DOMENIUL DE STUDIU AL DISCIPLINELOR MICROBIOLOGICE

Microbiologia este un domeniu specific al biologiei care studiază organismele prea mici
pentru a fi observate cu ochiul liber – numite microorganisme (în limba greacă, micros = mic,
logos = ştiinţă).
Microorganismele alcătuiesc un grup vast şi eterogen ca morfologie, activitate biologică şi
poziţie sistematică, având drept caractere comune dimensiunile microscopice, organizarea în
general unicelulară şi structura internă simplă.
Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, fungii (drojdiile şi mucegaiurile), unele
alge şi protozoarele. La acestea se ataşează virusurile - entităţi corpusculare de dimensiuni infime,
alcătuite din componentele chimice esenţiale şi definitorii ale organismelor vii - proteine şi acizi
nucleici, dar lipsite de atributele structurale şi funcţionale ale organizării celulare.

Subramurile microbiologiei :
• microbiologia generală studiază caracteristicile şi legile de dezvoltare ale tuturor grupelor de
microorganisme, precum şi rolul lor în circuitul substanţelor în natură, fiind o ştiinţă de sinteză;
• bacteriologia studiază bacteriile - cele mai mici şi mai simple organisme monocelulare;
• micologia studiază fungii, un grup de organisme care include atât forme microscopice -drojdiile
şi mucegaiurile - cât şi forme de dimensiuni mai mari, cum sunt ciupercile cu pălărie;
• protozoologia studiază protozoarele, considerate protiste eucariote, cu nutriţie heterotrofă şi
diferite tipuri de locomoţie;
• virologia - studiază virusurile - entităţi acelulare de dimensiuni submicroscopice, care
parazitează organismele vii;
• parazitologia - studiază fenomenul de parazitism şi organismele parazite;
• ficologia (algologia) - studiază organismele acvatice numite alge, mono- sau pluricelulare;
• morfologia microbiană - studiază structura detaliată a microorganismelor;
• fiziologia microbiană - studiază metabolismul microbian la nivel molecular şi celular;
• taxonomia microbiană – studiază clasificarea, denumirea şi identificarea microorganismelor;
• genetica microbiană şi biologia moleculară - studiază funcţiile materialului genetic şi reacţiile
biochimice din celulă implicate în metabolism şi creştere;
• ecologia microbiană - studiază interrelaţiile dintre microorganisme şi mediul înconjurător şi
rolul microorganismelor în circuitul substanţelor în sol, apă etc.
Alături de ştiinţele microbiologice fundamentale, s-au dezvoltat ramuri ale microbiologiei
aplicate, din care fac parte microbiologia agricolă, biotehnologia, microbiologia industrială,
sanitară, epidemiologia, imunologia, microbiologia apelor, a produselor alimentare,
ingineria genetică şi tehnologia ADN recombinant.
Fiecare din aceste discipline majore ale microbiologiei cuprinde numeroase subdiviziuni sau
specialităţi cu domeniu strict de studiu.

TAXONOMIA MICROORGANISMELOR
Unul din cele mai fascinante şi mai atractive aspecte ale lumii microbiene este
extraordinara sa diversitate. Din acest motiv este absolut necesară sistematizarea
microorganismelor pe grupe având la bază criterii de similaritate.
Taxonomia (grecescul taxis = aranjament, nomos = lege) este definită ca ştiinţa clasificării
biologice, constând în trei părţi separate dar în strânsă legătură: clasificarea, nomenclatura şi
identificarea.
Clasificarea reprezintă aranjarea organismelor pe grupe sau taxa, (singular taxon) pe bază de
similaritate sau criterii evolutive.
Nomenclatura este acea ramură a taxonomiei care se ocupă cu denumirea grupelor taxonomice în
acord cu anumite reguli.
Identificarea reprezintă partea practică a taxonomiei, adică procesul prin care se determină dacă
un izolat particular aparţine unui anumit taxon.

Nivelele taxonomice
Cele mai utilizate nivele taxonomice, în ordine ascendentă sunt următoarele: specia, genul,
familia, ordinul, clasa, diviziunea (phillum) şi regnul, care primesc denumiri cu sufix caracteristic
fiecărui nivel.
Familia este un grup format din mai multe genuri înrudite, dintre care unul este denumit genul
tip. Numele de familie se formează din numele genului tip + sufixul « -aceae » adăugat la rădăcina
numelui generic. De exemplu: genul Bacillus – familia Bacillaceae.
Ordinul este format dintr-un grup de familii înrudite şi este denumit prin substituirea cu sufixul «
-ales » a sufixului « –aceae » din numele familiei tip, de ex. familia Pseudomonadaceae- ordinul
Pseudomonadales.
Clasa este formată din mai multe ordine înrudite.
Diviziunea (phyllum) conţine mai multe clase înrudite.
De exemplu, pentru bacteria Bacillus subtilis, încadrarea taxonomică este următoarea :

Nivelul taxonomic Denumirea

Regn Procaryotae
Diviziune (philum) Scotobacteria
Clasa Bacteria
Ordin Eubacteriales
Familie Bacillaceae
Gen Bacillus
Specie subtilis

Denumirea microorganismelor se face deci prin 2 cuvinte din limba latina: primul este
numele genului si este scris cu litera mare si al doilea al numele speciei, scris cu litera mica.
Denumirea unui microorganism se scrie cu caractere italice.
Unitatea taxonomică de bază din taxonomia microbiană este specia, care corespunde unei
populaţii de indivizi cu numeroase proprietăţi comune, denumite caractere cu specificitate de
specie, care îi deosebesc de alte specii. În cadrul speciei se deosebesc prin caractere distinctive
subspecii, tulpini, varietăţi.
Unele specii sunt subdivizate în subspecii sau varietăţi, de exemplu Aspergillus niger var.
citricus, varietate utilizată în biosinteza de acid citric.
Pentru denumirea unor bacterii sunt utilizaţi o serie de taxoni infrasubspecifici, cum sunt : biovar
(se referă la proprietăţile biochimice şi fiziologice), chemovar (producerea unei anumite substanţe
chimice), chemoform (constituţia chimică), serovar (variaţii ce pot fi definite antigenic), fagovar
(sensibilitate la anumiţi fagi).
Tulpina este o populaţie de microorganisme care descind dintr-un singur organism sau dintr-un
izolat al unei culturi pure. Microorganismele din aceeaşi tulpină se aseamănă prin caracterele cu
specificitate de tulpină, prin care se disting de alţi indivizi din aceeaşi specie.
Microorganismele sunt denumite după sistemul binomial al botanistului suedez Carl von
Linné. Numele latinizat, scris cu litere italice, constă în două părţi: prima parte, scrisă cu
majusculă, reprezintă numele genului, iar cea de a doua parte, numele speciei, scris cu literă mică,
defineşte de obicei un caracter specific.
În scopul clasificării şi identificării microorganismelor se iau în considerare mai multe
criterii, dintre care cele mai importante sunt cele morfologice, fiziologice, de analiză genetică
precum şi caracteristicile moleculare în special ale acizilor nucleici şi proteinelor.

CLASIFICAREA GENERALĂ A MICROORGANISMELOR

Organizarea celulară şi caracterele specifice microorganismelor au făcut imposibilă
încadrarea lor în unul din cele două regnuri ale lumii vii recunoscute până în acel moment: cel
vegetal şi cel animal. Dintre microorganisme, algele şi ciupercile microscopice puteau fi
considerate plante (primele datorită capacităţii lor de fotosinteză, celelalte din cauza imobilităţii),
iar protozoarele s-ar fi putut încadra în regnul animal. Totuşi, locul bacteriilor rămânea necunoscut
şi, pentru a ieşi din acest impas, zoologul german Haeckel propune, în 1866, crearea unui al treilea
regn, Protista, care să grupeze algele, protozoarele, ciupercile şi bacteriile.
În 1937, Chatton împarte celulele în două categorii, pe baza ultrastructurii lor: celule
eucariote (din grecescul eu = adevărat, karyon = sâmbure), care au nucleul înconjurat de o
membrană şi conţin un anumit număr de organite şi celule procariote (din grecescul pro = înainte,
karyon = sâmbure), cu o organizare rudimentară. Acest lucru a condus la clasificarea regnului
Protista în două categorii: protiste eucariote (sau superioare, conţinând alge verzi, protozoare şi
ciuperci) şi protiste procariote definind bacteriile şi algele albastre-verzi.
Marea diversitate morfologică şi fiziologică a reprezentanţilor acestui regn, a determinat
propunerea altor clasificări, dintre care cea mai cunoscută este cea realizată de Whittaker şi
Margulis în 1978, care defineşte 5 regnuri:

1. Regnul MONERA sau PROCARYOTAE cuprinde organisme cu celule procariote, structura

celulară fiind principala trăsătură a acestui regn, din care fac parte bacteriile. Cele două subgrupe
ale regnului sunt eubacteriile (bacterii cu structură celulară procariotă tipică) şi archaebacteriile
(bacterii cu structură celulară şi funcţii atipice).
Microorganismele aparţinând acestui regn se caracterizează prin nutriţie de tip absorbtiv,
chemosintetizantă, fotoheterotrofă sau fotoautotrofă şi metabolism anaerob, facultativ anaerob,
microaerofil sau aerob; reproducere asexuată, uneori recombinare genetică; nonmotile sau motile
prin flageli sau alunecare; solitare, unicelulare, filamentoase, coloniale sau miceliene.
Următoarele patru regnuri cuprind organisme eucariote, având probabil originea în
organismele ancestrale, primitive, de tip procariot.

2. Regnul PROTISTA conţine organisme eucariote unicelulare sau coloniale din care fac parte
protozoarele şi algele microscopice; de obicei aerobe, cu nutriţie absorbtivă sau prin ingestie sau,
dacă sunt fotoaututrofe, în plastide fotosintetizante; reproducere asexuată sau sexuată, nonmotile
sau motile prin cili, flageli sau alte modalităţi.

3. Regnul MYCETEAE sau FUNGI cuprinde organisme eucariote uni- sau multicelulare, adesea
multinucleate; de obicei sunt microorganisme aerobe, cu nutriţie absorbtivă, lipsite de flageli. Din
acest regn fac parte drojdiile şi mucegaiurile obişnuite şi alte tipuri de fungi mai puţin familiari
ca mucegaiurile producătoare de mucus.

4. Regnul PLANTAE

5. Regnul ANIMALIA
 Aceste două ultime regnuri, cu excepţia unor viermi şi artropode, nu sunt incluse în
domeniul microbiologiei, deoarece cuprind organisme mari, multicelulare.
Virusurile nu sunt incluse în această clasificare, având în vedere că ele ocupă un loc aparte datorită
caracteristicilor lor. După cum precizează Lwoff în 1953, “virusurile sunt virusuri”, nefiind
considerate microorganisme, deoarece nu au structură celulară şi nici metabolism propriu, se
reproduc numai în celula vie şi nu posedă decât un singur tip de acid nucleic, ADN sau ARN.
În sistematica generală a microorganismelor, majoritatea biologilor contemporani admit
unităţi taxonomice superioare regnurilor, stabilite pe criterii de diferenţiere a celulei - unitatea
morfologică de bază a vieţii: supraregnul EUCARIOTAE şi supraregnul PROCARIOTAE.

Principalele caracteristici ale celulelor procariote şi eucariote

Celula eucariotă EK
Celula eucariotă este o unitate complexă, compartimentată, care diferă de celula procariotă prin
prezenţa nucleului şi a câtorva structuri specializate numite organite (organite). Cea mai evidentă
diferenţă dintre celulele eucariote şi cele procariote se referă de fapt la utilizarea internă a
membranelor: primele au nucleul delimitat de o membrană şi, de asemenea, membranele reprezintă
o parte importantă în structura altor organite. Cu toate că structura particulară este deosebită în
cazul grupelor de microorganisme eucariote, celula eucariotă este celula tipică a drojdiilor,
mucegaiurilor, algelor, protozoarelor, plantelor şi animalelor. Studiile paleontologice au
demonstrat că primele celule eucariote au apărut pe pământ acum două miliarde de ani, din
organisme procariote printr-un proces de simbioză intracelulară.
Celula eucariotă microbiană este delimitată de o membrană plasmatică şi de perete celular
şi conţine citoplasmă şi un anumit număr de organite celulare înconjurate la rândul lor de
membrane interne fără continuitate cu membrana plasmatică. Organitul cel mai voluminos este
nucleul. Celelalte organite, de talie mai mică sunt mitocondriile – sediul proceselor de oxido-
reducere şi al producţiei de ATP celular, reticulul endoplasmic - o reţea membranară unde se
efectuează sinteza glicoproteinelor şi lipidelor, veziculele Golgi - care orientează proteinele şi
constituenţii membranari spre punctul de destinaţie, lizozomii – care participă la degradarea
acromoleculelor, peroxizomii - ale căror enzime degradează acizii graşi şi aminoacizii.
Citoplasma conţine de asemenea proteine fibroase care formează o adevărată reţea, citoscheletul.
Nucleul
Aparatul nuclear sau nucleul este delimitat de un înveliş nuclear format din două membrane
separate de un spaţiu perinuclear, prezentând numeroşi pori. Rolul acestor pori este esenţial pentru
schimburile nucleocitoplasmatice, în particular în trecerea moleculelor de ARN. Nucleul conţine
o substanţă numită cromatină, formată din ADN şi proteine, care apare la microscopul electronic
sub forma unor fibre numite fibre cromatinice. Filamentele de ADN şi proteine sunt repartizate în
mai multe subunităţi - cromozomii- care apar vizibili la microscop în momentul diviziunii celulare.
Fiecare celulă conţine un set de cromozomi întotdeauna identic pentru o anumită specie. În nucleu
se mai află de asemenea un nucleol format din ADN şi ARN în legătură cu proteine, sub formă de
fibrile sau granule. Nucleolul este responsabil de sinteza ARN ribozomal.
Cromozomii din nucleu conţin informaţia genetică a celulei şi sunt capabili să asigure
transmiterea majorităţii caracterelor cât şi controlul sintezei constituenţilor esenţiali. Această
transmitere necesită, pe de o parte, dedublarea fiecărui cromozom şi, pe de altă parte, migrarea
fiecărui lot cromozomic în cele două celule fiice.

Citosolul şi organitele citoplasmatice

Multă vreme s-a crezut că citosolul nu era decât un mediu vâscos în care pluteau organitele
citoplasmatice. În realitate, acesta conţine un citoschelet format din trei tipuri de elemente:
microtubuli (25 nm diametru), microfilamente (cu diametrul de 4-7 nm) şi filamente intermediare
(8-10 nm diametru). Aceste elemente conferă forma celulei şi îi permit mobilitatea. Citosolul are
un conţinut ridicat de apă (70 - 80%), observându-se în plus incluziuni granulare de substanţe de
rezervă şi o mare varietate de enzime care asigură metabolismul celular.
Mitocondriile sunt organite sferice, alungite sau filamentoase, înconjurate de o membrană dublă.
Membrana internă formează nişte prelungiri lamelare (numite criste mitocondriale). Substanţa
centrală sau matricea conţine ribozomi mitocondriali şi scurte elemente filamentoase de ADN.
Mitocondriile reprezintă centrul respirator al celulei, reglând în particular procesele de oxido-
reducere şi fosforilare şi asigurând stocarea de energie la nivelul ATP. Conform ipotezei
endosimbiotice, mitocondriile (ca de asemenea şi cloroplastele) ar fi rămăşiţe ale unor specii
bacteriene, introduse într-o celulă uriaşă prin fagocitoză.
Reticulul endoplasmic (RE) este un sistem complex de organite cavitare, delimitate de membrane
de natură lipoproteică, formând o reţea de tubuli şi cisterne. RE este format din două
compartimente care comunică între ele, dar distincte prin organizare şi funcţii: reticulul
endoplasmic rugos (RER) şi reticulul endoplasmic neted (REN). Primul dintre ele, RER,
prezintă ribozomi pe suprafaţa membranei externe şi este organizat sub formă de saculi sau
cisterne; ribozomii au rol în sinteza unor proteine de membrană şi ale organitelor, precum şi a
proteinelor de secreţie. REN este format dintr-o reţea strânsă de canalicule sau tubuli interconectaţi
şi este caracterizat prin absenţa ribozomilor. REN este sediul sintezei şi metabolismului acizilor
graşi.
Reticulul endoplasmic comunică cu spaţiul perinuclear, fiind în legătură şi cu aparatul
Golgi şi cu mitocondriile pentru sintezele celulare. RE joacă deci un rol important în sinteza
macromoleculelor proteice, lipidice, glicoproteice şi în formarea membranelor. El asigură
transportul şi migrarea substanţelor din spaţiul perinuclear şi până la aparatul Golgi.
Ribozomii sunt particule globulare cu diametrul cuprins între 15-20 nm, care există în celulă fie
ataşaţi de RE, fie liberi. Au un coeficient de sedimentare de aproximativ 80S (unitati de
sedimentare Svedberg). Fiecare ribozom este format din două subunităţi de mărime diferită, cu
constantele de sedimentare de 60S şi respectiv 40S. Din punct de vedere chimic, ribozomii sunt
ribonucleoproteine. La nivelul ribozomilor sunt asamblaţi aminoacizii din lanţul polipeptidic, după
o secvenţă determinată de codul genetic.
Aparatul Golgi a fost descoperit de Golgi în 1898, datorită proprietăţii sale de a reduce sărurile
de argint. Unitatea de bază a acestui organit este cisterna sau saculul, de forma unui disc uşor
curbat, cu o faţă concavă şi una convexă, cu marginile uşor umflate. Veziculele Golgi joacă un rol
determinant în repartiţia proteinelor şi a constituenţilor membranari ai celulei şi în pilotajul lor la
destinaţie.
Lizozomii sunt organite ce conţin hidrolaze acide. Sunt rotunde sau ovalare, în număr de câteva
sute / celulă. Fosfatazele scindează grupările fosfat ale mononucleotidelor şi fosfolipidelor;
nucleazele segmentează ARN şi ADN în mononucleotide; proteinazele scindează anumite tipuri
de proteine; polizaharidazele (glucozidaze, glucuronidaze, hialuronidaze) degradează numeroase
polizaharide din glicolipide, glicoproteine etc. Toate aceste enzime nu acţionează decât la pH acid,
în jur de 4,8, pH menţinut în interiorul membranei lizozomale.
Peroxizomii sunt organite ce conţin oxido-reductaze cu rol în adaptarea celulei la condiţii de
aerobioză. Celula procariotă este lipsită de aceste organite celulare.
Membrana plasmatică apare la microscopul electronic ca având o structură trilamelară: două
straturi electronodense separate de un strat clar ; structura este reprezentată de două straturi de
lipide aşezate cu capătul hidrofil spre exterior şi cu cel hidrofob spre interior. Acest aranjament
este un model universal de membrană (unit membrane), fiind întâlnit la membrana plasmatică a
celulelor procariote şi eucariote precum şi la toate membranele care înconjoară organitele celulare.
Lipidele membranare sunt constituite în principal din fosfolipide (55%), din colesterol (25%),
glicolipide (18%) şi dintr-o mică proporţie de acizi graşi (2%). La celulele procariote lipseşte
colesterolul, fiind prezente nişte substanţe înrudite cu sterolii, numite hopanoizi. Membrana
plasmatică mai conţine şi proteine, care sunt de două categorii: unele, hidrosolubile, situate pe
marginile externe şi interne ale bistratului lipidic, sunt legate slab de moleculele lipidice prin
interacţii de tip hidrofil; acestea sunt proteinele periferice. Celălalt tip de proteine, amfipatice,
sunt situate mai mult sau mai puţin profund în interiorul bistratului lipidic, de care sunt legate prin
partea lor hidrofobă, partea hidrofilă ieşind la suprafaţă fie la nivel extracelular, fie la nivel
citoplasmic; aceste proteine pot traversa total stratul lipidic şi poartă numele de proteine
intrinseci. În membrana plasmatică moleculele lipidice, datorită dimensiunilor mici, pot difuza
lateral, ceea ce conferă stratului fluiditatea unui lichid; moleculele proteice, din cauza
dimensiunilor mari, au o difuzie mai lentă. Cel mai larg acceptat model al structurii de membrană
este modelul mozaicului fluid propus de S. Jonathan Singer şi Garth Nicholson în 1972.
Membrana plasmatică are o structură asemănătoare atât pentru celula eucariotă cât şi pentru
celula procariotă.
 Peretele celular al celulelor eucariote şi procariote este deosebit de divers, în funcţie de
specia de microorganisme.

Celula procariotă PK
“Aparatul nuclear” al celulei procariote
Celulele procariote nu posedă un nucleu adevărat, ci doar un “aparat nuclear” constituit din
ADN, ca o reţea fină, de natură fibrilară, neînconjurată de o membrană. Filamentul unic constituie
de fapt cromozomul celulei procariote, format din ADN asociat cu proteine nonhistone, spre
deosebire de eucariote. Aceste diferenţe fundamentale sunt redate în terminologia de eucariote (cu
nucleu adevărat) şi procariote (cu nucleu primitiv). În celula procariotă cromozomul poartă
informaţia genetică esenţială, dar unele caractere cum este rezistenţa la antibiotice sunt purtate de
molecule de ADN extracromozomal numite plasmide. Prin urmare, diviziunea celulelor procariote
este mult simplificată comparativ cu cea de la eucariote.
Spre deosebire de celula eucariotă, cu organizare complexă, celula procariotă este lipsită
de organite celulare; ribozomii, sediul biosintezei proteinelor sunt de dimensiuni mai mici iar
membrana plasmatică şi peretele celular se deosebesc mai mult sau mai puţin, din punct de vedere
al structurii.

Structura celulei PK

Toate aceste caracteristici ale celulei procariote şi eucariote sunt prezentate în tabelul
următor :