MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL

DE LABORATOR AL INFECŢIILOR
STAFILO- ŞI STREPTOCOCICE
 CARACTERISTICA GENERALĂ
A GRUPULUI COCILOR PIOGENI

 Familia Staphylococcaceae
Genuri: Staphylococcus
Gemella
Macrococcus
Salinicoccus
Nosocomiicoccus, ș.a.
 Familia Streptococcaceae
Genuri: Streptococcus
Lactococcus, ș.a.
 Familia Neisseriaceae
Genul: Neisseria
Caracter comun – capacitatea de a condiţiona procese
supurative-distructive.
Morfologic reprezintă coci (sferici, lanceolaţi, riniformi), imobili,
nesporogeni, unele specii formează capsule.
Cocii piogeni se deosebesc prin:
 Caractere de cultură (exigenţe nutritive,
tipul de respiraţie, etc)
 Caractere biochimice
 Factori de patogenitate
 Rolul în patologia umană
- Infecţii nespecifice
- Infecţii specifice (gonoreea, scarlatina, etc)
 În funcţie de caracterele tinctoriale se
disting:
1. Coci gram pozitivi (Staphylococcaceae,
Streptococcaceae)
2. Coci gram negativi (Neisseriaceae)
 FAMILIA STAPHYLOCOCCACEAE
GENUL STAPHYLOCOCCUS
Include 46 de specii și 25 de subspecii. Se disting 2
grupuri (varietăţi):
1. Stafilococi coagulazo-pozitivi - SCP – foarte
virulenţi (S.aureus, S.intermedius,
S.pseudintermedius, S.hyicus, S.schleiferi,
S.delphini, S.lutrae)
2. Stafilococi coagulazo-negativi – SCN –
(S.epidermidis, S. saprophyticus, S.capitis,
S.haemolyticus, S.hominis, S.lugdunensis, ș.a.)

Habitat: 20-70% din populaţie sunt purtători:

S.aureus - cavitatea nazală, tegument, intestin
S.epidermidis – tegument
S.saprophyticus – mucoasa uro-genitală, perineu
 Caractere morfobiologice
Caractere morfo-tinctoriale: coci gram+, în frotiu
se aranjează în grămezi neregulate (greacă:
staphylos - ciorchine, kokkos – grăunte), în
prelevate clinice pot fi în perechi sau izolat.
Imobili, nesporogeni, formează microcapsule,
glicocalix.
 Caractere de cultură: facultativ anaerobi,
nepretenţioşi la cultivare, cresc pe medii
uzuale, pH-7,0–7,5. Cultura apare peste 18-24h
de incubare la 36 - 37°C (limite de creștere –
18-40 grade C).
 Bulion peptonat – turbiditate uniformă

Medii complexe cu caracter selectiv și

diferenţial-diagnostic:
- Geloza salină (3 % NaCl) cu gălbenuş de ou
(GGO)
- Mediul Chapman (7,5 % NaCl, manitol)

- Geloză-sânge
Colonii S, 2-3 mm, opace, bombate, S.aureus - pigmentate
(galben-auriu), pe geloză-sânge cauzează hemoliză.
 Pe GGO coloniile de S.aureus sunt
înconjurate de un halou opac (acţiunea
lecitinazei).
 Pe mediul Chapman coloniile de
S.aureus sunt inconjurate de un halou
galben (fermentarea manitolului)
 Caractere biochimice: catalazo-pozitivi
(diferențierea de streptococi), S.aureus
fermentează glucoza și manitolul
(S.epidermidis nu fermentează manitolul),
unele specii produc plasmocoagulază.
 Rezistența în mediul extern: stafilococii
rezistă 60 de minute la 60°C,
supraviețuiesc în produse uscate câteva
luni și rezistă la acțiunea alcoolului
etilic 70° aproximativ 10 minute.
 Staphylococcus aureus
 Factorii de patogenitate
I. Factori structurali:
- peptidoglicanul (induce secreţia citokinelor de
către celule, responsabile de starea de şoc)
- acizii lipoteichoici (induc o stare de
hipersensibilitate tardivă)
- proteina A (asigură fixarea Fc al IgG, împiedică
opsonizarea şi fagocitoza)
- microcapsula, rol antifagocitar
- glicocalixul, rol în formarea biofilmului
- adezine, proteine de suprafață care asigură
fixarea S.aureus pe diverse celule și molecule
plasmatice ale gazdei, determinând colonizarea
ţesuturilor:
a) Proteine fixatoare de fibronectină şi laminină.
Fibronectina este prezentă pe suprafeţe epiteliale şi
endoteliale, precum şi în chiaguri sanguine.
b) “Clumping factor”, proteina fixatoare de fibrinogen.
Asigură aderarea la chiaguri şi ţesuturi lezate,
protejează stafilococii de fagocitoză.
c) Proteina fixatoare de colagen. Tulpinile ce posedă
astfel de adezine cauzează osteomielite şi artrite
septice.
d) Proteina A. Se leagă de un peptid prezent la nivelul
endoteliului lezat.
II. Toxine
- Alpha-toxina (alpha-hemolizina). Deteriorează membranele
celulelor gazdei (celule endoteliale, trombocite, monocite,
limfocite, hematii) prin integrare şi formarea porilor. Provoacă
apoptoza celulelor.
- Beta-toxina (sfingomielinaza). Prezentă la tulpinile izolate de
la bovine cu mastită. Cauzează liza hematiilor, fibroblastelor,
leucocitelor, macrofagelor.
- Gamma şi delta-toxine. Efect leuco- şi hemolitic.
Chemoatractant pentru leucocite.
- Leucocidina, formează pori în

membrana leucocitelor şi macrofagelor,

factor important în procese
dermonecrotice, cauza pneumoniei
hemoragice.
-Exfoliatine / epidermolizine A (genă fagică)
şi B (genă plasmidică). Manifestă tropism
cutanat.
Mecanism: exfoliatinele reprezinta niste serin-
proteaze care se leagă specific si cliveaza
desmoglein 1, o proteina de adeziune din
componența desmozomilor din stratum
granulosum. Rezulta desprinderea intra-
epidermică dintre stratum granulosum şi
stratum spinosum, cu formarea leziunilor
buloase (pemphigus neonatorum, dermatită
exfoliantă/sindromul pielii opărite, impetigo
bulos).
- Enterotoxine: SEA – SElZ (25 tipuri)

Termostabile, rezistente la acţiunea enzimelor

proteolitice ale tubului digestiv. Determină intoxicaţii
alimentare, enterita fulminantă.

- Toxina sindromului şocului toxic stafilococic (TSST-1)

Toate toxinele sunt imunogene.

Enterotoxinele, TSST-1 reprezintă superantigene,
activând 20-40% din limfocitele T (afinitate pentru
moleculele CMH II şi catenele beta ale TCR).
Determină expansiune policlonală a limfocitelor T
independent de specificitatea lor antigenică,
hiperproducere de citokine şi declanşarea stării de
şoc.
III. Coagulazele
- Coagulaza liberă - proteină extracelulară care se
leagă de protrombina gazdei cu formarea unui
complex – stafilotrombina, care determină
conversia fibrinogenului în fibrină şi coagularea
plasmei. Reprezintă cauza tromboflebitelor
septice şi protejează cocii de fagocitoză.
- Coagulaza legată (clumping factor) este un
determinant superficial al S.aureus fixator de
fibrinogen. Determină acoperirea celulei cu
fibrină. Antifagocitar. Asigură aderarea la țesuturi
lezate. Provoacă fenomenul de aglutinare a
stafilococilor în prezenţa fibrinogenului.
IV. Stafilokinaza (fibrinolizina) – activator al
plasminogenului (asociat cu bacteriofagi
lizogeni). Complexul stafilokinază-plasminogen
manifestă activitate proteolitică, cauzând
dizolvarea trombilor (determină localizări septice
secundare).
V. Enzime de patogenitate:
- Hialuronidaza, proteaze, lipaze (inclusiv
lecitinaza), ADN-aze, fosfataze, etc.
Rol în diseminarea infecţiei şi producerea
leziunilor.
VI. Pigmentul stafiloxantin – pigment carotinoid,
manifesta efect antioxidant, protejând stafilococii
de oxidarea chimică în neutrofile.
 Se disting multiple serotipuri
de S.aureus, iar receptorii
pentru bacteriofagi permit
clasificarea în lizotipuri (fago-
variante)
Epidemiologia infecţiilor stafilococice
 Sursa de infecţie: omul bolnav sau purtători
sănătoşi de germeni.
Rareori – bovinele bolnave de mastită.
 Mecanismele şi căile de transmitere:

- Contact direct cu puroiul din leziuni sau

diseminare manuportată
- Contact indirect (alimente, praf,
îmbrăcăminte, obiecte, etc)
Factori favorizanţi: diabet, tratament
imunosupresiv, hemodializa, arsuri, plăgi,
catetere, proteze, implanturi, etc
 Formele clinice ale infecţiilor cu S.aureus
 Infecţii supurative
- infecţii cutanate şi subcutanate: foliculite,
furuncule (inf. profunda a foliculului pilos),
carbuncule, abcese, hidrosadenite (infectia
glandei sudoripare), mastită, orjelet, panariţiu,
infecţie de plagă (frecvent asociată actului
medical).
Exfoliatina determină pemphigus neonatorum la
nou-născuţi (boala Ritter), epidermoliza
buloasă (dermatita exfoliativă, sindromul pielii
opărite, sindromul Lyell) la copii şi impetigo
bulos la maturi.
- Infecţii ale mucoaselor: mastoidite, sinusite, otite,
angine...
- Infecţii ale seroaselor: artrite, pleurezie, peritonită,
meningită...
- Infecţii osoase: osteomielită, spondilodiscită, infecţie
de proteză
- Infecţii viscerale: abces pulmonar, cerebral, flegmon
perirenal, pielonefrite, etc
S.aureus poate coloniza corpuri străine (catetere,
proteze, etc). După implantare ele sunt acoperite cu
proteine matriciale ale organismului (fibronectină,
fibrinogen, laminină). Stafilococii prin adezinele sale
se leagă specific de aceste proteine matriciale, se
multiplică şi secretă exopolizaharide, constituind un
biofilm. El protejeaza bacteriile de AB, anticorpi,
celule imunitare şi constituie un focar de diseminare
a infecţiei.
Septicemii şi endocardite. Cauzate şi
întreţinute de un focar infecţios primar
(infecţie cutanată, pneumonie, etc),
complicate de tromboflebită.
 În mediu spitalicesc pot fi asociate actului
medical (catetere intravasculare, proteze
valvulare cardiace, articulare, stimulatoare
cardiace...).
 Risc major de metastaze septice (endocard,
oase, articulaţii...)
 Netratate – 80% letalitate
Sindromul şocului toxic stafilococic:
febră, hipotensiune arterială, erupţie
scarlatiniformă în special pe palme şi
plante, urmată de descuamare, stare de
şoc, leziuni viscerale (cerebrale, renale,
hepatice, musculare). Mortalitate 3-5 %.
Descris în 1978 în SUA la femei care
utilizau tampoane periodice şi sufereau de
vaginită cu S. aureus. Tulpini responsabile
de acest sindrom pot fi izolate din diverse
leziuni stafilococice.
 Manifestări digestive
- Intoxicaţii alimentare (doza toxică - 1µg
la 100 g aliment). Incubaţie scurtă (1-6
ore). Vomă, diaree, deshidratare, dureri
abdominale, absenţa febrei
- Enterita fulminantă – gravitate extremă şi
mortalitate înaltă. Consecinţa unei
antibioterapii, urmare a multiplicării
tulpinii de stafilococ producător de
enterotoxină în intestin
 Infecţii cauzate de stafilococi
coagulazo-negativi (SCN)
 S.epidermidis produce un polizaharid de
adeziune intercelulara (glicocalix), care-i
permite fixarea pe implanturi metalice, din
polimeri sintetici, din ceramică (formarea
unui biofilm).
 S.epidermidis determină infecţii asociate cu
un corp străin (proteze, catetere, sonde de
intubare, stimulatori cardiaci, etc) frecvent
de origine nosocomială: endocardite,
endoftalmii, peritonite la pacienţi cu dializă
peritoneală, bacteriemii, infecţie de plagă.
 S. haemolyticus – responsabil de infecții
supurative, infecții urinare, septicemie
 S.saprophyticus este responsabil de 10-
20% din infecţiile acute ale tractului urinar,
în special cistită la femei tinere. La barbati
rareori – uretrită.
 S.lugdunensis – infecţii de plagă,
endocardite, artrite, osteomielite,
septicemie
 Imunitatea antistafilococică este mixtă:
celulară şi umorală, de scurtă durată.
 Diagnosticul de laborator al infectiilor
stafilococice (NB! Detalii in GHID)
Materiale de examinat – în funcţie de forma clinică
(puroi, urină, sânge, LCR, etc)
1. Diagnostic direct
- Examen microscopic (Gram, RIF)
-Examen bacteriologic. Clasic sau automatizat.
Principalele criterii de identificare și
diferențiere a stafilococilor
Caractere de cultură:
Caractere biochimice
Clumping factor
- La interpretare se ţine cont de datele clinice.
În caz de infecţii nosocomiale sau intoxicatie
alimentară se identifică markerii epidemiologici
(lizotip, serotip, antibiotip).
Determinarea antibiogramei este obligatorie
(tulpini multirezistente).

- Identificarea acizilor nucleici prin tehnici de

biologie moleculară
- În cazuri particulare se caută prezenţa
toxinelor (reacţia de latex-aglutinare, RHAI,
ELISA)
2. Diagnostic indirect (serologic)
Se examinează seruri sanguine
pentru depistarea anticorpilor anti-
stafilolizine-alpha (titru > 2 UI/ml) –
în caz de infecţii profunde sau
cronice, sau anti-acizi teichoici
(titru > 1:16) – în caz de
endocardite sau focare inaccesibile
Tratamentul infecțiilor stafilococice
 Tratamentul specific al infecţiilor
stafilococice: autovaccinuri, vaccinuri
inactivate, seruri imune, gamma-globulină
antistafilococică (în infecţii cronice, eficiență
redusă)
 Antibiotice: conform antibiogramei!!! Peniciline
semi-sintetice rezistente la penicilinaze
(flucloxacilina), augmentină, carbapeneme,
aminoside, macrolide, fluorochinolone,
glicopeptide (vancomicină, teicoplanină),
linezolid, clindamicina, cotrimoxazol, fosfomicină,
rifampicină, acidul fuzidic, etc.
Tulpinile meticilinrezistente (MRSA) sunt
rezistente la toate AB betalactamice.

Mecanismul rezistenţei – achizitia genei

mecA, care induce sinteza unei proteine
fixatoare de penicilină (PBP2a) cu
afinitate scăzută pentru toate
antibioticele betalactamice.

!!! În tratamentul infecțiilor cu MRSA

(bacteriemii, endocardite...) sunt
indicate AB noi – linezolid, daptomicin,
quinupristin-dalfopristin, ceftarolin.
FAMILIA STREPTOCOCCACEAE

 Genul Streptococcus - 79 specii (unele

specii fragile şi exigente la cultivare)
 Genul Lactococcus – 5 specii
 Genul Lactovus ș.a.
 Genul Streptococcus

Reuneşte specii facultativ anaerobe /

anaerobe-aerotolerante caracterizate
prin morfologie tipică (coci gram+ în
lanţuri, imobili, nesporogeni, capsulaţi),
metabolism fermentativ şi lipsa
catalazei.
Clasificarea streptococilor
1. După aspectul hemolizei pe geloză-
sânge
- Streptococi alpha-hemolitici (determină
oxidarea hemoglobinei - hemoliză
incompletă, zonă verzuie în jurul
coloniilor)
- Streptococi beta-hemolitici (hemoliză
completă, zonă clară în jurul coloniilor)
- Streptococi nehemolitici (gamma-
hemoliză)
2. Clasificarea imunologică Lancefield
După antigenul polizaharidic C din peretele celular
se disting 21 grupe serologice (A – H, K – W).
Streptococii care nu posedă acest Ag nu se
încadrează în clasificarea Lancefield (ex.:
S.pneumoniae). Ei se identifică după caractere de
cultură şi biochimice.
3.După habitat şi patogenitate
- Streptococi piogeni, virulenţi, beta-hemolitici
(aparţin grupurilor A, B, C, F, G) – S.pyogenes,
S.agalactiae, S.pneumoniae
- Streptococi orali, comensali, nehemolitici sau alpha-
hemolitici, negrupabili după Lancefield – S.mitis,
S.salivarius, S.mutans...
- Streptococi fecali, specii comensale / condiţionat
patogene ale tractului digestiv uman şi animal –
S.bovis, S.equinus...
- Streptococi lactici, reprezintă flora laptelui şi a
produselor lactate
Streptococcus pyogenes (gr. A)
Bacterie strict umană, posibil portaj oro- şi
nasofaringean (20%).
Caractere morfologice: lanţuri scurte sau perechi
de coci sferici gram+, imobili, capsulaţi,
nesporogeni.
Caractere de cultură: facultativ-anaerob,
cultivă pe medii elective.
Pe geloză-sânge, după 18-24 ore
incubare la 37°C – colonii S mici (0,5 –
1mm), bombate, transparente sau
translucide, cu zonă de β-hemoliză.
În bulion glucozat, bulion-ser formează
depozit la fundul şi pe pereţii tubului.
S.pyogenes este sensibil la bacitracină.
 Structura antigenică a S.pyogenes (clasificarea
Lancefield-Griffith):
1. Polizaharidul C din peretele celular, specific pentru
grupul A (după Lancefield). Poate fi identificat în RP,
latexaglutinare, co-aglutinare.
2. Proteinele de suprafaţă: M şi T (asociate cu pili sau
acizii lipo-teicoici), care permit diferenţierea
S.pyogenes în serotipuri (după Griffith) – peste 220
tipuri M si 20 tipuri T.
Proteina M manifestă reactivitate imunologică încrucişată
cu constituenţi normali ai organismului (miozină,
sarcolemă, sinoviale), determinând procese
imunopatologice (manifestări post-streptococice).
Ag proteice de tip se identifică in RP (Ag M) şi RA (Ag T).
3. În membrana citoplasmatica a S.pyogenes există Ag
comun cu membrana bazală a glomerulilor renali
 Factori de patogenitate
1. Factori de structură
- Capsula din acid hialuronic. Efect antifagocitar
(neimunogenică, impiedică opsonizarea)
- Proteina M, adeziune, antifagocitar (se leagă de
proteina H serică, determinând distrugerea C3-
convertazei și prevenirea formării și fixării C3b)
- Acizii lipoteichoici, adeziune la celule epiteliale
- Proteina F, receptor de fibronectină
2. Toxine
- Streptolizinele O (oxigen-labilă) şi S (oxigen-stabilă).
Sunt toxine citolitice. SLO manifestă efect
cardiotoxic, hemolitic. Inhibă chimiotaxisul PMN şi
reduce activitatea celulelor imunocompetente.
Induce formarea Ac neutralizanţi – antistreptolizine
O (ASLO).
SLS nu este imunogenă. Manifestă activitate
citolitică şi leucotoxică.
- Toxinele eritrogene (pirogene) A, B şi C (A si C
sunt codificate de profagi, B – cromozom).
Responsabile de scarlatină. Au activitate de
superantigen, producând inflamaţie asociată cu
stare de şoc. (Spe A + cistein proteaza –
implicate în fasciite necrozante)
3. Enzime de patogenitate: hialuronidaza,
streptodornaza B (ADNaza), lipoproteaza,
streptokinaza (fibrinolizina). Facilitează
diseminarea rapidă în ţesuturi
 Epidemiologia infecţiilor provocate
de S.pyogenes
 Sursa de infecţie: bolnavii şi purtătorii
sănătoşi (faringe şi amigdale, mai rar –
intestin, tegument, vagin).
 Mecanismele şi căile de transmitere:
- Aerogen (picături Pflugge)
- Contact direct cu leziunile cutanate
 Patogeneza şi formele clinice ale infecţiilor
provocate de S.pyogenes
 Infecţii ale mucoaselor
- Sfera ORL: rinite, faringite, angine
eritematoase (risc de reumatism articular
acut), abcese periamigdaliene, adenite
cervicale, sinusite, otite, mastoidite...
 Infecţii cutanate şi subcutanate: erizipel
(leziune cutanată eritematoasă, edem, febră),
impetigo (leziuni cutanate superficiale:
papulă-pustulă-crustă), celulită, fasciită
necrozantă (leziuni necrotice subcutanate,
durere, eritem, gangrenă, febră, şoc,
mortalitate 30% - 48 h), mionecroză
(sindromul Meleney), eritemul nodos, infecţii
ale plăgilor şi arsurilor...
 Scarlatina (angină streptococică însoţită de
erupţie cutanată şi descuamare în
convalescenţă, enantem, febră, adenopatie).
 Sindromul şocului toxic streptococic,
determinat de tulpini producătoare de toxină
eritrogenă (febră, hipotensiune, erupţie
generalizată, descuamare în convalescenţă,
afectarea organelor). Letalitate 30%.
 Septicemie
 Alte infecţii: endometrită, pneumonie
 Infecţii post-streptococice
- RAA (reumatismul articular acut), mai frecvent
la copii de vârstă şcolară. Apare după infecţii
faringiene repetate şi este determinată de
acţiunea directă a streptolizinei, depozite de
complexe imune (RHS III), precum şi prin
interacţiunea autoAc şi Ac anti-streptococici cu
autoantigene din miofibrile, valve cardice şi
sinoviale (RHS II).
- Glomerulonefrita acută (GNA)
Maladie a copilului de vârstă preşcolară. Survine
după 10-20 zile de la o infecţie cutanată, mai rar
faringeană. Se caracterizează prin perturbarea
funcţiei renale, edem şi hipertensiune arterială.
Patogeneză: efect toxic direct, reacţii autoimune,
bazate pe asemănarea unor Ag streptococice din
MCP şi membrana bazală glomerulară (RHS II şi
III), persistenţa formelor L.
- Coreea (infecţie a SNC prin RHS II)

Imunitatea antistreptococică este specifică de tip,

asigurată de Ac anti-proteina M. Ac anti-
eritrotoxină protejează de eritemul scarlatinos.
 Streptococcus agalactiae (gr. B) - β-
hemolitic.
Streptococ piogen animal (bovidee), ocazional
găzduit de om în rinofaringe, vagin şi intestin.
Rol în patologie:
- La gravide: infecţie urogenitală, infecţie de
plagă, amniotită, endometrită, avort sau
naştere prematură
- La nou-născut: infecţie precoce (septicemie,
pneumopatie în primele 10 zile de viaţă) sau
tardivă (meningită)
- La adult: infecţie de plagă, osteo-artrită,
infecţii urogenitale, septicemie, endocardită,
meningită.
 Streptococi din grupul C
(S.equisimilis, S.equi) şi din grupul G
 Beta-hemolitici cu rezervor animal şi
uman (tegument, mucoase).
Responsabili de infecţii cutanate,
faringită, septicemie post-partum,
infecţii osteo-articulare, meningită,
pneumopatii, endocardită. Rareori
urmate de GNA. Excepţional pot
cauza scarlatină.
Streptococii din grupul D
(S.bovis, S.equinus)
Fac parte din flora comensală a
tubului digestiv al omului şi
animalelor.
Rol în patologia umană: endocardite,
septicemii neonatale, cholecistite,
peritonite, infecţii urinare,
meningite, osteomielite vertebrale,
artrite, abces cerebral.
 Streptococii negrupabili (lipsiţi de
antigene polizaharidice de perete)

- S.mitis, S.mutans, S.oralis, S.sanguinis

(viridans) – alpha-hemolitici
Prezenţi în cavitatea bucală, joacă rol în
geneza cariei dentare, în infecţii
materno-fetale, bacteriemii şi
endocardite
- Streptococcus pneumoniae
 Streptococcus pneumoniae
Habitat natural –mucoasa tractului respirator
superior (5-10% adulţi şi 20-40% copii -
purtători sănătoşi de germeni)
- Caractere morfo-tinctoriale: diplococi ovoizi
sau lanceolaţi, gram+, imobili,
nesporogeni, capsulaţi.
- Caractere de cultură: cultivă pe medii
elective (geloză-sânge, geloză-ser,
bulion-ser), pH optimal 7,8.

- Pe geloză-sânge, peste 18-24 ore de

incubare la 35-37° C în atmosferă cu 5-
10% CO2, formează colonii S mici (0,5-
1,5 mm), opace, bombate, cu o zonă de
hemoliză α (verzuie).
Din cauza autolizei pneumococilor
centrul coloniilor se deprimă.
Tulpinile necapsulate formează colonii R.
 Structura antigenică

1. Antigene capsulare, de origine

polizaharidică. Permit clasificarea
pneumococilor în 90 serotipuri.
2. Antigenul proteic R, mascat de Ag
capsulare
3. Antigenul proteic M
- Factorii de patogenitate:
1. Capsula (rol antifagocitar)
2. Adezinele (Colin binding protein (CbpA/ PsaA) –
adeziunera de celulele epiteliale pulmonare)
3. sIgA - proteaza
4. Fragmente de PG+acidul lipoteichoic (implicare în
reacţii inflamatoare cu semne generale şi leziuni
tisulare, posibil şoc)
5. Autolizinele (LytA, LytB, LytC)
6. Pneumolizina (hemolizina). Efect citolitic şi citotoxic
asupra celulelor epiteliale şi endoteliale. Reduce
activitatea bactericidă a PMN.
7. Hialuronidaza
8. Neuraminidaza
 S.pneumoniae se diferenţiază de alţi
streptococi prin:
- Sensibilitatea la optochină
- Liza culturii de pneumococi în prezenţa
sărurilor biliare (activarea autolizinelor) –
testul de solubilitate în bilă
- Patogenitatea pneumococilor pentru
şoarece
- Prezenţa capsulei
- Hidroliza inulinei
Epidemiologia infecţiilor cu pneumococi
 Sursa de infecţie – purtătorii sănătoşi (naso-
faringe) sau bolnavii
 Calea de transmitere – aerogenă
Infecţiile cauzate de S.pneumoniae
1. Infecţii respiratorii: pneumonia francă lobară
acută, bronho-pneumonie, bronşită, otite,
sinusite, mastoidite.
2. Meningită (în special la copii)
3. Bacteriemie cu artrite, peritonită, pericardită,
endocardită.
Imunitatea antipneumococică este specifică de tip,
prin Ac anti-capsulari.
Diagnosticul de laborator al infecţiilor streptococice

 Prelevate – în funcţie de forma clinică (tampon faringean

sau cutanat, puncţie a ţesutului sub-cutanat, LCR, puroi,
sânge, etc)
 Metodele de diagnostic
1. Diagnosticul direct
- Examenul microscopic (frotiu Gram – orientativ, RIF)
- Examenul bacteriologic (de bază)
Identificarea și diferenţierea streptococilor se
efectuează serologic, de asemenea în baza
criteriilor Sherman:

1. Creşterea în BP la 10 şi 45° C
2. Creşterea în bulion cu 6,5% NaCl
3. Creşterea în mediu cu pH 9,6
4. Hidroliza esculinei în mediu cu 40% bilă
5. Liza culturii în bulion biliat
6. Sensibilitatea la bacitracină şi optochină
7. Hidroliza hipuratului de sodiu
- Detectarea serologică a Ag
specifice în prelevate (Ag
capsulare pot fi identificate în
reacţii de latexaglutinare, “reactia
de umflare a capsulei” cu Ac
specifici).
Kit pentru identificarea grupurilor de streptococi prin
latexaglutinare
- Identificarea ADN prin tehnici de
biologie moleculară

2. Diagnosticul indirect (util în infecţii post-

streptococice)
- Evidenţierea Ac ASLO în cazul RAA (titru
diagnostic > 200 UA/ml)
- Ac antistreptodornază B (titru diagnostic >
240 UA/ml) + ASLO în cazul GNA
- Dozarea Ac anti-hialuronidază (titru
diagnostic > 350 UA/ml) şi anti-
streptokinază (titru diagnostic > 160 UA/ml)
 Diagnosticul scarlatinei
- Pentru identificarea eritemului scarlatinos se
utilizează reacţia Schultz-Charlton (anti-
eritrotoxina inoculată în erupţie determină
dispariţia exantemului)
- Reacţia Dick pentru depistarea Ac anti-
eritrotoxină. I/dermic se inoculează 0,1 ml
eritrotoxină.
Rezultat pozitiv: peste 24 ore eritem local peste 10
mm (lipsa anti-eritrotoxinei, receptivitate)
Rezultat negativ: absenţa eritemului (anticorpi
prezenţi, persoană imună la scarlatină)
 Profilaxia specifică a infecţiilor
streptococice
Vaccin contra S.pyogenes nu există
(variabilitatea proteinei M, Ag comune cu
ţesuturile umane).
Femeile purtătoare de S.agalactiae sunt
imunizate cu vaccin din polizaharide
capsulare.
Există un vaccin anti-pneumococic, constituit
din antigene capsulare mai frecvent întâlnite
în regiune.
Tratamentul infecţiilor streptococice
S.pyogenes este sensibil la penicilina G
şi macrolide. Tratamentul anginelor
previne complicaţiile post-
streptococice.
S.pneumoniae este sensibil la peniciline
şi cefalosporine. Există tulpini
rezistente la tetraciclină, eritromicină,
macrolide.
 Familia Enterococcaceae
Genul Enterococcus
 Specii: E.faecalis, E.faecium, E.durans, etc
 Caractere morfo-biologice: coci ovoizi,
gram+, dispuşi în perechi sau lanţuri scurte.
Anaerobi facultativi.
 Diferenţierea de genul Streptococcus: cresc
la 10 şi 45 grade C, se multiplică în prezenţa a
6,5% NaCl, hidrolizează esculina în mediu cu
40% bilă şi produc piridonil arilamidază.
 Habitat: comensali ai intestinului omului şi
animalelor, uneori se întâlnesc pe mucoasa
genitală, în orofaringe şi pe tegument.
Reprezintă markeri microbiologici de poluare
fecală a mediului. Rezistenţi în mediul extern
şi la antibiotice.
 Rolul în patologia umană: bacteriemie,
endocardită, infecţii urinare, infecţii intra-
abdominale, meningită, infecţii neonatale,
endoftalmie. Frecvent infecţii asociate actului
medical (ex.: infecţie de plagă).
 Referințe bibliografice
 1. Lia Monica Junie. “Microbiologie clinică.
Bacteriologie și virusologie medicală”. UMF “Iuliu
Hatieganu”, Cluj
 2. Olivia Dorneanu. “Bacteriologie medicale. Notes
de cours”. UMF Iasi
 3. Jawetz, Melnick, Adelberg’s, “Medical
Microbiology”, Twenty-Sixth Edition
 4. Sherris.”Medical Microbiology”. Editors: Kenneth
J.Ryan, C. George Ray. Murray, Rosenthal, Pfaller.
“Medical Microbiology” Seventh edition
Planul prelegerii/seminarului la
Microbiologia speciala
 Clasificare
 Caractere morfobiologice (morfologia, structura,
caractere tinctoriale, de cultura, biochimice, antigenice)
 Factori de patogenitate
 Epidemiologia infectiei (sursa de infectie, mecanisme si
cai de transmitere, …)
 Patogeneza
 Manifestarile (formele) clinice
 Diagnosticul de laborator
 Tratamentul specific si profilaxia specifica
 INFECŢIILE
ZOOANTROPONOZE
MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE
LABORATOR AL ANTRAXULUI,
TULAREMIEI, BRUCELOZEI ŞI PESTEI
 Zooantroponozele reprezintă maladii ale
animalelor care pot fi transmise oamenilor în
rezultatul unui contact direct sau indirect cu
populaţii animale infectate.
 Unele dintre aceste infecţii - antraxul,
tularemia, pesta, bruceloza – fac parte din
categoria infecţiilor extrem de periculoase.
1. Sunt foarte contagioase (transmitere
aerogenă, alimentară, prin contact direct,
receptivitate generală)
2. Se manifestă nu doar ca epidemii, ci şi ca
pandemii
3. Reprezintă infecţii cu evoluţie foarte gravă
4. Agenţii cauzali sunt rezistenţi în mediul
extern
 Microbiologia şi diagnosticul de
laborator al antraxului
 Clasificarea:
Familia Bacillaceae
Genul: Bacillus
Specii: Bacillus anthracis (patogen, agentul antraxului)
Bacillus cereus (intoxicaţii alimentare),
Bacillus polymyxa (genul Paenibacillus), Bacillus
brevis (genul Brevibacillus), Bacillus subtilis – bacili
antracoizi, producenţi de antibiotice
Bacillus anthracis a fost prima bacterie la care a fost
demonstrat rolul în patogenia unei infecţii.

În 1877 Robert Koch a izolat microorganismul în cultură

pură, demonstrând capacitatea lui de a forma
endospori şi a produs antraxul experimental
inoculându-l la animale.
 Caracterele morfobiologice ale B.anthracis
Bacil mare (5-6 µm x 1 µm), cu extremităţile
drepte (tăiate), gram-pozitiv, imobil
(antracoizii sunt mobili), în produse
patologice se prezintă sub formă de lanţuri
scurte, iar în cultură – lanţuri lungi (“tulpină
de bambus”).
Tulpinile virulente formează capsulă
polipeptidică (acidul D-glutamic).

Sporul este ovoid, în poziţie centrală, nu

deformează celula. Sporogeneza are loc în
cultură, în sol şi în ţesuturi şi exsudate din
animale moarte (în prezenţa oxigenului),
dar nu în sânge sau ţesuturi de animale vii.
 Caractere de cultură

B.anthracis nu este exigent nutritiv, cultivă pe medii

uzuale. Facultativ-anaerob, t optimă – 35-37 grade, pH
7-7,4.
Peste 24 ore de incubare formează colonii R, mari, cu
contur neregulat, opace, plate, uscate, rugoase
(“coamă de leu”, “cap de meduză”). Nehemolitice pe
geloză-sânge (antracoizii sunt hemolitici).
Pe geloză-ser, în exces de CO2, formează colonii S
(producerea capsulei). Pe mediu cu 0,5-1 UI de
penicilină B.anthracis formează lanţuri din forme
globulare - “colier de perle” (proprietate absentă la
antracoizi).

În bulion peptonat formează flocoane la fundul

eprubetei, cu supernatantul clar.
B.anthracis este sensibil la fagul gamma.
The following figures (5, 6, and 7) from the CDC are reliable images of Bacillus anthracis grown as described in the figure legends.
 Caractere biochimice

Activitate proteolitică – lichefiază gelatina în

formă de “brad inversat”, peptonizează
laptele, digeră serul coagulat, nu produce
H2S.
Activitate zaharolitică – fermentează unele
glucide: glucoza, maltoza, zaharoza,
tregaloza, etc. Nu fermentează lactoza şi
arabinoza.

Rezistenţa în mediul extern: formele

vegetative sunt slab rezistente, sporii
rămân viabili în sol decenii, se distrug la
 Factori de patogenitate
1. Capsula din acidul poli-D-glutamic,
codificătă de plasmida pX02. Inhibă
fagocitoza şi puterea bactericidă a sângelui.
Capsula joacă un rol important în etapele
iniţiale ale infecţiei. Formarea capsulei are
loc in vivo şi in vitro, pe medii cu ser şi în
atmosferă cu 5 % CO2.
2. Exotoxina antraxului, codificată plasmidic
(pX01)
Este constituită din 3 componente:
 Factorul I, edematogen (EF), care este o
adenilat-ciclază. Acumularea de cAMP duce la
modificarea permeabilităţii membranare cu
producerea edemului. Ținta – celulele
endoteliale (efect - șoc hipovolemic, șoc septic)
 Factorul III, letal (LF), responsabil de efectele
letale ale toxinei anthrax. Este o protează Zn++
dependentă care induce producerea citokinelor
TNF-alfa și IL1ß de către macrofage şi limfocite
(efect – reacție inflamatoare, necroză, șoc
septic)
 Factorul II, antigen protector (PA), este
responsabil de fixarea toxinei pe receptorii
celulelor sensibile și pătrunderea ei în celulă. PA
induce sinteza Ac antitoxici protectori.
 Aparte, aceşti factori exercită activitate
biologică nesemnificativă la animal. Din
contra, combinaţii din doi sau trei factori
toxici determină următoarele consecinţe la
animale experimentale:
PA+LF = activitate letală
PA+EF = produce edem
PA+LF+EF = edem şi necroză cu efect letal
EF+LF = inactiv
Acest experiment sugerează că toxina
antraxului are structură clasică de citotoxină
bacteriană de tip A-B cu PA în calitate de B-
fragment (de fixare pe receptori celulari) şi
cu factorii EF şi LF cu funcţie de fragment A
(activ), care acţionează în interiorul celulei.
 Structura antigenică a B.anthracis
1. Ag capsular (induce Ac
neprotectori)
2. Ag polizaharidice somatice
termostabile (depistate în reacţia de
precipitare Ascoli)
3. Toxina (componentul PA), induce
formarea Ac protectori,
neutralizanţi
 Epidemiologia şi patogeneza antraxului

Sursa de infecţie – animalele erbivore bolnave de antrax

(ovine, caprine, bovine, suine). Solul contaminat cu
spori este un rezervor de germeni important şi
permanent (decenii).
Transmiterea:
- prin contact direct cu animalele bolnave sau produse
contaminate (carne, piei, lână, blană, etc), păşuni şi
nutreţuri contaminate, cu pătrunderea agentului prin
tegumentul lezat
- aerogen, prin inhalarea sporilor de B.anthracis
- pe cale alimentară (consum de carne de la animale
bolnave de antrax insuficient prelucrate termic)
- prin injectarea drogurilor intravenos
În majoritatea cazurilor antraxul se manifestă ca boală
profesională a îngrijitorilor de animale, personalului de
la abatoare, întreprinderi de prelucrare a produselor
animaliere, veterinarilor, zootehnicienilor, măcelarilor,
tăbăcarilor, etc.
 Formele clinice de antrax
I. Antraxul cutanat , “pustula malignă”
(forma cea mai frecventă). Sporii intră printr-
o leziune a tegumentului, germinează şi
proliferează la poarta de intrare, cu
dezvoltarea unui edem gelatinos local
caracteristic.
La poarta de intrare, peste 12-36 ore de
la penetrare, apare o papulă, care
evoluează rapid într-o veziculă, apoi în
pustulă cu conţinut sanguinolent. La
spargerea pustulei se formează o
leziune necrotică, prezentând în centru
o escară neagră înconjurată de
vezicule satelite. Leziunea se
localizează mai frecvent pe mâini, faţă,
ceafă, etc.
Pătrunderea în sânge determină
diseminarea sistemică a bacteriei.
II. Antraxul pulmonar apare la inhalarea
sporilor de B. anthracis , care sunt
înglobaţi de macrofagele alveolare
unde ei germinează şi se multiplică,
determinând o pneumonie foarte
gravă cu edem.
Urmează infectarea ganglionilor limfatici
mediastinali cu dezvoltarea unei necroze
hemoragice. Pacientul manifestă febră,
stare de rău, mialgie, tuse ne-productivă.
Din ganglionii limfatici infecţia poate trece
în sânge.
Decesul poate
surveni în 24 h.
III. Anthraxul digestiv apare în urma
consumului de carne infectată. În mucoasa
intestinală se dezvoltă procese identice cu
cele din antraxul cutanat (enterocolită
ulceroasă). Clinic: vomă şi diaree, cu sânge
în masele fecale.
Poate urma invazia ganglionilor limfatici
mezenterici şi a sângelui, asociată cu
prostraţie profundă, şoc şi moarte.
Meningita poate apare (foarte rar) ca urmare
a oricărei
forme de antrax
 Diagnosticul de laborator al antraxului
Se efectuează numai în laboratoare
specializate cu respectarea unor reguli
stricte de securitate.
Prelevate (în funcţie de forma clinică):
exsudat /cruste din leziunea cutanată,
spută, sânge, LCR, materii fecale,
bioptate din ganglioni limfatici, probe
necroptice, probe de la animalul
suspect şi elemente din mediul extern
 Examenul microscopic direct
1. În frotiuri pregătite din prelevate şi colorate
Gram sau cu albastru de metilen se
observă bacili mari cu morfologia
caracteristică, izolaţi sau în lanţuri scurte.
Sporii sunt rareori prezenţi.
2. RIF
 Examenul bacteriologic
I. Prelevatele monomicrobiene se
însămânţează pe geloză şi geloză-sânge,
iar cele polimicrobiene se încălzesc în
prealabil 10 min la 75 grade C. Incubarea
la 37 C timp de 24 ore. Sângele – în
bulion glucozat, repicări zilnice timp de 7
zile pe geloză-sânge.
II. Examinarea coloniilor crescute, selecţia
celor suspecte şi acumularea lor
III. Identificarea culturii pure acumulate şi
diferenţierea de antracoizi.
Characteristic B. anthracis B. cereus

growth requirement for thiamin + -

Table 1. Differential Characteristics of B. anthracis B. cereus and B. thuringiensis

hemolysis on sheep blood agar - +

glutamyl-polypeptide capsule + -

lysis by gamma phage + -

motility - +

growth on chloralhydrate agar - +

string-of-pearls test + -
 Examenul biologic
Se inoculează prelevatele la cobai sau
şoareci, care sunt foarte sensibili la infecţie.
După moartea lor (36-48h) bacilii sunt
depistaţi în frotiuri din sânge şi organe.
 Depistarea Ag polizaharidice termostabile
în prelevate (reacţia de precipitare inelară
Ascoli)
 PCR
 Diagnosticul serologic. Ac anti-antrax pot fi
depistaţi la convalescenţi în RP sau ELISA
 Diagnosticul imunologic (proba cutanată
alergică). Se pune în evidenţă starea de
hipersensibilizare prin inocularea
intradermică a 0,1 ml de antraxină (extract
din tulpina vaccinantă de B.anthracis).
Reacţie pozitivă – edem şi hiperemie cu
diametrul de peste 8 mm.
Tratamentul antraxului
- Antibiotice (peniciline, cefalosporine,
fluorochinolone)
- Imunoglobulina antiantrax
- Anticorpi monoclonali
Profilaxia specifică a antraxului
- Depistarea şi izolarea animalelor bolnave,
incinerarea animalelor moarte sau îngroparea
adâncă a cadavrelor şi acoperirea cu var
nestins
- Vaccinarea animalelor
- Imunizarea personalului expus cu vaccin viu
atenuat, vaccin inactivat, vaccin acelular
(elaborat din tulpini acapsulate avirulente,
conținând proteina PA). În curs de elaborare –
vaccin cu PA și antigen capsular.
 Microbiologia şi diagnosticul de
laborator al tularemiei
Clasificarea
 Familia Francisellaceae

 Genul Francisella

 Specii: F.tularensis (agentul cauzal al

tularemiei)
F.philomiragia (infectii
sistemice)
Se cunosc 4 biovaruri (subspecii) de
F.tularensis, care diferă dupa activitatea
biochimică, virulenţă şi răspândire
geografică:

 F.tularensis tularensis (nearctica) (tip A;

foarte virulentă, raspândită în America de
Nord)
 F. tularensis holarctica (palearctica) (tip B;
mai puţin virulentă, cu raspândire în
Europa)
 F. tularensis mediasiatica: virulenţă
similară cu F. tularensis holarctica
 F. tularensis novicida: virulenţă redusă,
cauzeaza infecţie numai la gazde
imunocompromise. Izolată în SUA.
 Prima descriere a tularemiei a fost realizată în
Japonia în 1837. Denumirea agentului provine
de la regiunea Tulare, California, unde, în
1911, în timpul unei epizootii printre veveriţele
de pământ, a fost izolată tulpina bacteriană.
 Dr Edward Francis, în 1928, studiază şi
descrie agentul cauzal şi patogeneza maladiei
prin experienţă personală în peste 800 cazuri.
 F. tularensis are răspâdire ubicvitară,
parazitând peste 100 de specii de animale
sălbatice (în special rozătoare), păsări şi
insecte şi persistă în apa din zonele unde se
întâlnesc aceste animale.
Toate mamiferele fac o septicemie cu prezenţa
bacteriilor în toate tesuturile.
  Caracterele morfobiologice ale
F.tularensis

Morfologia: F.tularensis reprezintă o

cocobacterie foarte mică (0.2-0.5 µm
x 0.7-1.0 µm), gram-negativă, uneori
se colorează mai intens la poli,
pleomorfă, imobilă, asporogenă,
tulpinile virulente posedă capsulă.
Caractere de cultură: bacteria nu poate
fi cultivată pe medii uzuale. Pentru
izolare se utilizează medii îmbogăţite:
- mediul Francis (geloză + sânge de
iepure + cisteină + glucoză)
- Mediul McCoy (cu gălbenuş de ou)
- Geloză-ciocolată

Cultivă la 35 - 37 grade, în aerobioză.

Peste 2-4 zile apar colonii S, mici (1 - 2
mm în diametru), albe-cenuşii,
mucoide, cu marginile regulate şi
suprafaţa lucioasă.
Caractere biochimice:
F.tularensis este catalazo+ şi oxidazo-, nu
descompune ureea, produce H2S, unele
biovaruri fermentează glicerolul.
Rezistenţa în mediul extern
Mi/organismele pot supravieţui perioade
îndelungate de timp în apă, nămol,
cadavre de animale (mediu umed).
F.tularensis este distrusă la 56 grade în 10
minute, dar congelarea permite
conservarea bacteriei.
 Factorii de patogenitate :

1. Capacitatea de a penetra în
macrofage, supravieţuind şi
multiplicându-se în interiorul
celulelor până la moartea lor
(parazitism facultativ intracelular)
2. Pili tipul IV
3. Sistem de secreție tipul VI
4. Capsula (rol protector)
5. Endotoxina (LPZ)
 Epidemiologia şi patogeneza
tularemiei
Sursa de infecţie – animale bolnave sau
cadavre de animale, transmiterea de la om la
om nu are loc.
Rezervorul principal – mamifere mici şi medii
(iepuri, veveriţe, şobolani, şoareci, rozătoare
acvatice, lemingi). Omul, pisicile, câinii,
anumite specii de păsări, peşti şi amfibii pot fi
gazde accidentale
Vectori – insecte (tăuni, ţânţari, căpuşe )
Porţi de intrare – tegumentul (chiar intact),
mucoasele, conjunctiva
Deer ticks
Transmiterea:
- Contact cu animale infectate, cadavre sau
cu apa contaminată (lacuri, bazine, etc)
- Aerogen prin inhalare (vânători...)

- Alimentar, prin consum de apă sau alimente

infectate
- Înţepătura artropodelor hematofage

Francisella tularensis este una dintre cele

mai virulente bacterii. Câteva zeci de mi/o
(10-50) pot provoca suferinţe grave.
 Patogeneza şi
formele clinice de tularemie
Francisella tularensis este o bacterie
facultativ intracelulară. Iniţial infectează
macrofagele, cu diseminarea mi/o şi
afectarea diferitor organe, inclusiv
plămânii, ficatul, splina, ganglionii
limfatici. Un rol important în patogeneza
leziunilor îl joacă hipersensibilitatea
tardivă.
 Formele clinice de tularemie sunt în relaţie cu
calea de pătrundere:
- Forma ulceroganglionară (70-85% de cazuri),
penetrarea agentului patogen prin tegument
sau mucoase. Mi/o se multiplică local şi
determină apariţia, peste 3-5 zile de la
expoziţie, a unei papule la locul de inoculare.
Peste cîteva zile se transformă în pustulă,
care se ulcerează rapid. Ulcerul are 2 - 4 cm
în diametru şi marginile neregulate. Uneori
ulcerul poate fi acoperit cu o crustă neagră
(asemănătoare cu escara în antrax).
Bacteriile se răspândesc spre ganglionii
limfatici regionali, unde cauzează limfadenite
necrotice, înconjurate de infiltrate
granulomatoase (bubonul tularemic).
Ganglionii limfatici afectaţi devin fluctuanţi,
uneori creând canale de drenare în
tegument. Mi/o pot disemina hematogen
infectând multiple organe, cu dezvoltarea
septicemiei.
- Forma ganglionară se manifestă prin
afectarea ganglionilor limfatici regionali,
leziunea de la poarta de intrare lipseşte.
- Forma oculoganglionară apare la
pătrunderea agentului cauzal prin
conjunctivă. Se dezvoltă necroza şi
ulceraţia conjunctivei, cu infiltraţie
limfocitară. Din conjunctivă bacteriile
trec în ganglionii limfatici
preauriculari, submandibulari sau
cervicali, provocând leziuni similare
cu cele din tularemia
ulceroganglionară.
- Forma orofaringeană (angino-ganglionară)
Mi/o intră prin mucoasa orofaringelui în urma
ingestiei sau inhalării lor.
Uzual se dezvoltă faringite sau tonzilite
exsudative, cu ulceraţie ulterioară.
Pătrunderea în ganglionii limfatici cervicali
determină necroză şi supuraţie.
- Forma tifoidică (abdominală), cu afecţiuni
generalizate. Mi/o pătrund în sânge prin
tegument sau mucoase şi afectează
plămânii şi organele reticulo-endoteliale.
Determină frecvent septicemie şi şoc
- Forma pneumonică, foarte gravă. Mi/o
pătrund în plămâni aerogen sau
hematogen.
 Diagnosticul de laborator al tularemiei
Se realizează doar în laboratoare specializate
Prelevate: în funcţie de forma clinică:
serozitate din leziunea cutanată sau
conjunctivă, exsudat faringean, punctat din
ganglionul limfatic afectat, spută, sânge.
Metode directe de diagnostic
1. Examenul microscopic direct este foarte
dificil, aproape imposibil. RIF are o
sensibilitate mai mare
2. Examenul bacteriologic.
Izolarea F.tularensis direct din prelevate este
practic imposibilă. Uzual se utilizează
inocularea prelevatelor la animale
experimentale sensibile (şoareci, cobai).
La necropsii se studiază frotiuri-amprente
din organele afectate (Giemsa, RIF), se fac
însămânţări pe medii speciale (Francis, Mc
Coy). Tulpinile izolate sunt identificate
morfologic, cultural, biochimic, antigenic
(RA cu seruri anti-F.tularensis).
Diagnosticul indirect
1. Serodiagnosticul. Detectarea Ac este un
element esenţial în diagnosticul
tularemiei. Ac apar după ziua a 7 de boală,
ating titrul maxim peste 1-2 luni (1:1000
sau mai mult) şi persistă mai mulţi ani. RA
cu suspensie de bacterii omorâte este cea
mai utilizată. Titrul diagnostic – 1:80, cu
creşterea lui în dinamică de cel puţin 4 ori.
ELISA este posibilă.
2. Intradermoreacţia cu tularină
Hipersensibilitatea poate fi testată peste 5
zile de la debutul bolii.
Tratamentul tularemiei
Antibiotice: aminozide (streptomicină,
gentamicină), tetracicline, cloramfenicol,
fluorochinolone, eritromicină (există şi
tulpini rezistente)
Profilaxia tularemiei
- Informarea persoanelor expuse
contaminării
- Supraveghere sanitară

- Vaccinarea contingentelor de risc cu

vaccin viu atenuat asigură imunitatea pe o
durată de 5-7 ani
 Microbiologia şi diagnosticul de
laborator al pestei

 Pesta (din latină pestis, maladie

contagioasă) este o maladie cu
multiple fațete mortală pentru om. Ea
este cauzată de Yersinia pestis,
descoperită de Alexandre Yersin de la
Institutul Pasteur în 1894.
 Familia Enterobacteriaceae
 Genul Yersinia
 Specia Yersinia pestis

Se disting 3 varietăți de tulpini -

orientală, medievală și antică.
Caractere morfotinctoriale – yersiniile
reprezintă bastonașe drepte, uneori
coco-bacterii Gram negative, uneori
colorate bipolar, acapsulate,
asporulate, imobile la 37C.
Caractere de cultură – yersiniile sunt mi/o
anaerobe facultative, cultivă pe medii uzuale
la 25-28 C.
În BP cultura se manifestă printr-un voal la
suprafață și un aspect floconos în interior.
Pe geloză peste 48h apar colonii R mari, cu
margini neregulate
 Activitate biochimică – catalaza+, oxidaza-,
fermentează glucoza, reduce nitrații în nitriți.
 Yersiniile sunt rezistente în mediul extern şi în
cadavre de animale.
 Factori de patogenitate
1. Proteina lcr (low calcium response) – permite
multiplicarea intracelulara a bacteriei)
2. Proteinele V si W – determina proliferare rapida
si septicemie
3. Proteinele Yops, 11 proteine responsabile de
citotoxicitate, inhibarea migrarii fagocitelor si a
inglobarii, agregarea trombocitelor
4. Antigenul F-1 – complex proteic-polizaharidic,
antifagocitar, se formeaza doar in organismul
mamiferelor
5. Coagulaza si activatorul de plasminogen,
determina formarea microtrombilor,
promoveaza diseminarea bacteriilor, distruge
C3b de pe suprafata bacteriilor
 Aspecte epidemiologice
Sursa de infecție şi transmiterea
 Rozătoarele sălbatice constituie rezervorul
natural al maladiei. Yersinia este în principal
vehiculată de un șobolan, Rattus rattus, care o
transmite la om prin intermediul puricilor
infectați (Xenopsylla cheopsis, Nosopsyllus
fasciatus). Foarte rar omul se infectează prin
muşcătura şobolanului infectat sau consumându-l.
 Iepurii și carnivorele pot infecta omul prin
contact direct sau mușcătura animalului infectat.
 În epidemii transmiterea se poate efectua
interuman pe cale aerogenă.
 După înţepătura unui purice infectat, germenul se
multiplică la locul de inoculare cu formarea unei
vezicule-pustule apoi pătrund în sistemul limfatic și
colonizează ganglionii regionali în care se multiplică.
Peste 2-5 zile apar semne de limfadenită hemoragică
(bubonul pestos). Pesta bubonică – 90% din cazurile
de pestă.
 Diseminarea hematogenă permite bacteriilor să
atingă ansamblul organelor cu apariția semnelor
clinice de septicemie. Aflat in sange bacteriile
determina coagulare intravasculara diseminata si
leziuni purpurice (hemoragii). Afectarea plămânilor
duce la pesta pulmonară secundară, cu expectorații
sanguinolente bogate în germeni, foarte contagioase.
Contactul cu acești pacienți duce, prin contact direct,
la apariția pestei pulmonare primare care prezintă o
mortalitate de 90-100% în lipsă de tratament.
 Diagnosticul de laborator al pestei
Se realizează în laboratoare specializate cu regim
special strict.
Prelevate: punctat din bubon, spută, sânge. Toate
prelevatele de la o persoană infectată sunt
foarte contagioase și manipularea lor cere
măsuri speciale de precauție.
 Examenul direct

1. Examenul microscopic al punctatului din bubon

colorat Gram sau Giemsa poate fi evocator
(bacterii Gram-, ovoide, cu colorație bipolară).
RIF nu este destul de semnificativ, deoarece
există recții încrucișate cu alte yesinii.
2. Examenul bacteriologic (izolarea culturii
pure cu identificarea ei ulterioară) este o
investigație de bază.
În pesta pulmonară, diagnosticul este
confirmat prin izolarea culturii din spută sau
din aspirat bronșic.
Hemocultura (izolarea culturii din sânge)
reprezintă examenul-cheie în forma
septicemică.
Pot fi examinate și probe necroptice, deoarece
germenul este foarte rezistent în cadavre în
curs de putrefacție
3. Depistarea rapidă a antigenelor F1.
Tratamentul pestei
Antibiotice (streptomicină,
gentamicină, doxiciclină,
cloramfenicol)

 Profilaxia pestei
- Izolarea bolnavilor
- Persoanele de contact – carantină 6
zile
 MICROBIOLOGIA SI
DIAGNOSTICUL DE
LABORATOR AL
INFECTIILOR MENINGO-
SI GONOCOCICE
 Clasificarea (Bergey's 2001) :
Familia – Neisseriaceae
Genurile - Neisseria, Kingella, Eikenella,
Chromobacterium, Aquaspirillum , etc.
Genul Neisseria include două specii patogene umane
importante N. gonorrhoeae şi N.meningitidis (neisserii
“pretenţioase”).
Specii comensale, găzduite pe mucoasele tractului
respirator şi digestiv, conjunctivă, vagin, uretra distală
(neisserii “nepretenţioase”): Neisseria flava; Neisseria
flavescens; Neisseria subflava; Neisseria lactamica;
Neisseria mucosa; Neisseria pharyngis; Neisseria
polysaccharea; Neisseria sicca; Neisseria spp. In
unele condiţii se pot comporta ca patogeni oportunişti.
Caractere generale ale genului Neisseria
- Coci gramnegativi, asociaţi în diplococi,
uneori tetrade, imobili
- Bacterii carboxifile, cu metabolism
respirator
- Catalazo- şi oxidazo-pozitive

- Sunt găzduite pe mucoasele omului şi

animalelor
- Speciile patogene sunt exigente la
cultivare
  Neisseria meningitidis

1884 - Marchiafava si Celli observă diplococi

gramnegativi în LCR al unui pacient cu meningită
1887 – Anton Weichselbaum (bacteriolog austriac)
izolează bacteria din LCR şi demonstrează rolul ei
etiologic
Bacterie strict umană care colonizează rinofaringele
la un numar mare de purtători sănătoşi (5-30%).
Portajul poate avea o durată de la câteva zile la
câteva luni.
In unele cazuri şi cu frecvenţă redusă este capabilă să
provoace septicemie şi/sau o meningită
cerebrospinală.
 Caractere morfobiologice
N.meningitidis se prezintă sub formă de coci
imobili, gram-, in frotiu se aranjează in
diplococi cu suprafeţele adiacente aplatizate
sau puţin concave (aspect riniform, de
“boabe de cafea”). Posedă capsulă
polizaharidică şi fimbrii.
Structura antigenică a N.meningitidis
1. Ag polizaharidice capsulare permit
caracterizarea a 13 serogrupe: A, B, C, D, X, Y,
Z, 29E, W135, H, I, K și L. Mai frecvent intâlnite
sunt serogrupele A, B, C, Y şi W135.
2. Ag proteice din membrana externă (cinci
proteine majore) permit distincţia tipurilor
serologice
3. Ag lipo-oligozaharidice (serotipuri)

Aceste antigene servesc în calitate de markeri

epidemiologici.
Caractere de cultură
N.meningitidis este un mi/o carboxifil, foarte
exigent la cultivare. Se cultivă doar pe medii
îmbogăţite cu sânge sau ser (geloză-ser,
geloză-sânge, geloză-ciocolată, mediul
Mueller-Hinton) şi preîncălzite în termostat.
Coloniile S, mici (1-2 mm), cu marginile netede,
bombate, translucide apar peste 24-48 ore de
incubare la 37 C în atmosferă umedă
îmbogăţită cu 5-10% CO2.
Activitate biochimică
N.meningitidis posedă catalază şi oxidază,
scindeaza glucoza şi maltoza fără a
produce gaz.
Rezistenţa în mediul extern: N.meningitidis
este o bacterie deosebit de fragilă,
sensibilă în special la desicare, radiaţii
solare, variaţii de pH şi refrigerare;
temperaturi sub 37 C determină autoliza
bacteriilor.
 Factorii de patogenitate
1. Adezine (fimbriile şi proteine ale ME)
2. Capsula – rol antifagocitar
3. sIg A-proteaza – descompune sIg A de pe
mucoase
4. Endotoxina – declanşeaza secreţia diferitor
citokine
5. Receptori şi captatori de Fe (receptori
membranari pentru transferină şi lactoferină,
care permit captarea directa a Fe din aceste
substanţe, precum şi extragerea lui directă
din hemoglobină)
 Epidemiologia infectiilor meningococice
Sursa de infecţie – bolnavii cu meningită sau
rinofaringită meningococică sau purtătorii de
germeni
Transmiterea – aerogen, prin picături Pflugge,
prin obiecte contaminate (jucării…) -
exceptional
Patogeneza infectiilor meningococice
Meningococul aderă la epiteliul rinofaringelui,
provocând sau o infecţie locală
(rinofaringita), sau o infectie inaparentă. In
caz de diminuare a rezistenţei organismului,
bacteria trece în submucoasă şi apoi în
circulaţia sanguină generală
(meningococcemia). Această translocaţie
este favorizată de inflamaţii rinofaringiene, în
special virale.
 In circulaţia generală, graţie capsulei,
bacteria este protejată de mijloacele de
rezistenţă a organismului. Prin tropism
pentru celulele plexului choroid,
meningococul aderă la acest nivel şi, prin
translocaţie, trece în spaţiul meningean,
inducând meningita cerebrospinală.
 Odată cu dispariţia anticorpilor materni,
N. meningitidis devine principala bacterie
responsabilă de meningite la nou-născuţi.
Ulterior, imunitatea antimeningococică se
instalează progresiv şi frecvenţa
meningitelor meningococice diminuează.
Formele clinice de infectii meningococice
1. Rinofaringita (forma clinică cea mai
frecventă, deseori asimptomatică)
2. Septicemia (meningococcemia).
Reprezintă etapa a doua a maladiei.
Complicaţii: meningococcemie
fulminantă (sindromul Waterhouse-
Friderichsen) în 10 - 20 % de cazuri
(hemoragie in glandele suprarenale,
şoc endotoxinic, purpură extensivă
indusă de coagulopatie de consumare
(coagulare intra-vasculară diseminată).
3. Meningita cerebrospinală epidemică
Este precedată de o faringită şi însoţită de
bacteriemie. Este caracterizată prin febră înaltă,
cefalee, vomă, fotofobie, hiperestezie cutanată.
Poate fi prezentă poziţia caracteristică în "cocoş
de puşcă" dată de sindromul de contractură.
Frecvent se întâlneşte herpesul labial, peteşii
cutanate sau artralgii. Afectarea sistemului
nervos se face în grade variabile, cu delir,
agitaţie psihomotorie, somnolenţă, uneori comă,
pareze şi paralizii, convulsii.

Evoluţia în absenţa tratamentului se face spre

deces în 80-90% din cazuri, restul prezentând
sechele grave.
4. Alte forme: infecţii
bronhopulmonare, endocardite,
pericardite, osteomielite, artrite
(determinate de formarea de
complexe imune), conjunctivite,
angine.
Diagnosticul de laborator al
infecțiilor meningococice
Prelevate: în funcţie de forma clinică se
prelevă exsudatul nasofaringean, sânge
pentru hemocultură, LCR, lichidul articular,
etc.
Probele se prelevă înainte de a se
administra antibiotice şi se transportă
rapid la laborator, ferite de variaţii de
temperatură şi lumină. La necesitate se
utilizează mediul de transport Stuart.
  Diagnosticul direct

Examenul LCR este primordial pentru

diagnosticul meningitei. Prelevat în
condiţii aseptice prin puncţie lombară, în
volum de 4-6 ml în 2 eprubete de
centrifugă.
LCR este tulbure, conţine mii sau zeci de mii
de elemente celulare, cu predominanţa
de 95-100% a neutrofilelor. Această
reacţie celulară este insoţită de
hipoglicorahie, de hiperalbuminorahie şi
pH acid prin acumularea de acid piruvic
şi lactic.
I. Examenul microscopic al
sedimentului LCR
a) Frotiuri colorate cu albastru de metilen sau
Gram: diplococi Gram-negativi riniformi în pozitie
intra şi extracelulară, dar densitatea bacteriană
este scăzută şi examenul este negativ în 1/3
cazuri. Prezenţa leucocitelor în număr mare
pledează pentru un prognostic favorabil.
b) RIF
II. Examenul bacteriologic
 Sedimentul din LCR se inoculează pe medii de
cultură îmbogăţite, cum sunt geloza-sânge, geloza-
ciocolată, mediul Mueller-Hinton preîncălzite la 37 C.
 Exsudatul nazofaringean se însămânţează imediat
după recoltare pe medii cu adaos de antibiotice
(lincomicină, vancomicină, ristomicină) pentru
inhibarea altor specii microbiene existente în exsudat.
 Sângele pentru hemocultură se însămânţează direct
pe medii de cultură lichide (bulion glucozat 2%
respectând proporţia de 5 % sânge). Examinările se
fac zilnic timp de 5-7 zile prin subculturi.
Identificarea şi diferenţierea de neisseriile comensale se
bazează pe aspectul morfologic pe frotiuri colorate
Gram, caracterele de cultură, prin testul oxidazei care
este pozitiv, scindarea numai a glucozei şi maltozei,
identificarea serologică prin RA cu seruri imune
specifice de grup.
III. Decelarea directă în sânge şi LCR a antigenelor
polizaharidice capsulare, utilizând reacţiile de
contraimunoelectroforeză, ELISA, latex şi
coaglutinare cu antiseruri specifice de grup.
IV. Detectarea acizilor nucleici

Diagnosticul indirect
Diagnosticul serologic. Pot fi titraţi Ac
antimeningococici utilizând RA sau RHAI. Are
valoare diagnostică redusă

Tratamentul trebuie instituit extrem de urgent, imediat

după internare şi efectuarea puncţiei lombare.
Tratamentul etiotrop constă în administrarea de
antibiotice timp de 7-10 zile: penicilină G,
ampicilină, cloramfenicol, cefalosporine.
 Profilaxia specifică: imunizare activă cu vaccin polizaharidic
antimeningococic monovalent sau polivalent (A, C, Y, W), care
se poate administra intradermic sau subcutanat, după vârsta
de 3 luni (pentru grupul A), oferind protecţie de 95-100%
pentru o durată de 2-3 ani; polizaharidul capsular de grup B
este un homopolimer al acidului sialic şi nu este imunogen
pentru oameni.
 Din 2012 in SUA – vaccin combinat (N.meningitidis tipurile C si
Y si Haemophilus influenzae b) – copii cu varsta 6 saptamani-
18 luni)
Contacţii vor fi supravegheaţi clinic timp de 10 zile.
Chimioprofilaxia (rifampicină, ciprofloxacină, ceftriaxon) se
aplică în familii sau în colectivităţi de preşcolari
Purtătorii, depistaţi în focar, vor fi trataţi.

Cazurile de meningită sau meningococcemie vor fi declarate în 24

de ore de la depistare
 MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE
LABORATOR AL GONOREEI

Gonoreea este o uretrită specifică, cu eliminare masivă

de puroi, mai aparent la barbati decât la femei.

Termenul "gonoreea", a fost utilizat prima data de

Galen în secolul II şi înseamnă “scurgerea seminţei".

Agentul cauzal al gonoreei, Neisseria gonorrhoeae, a

fost descris pentru prima oară de Albert Neisser în
1879 în puroi de la un bolnav de gonoree.
Mi/o a fost izolat în cultură pură în 1882 de către
Loeffler pe ser coagulat şi rolul său etiologic a fost
stabilit ulterior pe voluntari umani (conform
postulatelor lui Koch).
  Neisseria gonorrhoeae
Caractere morfobiologice
Neisseria gonorrhoeae este un coc gram-
negativ, cu diametrul de 0.6 - 1.0 µm, uzual
observat în perechi cu suprafeţele concave
alăturate. In prelevate patologice (puroi,
exsudate) se localizează frecvent intracelular
în leucocite polimorfonucleare (neutrofile).
Imobil, posedă fimbrii cu lungimea de câţiva
micrometri. În funcţie de prezenţa fimbriilor se
cunosc patru tipuri de N. gonorrhoeae : T1,
T2, T3, T4 (variatie de fază)
 Caractere de cultura
Gonococul este exigent la cultivare. Pentru
izolarea lui se utilizează medii îmbogăţite cu ser
sangvin, extract de drojdii, lichid ascitic, etc
(mediul HYL, Thayer-Martin, geloză-ciocolată).
Culturile cresc la 35-36 C în atmosferă umedă
cu 5-10 % CO2. Peste 24-48 ore apar colonii mici
(0,5-1mm), netede, translucide.
După aspectul coloniilor pot fi descrise 4 tipuri:
- Colonii de tipul I şi II apar la izolare, corespund
tulpinilor virulente, purtătoare de pili (fimbrii),
- Colonii de tipul III şi IV, apar la repicare, mai
mari, corespund tulpinilor fără pili
Structura antigenică
- 3 proteine majore din ME – PI (Por/Porin),
PII (Opa/Opacity), PIII definesc multiple
serotipuri (variante). PII prezintă o mare
variabilitate antigenică, chiar în interiorul
unei tulpini.
- Lipooligozaharidul din peretele celular
- Proteina fimbriilor, cu o mare diversitate
antigenică

Caractere biochimice: gonococii sunt

oxidazo- si catalazo-pozitivi, oxidează doar
glucoza pâna la acid, nu atacă maltoza
 Factorii de patogenitate
1. Adezinele – proteina fimbriilor PilE (pili tipul IV),
unele proteine din membrana externă – PII (Opa).
Opa de asemenea induce transcitoza gonococilor
în celulele epiteliale.
2. sIgA-proteaze, cu rol in colonizarea mucoaselor
3. Proteine ale ME (PI/Por), care inhibă formarea
fagolizosomei (supravieţuirea şi multiplicarea
gonococilor în fagocite)
4. Endotoxina (rezistenţă la complement și peptide
antimicrobiene, secreţia citokinelor)
5. Sisteme de captare a Fe (receptori membranari
pentru transferină şi lactoferină)
6. Variaţia antigenică rapidă a fimbriilor de adeziune
şi a proteinei Opa (conversie, hipermutaţie,
transformare)
7. LOZ leaga acidul sialic din ser, cu formarea unei
microcapsule
Designation Location Contribution
major fimbrial
PilE initial binding to epithelial cells
protein
outer membrane
P.II (Opa) contributes to invasion
protein
outer membrane may prevent phagolysosome formation in
P.I (Por)
porin neutrophils and/or reduce oxidative burst
outer membrane
elicits inflammatory response, triggers
LOS lipooligosaccharide
release of TNF

elicits formation of ineffective antibodies that

outer membrane
P.III (Rmp) block bactercidal antibodies against P.I and
protein
LOS
outer membrane
Tbp1 and
receptors for iron acquisition for growth
Tbp2
transferrin
outer membrane
Lbp receptor for iron acquisition for growth
lactoferrin
Rezistenţa în mediul extern
N. gonorrhoeae este un mi/o fragil, sensibil
la variaţii de temperatură, desicare, raze
UV şi alte condiţii ale mediului extern.
Gonococul este inhibat de bumbacul din
tampoane (hipoclorit...). Pentru prelevări
sunt indicate tampoane cu alginat de Ca
sau din dacron.
 Epidemiologia infecţiei gonococice

Sursa de infecţie – unica sursă este

bolnavul cu gonoree, în special cu infecţie
inaparentă
Transmiterea
– la maturi exclusiv prin contact sexual;
- la nou-născut – la trecerea prin canalul de
naştere al mamei bolnave
 Patogeneza infecţiilor cauzate de
N.gonorrhoeae
Infecţia gonococică este în general limitată la
mucoasele cu epiteliu columnar. Mai frecvent
implicată este uretra, cervixul, rectul, faringele şi
conjunctiva. Epiteliul scuamos al vaginului nu
este sensibil la infecţia cu N. gonorrhoeae.
Totuşi, la fetiţe gonococul poate provoca
vulvovaginite.
Infecţiile mucoaselor sunt caracterizate uzual prin
secreţii purulente.
Patogeneza gonoreei
Prin intermediul fimbriilor/pililor tipul IV şi a unor
proteine din ME (Opa) gonococii aderă la
vilozităţile celulelor epiteliale columnare
neciliate.
Urmează penetrarea lor în celulă (prin endocitoză),
apoi vacuola este transportată la baza celulei,
unde bacteria este eliberată prin exocitoză în
ţesutul subepitelial.
Pe parcursul infecţiei, lipooligozaharidul
bacterian (LOZ) şi peptidoglicanul sunt
eliberate prin autoliza celulelor. Ambele
substanţe activează complementul pe calea
alternativă, LOZ de asemenea stimulează
producerea factorului de necroză a tumorilor
(TNF), care provoacă distugerea celulelor.
Neutrofilele sunt imediat atrase în focar şi
inglobeaza bacteriile. Mulţi gonococi sunt
capabili să supravieţuieasca în interiorul
fagocitelor până la moartea lor, cu eliberarea
bacteriilor ingerate.
 Particularitaţile gonoreei la bărbaţi
In majoritatea cazurilor decurge acut (85-
95%), fiind manifestată clinic:
1. Uretrita (secreţie uretrală alb – galbuie,
durere şi usturime la mictiune, dizurie)
2. Prostatita

3. Orhita

4. Epididimita
 Particularităţile gonoreei la femei
In majoritatea cazurilor infecţia decurge
asimptomatic (80% de cazuri), cu evoluţie spre
cronicizare.
Formele clinice:
1. Cervicita (cu sau fără leucoree) – forma cea mai
frecventă
2. Uretrita
3. Bartolinita
4. Salpingita (pericol de sterilitate, graviditate
extrauterină)
5. Ovarita
6. Endometrita
7. Peritonita
Alte forme clinice:
 Faringita şi proctita gonococică

 Diseminarea infecţiei gonococice (1-3%)

determină artrite, leziuni cutanate, septicemii,
endocardite, meningite.
 Tulpinile de N. gonorrhoeae care cauzeaza infecţii
diseminate sunt uzual rezistente la complement şi
la reacţia bactericidă a serului.
 La nou-născut conjunctivita purulentă cu
extinderea rapidă a infecţiei la globul ocular
(ophtalmia neonatorum) poate fi urmare a
contaminării la trecerea prin canalul de naştere
 Diagnosticul de laborator al gonoreei
Prelevate:
- La bărbaţi - secreţiile uretrale
- La femei - secreţiile uretrale, vaginale, din
endocol sau orificiile glandelor vulvare
- Pot fi examinate conţinutul leziunilor cutanate,
exsudatul articular, nasofaringean, sânge, puroi
din conjunctivă, LCR, tampon rectal.
Pentru recoltarea acestor secreţii se foloseste un
tampon de alginat de Ca (sau ansa
bacteriologică), care este apoi trimis imediat în
laborator pentru testare (dupa necesitate se
foloseste mediul de transport Stuart cu tioglicolat
şi cărbune activat).
 Daca eliminările sunt sărace, se procede la
stimularea secreţiei (reactivare, provocare):
- Alimentară (cu bauturi alcoolice – bere)
- Chimică (instilaţii cu nitrat de Ag – sol. 1%
in uretră, 10% în colul uterin)
- Biologică (inocularea gonovaccinului,
recoltarea secreţiilor imediat dupa menstre
la femei)
- Mecanică (masaj al prostatei)
- Termică (diatermie sau inductotermie)
 Metodele de diagnostic
1. Examenul microscopic (elocvent doar
în cazul uretritelor acute la bărbaţi).
- In frotiuri din puroiul uretral colorate
Gram sau cu albastru de metilen se
observă diplococi gram- situaţi intra- sau
extracelular.
- RIF
 Examenul bacteriologic (este obligator în forme
asimptomatice sau cronice)
Gonococul fiind o bacterie foarte fragilă, este obligator
de a însămânţa imediat prelevatele sau de a utiliza
un mediu de transport adaptat. Pentru izolare se
folosesc medii îmbogatite (ex.: mediul Thayer-Martin,
care este bogat în factori de creştere şi conţine
antibiotice (vancomicina, colistina, amfotericina) care
inhibă alte bacterii din prelevat, geloza-ciocolata).
Coloniile apar peste 18 - 24 h de incubare in
atmosferă cu CO2.
Identificarea N.gonorrhoeae se efectuează în baza
caracterelor morfotinctoriale, aspectul coloniilor
crescute pe medii selective, oxidaza +, scindarea
doar a glucozei până la acid. Seroidentificarea cu Ac
monoclonali în reacţia de co-aglutinare.
 Depistarea directă a N. gonorrhoeae în
prelevate poate fi realizată prin tehnici
ELISA sau RIF

 Detectarea acizilor nucleici prin hibridare

sau amplificare genică

 Examenul serologic (serodiagnosticul)

- ELISA
 Tratamentul gonoreei
Antibiograma este indispensabilă unui
tratament eficient!

- Cefalosporine de generaţia III

- Azitromicina
- Fluorochinolone
- Cotrimoxazol
 Tulpinile de gonococi MDR sunt în creștere, a avertizat
OMS, astfel medicamentele de ultima generație vor fi în
curând inutile după trei cazuri confirmate în care toate
antibioticele au fost ineficiente.
 Programul Global de Supraveghere Antimicrobiană
Gonococică al OMS (WHO GASP) monitorizează tendințele
în gonoreea rezistentă la AB.
 În perioada 2009-2014 tulpini de N.gonorrhoeae rezistente la
ciprofloxacină au fost identificate în 97% din țările care au
raportat date, creșterea rezistenței la azitromicină – în 81% și
apariția rezistenței la preparatele de ultima linie: cefalosporine
cu spectru extins - cefiximă orală sau ceftriaxonă injectabilă –
în 66%.
 Ca urmare, în 2016, OMS a emis recomandări globale
actualizate, sfătuind medicii să indice în tratamentul gonoreei
2 antibiotice: ceftriaxona și azitromicina.
 Profilaxia gonoreei
- Nespecifica (individuală sau generală)
- Prevenirea oftalmiei gonococice se
efectueaza prin instilarea
intraconjunctivală la nou-născuţi a soluţiei
1% de nitrat de Ag
 Referinte bibliografice
1. Lia Monica Junie. “Microbiologie clinică. Bacteriologie și
virusologie medicală”. UMF “Iuliu Hatieganu”, Cluj
2. Olivia Dorneanu. “Bacteriologie medicale. Notes de cours”. UMF
Iasi
3. Jawetz, Melnick, Adelberg’s, “Medical Microbiology”, Twenty-Sixth
Edition
4. Sherris.”Medical Microbiology”. Editors: Kenneth J.Ryan, C. George
Ray. Murray, Rosenthal, Pfaller. “Medical Microbiology” Seventh
edition
 https://www.nature.com/articles/nrmicro.2017.169?lang=en?WT.ec
_id=NRMICRO-
201804&spMailingID=56174035&spUserID=ODkwMTM2NjMyOAS
2&spJobID=1361828551&spReportId=MTM2MTgyODU1MQS2
 https://journals.plos.org/plosmedicine/article?id=10.1371/journal.p
med.1002344
 MICROBIOLOGIA ŞI
DIAGNOSTICUL DE
LABORATOR AL INFECŢIILOR
AEROGENE
Valentina VOROJBIT, conf. univ.
 MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
AL DIFTERIEI

 DIFTERIA – toxiinfecţie acută, caracterizată

printr-o angină pseudo-membranoasă
(greaca: diphthera – pereche de membrane
de pergament) cu efecte toxice la distanţă
(miocardită, polineurită, nefroză).

 2018 – 16000 cazuri raportate

 2015 – 4500 cazuri raportate, 2100 decese
 2014 – 7321 cazuri raportate
 1991 – 2000 cazuri in fosta URSS
 1998 – 200.000 cazuri, 5000 letale (Moldova
– apr. 1000 cazuri, peste 200 decese)
 1821 – Bretonneau individualizează difteria şi
demonstrează caracterul ei contagios
 1883 - Klebs descrie bacteria în membranele
false de angine difterice
 1884 - Loeffler izolează bacteria, apoi
demonstrează patogenitatea ei pe cobai
 1888 - Roux şi Yersin demonstrează secreţia
exotoxinei şi inoculând-o la animal reproduc
manifestările difteriei
 1890 - Behring şi Kitasato imunizează animalele
cu toxină modificată
 1923 - Ramon prepară anatoxina difterică, primul
vaccin antidifteric
Difteria este provocată de mi/o din genul
Corynebacterium, familia Corynebacteriaceae
(din greaca κορωνη corönë (nod, innodat) si
βακτηριον bacterion (bastonas)

 Genul Corynebacterium reuneşte mi/o care

se caracterizează prin prezenţa în compoziţia
peretelui celular a:
- acidului mezo-diaminopimelic
- acizilor micolici cu catenă scurtă (22-38 atomi
de C)
Prezintă asemănări cu mi/o din genurile
Mycobacterium şi Nocardia
 Clasificarea genului Corynebacterium
I. Corinebacterii fitopatogene
II. Corinebacterii patogene pentru animale, care
afectează accidental omul:
C.pseudotuberculosis, C.ulcerans
III. Corinebacterii cu tropism uman:
- Specie patogenă: C.diphtheriae (biovaruri
gravis, mitis, intermedius). Colonizează frecvent
rinofaringele, mai rar tegumentul. Există şi
purtători sănătoşi.
- Specii comensale (specii pseudodifterice,
difteroizi): C.xerosis, C.jeikeium,
C.pseudodiphthericum, etc. Habitat – faringe,
rinofaringe, uretra distală, tegument
 Caractere morfotinctoriale ale C.diphtheriae
Bacterii (bastonaşe) de 1-8 µm x 0,3-0,8 µm,
drepte sau puţin încurbate, cu extremităţile
rotunjite sau îngroşate (aspect de halteră sau
de măciucă), datorită granulaţiilor de volutină
(corpii Babeş-Ernst). În frotiuri se aranjează
unghiular, sub forma caracterelor chinezeşti,
cifre romane sau litere majuscule: Y, M, N,
V... Imobile, asporogene, necapsulate.
Se colorează G+, pentru evidenţierea
granulaţiilor de volutină - Loeffler, Albert,
Neisser
 Caractere de cultură
C.diphtheriae este o specie facultativ
anaerobă, exigentă la cultivare, temperatura
optimă de cultivare 37°C, pH 7,4.

Medii de cultură elective:

- Mediul Loeffler (ser bovin coagulat): colonii
S, mici, netede, opace, albe-cenuşii, apar
peste 16-24 ore de cultivare
- Geloză-sânge (identic)
Medii de cultură selective diferenţiale
- Mediul Clauberg (geloză-sânge cu telurit de
potasiu). C.diphtheriae gravis: colonii R,
mari, negre (reducerea teluritului în teluriu),
crenelate, aspect de “floare de margaretă”,
nehemolitice; mitis: colonii S, mijlocii, negre,
bombate, cu zonă de hemoliză
- Mediul Tinsdale (geloză-ser-cistină-telurit de
potasiu-tiosulfat) - colonii negre cu halou
brun
- Mediul Bucin (geloză-sânge cu hinozol) –
colonii albastre
Medii de transport și îmbogățire
- Geloză-ser semisolidă cu telurit de K
- Mediul Stuart
- Mediul Amies
- Mediul OCST (ou-cistină-ser-telurit)

Activitatea biochimică a C.diphtheriae:

Proteolitică:
Ureaza- (testul Zaks), cistinaza+ (testul Pizu), indol-.
Zaharolitică:
Gravis: glucoza+, amidon+, zaharoza-
Mitis: glucoza+, amidon-, zaharoza-
Posedă catalază, oxidaza-

Se disting 22 lizotipuri de C.diphtheriae şi multiple

serogrupuri (antigen O polizaharidic) şi serovaruri
(antigen K proteic)
 Factori de patogenitate
Toxina difterică - origine proteică, secretată de
tulpinile lizogene (fagi beta, purtători ai genei
Tox), în prezenţa unor cantităţi reduse de Fe.
Un represor proteic bacterian (DtxR)
controlează expresia genei Tox. Acest represor
este activat de cantităţi mari de Fe.
 Toxina difterica

Exotoxină tipică (fragmente polipeptidice A şi

B). Subunitatea B se leagă de un receptor de
pe celula eucariotă care reglează creșterea și
diferențierea celulei. Ulterior ambele
fragmente (A și B) pătrund în celulă prin
endocitoză. În interiorul endosomei are loc
descompunerea toxinei în fragmente
individuale. Fragmentul A este translocat în
citoplasmă prin porii din membrana
endosomei creați de fragmentul B.
Mecanismul de acţiune al toxinei difterice
Toxina hidrolizează NAD şi transferă
fragmentul ADP-riboză format pe
factorul de elongare EF-2 (ADP-
ribozilare), care nu mai asigură
translocarea peptidil-ARNt de la situsul
acceptor la situsul donor al ribosomului
eucariot. Rezultă stoparea ireversibilă
a sintezei proteice.
O singură moleculă este letală pentru
celulă !!!
Toxina acționează la poarta de intrare și
difuzează în organism perturbând
funcţionarea diferitor organe (în
special SNC, cord, rinichi,
suprarenale), cauzând distrofii.
Poate fi transformată în anatoxină,
utilizată în vaccinare.
Enzime de patogenitate: hialuronidaza,
neuraminidaza
Cord factor – un glicolipid toxic din
peretele celular
 Patogeneza şi formele clinice de difterie

Sursa de infecţie: bolnavul cu difterie şi purtătorii

sănătoşi de germeni (colonizează rinofaringele,
rareori tegumentul sau conjunctiva).
Mecanismele şi căile de transmitere:
- Direct pe cale aerogenă (picături) sau contact
cu plăgi contaminate
- Indirect (foarte rar) prin obiecte (jucării,
cărţi), praf sau alimente contaminate
(lactate)
Perioada de incubație – 2-4 zile.
La poarta de intrare bacteriile se multiplică
şi provoacă un focar inflamator local,
determinat de acţiunea toxinei, care fiind
ulterior difuzată prin limfă şi sânge
provoacă starea de intoxicaţie generală.
Focarul inflamator se localizează în faringe
(faringită, angină difterică), mai rar în
laringe (crupul difteric), nas, urechi,
conjunctivă, mucoasa organelor genitale,
plăgi cutanate.
 Leziunile locale se caracterizează prin
inflamaţie fibrinoasă. Exotoxina cauzează
necroză, dilatarea vaselor şi creşterea
permeabilităţii, eliminarea fibrinogenului, care
coagulează cu formarea unei pseudomembrane
fibrinoase (amigdale, uvulă, palatul moale,
faringe). Ea conţine bacterii, hematii, PMN şi
celule necrozate. Se detaşează dificil, nu se
dizolvă în apă, este reproductibilă in situ în
câteva ore. Membrana are tendinţă să se extindă
(laringe, trahee) provocând asfixie.
 În cazuri necomplicate membrana este eliminată
în 5-10 zile.
 În forma malignă difteria este însoţită de edem al
gâtului, semne toxice şi paralizia vălului palatin.
Pseudomembrana difterică
 Intoxicaţia generală afectează SNC (disfagie,
paralizii), sistemul cardio-vascular (miocardite),
suprarenalele (insuficienţă a suprarenalelor),
rinichii (nefroză)
 Tulpini de C.ulcerans pot produce toxină identică
cu cea difterică.
Diagnosticul de laborator al difteriei
 Este URGENT!!!
 Prelevate – în funcţie de forma clinică,
(membrana falsă, tampoane de la periferia
membranelor, tampoane cutanate, conjunctivale,
etc), respectând strict regulile de prelevare şi
transport.
 Metode de diagnostic
Examenul microscopic (Gram, Loeffler,
Neisser, Albert), microscopia
imunofluorescentă
Examenul bacteriologic (izolarea,
identificarea culturii pure).
Studierea toxigenezei – obligator.
Se efectuează prin RN cu ser
antitoxic in vitro (RP Elek), in vivo
(cobai), sau depistarea genei Tox
în prelevat sau în cultura pură prin
PCR.
Examenul serologic – retrospectiv
- RA cu seruri perechi (I săptămână şi a III)
şi cultură de C.diphtheriae. Titrul
semnificativ – 1:100 sau creşterea titrului
de Ac.
- Evaluarea titrului de antitoxine în serul
bolnavului (RN, RHAI, RLA, ELISA). La
debutul bolii antitoxinele sunt absente sau
nu depăşesc nivelul de 0,5 UI/ml
Receptivitatea la difterie poate fi
determinată prin:
- Testul Schick (in vivo): i/dermic 0,1 ml
toxină difterică (1/40 DLM) – 48h
Reacţie+: eritem 1cm (receptivitate la
difterie),
reacţie-: lipsa eritemului (persoană imună)
- RN in vitro / RP
- RHAI
- ELISA

Titrul antitoxinelor > 0,03 UA/ml – protector

Titru inferior 0,01 UA/ml – lipsa protecţiei
 Tratamentul difteriei
1. Seroterapie precoce (ser antitoxic
antidifteric, Ig). Neutralizează activitatea
toxinei, blocând fixarea ei pe receptorii
celulari.
2. Antibioterapie (macrolide, tetracicline,
cloramfenicol, aminozide, beta-lactamine).
Asigură eradicarea germenilor.
3. Tratament simptomatic
 Profilaxia specifică a difteriei
Vaccinarea obligatorie cu anatoxină difterică a
copiilor conform calendarului de vaccinări. Există
vaccinuri asociate: DT, DTP, HepB+DTP+Hib.
Vaccinarea primară cu DTP la 2-4-6 luni;
revaccinarea la 22-24 luni cu DTP; la 6-7 cu DT,
la 15-16 ani cu Td, revaccinarea adultilor cu Td
la fiecare 10 ani incepând cu vârsta de 20 de
ani.
Quinvaxem – pentavaccin (DTP-HepB-Hib)
Recent a fost obţinut un vaccin sintetic antidifteric.
Reprezintă un polipeptid antigenic situat la
joncţiunea fragmentelor A şi B a toxinei difterice,
o moleculă peptidică “purtătoare” şi un adjuvant
sintetic.
 MICOBACTERIILE. MICROBIOLOGIA ŞI
DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL
TUBERCULOZEI
 Familia Mycobacteriaceae
 Genul Mycobacterium
 Specii:
I. Responsabile de tuberculoza umană:
M.tuberculosis, M.bovis, M.africanum, M.canetti
(“tuberculosis complex”) - cultivabile
II. Agentul leprei: M.leprae (strict umană,
necultivabila)
III. Micobacterii “atipice”, condiţionat patogene:
M.avium-intracellulare, M.ulcerans, M.fortuitum,
M.kansasii, M.marinum, etc. Cauzează
micobacterioze la persoane imunocompromise
IV. Micobacterii nepatogene: M.smegmatis, M.gastri,
M.phlei
 Caracteristica generală a micobacteriilor:
Bastonaşe G+ drepte sau uşor încurbate, necapsulate,
asporogene, imobile.
 Particularități - peretele celular este bogat în acizi
grași cu catenă lungă - acizi micolici și un complex
lipopolizaharidic - lipoarabinomanan (LAM), care se
extinde de la MCP până la suprafața celulei. Acesti
compusi determină acido-alcoolorezistenţă la
colorarea Ziehl-Neelsen.
Caracterele morfobiologice ale
M.tuberculosis
 M.tuberculosis este o bacterie patogenă strict
umană, responsabilă de tuberculoză. Este
sensibilă la căldură, lumină solară directă, raze
UV sau X. Rezistentă la frig sau desicare. Este
puţin sensibilă la acizi, baze (se utilizează în
decontaminarea prelevatelor) sau detergenţi şi
foarte sensibilă la soluţia de alcool de 70°.
 Tulpina M.tuberculosis genotipurile Beijing și
Ural – foarte virulente, rezistente la preparate
antituberculoase
 Mycobacterium tuberculosis a fost cauza
"Pestei Albe" în sec. 17 şi 18 în Europa.
În această perioadă aproape 100% din
populaţia Europei a fost infectată cu
M.tuberculosis şi 25 % din adulţi au decedat.
 R. Koch descopera agentul tuberculozei la
24 martie 1882 (1905 - premiul Nobel în
medicină)
 Tuberculoza (TB) în prezent este prima
cauză de deces din lume dintre toate
infecţiile bacteriene (3 mln /an).
Aproximativ 1/3 din populatie este
infectata, anual apar peste 9 mln cazuri
noi de tuberculoza.
 RM incidenţa TB:

 1990 – 49 cazuri la 100.000 (2149);

 2006 – 132 cazuri (5461 anual),
 2013 – 106,4 (3788),
 2014 – 95,6 (3399),
 2015 – 83,9 (2981)
 2016 – 70,2 (2829)
 2017 – 66,2 (2663)
 2018 – 86 (3500)
 În 2020 în Republica Moldova au fost înregistrate
1761 de cazuri de îmbolnăvire cu tuberculoză.
 În 2020, numărul total al bolnavilor de tuberculoză

a fost de 2337 de persoane.

 Rata îmbolnăvirilor cu tuberculoză în Republica Moldova
raportată la 100 de mii de locuitori constituie 43.9
persoane.
 În 2020 din cauza tuberculozei au decedat 208 locuitori
ai Republicii Moldova.
 Raioanele cu cea mai înaltă rată a îmbolnăvirilor cu
tuberculoză sunt Rîbnița, Dnestrovsk, Slobozia,
Șoldănești, Rezina, Nisporeni, Leova.
 În 2020, au fost înregistrați 441 de bolnavi cu TB MDR.

 Prevalenţa TB MDR printre cazurile noi de tuberculoză

înregistrate în 2020 (9 luni) este de 24,9 %.
Caractere morfotinctoriale
M.tbc este un bastonaş fin sau uşor încurbat,
în frotiu se observă izolat, în grămezi sau
corzi. Se colorează în roşu prin tehnica
Ziehl-Neelsen
 Caractere de cultură

 M. tuberculosis este o bacterie strict

aerobă, foarte exigentă la cultivare.
Toate mediile de izolare au la bază ou
coagulat. Mediul de referinţă –
Lowenstein-Jensen (ou, glicerină,
asparagină, verde de briliant).
 Alte medii solide – Popescu (acid
glutamic în locul asparaginei), Finn
(glutamat de Na).
Micobacteriile patogene cresc lent
(perioada de generaţie – 20 ore), la
37°C, pH 6,8-7,0.
Coloniile de M.tuberculosis apar peste 2-4
săptămâni, sunt rugoase, friabile,
conopidiforme, opace, de culoare crem-
bej (colonii R).
M.bovis şi M.africanum formează colonii S,
mici, netede, nepigmentate, vizibile peste
4-8 săptămâni.
Medii de cultură lichide (mediul 7H9, Middlebrook
7H12, Sauton, etc).
Mediul Sauton conţine săruri minerale, asparagină,
glicerină. M.tuberculosis creşte în 8-10 zile sub
formă de voal. Este utilizat şi pentru repicarea
tulpinilor de BCG.
 Activitatea biochimică a micobacteriilor
patogene
- Toate micobacteriile patogene produc o catalază
termolabilă, distrusă la 68°C timp de 20 min.
Celelalte micobacterii posedă catalază
termostabilă.
- M.tuberculosis şi M.bovis hidrolizează ureea
- M.tuberculosis produce acid nicotinic (niacină),
reduce nitraţii în nitriţi. M.bovis nu manifestă
astfel de activitate.
 Factorii de patogenitate ai micobacteriilor
1. Acizii micolici. Previn distrugerea micobacteriilor în
macrofage, protejează micobacteriile extracelulare de
complementul din ser. Condiţionează transformarea
macrofagelor în celule epitelioide şi celule gigante Langhans.
2. Lipoarabinomananul – efecte similare LPZ din bacteriile
gramnegative
3. Cord-factorul (trehalose dimycolate) perturbă respiraţia în
mitocondrii şi inhibă migraţia PMN. Induce cultivarea în corzi
(cosiţe) a M.tuberculosis.
4. Ceara – stimuleaza raspunsul imun celular,
hipersensibilitatea tardiva
5. Proteina ESAT-6 (early secreted antigenic target) –
facilitează legarea bacteriilor de laminina din membrana
bazală a celulelor epiteliale alveolare, cauzează citoliză
6. 1-tuberculosinyladenosine (1-TbAd) – nucleozid particular
cu rol de antacid. Secretat de M.tbc, acopera bacteria si
neutralizeaza pH din fagocite
Lipidele din peretele celular al Mycobacterium
tuberculosis sunt asociate cu următoarele
proprietăţi ale bacteriei:
• Impermeabilitate la colorare
• Rezistenţă la multe antibiotice
• Rezistenţă la substanţe acide şi alcaline
• Rezistenţă la activitatea litică a
complementului
• Rezistenţă la oxidare şi supravieţuire în
interiorul macrofagelor
Polizaharidele joacă un rol important în
formarea Ac serici, conferind specificitatea
imunologică.
Proteinele reprezintă suportul imunităţii
celulare şi al hipersensibilităţii tardive.
 Patogeneza şi formele clinice
de tuberculoză
Sursa de infecţie – omul bolnav cu TB
pulmonară bacilară (M.tuberculosis,
M.africanum) sau bovinele bolnave (M.bovis).
Un bolnav cu tuberculoză activă infectează 10-
15 persoane anual.
Transmiterea se efectuează pe cale aeriană
(picături, praf). Inhalarea a cel mult 10 bacterii
poate determina infecţia. Rareori este posibilă
contaminarea prin obiecte, alimente (lapte
nepasteurizat) sau mâini contaminate.
Receptivitatea este influenţată de vârstă şi factorii
de mediu: carenţe nutritive, alcoolism, stare
imunosupresivă, etc
 Primoinfecţia tuberculoasă și
tuberculoza latentă
Reprezintă un ansamblu de manifestări clinice,
umorale şi anatomice care se desfăşoară în
organism în urma primului contact cu agentul TB.
După contaminare (mai frecvent în copilărie),
bacteriile pătrund în alveolele pulmonare (90%),
unde sunt captate de celulele dendritice și
macrofage în care se multiplică (bacterii
facultativ intracelulare). Urmează moartea
acestor celule cu fagocitarea lor de alte
macrofage recrutate. Procesul se repetă
determinând formarea unei leziuni inflamatoare
nespecifice.
 Agentul tuberculozei determină
întârzierea dezvoltării imunității dobândite
celulare.
 Prin intermediul celulelor dendritice M.tbc
ajunge în ganglionii limfatici regionali,
unde are loc activarea și diferențierea LT
naive în celule efectoare, care migrează
în plămâni, la nivelul leziunii pulmonare
inițiale, contribuind la formarea
granulomului.
Astfel, peste câteva săptămâni (4-12) se dezvoltă
imunitatea celulară şi leziunea primară evoluează
în leziune granulomatoasă. Sub acţiunea unor
citokine secretate de limfocitele T (în special IFN
gamma, TNF) are loc activarea macrofagelor, care
devin deja capabile sa distrugă micobacteriile. În
acelaşi timp macrofagele activate se diferenţiază în
celule epitelioide şi celule multinucleate gigante
Langhans. Sunt prezente și neutrofile, celule
dendritice, NK. Ele sunt înconjurate de limfocite şi
fibroblaste. Acesta este granulomul tuberculos,
semn caracteristic primo-infecţiei. Infecţia se
extinde pe cale limfatică, cu afectarea ganglionilor
regionali.
- Primoinfecţia inaparentă. La cca 85-90%
leziunile se vindecă cu persistența bacteriilor
inactive sau cu autosterilizare. Nicio expresie
clinică sau radiologică.
- Dacă multiplicarea bacteriilor este masivă, în
leziunile tuberculoase se realizează o necroză
cazeoasă (tuberculom).
Frecvent are loc calcifierea tuberculomului (leziunea
este vizibilă radiologic), cu autosterilizarea
spontană sau cu persistenţa unor bacterii în
leziune. Bacteriile rămân inactive, dar viabile timp
de mulţi ani. Această stare este cunoscută ca
infecţie tuberculoasă latentă (90% din cazuri).
Consecinţele primoinfecţiei inaparente sau
latente: dezvoltarea imunităţii antituberculoase şi
a sensibilizării tuberculinice.
Tuberculoza primară manifestă necomplicată.
Pacienţii au febră, tuse, astenie, pierdere în
greutate, transpiratii nocturne, etc. Etapa
ganglionară poate fi depăşită cu diseminări
hematogene şi afectarea pleurei, meningelui,
măduvei osoase, parenhimei organelor. Leziunile
pot evolua fie spre spre cicatrizare, fie spre
agravare.
Tuberculoza primară cu complicaţii. Rareori
(10% cazuri), evoluţia este defavorabilă: masele
necrotice sunt evacuate în bronşii, vase
sanguine, pleură sau pericard cu formarea unei
caverne, unde bacteriile se multiplică intens.
Fistulizarea într-un vas sangvin diseminează
infecţia sistemic (tuberculoza miliară). Starea
generală este alterată, cu febră, tuse, uneori
hemoptizie. Bolnavul este contagios, eliminând
bacterii cu sputa.
Tuberculoza secundară. Se manifestă în condiţii
de scădere a reactivităţii imune, prin reinfecţii
masive sau reactivarea unor focare latente.
Focarele noi apar în ritm lent şi evoluează cronic
fără tendinţă de vindecare spontană.
Alte forme clinice de tuberculoză: ganglionară,
meningeană, osteo-articulară, uro-genitală.
Imunitatea antituberculoasă este celulară,
nesterilă. Hipersensibilitatea tardivă însoţeşte
imunitatea celulară. Ac circulanţi nu au rol
protector.
Infecţia tuberculoasă
M.tbc prezentă în organism M.tbc prezentă în organism
Testul tuberculinic pozitiv
Examen radiologic normal
Frotiurile şi culturile din
spută sunt negative
Fără simptome
Necontagios
Nu este definit ca bolnav
de tuberculoză
Tuberculoza pulmonară
Testul tuberculinic pozitiv
Examenul radiologic
evidenţiază leziune
Frotiurile şi culturile din
spută sunt pozitive
Tuse, febră, scădere în
greutate
Frecvent contagios până la
tratament
Definit ca bolnav de
tuberculoză
 Diagnosticul de laborator al tuberculozei
 Prelevate: în funcţie de forma clinică: sputa
matinală (5-10 ml), tubaje gastrice, urină, lichid
pleural, articular, peritoneal, LCR, bioptate, etc
 În caz de necesitate se efectuează
omogenizarea /decontaminarea cu NaOH şi
concentrarea (prin centrifugare) a prelevatelor.
Metode de diagnostic
1. Examenul microscopic – frotiuri colorate
Ziehl-Neelsen (bastonaşe purpurii izolate) sau
cu fluorocromi (auramină sau amestec
auramină+rodamină) - bastonaşe galbene pe
fond negru. Sensibilitatea – 104 bacili/ml
2. Examenul bacteriologic clasic– izolarea culturii
pure pe mediile speciale, identificarea ei, testarea
sensibilităţii la chimioterapice (prin metoda
diluţiilor în mediu solid – metoda concentraţiilor
absolute). Rezultat peste 2-2,5 luni
Examenul bacteriologic rapid (sistemul BACTEC,
metoda MB/BacT). Rezultat pozitiv în 3-21 zile
Sunt utilizate medii lichide. Principiul metodei – se
apreciază scăderea concentraţiei oxigenului din
mediu odată cu multiplicarea micobacteriilor.
Lectura este automată.
3. Metoda biologică (inocularea la cobai). Serveşte
uneori pentru confirmarea virulenţei micobacteriei
4. PCR pentru detectarea rapidă al ADN
micobacteriilor direct în prelevate. Permite
detectarea genelor de rezistenţă la preparate
antituberculoase
5. Intradermoreacţia la tuberculină (reacţia Mantoux).
Se cercetează starea de hipersensibilitate cutanată la
tuberculină. Tuberculina reprezintă un filtrat proteic
dintr-o cultură bulionică autoclavată de M.tuberculosis.
Pe faţa anterioară a antebraţului se injectează i/dermic
2; 5 sau 10 UI de tuberculină în volum de 0,1 ml.
Lectura peste 72 ore. Reacţia pozitivă se manifestă
printr-o induraţie şi congestie cu diametrul superior sau
egal cu 5 mm. Interpretarea se efectuează în funcţie de
contextul clinic
 Reacţia + indică că subiectul a fost infectat cu
micobacterii (primoinfecţie), a fost vaccinat cu BCG
sau este bolnav de tuberculoză (în acest caz diametrul
depăşeşte 10 mm).
 Reacţia negativă exclude diagnosticul de tuberculoză
şi indică receptivitatea individului la tuberculoză.
 Interferon-γ (interferon-gamma) release
assays (IGRAs).

 Se bazeaza pe capacitatea unor antigene

ale M. tuberculosis de a stimula producerea
IFN-γ de catre gazda. Aceste Ag lipsesc la
alte micobacterii sau la tulpina vaccinanta
BCG, astfel poate fi depistata infectia
tuberculoasa latenta.
 Un test ELISA este utilizat pentru
cuantificarea interferonului.
 În Moldova activează 59 de laboratoare de
microscopie a sputei pentru depistarea
Mycobacterium tuberculosis.
 În afară de aceasta, în Chişinău, Bălţi,
Bender şi Vorniceni funcționează şi
Laboratoare de Referință în microbiologia
tuberculozei unde se efectuează examene
microbiologice pentru depistarea rezistenței
la preparatele medicamentoase.
 Tratamentul tuberculozei
 DOTS (Directly Observed Treatment Short
Course Chemotherapie). DOTS este o
strategie a OMS implementată în 1993

 Principiile DOTS
- tratament standardizat
- tratament bifazic constituit dintr-o fază intensivă şi
faza de continuare
- asocieri de medicamente antituberculoase
- supraveghere directă a regularităţii administrării
tratamentului antituberculos
Din 2005 – Program Naţional de Control şi
Profilaxie a Tuberculozei
1. Chimioterapice care inhibă sinteza acizilor
micolici (Izoniazida, Pirazinamida,
Etambutolul, Etionamida) – de prima linie
2. Antibiotice cu spectru larg: rifampicină,
streptomicină, kanamicină, D-cicloserină
3. Fluorochinolone – linia a doua
4. Antibiotice noi - Bedaquiline, Delamanid

Exigenţele terapiei antituberculoase: a împiedica

selecţia mutanţilor rezistenţi şi a steriliza
definitiv focarul.
În acest scop se utilizează asocierea a 3-4
preparate pe o perioadă de 6-12 luni.
MDR-TB – tuberculoza multidrogrezistentă
(tulpini rezistente la Izoniazidă şi
Rifampicină)
XDR-TB – tuberculoza cu rezistenţă extinsă
(tulpini rezistente la chimioterapice de
linia a 2)
OMS – 500.000 de cazuri noi de TB MDR pe
an
79% din cazurile tuberculozei rezistente sunt
cauzate de tulpini XDR.
În RM prevalenţa MDR-TB printre cazurile noi
a constituit în 2006 19,4%, 2015 - 26%,
2017 – 28%, 2018 – 29%
Rata de acoperire cu tratament:
2013 – 80,8%, 2014 – 82,6%, 2017 – 83%,
2018 – 87%
 Strategia OMS
 The WHO End TB Strategy, adopted by the World
Health Assembly in May 2014, is a blueprint for
countries to end the TB epidemic by driving down TB
deaths, incidence and eliminating catastrophic costs. It
outlines global impact targets to reduce TB deaths by
90%, to cut new cases by 80% between 2015 and
2030, and to ensure that no family is burdened with
catastrophic costs due to TB.
 Ending the TB epidemic by 2030 is among the health
targets of the newly adopted Sustainable Development
Goals. WHO has gone one step further and set a 2035
target of 95% reduction in deaths and a 90% decline in
TB incidence – similar to current levels in low TB
incidence countries today.
 Profilaxia specifică

Vaccinarea obligatorie cu vaccinul BCG. El

reprezintă o tulpină vie avirulentă de
M.bovis. A fost obţinută de Calmette şi
Guerin în 1921 după multiple repicări (230
pasaje) pe mediu cu cartof, bilă şi
glicerină.

Vaccinul se administrează i/dermic la vârsta

de 2-5 zile de la naştere.
 MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE
LABORATOR AL TUSEI CONVULSIVE

 Familia Halobacteriaceae
 Genul Bordetella
 Specii:
1. Bordetella pertussis (agentul tusei convulsive)
2. Bordetella parapertussis (agentul parapertusei)
3. Bordetella bronhiseptica (pneumonii, bacteriemii)
4. Bordetella avium
5. Bordetella holmensii (izolată din hemoculturi)
6. Bordetella hinzii (izolată din prelevate respiratorii)
7. Bordetella trematum (infecţii cutanate şi auriculare)
B.pertussis – agentul cauzal al tusei convulsive
 Caractere morfobiologice
Cocobacterii G-, asporogene, imobile, formează
microcapsulă, în frotiu se dispun separat, în
perechi sau lanţuri scurte.
Reprezintă mi/o strict aerobe, foarte pretenţioase la
cultivare.
Medii speciale de izolare:
- mediul Bordet-Gengou (geloză-sânge cu amidon şi
glicerină)
- geloză-cazeină-sânge-cărbune activat
Mediul de transport Kuzneţov (soluţie tampon
fosfat, 0,5% agar-agar, 0,2% cărbune activat)
 Peste 3-5 zile de incubare în atmosferă
umedă la 37° C apar colonii S mici,
bombate, lucioase, cu aspect de picături
de mercur, hemolitice (corespund
bacteriilor virulente – faza I), forme R –
avirulente, faza IV.
 Coloniile de B.parapertussis apar în 48
ore, B.bronchiseptica – în 24 ore
B.pertussis manifestă activitate biochimică
redusă: oxidaza+, nu fermentează
glucidele, ureaza-, nitrat-reductaza- .
 Structura antigenică a B.pertussis este
complexă: există Ag capsulare
polizaharidice, Ag proteice, Ag fimbrial
(hemaglutinina), Ag lipopolizaharidic.
 Factorii de patogenitate
1. Adezine:

- Hemaglutinina filamentoasă (purtată de

pili). Permite ataşarea bacteriei la celulele
epiteliale ciliate ale tractului respirator, de
asemenea se fixează pe macrofage şi
limfocite.
- Aglutinogene. Proteine de suprafaţă
situate pe fimbrii. Participă la ataşarea
B.pertussis la celulele epiteliale.
- Pertactina. Proteină a membranei
externe, permite fixarea pe membrana
celulelor eucariote
- Subunitatea B a toxinei pertusice.
determină adeziunea bacteriei la epiteliul
traheal şi celule fagocitare.
2. Toxine
- Toxina pertussis (citotoxină de tip A-B).
Poate fi fixată pe suprafaţa bacteriei sau
secretată în spaţiul extracelular. Acţionează
asupra diferitor celule eucariote, mărind
concentraţia intracelulară de AMP ciclic
(fragmentul A este o ADP ribosil transferază).
Provoacă hiperlimfocitoză, sensibilizare la
histamină, hipersecreţie de insulină,
perturbarea activităţii fagocitelor.
- Adenilat-ciclaza-hemolizină. Provoacă
hemoliză, perturbă activitatea bactericidă a
PMN, monocitelor şi macrofagelor şi
stimulează secreţia sero-mucoasă a căilor
respiratorii.
- Toxina dermonecrotică. Se eliberează în urma
lizei bacteriene. Determină inflamaţie şi necroză
locală.
- Toxina citotraheală. Glicopeptid (fragmente de
peptidoglican) care inhibă sinteza ADN, provocând
distrugerea celulelor epiteliale ciliate. Stimulează
eliminarea IL-1, cauzând febră.
- Endotoxina

Patogeneza tusei convulsive

Sursa de infecţie – omul bolnav, în special în perioada
de debut al bolii.
Mecanismul de transmitere – aerogen, prin picături
B.pertussis manifestă tropism pentru mucoasa
căilor respiratorii: faringe, trahee, bronşii,
bronhiole, chiar alveole. Alterarea epiteliului ciliat
împiedică eliminarea mucusului, el fiind eliminat
doar prin tuse. Tusea survine din cauza iritaţiei
mucoasei de către toxina bacteriană. Excitaţia de
lungă durată a receptorilor terminali ai nervului
pneumogastric determină un flux continuu de
impulsuri în bulbul rahidian, ce duce la formarea
unui focar de excitaţie dominant. El atrage
excitaţii nespecifice de la alţi receptori, fapt ce
determină accesele de tuse, care devin tot mai
grave şi mai frecvente.
Un stimul puternic poate stinge dominanta, cu
atenuarea tusei. Focarul este foarte stabil,
persistă şi după dispariţia bacteriei din
organism.
 În evoluţia tusei convulsive se disting 4 stadii
(perioade):
I. Perioada de incubaţie (3-15 zile)
II. Perioada catarală, foarte contagioasă.
Caracterizată prin tuse seacă, rinoree (3-14
zile)
III. Perioada convulsivă (paroxistică). Accese
de tuse spasmodică, epuizantă, asociată cu
cianoză, vomă, convulsii. (2-4 săptămâni)
IV. Perioada de convalescenţă (2-4 săptămâni)
Complicaţii grave sunt posibile la copiii
sugari: bronho-pneumonii, encefalite.

Imunitatea este durabilă, umorală şi

celulară. Rol protector au Ac anti-toxină
pertussis şi anti-hemaglutinină
filamentoasă.
 Diagnosticul de laborator
al tusei convulsive
Prelevate: mucozităţi nasofaringiene sau bronşice,
recoltate cât mai precoce.
Metode de diagnostic
1. RIF
2. Examenul bacteriologic (însămânţare cu tamponul
sau prin tehnică “plăcilor tuşite”)
3. Tehnnici de biologie moleculară (PCR)
4. Examenul serologic (RA, ELISA). Reacţiile se
pozitivează din săptămâna a II a perioadei
convulsive. Se examinează seruri perechi prelevate
la interval de 14-21 zile. Semnificativă este o creştere
de cel puţin 4 ori a titrului Ac.
Tratamentul tusei convulsive
Eritromicină sau cloramfenicol– cel puţin 10 zile (până la apariţia
Ac)
Imunoglobulină umană antipertussis

Profilaxia specifică
- Imunizarea artificială obligatorie:
1. Vaccinul ADTP. Componentul antipertusic este reprezentat
de o suspensie de bordetele de faza I, adsorbite pe adjuvant.
2. Vaccinul acelular conţine unele componente bacteriene
(anatoxina pertussis, hemaglutinina filamentoasă). Este mai
bine tolerat, dar mai puţin eficace.
3. Vaccinul multicomponent acelular conţine anatoxina
pertussis, hemaglutinina filamentoasă, pertactina şi 2 tipuri
de fimbrii
- Imunoglobulină umană antipertussis