaţii
pomicole şi viticole, terenuri silvice care au fost incluse în metodologia
complexe de amenajare, organizare şi exploatare a folosinţelor.

288
Cele şase clase se caracterizează astfel:
Clasa I - terenuri cu pretabilitate foarte bună pentru culturile de câmp fără
nici o restricţie (nu sunt necesare lucrări de prevenire sau ameliorare a solului) şi
asigură producţii foarte bune. Eroziunea şi innundabilitatea sunt absente, solurile
sunt bine drenate, profunde şi au o capacitate mare de reţinere a apei. Solurile
din această clasă sunt fertile, salinitatea şi alcalinitatea sunt absente sau uşor de
remediat. Solurile din zonele irigate pot fi plasate în clasa I-a de pretabilitate
dacă prin irigaţii permanente s-a eliminat deficitul hidric determinat de climatul
arid. Nu se vor încadra în această clasă solurile pe care se pot reinstala după un
anumi