UNIVERSITATEA "ŞTEFAN CEL MARE" DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARA

PROTECŢIA CONSUMATORULUI SI A MEDIULUI

Transferul genelor fixatoare

de azot din familia
leguminoaselor

STUDENT:

CREŢU IULIAN-ANDREI

AN III/1A

SUCEAVA 2016
 Azotul (N) este un element esențial în susținerea tuturor formelor de viață. Se găsește în
aminoacizi și proteine iar o serie de compuși organici sunt derivați în urma procesului de fixare a
azotului . Atmosfera conține aproximativ 10la15 tone de N2, iar circuitul azotului implică
transformarea a 3×10la9 tone de N2 pe an la nivel global .Unul dintre cele mai importante
procese care au loc în natură este fixarea biologică a N atmosferic. Procesul în care azotul
molecular este transformat în amoniac sau nitraţi este cunoscut sub numele de fixarea azotului.
Fixarea azotului molecular are o importanță majoră în agricultura sustenabilă, mai ales din
perspectiva simbiozei dintre Rhizobium și leguminoase. Aceasta duce la formarea unor structuri
speciale, aflate de obicei în rădăcinile plantelor, numite noduli, unde bacteria transformă azotul
atmosferic în amoniac. Simbioza rezultă prin invazia rădăcinilor plantei de către bacterii în urma
căreia se formează un organ extrem de bine organizat numit nodul. Stabilirea unei simbioze
eficiente presupune o serie de etape: colonizarea și supraviețuirea în sol a rizobiilor ca saprofite
în concurență cu alte microorganisme endogene; o compatibilitate genetică între gazdă și
bacteriile din interiorul nodozităților precum și un mediu favorabil pentru a permite fixarea
azotului la maxim.

O serie de factori abiotici impun limitări în ceea ce privește creșterea și activitatea plantelor
fixatoare de azot. Factorii de stres cu care se confruntă cel mai des nodozitățile plantelor
leguminoase și bacteria simbiontă sunt salinitatea, seceta, temperaturile extreme, solurile acide
cu conținut scăzut de nutrienți și metalele grele. Procesele biologice (fixarea N2) sunt capabile să
îmbunătățească productivitatea agricolă cu o minimizare a pierderilor din sol, iar ameliorarea
condițiilor edafice nefavorabile sunt esențiale pentru eficiența plantelor.

În scopul îmbunătățirii randamentului la leguminoase în mai multe medii nefavorabile,

cultivarea plantelor tolerante la stres ar trebui să fie combinată cu rizobiile tolerante la stres.
Studii asupra biodiversității rizobiilor sunt o abordare importantă în găsirea unor tulpini
tolerante, chiar și atunci când mediile nefavorabile sunt eșantion, deoarece populațiile conțin
deseori tulpini tolerante capabile să răspundă la problemele viitoare.

Leguminoasele sunt plante cultivate în scopuri alimentare pentru păstăile sau pentru boabele
ce se formează în ele. Toate vegetalele leguminoase (a nu se confunda cu legumele aparţin
exclusiv familiei Fabaceae).
Principalele leguminoase utilizate în alimentaţia omului, sunt: fasolea, mazărea,lintea ,
năutul, soia, arahidele (arahidele pot fi încadrate şi în rândul seminţelor oleaginoase). Mai rar, se
folosesc în alimentaţie şi alte boabe de leguminoase, unele dintre ele foarte sănătoase, ca: năutul,
bobul, schinduful sau lupinul.

În natură, în rădăcinile unor plante, au loc un tip aparte de "infecţii" bacteriene, de pe urma
cărora vegetalele au de câştigat. Aceşti bacili sunt cunoscuţi bine de către specialiştii agronomi,
fiind chiar cultivaţi în scopul creşterii producţiei. Ei inoculează rădăcinile
plantelor leguminoase,fam Fabaceae, având capacitatea de a fixa azotul atmosferic, pe care apoi
îl transferă legat de hidrogen, sub formă de amoniac,plantei gazdă. Azotul molecular (N2), care
reprezintă 70 % din compoziţia aerului, este inert pentru majoritatea fiinţelor de pe Pământ, însă
nu acelaşi lucru se poate spune despre azotul amoniacal (NH3), formă incorporabilă în structuri
organice, de către plante. Deoarece posedă capacitatea de a prelucra azotul (nitrogenul)
molecular, aşa cum se găseşte el în aer, aceste microorganisme, cu care leguminoasele trăiesc
în simbioză au fost numite nitrobacterii sau bacterii fixatoare de azot. Deşi în principiu se
cunoaşte de mult timp relaţia simbiotică dintre bacteriile fixatoare de azot, microorganisme
aparţinând speciei Rhizobium, şi rădăcinile platelor încadrate în familia Fabaceae, mecanismul
de control biochimic şi fiziologic al relaţiei încă prezintă necunoscute.

Totuşi, se ştie cu certitudine că planta inoculată, posedă aptitudini de a ţine sub

control populaţia bacteriană de la nivelul nodulilor în care aceasta s-a cuibărit.

Pornindu-se de la premizele simbiozei mai sus descrise, în ultimul timp, se studiază în

laboratoarele din Paris şi Budapesta, nitrobacteriile care se formează la nivelul nodozităţilor
rădăcinilor leguminoaselor şi, mai ales, răspunsul plantei inoculate la acţiunea acestor
microorganisme. Se ştie că planta "infectată" produce substanţe asemănătoare anticorpilor
umani, atunci când bacteriile se înmulţesc prea mult, depăşind cadrul reciproc avantajos.
Observând acest lucru, cercetătorii s-au gândit la posibilitatea existenţei unui efect pozitiv
antiinfecţios compatibil medicinii umane. S-a luat în studiu specia bacteriană Rhizobium
meliloti, cu care trăieşte în simbioză lucerna (Medicago sativa). Rezultatele primelor cercetări,
au surprins până şi pe ce-i mai sceptici şi critici dintre specialişti.
În culturile de Rhizobium meliloti, meristemele nodulilor rădăcinilor de lucernă, au exercitat
o acţiune antibiotică timidă, la început, apoi mai energică, dar mereu parcă calculată. Astfel
populaţia bacteriană nu era distrusă niciodată în totalitate, ci era ţinută permanent la un efectiv
constant. Prin înlocuirea bacteriilor fixatoare de azot din culturile de laborator cu bacili patogeni
pentru om, spre surprinderea multora, s-a obţinut acelaşi efect. Descifrându-se compoziţia
lanţurilor peptidice a materialului genetic, s-a ajuns la concluzia că ţesuturile vegetale din noduli,
conţin informaţia necesară, prin care populaţiile bacteriene, chiar dacă aparţin unor specii
diferite, să fie lăsate să se dezvolte numeric, doar până la un anumit grad. Dacă are loc un spor
numeric peste limita admisă de "informaţie",celulele vegetale de la locul infecţiei, vor elabora
două tipuri de substanţe distructive asupra populaţiilor prea extinse, până în momentul în care
efectivul revine la cota admisă. Cele 2 substanţe antibiotice sunt leghemoglobina (compus
asemănător hemoglobinei umane, cu capacitatea de a reţine oxigenul, asfixiind astfel bacteriile,
care rămân fără gazul respiratoriu) şi imunitare (fermenţi proteolitici, care digeră celulele
bacteriene).
Inteligenţa în acţiune al ţesuturilor vegetale de la locul inoculării, după părerea specialiştilor,
va putea fi valorificată în curând în terapeutică, prezentând avantaje nete faţă de antibioterapia
actuală, atât prin lipsa totală de toxicitate, cât şi prin modul intuitiv de exercitare a funcţiei
antimicrobiene.

BACTERIILE FIXATOARE DE AZOT

Formarea unei simbioze cu un grup de bacterii numite bacterii fixatoare de azot sau simplu
rizobii reprezintă o caracteristică distinctă a leguminoaselor. Aceste bacterii din sol care au
abilitatea de a stabili simbioze cu plantele leguminoase și au capacitatea de a forma nodozități
implicate în fixarea N2 aparțin genurilor Rhizobium, Azorhizobium și Bradyrhizobium. Această
relație este cunoscută ca o relaţie simbiotică, deoarece atât plantele cât și bacteriile beneficiază
de pe urma acestei coabitări.

1.1 IMPORTANŢĂ

În prezent, rizobiile pot fi definite ca fiind bacterii Gram-negative care au o semnificaţie

profundă din punct de vedere ştiinţific şi agronomic datorită abilităţii lor de a stabili simbioze de
fixare a azotului cu plantele leguminoase, cu importanţă majoră în menţinerea fertilităţii solului.
Cu toate acestea, rizobiile sunt, de asemenea, implicate și în alte interacțiuni ale plantelor altele
decât simbioza. Bacteriile care aparțin acestui gen sunt aerobe și în general heterotrofe. Rizobiile
sunt bacterii din sol, care sunt capabile să invadeze rădăcinile plantelor gazdă, această operațiune
presupunând existența unei compatibilități între bacterie și plantă, pentru a iniția și forma noduli.
Rizobiile trăiesc ca simbionți intracelulari în interiorul nodulilor dezvoltați, simbionți ce
transformă azotul atmosferic în amoniac pentru a putea fi asimilat de către plante

1.2 TAXONOMIE

Genul Rhizobium a fost înregistrat în Approved Lists of Names of Bacteria conținând toate
bacteriile capabile să formeze relații simbiotice cu plantele din familia Fabaceae. Specii
simbiotice sunt: Rhizobium leguminosarum (cu diferite tipuri de specii), Rhizobium japonicum,
Rhizobium lupini, Rhizobium meliloti, Rhizobium phaseoli și Rhizobium trifolii. Genul
Agrobacterium cuprinde speciile Agrobacterium tumefaciens, Agrobacterium rhizogenes,
Agrobacterium rubi, precum și speciile Phyllobacterium myrsinacearum și Phyllobacterium
bacterium rubiacearum care provoacă hipertrofii (tumori) plantelor gazdă.

Cum putem obtine bani si sanatate ,daca adunam azotul atmosferic ?

Pentru a scapa de poluarea îngrăşămintelor chimice, una din sursele eficiente pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor, o constituie folosirea azotului biologic, produs de către speciile
de leguminoase în asociaţie cu unele bacterii fixatoare de azot din genul Rhizobium.
Producerea azotului biologic
În natură, cantitatea de azot poate fi considerată o sursă inepuizabilă, dacă se iau în consideraţie
estimările ştiinţifice efectuate în ultima perioadă, în sensul că, deasupra fiecărui hectar de
pământ, ar exista între 60.000 şi 80.000 tone de azot.

Din această cantitate imensă de azot, numai aproximativ 2,5% este folosită de către plante, în
special de către speciile de leguminoase.

Aceste specii au un sistem genetic specializat care, în relaţie de simbioză cu bacteriile

fixatoare de azot care trăiesc în sol, transformă azotul gazos (molecular) din aer în forme de azot
amoniacal, folosit de plante pentru biosinteza aminoacizilor şi substanţelor proteice.

Speciile de leguminoase cultivate, mai ales pentru importanţa lor în furajarea animalelor, se
diferenţiază între ele în privinţa cantităţii de azot biologic produs sau fixat, în urma relaţiilor
acestora cu bacteriile de tip Rhizobium.
 Astfel, în general, leguminoasele furajere perene (lucerna, trifoiul) produc cantităţi mai mari
de azot biologic faţă de cele anuale (soia, mazăre).
Cantitatea de azot biologic produs de leguminoasele anuale şi perene
Dintre aceste specii, se remarcă lucerna, care poate realiza anual între 200-400 kg/ha azot
biologic, trifoiul alb cu 200-300 kg/ha, soia cu 150-200 kg/ha.
Ponderea leguminoaselor
Dacă ne referim la diversele structuri de specii, care intră în componenţa unor rotaţii şi
asolamente agricole, considerăm că ponderea speciilor de leguminoase trebuie să fie între 30-
60%, pentru a se asigura cea mai mare parte din cantitatea necesară de azot a speciilor
neleguminoase.

Toate studiile efectuate în această direcţie, relevă faptul că, în zonele agricole în care
speciile de leguminoase, din flora spontană sau cultivate, ocupă suprafeţe mai mari, întregul
sistem agricol practicat (vegetal şi animal) este mult mai eficient.

În relaţia de simbioză (legătură reciprocă) dintre leguminoasă şi bacterie există o

specificitate, în sensul că fiecărei specii de leguminoasă îi corespunde o anumită specie de
bacterie, pentru a realiza o anumită cantitate de azot biologic.

Pentru realizarea acestui produs se consideră că aceste două specii (planta şi bacteria)
consumă cantităţi foarte mari de energie, al cărei echivalent nu se mai întâlneşte în natură.
Bacterizarea artificială a seminţelor

În condiţii naturale, cantitatea de azot fixat este influenţată de foarte mulţi factori (însuşirile
solului, temperatura, umiditatea), care limitează intensitatea acestui fenomen.

Ca urmare, cercetările au evidenţiat posibilitatea creşterii sau potenţării capacităţii de

producere a azotului biologic prin realizarea unor tulpini bacteriene mult mai virulente şi chiar a
unor soiuri de leguminoase performante, capabile de a fixa cantităţi mai mari de azot biologic.

Această creştere de azot biologic poate fi produsă, din punct de vedere tehnologic, prin
lucrarea de bacterizare a seminţelor, înainte de semănat, cu tulpini bacteriene înmulţite artificial
pe medii lichide sau solide (turbă).

În foarte multe ţări, chiar şi în România, această tehnologie de bacterizare a seminţelor este
folosită în mod curent, mai ales pentru cultura de soia.
 Influenţa bacterizării lucernei, înainte de semănat, asupra producţiei de masă verde
Astfel, în condiţiile realizării unei mai bune bacterizări de inoculare, se poate obţine, încă din
primul an de vegetaţie sau de producţie, o creştere a producţiei de masă verde cu 46% faţă de
varianta de cultivare a seminţelor fără bacterizare.

Prin acest spor de creştere, de aproximativ 12 t/ha masă verde, se poate acoperi aproape 80%
din suma totală de cheltuieli pentru înfiinţarea culturii de lucernă, spre deosebire de varianta
nebacterizată, când aceste cheltuieli se recuperează în ultimii ani de producţie.

În sistemul tehnologic de bacteriazre a lucernei, influenţa acestei lucrări se menţine în

ceilalţi ani de producţie, având un efect remanent, asemănător aplicării unor îngrăşăminte sau
amendamente.

Prin bacterizarea seminţelor de lucernă se realizează şi o calitate mai buna a furajului, prin
creşterea conţinutului de proteină brută de la 21,76% (la varianta nebacterizată) la 25,42%.
Această creştere duce la obţinerea unei cantităţi de proteină brută, în medie pe 4 ani de
cultivare, de la 1982 ka/ha la varianta bacterizată, faţă de numai 1414 kg/ha, la varianta
nebacterizată.

În concluzie, prin efectele sale asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole, cât şi asupra
întregului sistem ambiental în care se practică agricultura, tehnologia de potenţare a cantitaţii de
azot biologic prin bacterizarea artificială a seminţelor, poate constitui, chiar şi pentru producerea
de furaje, un mijloc important de cultivare ecologică a plantelor.
 BIBLIOGRAFIE

1. usamvcluj.ro

2. informatii-agrorurale.ro

3.bioterapi.ro

4. gojilandromania.eu

5. wikipedia.org