Sunteți pe pagina 1din 11

Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

SORGUL – Sorghum bicolor Moench

Sorgul (Sorghum) este un gen de plante din familia Poaceae. Reprezentatul principal,
Sorghum bicolor, este principala cereală pentru pâine în Africa, Europa de Sud, America Centrală
şi Asia de Sud. Sorgul îşi are originea în Africa de Est, fiind o cereală adaptată la clima caldă şi
uscată. O specie de sorg utilizată ca plantă energetică este iarba de Sudan (S. sudanense).

Sorgul, având origine tropicală (Africa), se cultivă mai mult în regiunile cu climat cald,
acid, dar temperat continental, mai ales sorgul furajer.

În Europa, suprafaţa ocupată de sorg este relativ mică, ridicându-se la cca 187 mii de
hectare. În România, suprafaţa cultivată cu sorg a scăzut simţitor după anul 1989, dar avantajele
cultivării acestei specii atrag tot mai mult atenţia agricultorilor.

Planta formează un sistem radicular bine dezvoltat, care poate ajunge în sol până la
adâncimea de 2 m. Tulpina este formată din 7-20 internoduri şi realizează o talie de 1,5-3 m.
Frunzele sunt lungi, de 50-80 cm, fiind acoperite cu pruină. Inflorescenţa este un panicul cu
1.000-5.000 de flori.

Fructul este o cariopsă rotund-turtită.

Boabele de sorg au compoziţia chimică asemănătoare boabelor de porumb, conţinutul în


amidon fiind de 75,3%, în proteine de 11,8%, în grăsimi de 3,7%, în celuloză de 2,18%. Din
boabe se obţine făină, care este folosită în alimentaţia oamenilor în unele zone din Africa, India,
China, Orientul Apropiat şi Egipt. Are o largă utilitate în industrie, unde se foloseşte la fabricarea
amidonului, alcoolului şi a berii, în amestec cu boabele de orz. Sorgul se foloseşte şi în hrana
animalelor sub formă de furaj fibros sau boabe, caz în care are o valoare nutritivă asemănătoare
porumbului.

1. Importanţă furajeră

Valoarea economică şi furajeră a sorgului este dată de următoarele însuşiri:

 boabele de sorg se folosesc direct în alimentaţia oamenilor în unele zone din Africa şi
Asia, şi în industrie pentru extragerea amidonului şi alcoolului;
 cu o valoare nutritivă apropiată porumbului, boabele de sorg au o largă întrebuinţare în
alimentaţia taurinelor la îngrăşat şi a păsărilor;
 fânul de sorg este superior calitativ celui de porumb, deoarece conţine cantităţi mari de
săruri de calciu, fosfor şi caroten;
 sub formă de siloz sorgul are aceeaşi valoare ca şi porumbul siloz şi se însilozează foarte
uşor datorită conţinutului ridicat de hidraţi de carbon;

1
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

 în fază tânără plantele de sorg conţin glicozidul cianogen denumit „durrhina”, care prin
hidroliză şi în contact cu enzima emulsină din stomacul animalelor se descompune şi
formează acidul cianhidric. Această substanţă toxică este favorizată de vârsta plantelor, de
secetă, temperaturi scăzute, îmburuienare, fertilizare excesivă cu azot, irigare;
 doza letală de acid cianhidric este de 1 mg/kg greutate vie la taurine şi 0,1 mg/kg greutate
vie la oi. Dintre speciile de sorg, cel zaharat nu este toxic şi poate fi consumat de către
animale;
 pentru evitarea intoxicaţiilor la animale, sorgul nu trebuie păşunat, iar la iesle se
administrează după ofilirea plantelor, când acidul cianhidric se descompune în compuşi
netoxici.

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Sistemul radicular al sorgului este puternic dezvoltat, cea mai mare parte a masei rădăcini
ajung la peste 1m adâncime. Aceasta explică rezistenţa ridicată a sorgului, mult mai mare decât a
porumbului.

Tulpina, înaltă de 1,0-3,0 m, este plină cu măduvă şi este formată din 9-15 internoduri.

Capacitatea de lăstărire a tulpinii de sorg este ridicată, ceea ce conferă furajului o bună
calitate.

Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţii mai lungi sau mai scurte, în funcţie de
varietate. Într-un panicul se găsesc peste 1500 de flori.

La începutul perioadei de vegetaţie, în primele 2-3 săptămâni după răsărire, ritmul de


creştere al plantelor de sorg este foarte lent, având o slabă competitivitate faţă de buruieni. După
această perioadă creşterea este foarte puternică şi pericolul îmburuienării se reduce.

3. Sistematică şi soiuri

Sorgul aparţine familiei Gramineae, genul Sorghum. Acest gen cuprinde numeroase specii
anuale şi perene, din care importanţă mai mare o are Sorghum bicolor (L). Moench, sin. Sorghum
vulgare Pers. Această specie are mai multe varietăţi:

 Sorghum bicolor var. eusorghum, sorgul pentru boabe;


 Sorghum b. var. technicum, sorgul tehnic sau pentru mături;
 Sorghum b. var. saccharatum, sorgul zaharat;
 Sorghum b. var sudanense, sorgul pentru furaj.

2
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

După morfologia paniculului şi a boabelor, sorgul cuprinde două tipuri: tipul effusum, cu
panicul răsfirat (var. saccharatum, var. technicum) şi tipul compactum, cu panicul dens (var.
sudanense).

Pentru furaj se cultivă varietăţile: sudanense, saccharatum şi technicum.

În ţara noastră se cultivă următorii hibrizi: Fundulea 21, Fundulea 30, Fundulea 32 şi
hibrizii sorg x iarbă de Sudan, cu un conţinut scăzut în durrhină şi foarte productivi, Sweetleaf şi
Tudora.

4. Cerinţe faţă de factori de vegetaţie

Sorgul este o specie termofilă, cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură . Astfel,
temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 10-120C, iar cea favorabilă din timpul
vegetaţiei plantelor de 25-270C. Suma gradelor de temperatură necesară pentru întreaga perioadă
de vegetaţie este de 2500-35000C. La temperaturi mai mici de 10-120C, sorgul îşi încetează
creşterea.

Dintre plantele furajere anuale cultivate în ţara noastră, sorgul are rezistenţa cea mai
ridicată la secetă, datorită sistemului radicular foarte dezvoltat şi a reducerii creşterii în cazul
insuficienţei apei. Aceasta explică şi coeficientul de transpiraţie redus al sorgului (140-170).

Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este denumit „cămila vegetală”.

Cerinţele sorgului faţă de sol sunt minime, de aceea poate fi cultivat pe terenuri cu soluri
al căror pH are valori foarte largi, între 4,5-8,5. În comparaţie cu alte specii agricole, sorgul
valorifică mult mai bine solurile nisipoase şi sărăturate.

5. Zonele de cultivare

Zonele cele mai favorabile pentru cultura sorgului sunt în câmpiile din sudul Munteniei şi
Olteniei, Câmpia Banatului şi Câmpia Centrală a Moldovei, având, în mare parte, acelaşi areal de
răspândire ca şi porumbul.

6. Tehnologia de cultivare

Rotaţia
Ca plantă premergătoare se recomandă culturile care lasă terenul curat de buruieni,
deoarece există pericolul îmburuienării puternice a sorgului, în primele 2-3 săptămâni după
răsărire, datorită ritmului lent de creştere în această fază. În acest sens cele mai bune sunt culturile
prăşitoare (porumbul, floarea soarelui) şi plantele furajere.

3
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

Monocultura de sorg se poate practica timp de 3-5 ani, dar nu este indicată deoarece
gradul de epuizare în apă şi substanţe nutritive al solului este foarte puternic.

Lucrările solului
După recoltarea plantelor premergătoare se efectuează arătura adâncă, la 22-25 cm
adâncime, cu plugurile echipate cu scormonitori şi în agregat cu grapa stelată. Dacă terenul este
acoperit cu resturi vegetale, înainte de arat se execută o lucrare cu grapa cu discuri, la adâncimea
de 10-12 cm.

Patul germinativ se pregăteşte în apropierea perioadei de semănat, cu grapa cu discuri, la


adâncimea de încorporare a seminţelor.

Fertilizarea
Sorgul este un mare consumator de elemente fertilizante din sol. Astfel, pentru realizarea
unei tone de biomasă vegetală (boabe, tulpini, frunze), sorgul extrage din sol aproximativ 25 kg
azot, 8 kg fosfor, 7 kg potasiu.

În zonele secetoase reacţia sorgului la aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice este


scăzută, în comparaţie cu zonele mai umede au în condiţii de irigare.

Aplicarea gunoiului de grajd pe solurile azonale (nisipoase şi sărăturate) constituie o


măsură eficientă pentru sorg, doza fiind de 20-30 t/ha.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face în doze de P60-80 şi K40-60, aplicate toamna


şi N70-100, aplicat primăvara, înainte de semănat. În condiţii de irigare dozele de azot pot fi mai
mari (N150-200).

Sămânţa şi semănatul

Seminţele se tratează, înainte de semănat, cu diverse insectofungicide pentru apariţia


bolilor şi dăunătorilor.

Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de temperatura minimă de germinaţie a


seminţelor: 10-12˚C pe adâncimea de semănat. Calendaristic, sorgul se seamănă în prima jumătate
a lunii mai în zonele de câmpie, şi în a doua jumătate a lunii mai în celelalte zone.

Densitatea, distanţa între rânduri şi norma de semănat se stabilesc în funcţie de scopul


culturii:

 sorgul pentru boabe se seamănă cu o densitate de 180-200 mii plante/ha, la distanţa de 70-
80 cm între rânduri şi cu o normă de semănat de 12-15 kg/ha;

4
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

 sorgul pentru siloz se seamănă cu o densitate de 350-400 mii plante/ha, la distanţa de 50-
60 cm între rânduri şi cu norma de semănat de 20-25 kg/ha;
 sorgul pentru masă verde sau fân se seamănă la 25-30 cm între rânduri şi cu norma de
semănat de 40-50 kg/ha;
 pentru ridicarea conţinutului în substanţe proteice, sorgul pentru furaj se poate semăna în
amestec cu soia, în următoarele proporţii: pentru producerea de masă verde sau fân se
seamănă 25 kg/ha sorg 60 kg/ha soia, la distanţe de 25-30cm între rânduri, iar pentru
producerea de siloz se seamănă 20 kg/ha sorg 40 kg/ha soia, la distanţe de 50-60 cm.

Adâncimea de semănat este de 3-5 cm pe solurile luto-argiloase şi de 5-6 cm pe solurile


nisipoase.

Semănatul se realizează la semănatul în rânduri apropiate (25-30 cm) cu semănătorile


universale de tip SUP, iar în cazul semănatului în rânduri distanţate (50 – 80 cm), cu semănătorile
pentru culturi prăşitoare de tip SPC.

Lucrări de întreţinere

Imediat, după semănat, în cazul solurilor mai nisipoase sau cu umiditate scăzută se execută
lucrarea de tăvălugire.

În cazul culturilor semănate în rânduri distanţate se execută 2-3 praşile mecanice şi 1-2
praşile manuale, caz în care nu mai este necesară combaterea buruienilor pe cale chimică.

Pentru distrugerea buruienilor pe cale chimică se poate aplica preemergent, erbicidul


Propazin 50 PU (6-8 kg/ha), când sorgul urmează, în rotaţie, după porumb sau cu Propazin 50 PU
(3-4 kg/ha) Satecid (4-6 kg/ha), când urmează după grâu, orz sau mazăre. În timpul vegetaţiei,
pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, se poate aplica erbicidele SDMA sau Icedin forte (2
l/ha).

În primele faze de creştere, când plantele de sorg sunt atacate de păduchele verde al
cerealelor (Schizaphis graminum), se execută cel puţin două tratamente de combatere, la interval
de două săptămâni, cu Sinoratox 35 CE (1,5-2 l/ha), prin stropire.

Culturile semănate pentru furaj, în rânduri apropiate, nu necesită lucrări speciale de


întreţinere.

Recoltarea şi conservarea

Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitatea deplină a seminţelor, când umiditatea


boabelor este mai mică de 14 %, deoarece nu există pericolul de scuturare.

5
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

Cultura pentru siloz se recoltează în faza de lapte-ceară sau ceară a boabelor, iar la
amestecul cu soia, la sfârşitul înfloritului sorgului.

Sorgul pentru furaj verde se recoltează când plantele au înălţimea de 40-50cm, iar pentru
fân la apariţia paniculului.

Înălţimea faţă de sol este de 8-10 cm, pentru a stimula refacerea plantelor şi obţinerea unei
producţii de otavă. Conservarea sub formă de siloz a sorgului se realizează, ca şi la porumb, în
condiţii optime datorită conţinutului ridicat de zaharuri solubile (peste 22%), care potenţează
fermentaţia lactică.

Producţii potenţiale

Sorgul pentru boabe realizează, în condiţii optime de tehnologie, între 4000-7000 kg/ha.

Pentru producerea de masă verde, sorgul are capacitate de producţie de 25-35 t/ha, iar la
sorgul pentru siloz de 40-50 t/ha.

6
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

MEIUL - Panicum miliaceum

Meiul (Panicum miliaceum) este o plantă erbacee din familia gramineelor, cu inflorescenţa
ramificată şi cu flori albe-gălbui, folosită ca nutreţ pentru vite. Nu se cunoaşte exact strămoşul
sălbatic al meiului şi nici locul unde a fost cultivat pentru prima dată, dar a apărut ca plantă de
cultură în Transcaucazia şi China acum 7000 de ani, posibil fiind domesticit independent în mai
multe regiuni.

Este cultivat încă extensiv în India, Rusia, Orientul Mijlociu, Turcia şi România. În Statele
Unite, meiul este folosit drept hrană pentru păsări. Este de asemenea vândut pe post de aliment
dietetic şi, datorită lipsei sale de gluten, poate fi inclus în dieta persoanelor care nu pot tolera
grâul. În urma cercetărilor este planta ideală pentru extragerea ethanolului folosit in industria
biocarburanţilor.

Alături de hrişcă, meiul a jucat un rol important în alimentaţie până în secolul al XIII-lea,
când a fost înlocuit cu porumbul. Mămăliga în timpul dacilor a fost preparată din hrişcă şi mei.

În prezent se foloseşte în alimentaţie în unele ţări africane şi asiatice, în special în zonele


subtropicale din sudul Himalayei, constituind hrana de bază a hamalilor şi serpaşilor alături de
hrişcă, având o valoare nutritivă şi energetică foarte ridicată, datorită compoziţiei chimice mai
complexe decât a grâului, porumbului sau orezului.

Seminţele de mei se folosesc la noi mai mult pentru hrana păsărilor de curte sau de
apartament.

Compoziţia chimică : Cariopsele de mei conţin cca 10% proteine, 60% substanţe
extractive neazotate, cca 4% grăsimi, 8% celuloză şi numeroase substanţe minerale, între care P,
Mg, Fe şi vitamina A. Unul dintre mineralele importante pe care le conţine meiul este Mg organic
care intră în peste 300 de reacţii biochimice din organismul nostru. Se recomandă sub formă de
diferite preparate culinare în stările de astenie fizică şi intelectuală şi în perioadele de
convalescenţă.

1. Importanţă furajeră

Deşi din punct de vedere alimentar, meiul este considerată o cereală de mai mică
importanţă, valoarea furajeră a acestei specii este mai ridicată datorită următoarelor particularităţi:

 în hrana animalelor se folseşte sub formă de furaj verde, fân sau semifân, în nutriţia
vacilor cu lapte, a cailor, iar boabele constituie hrana de bază a multor păsări de ornament;
 boabele de mei au o valoare nutritivă ridicată, cu un conţinut de 10-11% substanţe
proteice, 3-4% grăsimi, 8-10% celuloză;

7
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

 paiele de mei sunt foarte apreciate în hrana animalelor, în comparaţie cu celelalte cereale,
deoarece 1 kg de paie valorează 0,51 unităţi furajere;
 în alimentaţia omului, boabele de mei se folosesc sub formă de crupe sau păsat şi pentru
prepararea unei băuturi alcoolice (braga);
 este o valoroasă plantă pentru conveierul verde furajer, mai ales în zonele secetoase,
deoarece poate fi cultivată şi în cultură dublă, după cerealele de toamnă, având o perioadă
scurtă de vegetaţie.

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Rădăcina este fasciculată, puternic dezvoltată pe orizontală, dar cu o slabă pătrundere în


adâncime.

Tulpina este erectă, de 70-90 cm înălţime, păroasă, plină cu măduvă.

Frunzele, aşezate altern, sunt liniare, cu limbul lat de 10-20 mm, acoperite cu perişori pe
faţa superioară.

Inflorescenţa este un panicul lung, răsfirat, cu ramuri lungi, iar fructul este o
pseudocariopsă, de culoare gălbuie.

Perioada de vegetaţie, în funcţie de soi, este cuprinsă între 60-90 de zile.

3. Sistematică şi soiuri

Meiul (Panicum miliaceum L.) face parte din familia Gramineae şi în cultură se seamănă
mai multe soiuri: Raduga, Marte, Matador, Mărgărit, Minerva.

4. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Cerinţele faţă de temperatură sunt ridicate. Astfel, temperatura minimă de germinaţie a


seminţelor este de 10-120C, iar cantitatea totală de temperaturi de peste 100C necesară în timpul
vegetaţiei este de cca. 8000C.

Nu are cerinţe ridicate faţă de umiditate, coeficientul de transpiraţie fiind de 200-220.


Aceasta face ca meiul să suporte, timp îndelungat seceta de vară, perioadă în care plantele îşi
încetează creşterea care, poate fi reluată imediat ce condiţiile de umiditate se îmbunătăţesc.

Rezistenţa la secetă este dată de sistemul radicular dezvoltat, de perozitatea mare a


frunzelor şi tulpinilor şi de numărul redus de stomate în mezofilul frunzelor.

Solurile cele mai indicate sunt cele cu textură mijlocie, bine aprovizionate în elemente
fertilizante.

8
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

5. Zonele de cultivare

În majoritatea cazurilor, meiul nu se cultivă în cultură principală, ci în cultură dublă sau


succesivă, atât în zonele de câmpie cât şi în cele colinare.

6. Tehnologia de cultivare

Rotaţia

Cele mai bune premergătoare sunt cele ce se recoltează devreme: cerealele de toamnă,
borceagurile de toamnă, rapiţa de toamnă, cartofii timpurii, leguminoasele anuale.

Lucrările solului

Terenurile îmburuienate sau cu resturi vegetale se ară, imediat după recoltarea plantei
principale, la adâncimea de 20-22 cm, cu plugurile în agregat cu grapa stelată, iar pe cele curate se
efectuează lucrări cu grapa cu discuri, în două direcţii.

În ambele situaţii, patul germinativ se pregăteşte cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa


cu colţi reglabili.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mei trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe minime: puritate de 97% şi


germinaţia de 90%. Înainte de semănat, sămânţa se tratează împotriva tăciunelui cu formalină în
concentraţie de 0,3%.

În cultură principală, semănatul se face când temperatura în sol este de 10-120C, iar în
cultură succesivă cât mai devreme după eliberarea terenului şi efectuarea lucrărilor pentru
pregătirea patului germinativ (până la 20 iulie în zonele de câmpie şi până la 10 iulie în zonele
colinare).

Norma de semănat este de 25-30 kg/ha, la distanţa de 12,5 cm între rânduri şi al


adâncimea de 1-2 cm.

După semănat, în cazul culturilor succesive, se execută o uşoară tăvălugire a terenului.

Fertilizarea

Nu se efectuează o fertilizare directă cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, meiul valorifică


efectul remanent al acestor îngrăşăminte aplicate culturilor premergătoare.

Înainte de semănat se face fertilizarea cu azot, în doză de N50-80.

9
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

Lucrările de întreţinere

La începutul perioadei de vegetaţie pericolul de îmburuienare este mare, deoarece după


răsărire plantele au un ritm mai lent de creştere.

Pentru combaterea buruienilor se pot aplica aceleaşi tipuri de erbicide ca şi în cazul


celorlalte cereale păioase.

În zonele irigate se recomandă aplicarea a 1-2 udări cu 400-500 m3/ha apă.

Recoltarea şi conservarea

Meiul folosit ca furaj verde sau pentru producerea fânului se recoltează la începutul
coacerii în lapte a boabelor.

Pentru însilozare meiul se recoltează când boabele se găsesc în faza de lapte-ceară.

Culturile de mei pentru boabe se recoltează direct cu combina când boabele de la mijlocul
paniculului au ajuns la coacerea în pârgă.

Producţii potenţiale

Producţia de masă verde este de 15-25 t/ha, cea de fân de 3-6 t/ha, iar producţia de boabe
de 1500-2500 kg/ha.

10
Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism

Bibliografie

http://www.revista-ferma.ro/articole-tehnologii-agricole/SORGUL-Sorghum-bicolor-L-
Moench.html

http://www.lumeasatului.ro/cultivati-cu-incredere-sorgul_270.html

http://www.barenbrug.ro/romania/EN/sorgul.php

http://www.revista-ferma.ro/articole-tehnologii-agricole/meiul-panicum-miliaceum-l.html

http://www.lumeasatului.ro/vizualizare.php?articol=457

11