CARACTERELE GENERALE ALE

MICROORGANISMELOR

1.1. Conceptul actual de microorganism

Microorganismele reprezintă un grup foarte heterogen de organisme care au

în comun câteva particularităţi generale definitorii:
1) dimensiuni foarte mici, microscopice, care fac ca aceste organisme să nu
poată fi vizibile ca indivizi izolaţi decât la microscop, astfel că de obicei sunt studiate
ca populaţii omogene sau culturi pure; în natură, pot fi observate uneori ca pelicule
sau biofilme dezvoltate pe diverse suprafeţe; dimensiunile sunt apreciate după
sistemul metric actual, în μm, iar substructurile în nm sau Å;
2) organizare celulară; teoria celulară (Schleiden şi Schwan, 1838), a
reprezentat o importantă generalizare pe care s-a fundamentat biologia modernă,
postulând că toate organismele sunt alcătuite din celule; deci microorganismele au o
organizare celulară, de tip procariot sau eucariot;
3) sunt sisteme biologice, deci prezinta particularităţile viului; sistemele
biologice cele mai rudimentare sunt bacteriile, care însumează trăsăturile minime ce
caracterizează viaţa, reunind atributele de: organizare celulara, autonomie
(metabolism propriu), invarianţă (informatie genetica ce codifica toate proprietatile
acestor celule si transmisa descendentilor, ceea ce asigura mentinerea speciilor);
4) raport mare între suprafaţă şi volumul celular, deoarece o celulă reprezintă
chiar un organism; această particularitate favorizează strategia de supravieţuire a
microorganismelor în natură, pentru că acest raport influenţează capacitatea de
interacţiune cu mediul, respectiv viteza schimburilor de substanţe dintre organism şi
mediu, care stă la baza intensităţii mari a metabolismului, ca şi a vitezei mari de
multiplicare.
Tot ce poate fi definit prin aceste patru particularităţi este considerat la ora
actuală microorganism; rezultă că această noţiune este un concept integrator, fără
valoare taxonomică.
 Principalele grupe de microorganisme, având ca reper organizarea celulară,
sunt: –
PROKARYOTES = MONERA
EUBACTERIA – diferenţiate în două mari grupe: bacterii Gram pozitive şi
negative
CYANOBACTERIA
ARCHAEA (grupeaza microorganisme cu organizare celulara de tip
procariot, anterior incadrate intre bacterii; în prezent sunt încadrate în Domeniul
ARCHAEA organisme care la nivel molecular sunt mai asemanatoare cu eucariotele
decat cu bacteriile).
EUKARYA
MICROFUNGI: unicelulari - Levuri (= Drojdii) şi filamentoşi = Mucegaiuri
MICROALGE
PROTOZOARE

Poziţia microorganismelor în sistemele de clasificare a lumii vii. Sistemul de

clasificare propus de Whittaker (1969), acceptat si in prezent, împarte lumea vie în 5
regnuri:
1) Monera = Bacteria (Prokaryotes)
2) Pro(toc)tista
3) Fungi
4) Plantae
5) Animalia
Acest sistem de clasificare demonstrează caracterul de grup heterogen al
microorganismelor, care se regăsesc în primele 3 regnuri şi caracterul integrator al
noţiunii de microorganism.
Cel mai nou sistem de clasificare este cel pe domenii, bazat pe date de
analiza filogenetica la nivel molecular, date ce au permis stabilirea cadrului
conceptual necesar elaborarii sistemului de clasificare filogenetica a lumii vii in 3
domenii (Carl Woese, 1997):
Domeniul Bacteria
Domeniul Archaea,
Domeniul Eukarya.
 Cum microorganismele sunt esentiale pentru pentru derularea multor cicluri
biogeochimice si pentru continua functionare a biosferei, acest sistem de clasificare
al lui K. Woese a clarificat aspecte privind evolutia si diversitatea microorganismelor,
cu un impact puternic asupra viziunii specialistilor in ecologie generala si microbiana.
Pentru taxonomia procariotelor s-au utilizat diferite sisteme si scheme de clasificare.
Cu toate acestea, nu exista o clasificare a procariotelor unanim acceptata. Totusi in
nici un sistem de clasificare nu sunt luate în considerare virusurile, deoarece sunt
entităţi infecţioase, având relaţii cu lumea vie (pentru toate cele 5 regnuri există
virusuri specifice), dar cu o organizare acelulară şi fiind particule complet inerte în
mediul extern (nu cresc, nu se divid). La nivel molecular sunt mai înrudite cu celula-
gazdă pe care o parazitează, decât între ele; sunt ataşate doar convenţional
microorganismelor, cu care au în comun doar dimensiunile mici şi existenţa unei
informaţii genetice. In lumea medicală consideră că şi capacitatea de a genera boli
specifice, unele destul de asemănătoare ca simptomatologie cu cele de etiologie
microbiană ar fi un caracter de asemănare.

1.2. Bacteriile
Bacteriile au fost definite de Fr. Jacob ca fiind un ,,minimum vital,, sau
organismele cele mai simple, dotate cu atributele viului: organizare, autonomie,
invarianţă. Reprezintă o categorie aparte de organisme unicelulare cu o morfologie
caracteristică, destul de limitată, dimensiuni mici şi caractere de colorabilitate uşor
de stabilit prin observaţii microscopice. Odată cu observarea unor particularităţi
foarte diferite, a devenit necesară stabilirea unor caractere diferenţiale, care să
permită stabilirea cu certitudine a apartenenţei unui microorganism la grupul
bacteriilor. Stanier (1971) a definit bacteriile sau procariotele prin antiteză cu
eucariotele, utilizând caractere discriminatorii, care stabilesc diferenţe nete între
celulele procariote şi eucariote; ulterior, K. Woese a adus completari esentiale.
Desi sistemul actual de clasificare filogenetica a bacteriilor se bazeaza pe
criterii oferite de biologia moleculara (Bergey’s Manual of Determinative Bacteriology
– ultima editie fiind publicata intre 2001-2012), o schema generală de clasificare
fenotipica a bacteriilor, inca foarte utila din punct de vedere practic, utilizează drept
criteriu structura peretelui celular; mai exact, în funcţie de prezenţa, structura, şi
gradul de dezvoltare al peretelui celular, bacteriile se împart în 4 diviziuni:
 1.Diviz. FIRMICUTES (lat. firmus = tare, cutes = înveliş) = bacteriile Gram
pozitive;
Cls. 1. Firmibacteria – bacterii cu perete celular gros, rigid, prin conţinutul
mare în mureină
Cls. 2. Thallobacteria – bacterii filamentoase = Actinobacteria (den. veche
Actinomycetes)
2. Diviz. GRACILICUTES (lat. gracilis = fragil) = bacteriile Gram negative;
Cls. 1. Scotobacteria (gr. scotos= intuneric)= bacterii care se pot dezvolta
in absenta luminii;
Cls. 2. Photobacteria: – Subcls. Oxyphotobacteria, respectiv
Cyanobacteria; - Subcls. Anoxyphotobacteria – bacteriile sulfuroase roşii
( Chromatiaceae); -bacterii sulfuroase verzi (Chlorobacteriaceae); - bacterii
nesulfuroase roşii (Rhodospirillaceae).
3 Diviz. TENERICUTES (lat. teneri = moale) = bacteriile fără perete
celular = micoplasme.
Cls. Mollicutes (lat. molli = moale, pliabil), genul reprezentativ fiind
Mycoplasma; sunt cele mai mici bacterii cunoscute capabile de creştere pe medii
acelulare; membrana plasmatică a micoplasmelor are un caracter unic printre
bacterii, in sensul ca aceasta conţine steroli care protejează celula de şocul osmotic
si ii confera un polimorfism accentuat.
4. Diviz. MENDOSICUTES (lat. mendosus = fals, greşit) = care grupeaza
in prezent microorganismele incadrate in Domeniul Archaea, respectiv
microorganisme cu organizare celulară de tip procariot, dar care la nivel molecular
sunt sunt mai asemanatoare cu eucariotele decât cu procariotele, reprezentând o
directie de evolutie aparte. Astfel archaeele prezinta un perete celular „fals”, în
compoziţia căruia intră pseudomureina sau o mureină neconvenţională (lipsită de
acidul Nacetilmuramic = NAM), lipidele membranare sunt diferite, glicerolul fiind
înlocuit cu acidul N– acetil-talosaminuronic; alte deosebiri: structura particulară a
moleculelor de ARNt, a ARNr 16S, sensibilitatea diferita la antibiotice. Archaeele
sunt foarte raspândite in natura, nu doar in medii cu conditii extreme, ci si in sol,
mediul marin si oceanic; au fost identificate si specii comensale, prezente in
microbiota intestinala normala a omului si animalelor, participând la procesul de
digestie (specii metanogene); nu au potential patogen direct.
 Diferenţele cele mai nete sunt însa între bacteriile Gram pozitive şi Gram
negative, fiind nu doar de tinctorialitate, ci şi din punct de vedere biochimic,
comportamental, antigenic şi de patogenitate. Aceasta coloratie diferentiala a fost
inventata in 1884 de H.Ch. Gram, fiind o metoda ce permitea si permite in continuare
diferentierea celor doua grupe mari de bacterii pe baza afinitatii lor pentru coloranti;
dupa elucidarea structurii peretelui celular bacterian, au fost intelese mecanismul
acestei coloratii, ca si toate implicatiile privind biologia bacteriilor.

1.2.1. Morfologia bacteriilor

Forma bacteriilor este controlata genetic.

Dupa forma celulei, bacteriile pot fi grupate in cinci mari categorii:

1. sferice;

2. cilindrice;

3. spiralate sau elicoidale;

4. filamentoase;

5. patrate.

La cele mai multe specii, celulele-fiice se separa si raman independente

datorita agitarii mecanice, curentilor de convectie din mediu, miscarii browniene,
fortelor rezultate din presiunea de turgor a celulelor care cresc, cat si a actiunii
flagelilor, in cazul bacteriilor mobile.

La unele specii apartinand grupului de bacterii sferice si uneori chiar al celor

cilindrice, celulele-fiice nu se despart la sfarsitul diviziunii, ci formeaza grupari
caracteristice cu valoare taxonomica: coci,diplococci, tedrada,etc.
 Bacteriile sferice (cocii) prezinta 6 subtipuri morfologice:

 Cocul
 Diplococul
 Streptococul
 Tetracocul sau tetrad
 Sarcina
 Stafilococul

Bacteriile cilindrice cunoscute mai ales sub denumirea comuna de bacili,

au forma de bastonase:
 Bacilul
 Streptobacilul
 Palisada
 Rozeta

Bacteriile spiralate sau elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice:

 Vibrionul
 Spirilul
 Spirocheta

Bacteriile filamentoase au ca prototip actinomicetele, microorganisme cu

asemari morfologice cu fungii, avand particularitatea de a forma hife ramificate (de
unde aspectul de miceliu).

Bacteriile patrate evidentiate in apa hipersalina„ din unele balti din

Peninsula Sinai (Walsby, 1980) au forma unor patrate cu latura de 1,5-11
micrometri.

In figura numarul 1 sunt redate principalele forme bacteriene.

FIG. 1 FORME BACTERIENE(https://ro.wikipedia.org/wiki/Bacterie)
 1.2.2. Nutritia microorganismelor
Microorganismele, ca toate organismele vii, au nevoie pentru crestere si
multiplicare, ca si pentru toate celelalte manifestari ale activitatii lor biologice, de
prezenta in mediul inconjurator a unor substante nutritive, care sa contina pe de o
parte, elementele chimice necesare pentru sinteza constituentilor celulari, pentru
activitatea enzimelor si sistemelor de transport, iar, pe de alta parte, sa le furnizeze
substantele necesare pentru producerea de energie biologic utila.

Microorganismele au nevoie pentru crestere de aceleasi bioelemente intalnite

in structura oricarui sistem biologic:

- Bioelementele majore (macroelementele) si anume C, O, H, S, P, K, Mg,

Ca si Fe, sunt necesare in concentratii relativ mari
- Bioelementele minore (microelementele sau micronutrientii,) Zn, Mn, Na,
Cl, Mo, Se, Co, Cu, W, si Ni sunt necesare in cantitati foarte mici, unele
(Zn si Mn) ca elemente esentiale pentru toate microorganismele, in timp
ce altele (Se, Mo, Co, Cu, si W) numai pentru unele activitati metabolice
special

In functie de natura sursei de carbon folosit„ pentru crestere si multiplicare,

microorganismele formeaza doua mari grupuri:

 microorganismele autotrofe, care folosesc CO2 ca unica sau ca principala

sursa de carbon celular;

 microorganismele heterotrofe sau organotrofe, la care substantele

organice servesc, in acelasi timp, ca sursa de carbon pentru biosinteze si producere
de energie.

Azotul este necesar in cantitatii mari deoarece reprezinta ~10% din greutatea
uscata a celulei bacteriene,

Azotul este prezent inn mod natural ca N2 sau in diferite combinatii ca NH3,
nitrat, nitrit sau compusi organici. Sursa preferata de N pare sa fie NH3, care este
utilizat practic de toate microorganismele.
 In cazul microorganismelor fixatoare de N2, acesta este redus initial la NH3,
inainte de a fi incorporat in compusi organici. In mod similar, microorganismele care
folosesc nitratii sau cele care utilizeaza N organic il convertesc initial la NH3, forma
accesibila pentru biosinteze.

Cercetarile au demonstrat ca unele microorganisme au nevoie nu numai de

surse de energie, de C si de N, ci si de anumite substat˛e organice oligodinamice,
eset˛iale pentru metabolismul lor, numite factori de crestere.

In functie de natura lor chimica factorii de crestere pot fi grupati in trei

categorii:

 aminoacizi necesari pentru sinteza proteinelor;

 purine si pirimidine utilizate pentru sinteza ARN, ADN si a unor coenzime;

 vitamine care funt˛ioneaz„ ca grupuri prostetice ale unor enzime, ale unor
proteine-purtator sau cu funtie de coenzyme

Oxigenul este furnizat microorganismelor, in primul rand, de diferiti nutrien˛i

si de apa din constitutia mediilor de cultura.

Pentru necesitati de ordin practic, pe baza efectului pe care oxigenul il

exercita asupra cresterii si metabolismului, microorganismele pot fi grupate in patru
categorii:

1. Microorganismele strict sau obligatoriu aerobe (de exemplu, Bacillus

anthracis, B. subtilis, Mycobacterium tuberculosis), care au nevoie absoluta de
prezenta oxigenului molecular si sunt incapabile sa traiasca in anaerobioza.

2. Microorganismele strict sau obligatoriu anaerobe (de exemplu,

Clostridium tetani, C. botulinum, Welchia perfringens etc.), care nu se pot dezvolta in
prezenta oxigenului molecular si, ca urmare, pot fi cultivate numai in medii saracite in
O2.

3. Microorganismele microaerofile (de exemplu, Spirochaetales,

Thiobacteriales etc.) cresc cel mai bine la presiuni de oxigen mai mici (~0,2 atm)
decat in aerul atmosferic.
 4. Microorganismele anaerobe, facultativ aerobe (E. coli,
Staphylococcus, Streptococcus etc.) au capacitatea de a se dezvolta deopotriva in
prezenta sau in absenta O2.

1.2.3. Importanta microorganismelor

Cunoaşterea particularităţilor microorganismelor permite dezvoltarea unor
aplicaţii în diferite domenii ale agriculturii, industriei alimentare, industriei
farmaceutice, industriei chimice, a pielăriei, a protecţiei mediului ş.a.m.d.
Un rol deosebit revine microorganismelor in nutritia si cresterea plantelor.
Fertilitatea efectivă a solului este determinată şi de satisfacerea condiţiilor
necesare pentru desfăşurarea activităţii biologice a microorganismelor din sol. În
lipsa unei activităţi microbiologice corespunzătoare, solul nu pune la dispoziţia
plantelor substanţele nutritive în cantitate îndestulătoare, astfel că are loc o fertilitate
scăzută.

În solurile acoperite de vegetaţie sunt mai multe microorganisme decât în cele

neacoperite (ogor negru). De asemenea, în rizosfera plantelor, numărul
microorganismelor este mai mare decât în zona în care nu există rădăcini. S-a
constatat că o serie de microrganisme îşi desfăşoară activitatea numai în zona
rizosferă a plantelor, iar în afara acesteia au o activitate redusă sau chiar deloc. În
condiţii foarte favorabile, masa totală a microorganismelor din stratul arabil ajunge la
5-7 tone la hectar. În decurs de o lună, această masă vie se poate reinoi de 2-3 ori.
Prin activitatea lor, microorganismele influenţează regimul substanţelor nutritive din
sol. Este cunoscut faptul că pe rădăcinile tuturor speciilor din familia leguminoaselor
trăiesc bacterii specifice, care acumulează azotul din aer şi că dezvoltarea în mod
normal a acestor plante, ca şi a bacteriilor respective, nu se poate face în mod izolat.
La o serie de plante erbacee şi lemnoase există pe sistemul radicular specii de
ciuperci specifice (micoriză), care se află în relaţii reciproce cu rădăcinile plantei;
dezvoltarea normală, atât a plantelor, cât şi a acestor ciuperci, nu poate avea loc
separat.

Bacteriile amonificatoare, nitrificatoare, fosforobacteriile, sulfobacteriile, ferobacteriile

şi altele, prin activitatea lor în sol, contribuie la transformarea substanţelor în forme
accesibile pentru plante. Atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic, este
necesar să se admită că în natură există corelaţii „naturale între sistemele radiculare
ale tuturor speciilor de plante şi organismele din sol, proprii fiecărei specii sau grupe
de specii de plante”. Microorganismele acestea sunt legate printr-o necesitate vitală
de rădăcinile plantelor, de secreţiile sistemului radicular. La rândul lui, sistemul
radicular este legat de aceste microorganisme, care, datorită enzimelor, transformă
diferite substanţe minerale şi organice sub formă uşor asimilabilă de către plantă.
Produsele de metabolism ale microorganismelor care trăiesc în rizosferă iau parte
într-o oarecare măsură la procesul de nutriţie a plantelor. O parte a produselor de
metabolism ale unor microorganisme servesc în nutriţia altor microorganisme. Cu cât
în sol se creează condiţii pentru o activitate mai intensă a microflorei utile, cu atât
plantele au la dispoziţie cantităţi mai mari de substanţe nutritive. Materia organică
hidrocarbonată din sol constituie, pentru majoritatea organismelor - cu excepţia
unora, ca de exemplu bacteriile nitrificatoare - substratul din care acestea îşi iau
energia necesară pentru procesele lor vitale.

O mare importanţă în nutriţia plantelor o are microflora din sol. Nutriţia

plantelor are loc ca urmare a activităţii unui însemnat număr de specii de
microorganisme, descendente unele din altele. În rizosfera fiecărei specii de plante
se dezvoltă o microfloră specifică, care la rândul ei are un rol foarte important în
nutriţia plantei. Aceste microorganisme ce se găsesc în jurul perilor radiculari, în
afară de secreţiile radiculare, au nevoie în activitatea lor şi de alte condiţii. Totodată,
o parte din produsele rezultate servesc ca hrană pentru alte microorganisme, care la
rândul lor mobilizează diferite substanţe necesare nutriţiei plantelor, în partea
minerală a solului sau din componenţa sa organică. Îngrăşămintele minerale
încorporate în sol sunt consumate, în primul rând, de microorganisme, plantele
folosind în nutriţie produsele de metabolism ale acestora. Deci, microorganismele ar
pregăti nutriţia pentru plantele superioare. În solurile acide, unde microflora utilă nu
se poate dezvolta din cauza acidităţii, plantele ar duce lipsă de substanţe nutritive,
pe motiv ca au o activitate microbiologică slabă. Imediat ce s-ar crea pe aceste soluri
condiţii pentru dezvoltarea unei activităţi normale a microorganismelor utile (prin
neutralizarea cu calciu a acidităţii) s-ar îmbunătăţi şi condiţiile de nutriţie a plantelor.
Nutriţia plantelor ar avea loc prin intermediul microflorei şi de aceea trebuiesc
asigurate condiţiile necesare pentru activitatea ei normală.

BIBLIOGRAFIE

Lazar Veronica, Marutescu Luminita, Chifiriuc Mariana, Microbiologie

generala si aplicata, Ed.Univ.Buc.,2017

Sumălan Renata, Borozan Aurica, Microbiologie, îndrumător de lucrări

practice,2001, Ed. Solness, Timisoara

Sumălan Renata , Microbiologie curs, 2003, Ed. Eurobit, Timisoara

Sumălan Renata, Borozan Aurica, Microbiologie, îndrumător de lucrări

practice,2001, Ed. Solness, Timisoara, ISBN 973-8145-32-5

https://www.academia.edu/19779360/Microbiologie_generala accesat 14.09.2019

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bacterie accesat 14.09.2019

https://www.bio.unibuc.ro/pdf/Masterat_2014/microbiologie_generala.pdf accesat
14.09.2019

https://www.agrimedia.ro/articole/rolul-microorganismelor-in-nutritia-plantelor accesat
14.09.2019

https://www.academia.edu/34690765/OBIECTUL_MICROBIOLOGIEI._ISTORICUL_MICROBIO
LOGIEI._CLASIFICAREA_GENERAL
%C4%82_A_MICROORGANISMELOR_1.1._OBIECTUL_MICROBIOLOGIEI accesat 15.09.2019