UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEŢII “REGELE MIHAI I”

TIMIŞOARA
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Referat la disciplina :
BIOCHIMIE

FIXAREA BIOLOGICĂ A AZOTULUI.

FIXAREA LIBERĂ ȘI ASOCIATIVĂ A
AZOTULUI

STUDENT
ȘANDOR-ORGA EMANUEL

ARAD
2023
 I. INTRODUCERE

Microbiologia generală este o știință de sinteză care

studiază însușirile morfologice, fizico-chimice, biochimice şi
fiziologice ale microorganismelor şi virusurilor precum şi
acțiunea factorilor de mediu asupra lor. Termenul de
microbiologie a fost folosit de L. Pasteur şi are următoarea
etimologie: “mikros” din limba greacă reprezentând mic,
“bios” – viaţă şi “logos” – vorbă sau discurs. Microbiologia
este deci știința care se ocupă cu studiul microorganismelor şi
a virusurilor. Microorganismele şi virusurile sunt denumite şi
cu termenul de „microb”, sau „agent infecțios” ultimul fiind
utilizat îndeosebi în medicină.
Microorganismele alcătuiesc un grup heterogen care
cuprinde doua tipuri de organisme, în funcție de modul de
organizare a materialului genetic, si anume procariote, (din
grecescul pro = pentru şi carion = nucleu) si organisme
eucariote ( eu= adevărat şi carion=nucleu). Procariotele nu au
nucleu adevărat care să fie delimitat de prezența membranei
nucleare, iar materialul genetic se afla organizat sub forma
unui singur cromozom de forma circulară. Microorganismele
eucariote au nucleu delimitat de membrana nucleară si conțin
mai mulți cromozomi sub forma de pereche.

II. FIXAREA BIOLOGICĂ A AZOTULUI

Îmbogăţirea conţinutului de azot al unui sol se poate

realiza prin aportul îngrăşămintelor minerale sau organice şi
prin fixare biologică de către microorganisme simbiotice sau
libere fixatoare de azot.
Azotul atmosferic reprezintă o rezervă imensă pentru
plante, deasupra unui hectar aflându-se cca. 77000 tone N2,
din păcate însă plantele nu pot utiliza această imens rezervor
mare de azot în care se „scaldă” deoarece sunt lipsite de
echipamentul enzimatic specific procesului. Singurele
vieţuitoare care pot utiliza această formă a azotului sunt
microorganismele procariote adică bacteriile. Plantele nu sunt
adaptate pentru a utiliza azotul molecular, ele utilizeazând
numai formele minerale de azot existente în sol.
Indiferent de natura lor taxonomică şi funcţiile
ecologice, microorganismele fixatoare de azot trebuie să
posede sistemul enzimatic necesar fixării, care activează
azotul molecular sistem enzimatic numit nitrogenază.

2
Sinteza ei este determinată genetic de un grup de gene numite
nif . Numărul lor variază în funcţie de sistemul fixator fiind
cuprins între 9 şi 13. Nitrogenaza cuprinde două fracţii
proteice:
- molibdoferoproteină (azofermo, Mo-Fe-proteină,
Compus I),
- feroproteină (azofer, Fe-proteină, Compus II);
Azofermo are o greutate moleculară de 220 000-270
000 Da, cu structură cristalină, tetraedrică. Conţine 2 atomi
de molibden, 17-32 atomi de fier, 18-28 atomi sulf. Atomii de
molibden sunt legaţi de proteină, printr-un cofactor de
dimensiuni mari, care constituie centrul activ al enzimei.
Azofer este mai mică 55 000-60 000Daltoni, în componenţa
ei intră 4 atomi de fier şi mai mulţi atomi de sulf. Azofermo
este considerată enzima propriu-zisă, azofer fiind numai un
sistem de reducere al acesteia, totuşi enzima nu poate
funcţiona decât cu ambele componente.
În ambele componente ale nitogenazei atomii de fier
sunt legaţi de proteină prin punţi de sulf, ceea ce măreşte
sensibilitatea enzimei la prezenţa oxigenului şi explică de ce
fixarea are loc numai în condiţii anaerobe. Pentru realizarea
acestei condiții întâlnim diferite mecanisme de protecție: la
microorganismele aerobe enzima beneficiază de mecanisme
special (1) un consum intens de oxigen la Azotobacter (cel
mai intens din întreaga lume vie), (2) izolarea enzimei în
heterocişti la cianobacterii sau (3) sintetizarea unei alte
enzime numită leghemoglobină care înlătură oxigenul din
nodozităţile leguminoaselor.
Deoarece fixarea azotului este un proces reducător, el
are loc cu consum de energie. La bacteriile fototrofe precum
cianobacteriile, energia înmagazinată în compuşii
macroergici de tipul ATP este asigurată prin fotosinteză.
Bacteriile heterotrofe care trăiesc în simbioză cu plantele
leguminoase primesc compusi organici sintetizați de plante
prin fotosinteză. La bacteriile fixatoare de azot libere, aerobe
(Azotobacter sp) şi anaerobe (Clostridium pasteurianum)
compuşii cu fosfor bogaţi în energie se obţin în cursul
respiraţiei, dar bacteriile fixatoare necesită glucide, acizi
organici, alcooli, compuşi aromatici (benzen, fenoli) aflaţi de
obicei în sol în cantităţi reduse, ceea ce limitează intensitatea
procesului. Totuşi in cadrul microbiotei solului se formează
asociaţii între alge fotosintetizante şi celule bacteriene de
Azotobacter, relatia avand un caracter temporar. Alte
asociaţii se formează între Azotobacter sp si
microorganismele celulolitice. S-a arătat că intensificarea cu
13% a celulolizei sporeşte de 5,7 ori cantitatea de azot fixat
în sol, iar o accelerare de 17% creste cantitatea de azot fixată
de aproape 20 ori. Prin procesul de fixare se formează
amoniac (NH3) care serveşte la sinteza aminoacizilor,

3
polimerizarea acestora si formarea substanţelor proteice.
Procesul de fixare a azotului atmosferic se realizeaza in
soluri pe doua cai in care intervin specii bacteriene diferite.

III. FIXAREA LIBERĂ A AZOTULUI

Fixarea liberă a azotului este realizată de către

bacteriile libere fixatoare de azot aerobe: Azotobacter,
Beijerinckia şi Derxia şi anaerobe , Clostridium sp.
Dintre fixatorii de azot aerobi de azot cel mai studiat
este Azotobacter chroococcum, bacterie Gram negativă, cu
formă bacilară în stadiile tinere şi sferică, cocoidă sau ovalară
în stadiul matur. Azotobacter este aerob şi facultativ
microaerofil. Se dezvoltă la o temperatură optimă de 28ºC şi
cu predilecţie în solurile umede la un pH optim de 7,6 în sol.
Bacteriile anaerobe sunt încadrate în genul
Clostridium. Cea mai răspândită specie anaerobă fiind
Clostridium pasteurianum, microorganism obligat anaerob,
cu formă bacilară în stadiile tinere şi fusiformă la maturitate.
Celula bacteriană are formă fusiformă la maturitate deoarece
prin sporulare celula se deformează, sporul având diametrul
transversal mai mare decât diametrul transversal al celulei.
Microorganismele din acest gen se dezvoltă în condiţii
optime la 20-30ºC şi pH 7, 5-8,9.
Atât bacteriile fixtoare aerobe cât şi cele anaerobe se
cultivă pe medii lipsite de azot dar care conţin zaharuri
simple. Mai recent a fost desoperit un fixator liber, capabil si
de fotosinteză -Heliobacter chlorum, anaerob răspândit în
orezării.
Fixarea depinde şi de covorul vegetal, bunăoară sub
pajişti, unde se înregistrează un flux superior de carbon
asimilabil (din substanţele eliminate de plante, din rădăcini,
din resturile moarte ale acestora), concomitent cu reducerea
tensiunii de oxigen (datorita consumării de către covorul
vegetal foarte des) fixarea azotului este mai intensă.

IV. FIXAREA SIMBIOTICĂ A AZOTULUI

Fixarea simbiotică a azotului are loc in nodozități pe

radacinile plantelor leguminoase care formează simbioze cu
bacterii din genurile Rhizobium, Bradyrhizobium si
Sinorhizobium (figura 1). Ultimul gen este specific
microbiotei solurilor din continentul asiatic iar primele două
genuri sunt foarte asemănătoare, practic ele deosebindu-se

4
prin viteza de apariție pe mediul de cultură, speciile
Bradyrhizobium având o viteză crestere si multplicare mult
mai redusă la temperatura optimă. Acest fapt a îndreptăţit
oamenii de ştiinţă să încadreze rizobiile cu creştere înceată, în
cea de-a noua ediţie a determinatorului Bergey, în alt gen
respectiv Bradyrhizobium. Speciile prezintă importanta
pentru noi deoarece sunt raspandite in solurile din regiunea
temperată a Europei.

Figura 1. Nodozităti formate pe radacina plantei de

soia, Glicine max L. generate de Bradyrhizobium
japonicum

Bacteriile ce formează nodozităţi la diferite

leguminoase aparţin unor specii bacteriene diferite: R.
leguminosarum, produce nodozităţile la mazăre, măzăriche,
sângele voinicului; R. trifoli - la trifoi; R. phaseoli - la fasole;
Br. lupini - la lupin; Br. japonicum - la soia.
Bacteriile simbiotice numite si rizobii sunt
microorganisme aerobe, Gram negative, de formă bacilară,
mobile în stadiul tânăr, înconjurate de o capsulă gomoasă.
Nodozitățile reprezinta locul unde bacteriile se localizează in
tesutul radacinii, se multiplcă iar la maturitate îşi pierd
mobilitatea, se deformează având forme de X, T, L, Y ,
numite bacteroizi si încep să reducă azotul molecular. Pe
medii de cultură artificiale, in laborator, bacteriile se
comporta ca orice bacterie satrofită, folosesc mono, di sau
trizaharide, alcooli, acizi organici şi anumite polizaharide.
Ele au capacitatea de a utiliza N2 doar atunci când trăiesc în
asociaţie cu o plantă gazdă şi de aceea pe medii artificiale au
nevoie de azot organic sub formă de glutamat sau aminoacizi.
Forma, mărimea şi numărul nodozităţilor sunt
variabile in functie de specie. Nodozităţile formate pot avea

5
creştere nedeterminată (lucernă, mazăre, trifoi) sau
determinată (soia, fasole, arahide, ghizdei). Ele au forme şi
mărimi specifice fiecărei leguminoase, mai sferice sau ovale
(soia), alungite (trifoi, lucernă, mazăre, măzăriche),
ramificate, coraliforme (lupin, salcâm).
Numărul maxim de nodozităţi ce se pot forma pe o
plantă este determinat ereditar, ca şi tipul de distribuire a
nodozităţilor. De asemenea între numărul de nodozităţi şi
volumul acestora există o relaţie inversă, în cazul unei infecţii
timpurii, nodozităţile se dezvoltă mult, atingând un nivel
limită şi planta nu mai permite formarea altei nodozităţi. În
cazul unei infecţii mai târzii volumul nodozităţilor este mic
dar pe rădăcini se formează un număr mai mare de nodozităţi.
Totuşi în acest caz fixarea este mai puţin eficienta.
Dezvoltarea nodozităţilor este controlată de către
plante în vreme ce bacteriile posedă echipamentul enzimatic
necesar fixării. Eficienţa fixării necesită însă şi o substanţă
specială leghemoglobina (hemoglobină specifica
leguminoaselor) care apare în stadiul activ al fixării azotului
si corespunde cu faza de transformare a celulelor de
Rhizobium în bacteroizi, numai în nodozităţile eficiente
ajunse la maturitate. Rolul leghemoglobina este bine
determinat: fixează oxigenul şi-l îndepărtează din zona de
activitate a sistemului fixator de azot, respectiv a
nitrogenazei.
Azotul fixat e introdus în sol sub forma substanţelor
organice. Acestea vor fi supuse unui proces de mineralizare,
azotul fiind eliberat sub formă de NH3, (figura 2.).
Amoniacul poate fi utilizat ca atare de către plante, o parte
revenind în atmosferă prin volatilizare iar restul e supus
acţiunii bacteriilor nitrificatoare rezultând în final nitraţi.
Nitraţii acumulaţi în sol sunt în mare parte consumaţi
de plantele superioare, de microorganisme (reducere
asimilatorie), pot fi reduşi prin procesul de denitrificare
(reducere dezasimilatorie) sau pot fi levigaţi (spălaţi) pe
profilul solului. Ei pot ajunge în pânza de apă freatică a
solului determinând fenomene de poluare a acesteia cu nitriţi
sau nitraţi.
Fixarea biologică a azotului, trecerea sa pe diferite căi
în diferite forme organice, mineralizarea azotului organic,
nitrificarea şi denitrificarea formează circuitul biologic al
azotului în sol. (figura 2)

V. CONCLUZII

6
 Fixarea azotului este un proces în urma căruia azotul
din atmosferă este transformat în amoniac (NH3) sau
compuși azotați similari. Azotul atmosferic utilizat în
procesul de fixare este azotul molecular (N2), folositor din
punct de vedere metabolic doar pentru puține
microorganisme. Toate procesele de fixare a azotului sunt
realizate cu ajutorul unor enzime denumite nitrogenaze.

Figura 2. Circuitul biologic al azotului (după

Paul şi Clark,1989)

7
 BIBLIOGRAFIE

1. SUMALAN RENATA, CURS MICROBIOLOGIE, 2023

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fixarea_azotului