1. Infectiile stafilococice. Clasificarea stafilococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate.

Habitatul, infectiile cauzate. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Metoda microscopica, izolarea si

identificarea culturii pure. Markerii epidemiologici. Profilaxia si tratamentul specific al infectiilor
stafilococice.
CARACTERISTICA GENERALĂ A GRUPULUI COCILOR PIOGENI
Familia Staphylococcaceae
Genuri: Staphylococcus; Gamella; Macrococcus; Salinicoccus
Familia Streptococcaceae
Genuri: Streptococcus; Lactococcus
Familia Neisseriaceae
Genul: Neisseria
Caracter comun – capacitatea de a condiţiona procese supurative-distructive.
Morfologic reprezintă coci (sferici, lanceolaţi, riniformi), imobili, nesporogeni, unele specii formează capsule.
În funcţie de caracterele tinctoriale se disting: Coci G+ (Staphylococcaceae, Streptococcaceae); Coci G- (Neisseriaceae)
Cocii piogeni se deosebesc prin: Caractere de cultură (exigenţe nutritive, tipul de respiraţie, etc); Caractere
biochimice; Factori de patogenitate
Rolul în patologia umană : Infecţii nespecifice ; Infecţii specifice (gonoreea, scarlatina, etc)
GENUL STAPHYLOCOCCUS
Se disting 2 grupuri (varietă ţi):
Stafilococi coagulazo-pozitivi - SCP – foarte virulenţi (S.aureus, S.intermedius)
Stafilococi coagulazo-negativi – SCN – potenţial-patogeni (aproximativ 30 specii: S.epidermidis, S. saprophyticus, S.
capitis, S.haemolyticus, S.hominis, etc)
Habitat: 20-70% din populaţie sunt purtă tori: S.aureus - cavitatea nazală , intestin, S.epidermidis – narine, tegument,
S.saprophyticus - tegument.
Staphylococcus aureus
Caracterele morfobiologice: Caractere morfo-tinctoriale: coci gram+, în frotiu se aranjează în gră mezi neregulate
(greacă : staphylos-ciorchine, kokkos – gră unte), în perechi sau izolat . Imobili, nesporogeni, necapsulaţi (uneori
microcapsule)
Caractere de cultură : facultativ anaerobi, nepretenţioşi la cultivare, cresc pe medii uzuale. Temperatura optima 37°C,
pH-7,0–7,5.
În BP – turbiditate uniformă
Geloza salină cu gă lbenuş de ou-GGO (3 % NaCl)
Mediul Chapman (7,5 % NaCl, manitol)
Geloză -sâ nge
Colonii S, opace, pigmentate (auriu, citric, alb), pe geloză -sâ nge cauzează hemoliză . Pe GGO coloniile sunt înconjurate
cu un halou opac (acţiunea lecitinazei).
Caractere biochimice: catalazo-pozitivi, fermentează manitolul

Factori de patogenitate
I. Factori structurali:
 peptidoglicanul (induce secreţia citokinelor de că tre celulele limfocitare, responsabile de starea de şoc)
 acizii lipoteichoici (induc o hipersensibilitate tardivă )
 proteina A (asigură fixarea Fc al IgG, împiedică opsonizarea şi fagocitoza)
 adezine, care permit fixarea S.aureus pe diverse molecule plasmatice ale gazdei:
 Fibronectină şi laminină. Fibronectina este prezentă pe suprafeţe epiteliale şi endoteliale, precum şi în
chiaguri sanguine.
 Fibrinogen. Fixarea de fibrinogen asigură aderarea la chiaguri şi ţesuturi lezate.
 Colagen. Tulpinile ce posedă astfel de adezine cauzează osteomielite şi artrite septice
 Microcapsula, rol antifagocitar
II. Toxine
1. Alfa-toxina (alfa-hemolizina). Efect citolitic faţă de trombocite, monocite, hematii, cu eliminarea citokinelor,
care pot fi cauza şocului septic stafilococic.
2. Beta-toxina (sfingomielinaza). Prezentă la tulpinile izolate de la bovine cu mastită .
3. Gamma şi delta-toxine. Efect leuco- şi hemolitic.
4. Leucocidina, efect litic faţă de leucocite şi macrofage, factor important în procese dermonecrotice
5. Exfoliatine (epidermolizine) A şi B. Manifestă tropism cutanat.
6. Mecanism: se fixează de unele proteine cutanate (profilagrină şi filagrină ), inducâ nd desprinderea intra-
epidermică dintre stratum granulosum şi stratum spinosum, cu formarea leziunilor buloase (impetigo bulos,
sindromul pielii opărite).
7. Enterotoxine: A, B, C1, C2, C3, D, E, G. Termostabile, rezistente la acţiunea enzimelor proteolitice ale tubului
digestiv. Determină intoxicaţii alimentare (enterotoxina B poate cauza şoc toxic).
8. Toxina sindromului toxic stafilococic (TSST-1). Determină stare de şoc stafilococic.
Toate toxinele sunt imunogene.
Enterotoxinele, TSST-1 reprezintă superantigene, activâ nd 20% de limfocite T (participă la declanşarea stă rii de şoc)
III. Coagulazele
 Coagulaza liberă - proteină extracelulară care se leagă de protrombina gazdei cu formarea unui complex. Astfel
activată , trombina determină conversia fibrinogenului în fibrină cu coagularea plasmei. Reprezintă cauza
tromboflebitelor septice şi protejează cocii de fagocitoză .
Coagulaza legată (clumping factor) este un determinant superficial al S.aureus fixator de fibrinogen. Antifagocitar.
Provoacă fenomenul de aglutinare a stafilococilor în prezenţa fibrinogenului.
IV. Stafilokinaza (fibrinolizina) – activator al plasminogenului (asociat cu bacteriofagi lizogeni). Complexul
stafilokinază -plasminogen manifestă activitate proteolitică , cauzâ nd dizolvarea trombilor (responsabilă de
localiză ri septice secundare).
V. Enzime de patogenitate:
Hialuronidaza – facilitează diseminarea bacteriilor
Alte enzime: proteaze, lipaze (inclusiv lecitinaza), ADN-aze, fosfataze, etc.
Rol în diseminarea infecţiei şi producerea leziunilor.

Se disting multiple serotipuri de S.aureus, iar receptorii pentru bacteriofagi permit clasificarea în lizotipuri (fago-
variante).

Epidemiologia infecţiilor stafilococice

Sursa de infecţie: omul bolnav sau purtă tori să nă toşi de germeni.
Rareori – bovinele bolnave de mastită .
Mecanismele şi că ile de transmitere:
 Contact direct sau diseminare manuportată
 Contact indirect (alimente, praf, îmbră că minte, etc)
Factori favorizanţi: diabet, tratament imunosupresiv, arsuri, plă gi, etc

Formele clinice ale infecţiilor cu S.aureus

Infecţii supurative
Infecţii cutanate: foliculite, furuncule, carbuncule, abcese, panariţiu, infecţie de plagă (frecvent de origine
nosocomială ). Exfoliatina determină sindromul pielii opărite (sindromul Lyel) la copii, pemfigus epidemic la nou-nă scuţi
(boala Ritter) şi impetigo bulos la maturi.
Infecţii ale mucoaselor: mastoidite, sinusite, otite, angine...
Infecţii ale seroaselor: artrite, pleurezie, peritonită , meningită ...
Infecţii osoase: osteomielită , spondilodiscită , infecţie de proteză
Infecţii viscerale: abces pulmonar, cerebral, flegmon perirenal, pielonefrite, etc
Septicemii şi endocardite. Cauzate şi întreţinute de un focar infecţios primar complicat de tromboflebită . În mediu
spitalicesc au caracter nosocomial (catetere intravasculare, proteze valvulare cardiace, articulare, stimulatoare
cardiace...)
Manifestări digestive
Intoxicaţii alimentare (doza toxică - 1µg la 100 g aliment). Vome, diaree, deshidratare, absenţa febrei
Enterocolite consecutive unei antibioterapii
Sindromul şocului toxic stafilococic: febră , hipotensiune arterială , erupţie cutanată scarlatiniformă , stare de şoc,
leziuni viscerale (cerebrale, renale, hepatice, musculare). Descris în 1978 în SUA la femei care utilizau tampoane
periodice şi sufereau de vaginită cu S. aureus. Tulpini responsabile de acest sindrom pot fi izolate din diverse leziuni
stafilococice.

Infecţii cauzate de SCN

S.epidermidis determină infecţii asociate cu proteze şi catetere, frecvent de origine nosocomială (endocardite,
endoftalmii, peritonite la pacienţi cu dializă peritoneală , bacteriemii). S.epidermidis produce un polizaharid de
adeziune, care-l fixează pe implante din plastic.
S.saprophyticus şi S.haemolyticus pot cauza infecţii ale tractului urinar
S.lugdunensis – infecţii de plagă , endocardite
Imunitatea antistafilococică este mixtă : celulară şi umorală
Diagnostic de laborator
Materiale de examinat – în funcţie de forma clinică
Diagnostic direct:
Examen microscopic direct (Gram, RIF)
Examen bacteriologic. La interpretare se ţine cont de datele clinice. În caz de infecţii nosocomiale sau otră vire
alimentară se identifică markerii epidemiologici (lizotip, serotip, antibiotip). Determinarea antibiogramei este
obligatorie (tulpini multirezistente).
Identificarea acizilor nucleici prin tehnici de biologie moleculară
În cazuri particulare se caută prezenţa toxinelor (reacţia de latex-aglutinare, ELISA)
Diagnostic indirect (serologic): Se examinează seruri sanguine pentru depistarea anticorpilor anti-stafilolizine-alfa
(titru> 2 UI/ml) – în caz de infecţii profunde sau cronice, sau anti-acizi teichoici (titru> 1:16) – în caz de endocardite
sau focare inaccesibile.
Tratamentul specific al infecţiilor stafilococice: autovaccinuri, vaccinuri inactivate, seruri imune (în infecţii cronice)
Antibiotice: peniciline semi-sintetice (oxacilină ), augmentină , imipenem, aminoside, macrolide, fluorochinolone,
glicopeptide (vancomicină , teicoplanină ) cotrimoxazol, fosfomicină , rifampicină , acidul fuzidic, etc
Profilaxia specifică: plasmă antistafilococică , Ig anti-stafilococică , ser hiperimun, anatoxină stafilococică

2. Infectiile streptococice. Clasificarea streptococilor (familie, gen, sp.). Clasificarea dupa aspectul
hemolizei si structurii antigenice. Factorii de patogenitate (structurali,exotoxinele, enzimele de
patogenitate). Infectiile cauzate de S.pyogenes. Diagnosticul microbiologic. Prelevate patologice. Metoda
microscopica, izolarea culturii pure, identificarea. Serodiagnosticul scarlatinei si reumatismului.

FAMILIA STREPTOCOCCACEAE: Genul Streptococcus (fragili şi exigenţi la cultivare); Genul Lactococcus (anterior
streptococi din grupul N)
Genul Streptococcus. Reuneşte specii facultativ anaerobe caracterizate prin morfologie tipică (coci gram+ în lanţuri,
imobili, nesporogeni, capsulaţi), metabolism fermentativ şi lipsa catalazei.
Clasificarea streptococilor
După aspectul hemolizei pe geloză-sânge
Streptococi beta-hemolitici (hemoliză completă , zonă clară în jurul coloniilor)
Streptococi alfa-hemolitici (hemoliză incompletă , zonă verzuie în jurul coloniilor)
Streptococi nehemolitici (gamma-hemoliză )
Clasificarea imunologică Lancefield
După antigenul polizaharidic C din peretele celular se disting 20 grupe serologice (A – H, K – W). Streptococii care nu
posedă acest Ag nu se încadrează în clasificarea Lancefield (ex.: S.pneumoniae). Ei se identifică după caractere de
cultură şi biochimice.
După habitat şi patogenitate
Streptococi piogeni, virulenţi, beta-hemolitici (aparţin grupurilor A,B,C,G)
Streptococi orali, comensali, nehemolitici sau alfa-hemolitici, negrupabili după Lancefield
Streptococi fecali, specii comensale sau condiţionat patogene ale tractului digestiv uman şi animal
Streptococi lactici, reprezintă flora laptelui şi produselor lactate
Diferenţierea streptococilor patogeni de cei saprofiţi se efectuează de asemenea în baza criteriilor Cherman:
Creşterea la 10 şi 45° C
Creşterea în bulion cu 6,5% NaCl
Creşterea în mediu cu pH 9,6
Hidroliza esculinei pe mediu cu 40% bilă
Liza culturii în bulion biliat
Sensibilitatea la bacitracină şi optochină
Hidroliza hipuratului de sodiu
Streptococcus pyogenes (gr. A). Bacterie strict umană , posibil portaj oro- şi nasofaringean (20%).
Caractere morfologice: lanţuri scurte sau perechi de coci sferici gram+, imobili, capsulaţi, nesporogeni.
Caractere de cultură: facultativ-anaerobi, cultivă pe medii elective. Pe geloză -sâ nge, după 18-24 ore incubare la 37° C
– colonii S mici, cu zonă de β-hemoliză . În bulion glucozat, bulion-ser formează depozit la fundul şi pe pereţii tubului.
S.pyogenes este sensibil la bacitracină .
Factori de patogenitate. Factori de structură: Capsula din acid hialuronic, neimunogenă . Efect antifagocitar
Proteina M, adeziune, antifagocitar. Acizii lipoteichoici, adeziune la celule epiteliale. Proteina F, receptor de
fibronectină
Toxine: Streptolizinele O (oxigen-labilă ) şi S (oxigen-stabilă ). Sunt toxine citolitice. SLO manifestă efect cardiotoxic,
hemolitic. Inhibă chimiotactismul PMN şi reduce activitatea celulelor imunocompetente. Induce formarea Ac
neutralizanţi – antistreptolizine (ASLO). SLS nu este imunogenă . Manifestă activitate citolitică şi leucotoxică .
Toxinele eritrogene (pirogene) A, B şi C sunt determinate de fagi moderaţi. Au activitate de superantigen, producâ nd
inflamaţie asociată cu stare de şoc. Mitogene şi imunosupresive. Tulpinile lizogene determină scarlatina.
Enzime de patogenitate: hialuronidaza, streptodornaza B (ADNaza), lipoproteinaza, streptokinaza (fibrinolizina)
Epidemiologia infecţiilor provocate de S.pyogenes
Sursa de infecţie: bolnavii şi purtă torii să nă toşi (faringe şi amigdale, mai rar – anus, vagin, tegument).
Mecanismele şi căile de transmitere: Aerogen (pică turi Pflugge); Contact direct (leziuni cutanate)
Patogenia şi formele clinice ale infecţiilor provocate de S.pyogenes
Infecţii ale mucoaselor. Sfera ORL: rinite, faringite, angine eritematoase (risc de reumatism articular acut), abcese
periamigdaliene, adenite cervicale, sinusite, otite, mastoidite.
Scarlatina (angină streptococică însoţită de erupţie cutanată ).
Infecţii cutanate şi subcutanate: erizipel, impetigo, celulită , fasciită necrozantă , mionecroză (sindromul Meleney),
eritemul nodos, infecţii ale plă gilor şi arsurilor
Septicemii. Sindromul şocului toxic streptococic, secundar unei infecţii locale, în special subcutanată
Alte infecţii: endometrite, pneumonii
Infecţii post-streptococice. RAA (reumatismul articular acut), mai frecvent la copii de vâ rstă şcolară . Apare după
infecţii faringiene şi este determinată de acţiunea directă a streptolizinei, depozite de complexe imune (RHS III),
precum şi prin interacţiunea autoAc şi al Ac anti-streptococici cu autoantigene din miofibrile, valvule cardice şi
sinoviale (RHS II). Glomerulonefrita acută (GNA)- Maladie a copilului de vâ rstă preşcolară . Survine după 10-20 zile de
la o infecţie cutanată , mai rar faringeană . Se caracterizează prin perturbarea funcţiei renale, edem şi hipertensiune
arterială . Patogenie: efect toxic direct, reacţii autoimune, bazate pe asemă narea unor Ag streptococice din MCP şi
membrana bazală glomerulară (RHS II şi III), persistenţa formelor L.
Imunitatea antistreptococică este specifică de tip, asigurată de Ac anti-proteina M. Ac anti-eritrotoxină protejează de
eritemul scarlatinos.
3. Infectiile meningococice. Clasificarea meningococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate.
Infectiile cauzate. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Metoda microscopica. Izolarea si identificarea
culturii pure. Depistarea antigenelor meningococice in LCR. Profilaxia specifica.
Clasificarea (Bergey's 2001) :
Familia – Neisseriaceae
Genurile - Neisseria, Kingella, Chromobacterium, Aquaspirillum
Genul Neisseria include două specii patogene umane importante N. gonorrhoeae şi N.meningitidis (neisserii
“pretenţioase”).
Specii comensale, gă zduite pe mucoasele tractului respirator şi digestiv, conjunctivă , vagin, uretra distală
(neisserii “nepretenţioase”): Neisseria flava; Neisseria flavescens; Neisseria subflava; Neisseria perflava; Neisseria
lactamica; Neisseria mucosa; Neisseria pharyngis; Neisseria polysaccharea; Neisseria sicca; Neisseria sp. In unele
condiţii se pot comporta ca patogeni oportunişti.
Caractere generale ale genului Neisseria. Coci gramnegativi, asociaţi în diplococi, uneori tetrade, imobili.
Bacterii carboxifile, cu metabolism respirator. Catalazo- şi oxidazo-pozitive. Sunt gă zduite pe mucoasele omului şi
animalelor. Speciile patogene sunt exigente la cultivare

N.meningitidis se prezintă sub formă de coci imobili, gram-, in frotiu se aranjează in diplococi cu suprafeţele
adiacente aplatizate sau puţin concave (aspect riniform, de “boabe de cafea”). Posedă capsulă şi fimbrii.
Structura antigenică a N.meningitidis: Ag polizaharidice capsulare permit caracterizarea a 13 serogrupe: A, B, C,
D, X, Y, Z, 29E, W135, H, I, K et L. Mai frecvent intâ lnite sunt serogrupele A, B, C, Y şi W135. Ag proteice din
membrana externă (cinci proteine majore) permit distincţia tipurilor serologice. Ag lipo-oligozaharidice
(serotipuri). Aceste antigene servesc în calitate de markeri epidemiologici.
Caractere de cultură. N.meningitidis este un mi/o carboxifil, foarte exigent la cultivare. Se cultivă doar pe medii
îmbogă ţite cu sâ nge sau ser: geloză -ser, geloză -sâ nge, geloză -ciocolată , mediul Mueller-Hinton şi preîncă lzite în
termostat. Coloniile S, mici (1-2 mm), cu marginile netede, bombate, translucide apar peste 24-48 ore de incubare
la 37 C în atmosferă umedă îmbogă ţită cu 5-10% CO2.
Activitate biochimică. N.meningitidis posedă catalază şi oxidază , scindeaza glucoza şi maltoza fă ră a produce
gaz.
Rezistenţa în mediul extern: N.meningitidis este o bacterie deosebit de fragilă , sensibilă în special la desicare,
radiaţii solare, variaţii de pH şi refrigerare; temperaturi sub 37 C determină autoliza bacteriilor.
Factorii de patogenitate: Adezine (fimbriile şi proteine ale ME); Capsula – rol antifagocitar; sIg A-proteaza –
descompune sIg A de pe mucoase; Endotoxina – declanşeaza secreţia diferitor cytokine; Receptori şi captatori de
Fe (receptori membranari pentru transferină şi lactoferină , care permit captarea directa a Fe din aceste
substanţe, precum şi extragerea lui directă din hemoglobină )
Epidemiologia infectiilor meningococice
Sursa de infecţie – bolnavii cu meningită sau rinofaringită meningococică sau purtă torii de germeni
Transmiterea – aerogen, prin pică turi Pflugge, prin obiecte contaminate (jucă rii…) - exceptional
Patogeneza infectiilor meningococice
Meningococul aderă la epiteliul rinofaringelui, provocâ nd sau o infecţie locală (rinofaringita), sau o infectie
inaparentă . In caz de diminuare a rezistenţei organismului, bacteria trece în submucoasă şi apoi în circulaţia
sanguină generală (meningococcemia). Această translocaţie este favorizată de inflamaţii rinofaringiene, în special
virale. In circulaţia generală , graţie capsulei, bacteria este protejată de mijloacele de rezistenţă a organismului.
Prin tropism pentru celulele plexului choroid, meningococul aderă la acest nivel şi, prin translocaţie, trece în
spaţiul meningean, inducâ nd meningita cerebrospinală . Odată cu dispariţia anticorpilor materni, N. meningitidis
devine principala bacterie responsabilă de meningite la nou-nă scuţi. Ulterior, imunitatea antimeningococică se
instalează progresiv şi frecvenţa meningitelor meningococice diminuează .
Formele clinice de infectii meningococice
Rinofaringita (forma clinică cea mai frecventă , deseori asimptomatică )
Septicemia (meningococcemia). Reprezintă etapa a doua a maladiei. Complicaţii: meningococcemie fulminantă
(sindromul Waterhouse-Friderichsen) în 10 - 20 % de cazuri (şoc endotoxinic, purpură extensivă indusă de
coagulopatie de consumare (coagulare intra-vasculară diseminată )).
Meningita cerebrospinală epidemică. Este precedată de o faringită şi însoţită de bacteriemie. Este
caracterizată prin febră înaltă , cefalee, vomă , fotofobie, hiperestezie cutanată . Poate fi prezentă poziţia
caracteristică în "cocoş de puşcă " dată de sindromul de contractură . Frecvent se întâ lneşte herpesul labial, peteşii
cutanate sau artralgii. Afectarea sistemului nervos se face în grade variabile, cu delir, agitaţie psihomotorie,
somnolenţă , uneori comă , pareze şi paralizii, convulsii. Evoluţia în absenţa tratamentului se face spre deces în
80-90% din cazuri, restul prezentâ nd sechele grave.
Alte forme: infecţii bronhopulmonare, endocardite, pericardite, osteomielite, artrite (determinate de formarea
de complexe imune), conjunctivite, angine.
Diagnosticul de laborator al infectiilor meningococice
Prelevate: in funcţie de forma clinică se prelevă exsudatul nasofaringean, sâ nge pentru hemocultură , LCR,
lichidul articular, etc. Probele se prelevă înainte de a se administra antibiotice şi se transportă rapid la laborator,
ferite de variaţii de temperatură şi lumină . La necesitate se utilizează mediul de transport Stuart
Diagnosticul direct
 Examenul LCR este primordial pentru diagnosticul meningitei. Prelevat în condiţii aseptice prin puncţie
lombară , în volum de 4-6 ml în 2 eprubete de centrifugă . LCR este tulbure, conţine mii sau zeci de mii de
elemente celulare, cu predominanţa de 95-100% a neutrofilelor. Această reacţie celulară este insoţită de
hipoglicorahie, de hiperalbuminorahie şi pH acid prin acumularea de acid piruvic şi lactic.
Examenul microscopic al sedimentului LCR.Frotiuri colorate cu albastru de metilen sau Gram: diplococi Gram-
negativi riniformi în pozitie intra şi extracelulară, dar densitatea bacteriană este scăzută, şi examenul este negativ
în 1/3 cazuri. Prezenţa leucocitelor în număr mare pledează pentru un prognostic favorabil. b) RIF
Examenul bacteriologic
Sedimentul din LCR se însemâ nţează pe medii de cultură îmbogă ţite, cum sunt geloza-sâ nge, geloza-ciocolată ,
mediul Mueller-Hinton preîncă lzite la 37 C.
Exsudatul nazofaringean se însemâ nţează imediat după recoltare pe medii cu adaos de antibiotice (lincomicină ,
vancomicină , ristomicină ) pentru inhibarea altor specii microbiene existente în exsudat.
Sângele pentru hemocultură se însemâ nţează direct pe medii de cultură lichide (bulion glucozat 2% respectâ nd
proporţia de 5 % sâ nge). Examină rile se fac zilnic timp de 5-7 zile prin subculturi.
Identificarea şi diferenţierea de neisseriile comensale se bazează pe aspectul morfologic pe frotiuri colorate
Gram, prin testul oxidazei care este pozitiv, scindarea numai a glucozei şi maltozei, identificarea serologică prin
RA cu seruri imune specifice de grup.
Decelarea directă în sânge şi LCR a antigenelor polizaharidice capsulare, utilizâ nd reacţiile de
contraimunoelectroforeză , ELISA, latex şi coaglutinare cu antiseruri specifice de grup.
Detectarea acizilor nucleici
Diagnosticul indirect
Diagnosticul serologic. Pot fi titraţi Ac antimeningococici utilizâ nd RA sau RHAI. Are valoare diagnostică redusă

Tratamentul trebuie instituit extrem de urgent, imediat după internare şi efectuarea puncţiei lombare.
Tratamentul etiotrop constă în administrarea de antibiotice timp de 7-10 zile: Penicilină , Ampicilină ,
Cloramfenicol, Cefalosporine.
Profilaxia specifică: imunizare activă cu vaccin polizaharidic antimeningococic monovalent sau polivalent (A,
C, Y, W), care se poate administra intradermic sau subcutanat, după vâ rsta de 3 luni (pentru grupul A), oferind
protecţie de 95-100% pentru o durată de 2-3 ani; polizaharidul capsular de grup B este un homopolimer al
acidului sialic şi nu este imunogen pentru oameni.
Contacţii vor fi supravegheaţi clinic timp de 10 zile. Chimioprofilaxia cu Penicilină V, timp de 7 zile, sau cu
Rifampicină , 3 zile, se aplică în familii sau în colectivită ţi de preşcolari
Purtătorii, depistaţi în focar, vor fi trataţi timp de 7-10 zile cu Penicilină V.
Cazurile de meningită sau meningococcemie vor fi declarate în 24 de ore de la depistare

4. Infectia gonococică. Clasificarea gonococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Infectiile
gonococice acute si cronice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Microscopia directa, izolarea si
identificarea culturii pure. Particularitatile de recoltare a prelevatelor si de diagnostic a gonoreei cronice.
MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL GONOREEI
Gonoreea este o uretrită specifică , cu eliminare masivă de puroi, mai aparent la barbati decâ t la femei.
Termenul "gonoreea", a fost utilizat prima data de Galen în secolul II şi înseamnă “scurgerea seminţei". Multe secole
gonoreea şi sifilisul erau confundate. Paracelsus (1530) credea ca gonoreea este un simptom precoce al sifilisului.
Aceasta confuzie a fost întă rită de medicul englez John Hunter, în 1767. Hunter intenţionat şi-a inoculat puroi de la un
bolnav cu simptome de gonoree, îmbolnavindu-se de sifilis!
Agentul cauzal al gonoreei, Neisseria gonorrhoeae, a fost descris pentru prima oară de A. Neisser în 1879 în puroi de la
un bolnav de gonoree.
Neisseria gonorrhoeae
Caractere morfobiologice
Neisseria gonorrhoeae este un coc gram-negativ, cu diametrul de 0.6 - 1.0 µm, uzual observat în perechi cu suprafeţele
concave ală turate. In prelevate patologice (puroi, exsudate) se localizează frecvent intracelular în leucocite
polimorfonucleare (neutrofile). Imobil, posedă fimbrii cu lungimea de câ ţiva micrometri. În funcţie de prezenţa
fimbriilor se cunosc patru tipuri de N. gonorrhoeae : T1, T2, T3, T4
Caractere de cultura
Gonococul este exigent la cultivare. Pentru izolarea lui se utilizează medii îmbogă ţite cu ser sangvin, extract de drojdii,
lichid ascitic, etc (mediul HYL, Thayer-Martin, geloză -ciocolată ). Culturile cresc la 35-36 C în atmosferă umedă cu 5-10
% CO2. Peste 24-48 ore apar colonii mici (0,5-1mm), netede, translucide.
După aspectul coloniilor pot fi descrise 4 tipuri: Colonii de tipul I şi II apar la izolare, corespund tulpinilor virulente,
purtă toare de pili (fimbrii), Colonii de tipul III şi IV, apar la repicare, mai mari, corespund tulpinilor fă ră pili
Structura antigenică: 3 proteine majore din ME (Por / PI, Opa/PII, PIII) definesc multiple serotipuri (variante). Opa
prezintă o mare variabilitate antigenică , chiar în interiorul unei tulpini. Lipopolizaharidul din ME. Proteina fimbriilor,
cu o mare diversitate antigenică .
Caractere biochimice: gonococii sunt oxidazo-pozitivi, scindeaza doar glucoza pâ na la acid, nu atacă maltoza

Factorii de patogenitate: Adezinele (fimbriile, unele proteine din membrana externă – Opa). sIgA-proteaze, cu rol in
colonizarea mucoaselor. Proteine ale ME (Por), care inhibă formarea fagolizosomei (supravieţuirea şi multiplicarea
gonococilor în fagocite). Endotoxina (rezistenţă la complement, secreţia citokinelor). Sisteme de captare a Fe
(receptori membranari pentru transferină şi lactoferină ). Variaţia antigenică rapidă a fimbriilor de adeziune şi a
proteinei Opa (conversie, hipermutaţie, transformare)
Gonococul este inhibat de bumbacul din tampoane (hipoclorit...). Pentru prelevă ri sunt indicate tampoane cu alginat
de Ca sau din dacron.
Epidemiologia infecţiei gonococice
Sursa de infecţie – unica sursă este bolnavul cu gonoree, în special cu infecţie inaparentă
Transmiterea - la maturi exclusiv prin contact sexual; la nou-nă scut – la trecerea prin canalul de naştere al mamei
bolnave
Patogeneza infecţiilor cauzate de N.gonorrhoeae
Infecţia gonococică este în general limitată la mucoasele cu epiteliu columnar. Mai frecvent implicată este uretra,
cervixul, rectul, faringele şi conjunctiva. Epiteliul scuamos al vaginului nu este sensibil la infecţia cu N. gonorrhoeae.
Totuşi, la fetiţe gonococul poate provoca vulvovaginite. Infecţiile mucoaselor sunt caracterizate uzual prin secreţii
purulente.
Patogeneza gonoreei - Prin intermediul fimbriilor şi a unor proteine din ME (Opa) gonococii aderă la vilozită ţile
celulelor epiteliale columnare neciliate. Urmează penetrarea lor în celulă (prin endocitoză ), apoi vacuola este
transportată la baza celulei, unde bacteria este eliberată prin exocitoză în ţesutul subepitelial. Pe parcursul infecţiei,
lipopolizaharidul bacterian (LPZ/LOZ) şi peptidoglicanul sunt eliberate prin autoliza celulelor. Ambele substanţe
activează complementul pe calea alternativă , LPZ de asemenea stimulează producţia factorului de necroză a tumorilor
(TNF), care provoacă distugerea celulelor. Neutrofilele sunt imediat atrase în focar şi inglobeaza bacteriile. Mulţi
gonococi sunt capabili să supravieţuieasca în interiorul fagocitelor pâ nă la moartea lor, cu eliberarea bacteriilor
ingerate.
Particularitaţile gonoreei la bărbaţi: In majoritatea cazurilor decurge acut (85-95%), fiind manifestată clinic:
Uretrita (secreţie uretrală alb – galbuie, durere şi usturime la mictiune, dizurie) ; Prostatita; Orhita; Epididimita
Particularităţile gonoreei la femei: In majoritatea cazurilor infecţia decurge asimptomatic (80% de cazuri), cu
evoluţie spre cronicizare. Formele clinice: Cervicita, Uretrita, Bartolinita, Salpingita, Ovarita, Endometrita, Peritonita
Alte forme clinice: Faringita şi proctita gonococică. Diseminarea infecţiei gonococice (1-3%) determină artrite,
leziuni cutanate, septicemii, endocardite, meningite. Tulpinile de N. gonorrhoeae care cauzeaza infecţii diseminate sunt
uzual rezistente la complement şi la reacţia bactericidă a serului. La nou-nă scut conjunctivita purulentă cu extinderea
rapidă a infecţiei la globul ocular (ophtalmia neonatorum) poate fi urmare a contamină rii la trecerea prin canalul de
naştere
Diagnosticul de laborator al gonoreei
Prelevate:
La bă rbaţi - secreţiile uretrale
La femei - secreţiile uretrale, vaginale, din endocol sau orificiile glandelor vulvare
Pot fi examinate conţinutul leziunilor cutanate, exsudat articular, nasofaringean, sâ nge, puroi din conjunctivă , LCR,
tampon rectal. Pentru recoltarea acestor secreţii se foloseste un tampon de alginat de Ca (sau ansa bacteriologică ),
care este apoi trimis imediat în laborator pentru testare (dupa necesitate se foloseste mediul de transport Stuart cu
tioglicolat şi că rbune activat).
Daca elimină rile sunt să race, se procede la stimularea secreţiei (reactivare, provocare): Alimentară (cu bauturi
alcoolice – bere); Chimică (instilaţii cu nitrat de Ag – sol. 1% in uretră , 10% în colul uterin); Biologică (inocularea
gonovaccinului, recoltarea secreţiilor imediat dupa menstre la femei); Mecanică (masaj al prostatei); Termică
(diatermie sau inductotermie)
Examenul microscopic (elocvent doar în cazul uretritelor acute la bă rbaţi).
In frotiuri din puroiul uretral colorate Gram sau cu albastru de metilen se observă diplococi gram- situaţi intra- sau
extracelular. RIF
Examenul bacteriologic (este obligator în forme asimptomatice sau cronice)
Gonococul fiind o bacterie foarte fragilă , este obligator de a însă mâ nţa imediat prelevatele sau de a utiliza un mediu de
transport adaptat. Pentru izolare se folosesc medii îmbogatite (ex.: mediul Thayer-Martin, care este bogat în factori
de creştere şi conţine antibiotice (vancomicina, colistina, amfotericina) care inhibă alte bacterii din prelevat, geloza-
ciocolata). Coloniile apar peste 18 - 24 h de incubare in atmosferă cu CO2.
Identificarea N.gonorrhoeae se efectuează în baza caracterelor morfotinctoriale, aspectul coloniilor crescute pe medii
selective, oxidaza +, scindarea doar a glucozei pâ nă la acid. Seroidentificarea cu Ac monoclonali în reacţia de Co-
aglutinare
Depistarea directă a N. gonorrhoeae în prelevate poate fi realizată prin tehnici ELISA sau RIF
Detectarea acizilor nucleici prin hibridare sau amplificare genică
Examenul serologic (serodiagnosticul) RFC
Tratamentul gonoreei: Peniciline, Cefalosporine de generaţia III, Fluorochinolone, Cotrimoxazol
Profilaxia gonoreei: Nespecifica (individuală sau generală ), Prevenirea oftalmiei gonococice se efectueaza prin
instilarea intraconjunctivală la nou-nă scuţi a soluţiei 1% de nitrat de Ag

5. Tularemia. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Patogeneza, formele clinice ale infectiei.
Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica, metoda biologica, izolarea si identificarea
agentului. Metodele alergica si serologica. Profilaxia specifica a tularemiei.
Zooantroponozele = maladii ale animalelor care pot fi transmise oamenilor în rezultatul unui contact direct sau
indirect cu populaţii animale infectate. Unele dintre aceste infecţii - antraxul, tularemia, pesta, bruceloza – fac parte
din categoria infecţiilor extrem de periculoase. Sunt foarte contagioase (transmitere aerogenă , alimentară , prin
contact direct, receptivitate generală ). Se manifestă nu doar ca epidemii, ci şi ca pandemii. Reprezintă infecţii cu
evoluţie foarte gravă . Agenţii cauzali sunt rezistenţi în mediul extern.
Clasificarea
Familia Francisellaceae
Genul Francisella
Specii: F.tularensis (agentul cauzal al tularemiei)
F.philomiragia (infectii sistemice)
Se cunosc 4 biovaruri (subspecii) de F.tularensis, care diferă dupa activitatea biochimică , virulenţă şi ră spâ ndire
geografică :
1. F.tularensis tularensis (nearctica) (tip A; foarte virulentă , raspâ ndită în America de Nord)
2. F. tularensis holarctica (palearctica) (tip B; mai puţin virulentă , cu raspâ ndire în Europa)
3. F. tularensis mediasiatica: virulenţă similară cu F. tularensis holarctica
4. F. tularensis novicida: virulenţă redusă , cauzeaza infecţie numai la gazde imunocompromise. Izolată în SUA.
Caracterele morfobiologice ale F.tularensis
Morfologia: F.tularensis reprezintă o cocobacterie foarte mică (0.2-0.5 µm x 0.7-1.0 µm), gram-negativă , uneori se
colorează mai intens la poli, pleomorfă , imobilă , asporogenă , tulpinile virulente posedă capsulă .
Caractere de cultură: bacteria nu poate fi cultivată pe medii uzuale. Pentru izolare se utilizează medii îmbogă ţite:
mediul Francis (geloză + sâ nge de iepure + cisteină + glucoză ); mediul McCoy (cu gă lbenuş de ou); geloză -ciocolată
Cultivă la 35 - 37 grade, în aerobioză . Peste 2-4 zile apar colonii S, mici (1 - 2 mm în diametru), albe-cenuşii, mucoide,
cu marginile regulate şi suprafaţa lucioasă .
Caractere biochimice: F.tularensis este catalazo+ şi oxidazo-, nu descompune ureea, produce H2S, unele biovaruri
fermentează glicerolul.
Rezistenţa în mediul extern:
 Mi/organismele pot supravieţui perioade îndelungate de timp în apă , nă mol, cadavre de animale (mediu umed).
 F.tularensis este distrusă la 56 grade în 10 minute, dar congelarea permite conservarea bacteriei.
Factorii de patogenitate : Capacitatea de a penetra în macrofage, supravieţuind şi multiplicâ ndu-se în interiorul
celulelor pâ nă la moartea lor (parazitism facultativ intracelular); Capsula (rol protector); Endotoxina (LPZ)
Sursa de infecţie – animale bolnave sau cadavre de animale, transmiterea de la om la om nu are loc.
Rezervorul principal – mamifere mici şi medii (iepuri, veveriţe, şobolani, şoareci, roză toare acvatice, lemingi). Omul,
pisicile, câ inii, anumite specii de păsă ri, peşti şi amfibii pot fi gazde accidentale
Vectori – insecte (tă uni, ţâ nţari, că puşe )
Porţi de intrare – tegumentul (chiar intact), mucoasele, conjunctiva
Transmiterea: Contact cu animale infectate, cadavre sau cu apa contaminată (lacuri, bazine, etc); Aerogen prin
inhalare (vâ nă tori...); Alimentar, prin consum de apă sau alimente infectate; Înţepă tura artropodelor hematofage
Francisella tularensis este una dintre cele mai virulente bacterii. Câ teva zeci de mi/o (10-50) pot provoca suferinţe
grave.
Patogeneza şi formele clinice de tularemie: Francisella tularensis este o bacterie facultativ intracelulară . Iniţial
infectează macrofagele, cu diseminarea mi/o şi afectarea diferitor organe, inclusiv plă mâ nii, ficatul, splina, ganglionii
limfatici. Un rol important în patogeneza leziunilor îl joacă hipersensibilitatea tardivă .
Formele clinice de tularemie sunt în relaţie cu calea de pă trundere:
1. Forma ulceroganglionară (70-85% de cazuri), penetrarea agentului patogen prin tegument sau mucoase.
Mi/o se multiplică local şi determină apariţia, peste 3-5 zile de la expoziţie, a unei papule la locul de
inoculare. Peste cîteva zile se transformă în pustulă , care se ulcerează rapid. Ulcerul are 2 - 4 cm în diametru
şi marginile neregulate. Uneori ulcerul poate fi acoperit cu o crustă neagră (asemă nă toare cu escara în
antrax). Bacteriile se ră spâ ndesc spre ganglionii limfatici regionali, unde cauzează limfadenite necrotice,
înconjurate de infiltrate granulomatoase (bubonul tularemic). Ganglionii limfatici afectaţi devin fluctuanţi,
uneori creâ nd canale de drenare în tegument. Mi/o pot disemina hematogen infectâ nd multiple organe, cu
dezvoltarea septicemiei.
2. Forma ganglionară se manifestă prin afectarea ganglionilor limfatici regionali, leziunea de la poarta de
intrare lipseşte.
3. Forma oculoganglionară apare la pă trunderea agentului cauzal prin conjunctivă . Se dezvoltă necroza şi
ulceraţia conjunctivei, cu infiltraţie limfocitară . Din conjunctivă bacteriile trec în ganglionii limfatici
preauriculari, submandibulari sau cervicali, provocâ nd leziuni similare cu cele din tularemia
ulceroganglionară .
4. Forma orofaringeană (angino-ganglionară). Mi/o intră prin mucoasa orofaringelui în urma ingestiei sau
inhală rii lor. Uzual se dezvoltă faringite sau tonzilite exsudative, cu ulceraţie ulterioară . Pă trunderea în
ganglionii limfatici cervicali determină necroză şi supuraţie.
5. Forma tifoidică (abdominală), cu afecţiuni generalizate. Mi/o pă trund în sâ nge prin tegument sau mucoase
şi afectează plă mâ nii şi organele reticulo-endoteliale. Determină frecvent septicemie şi şoc
6. Forma pneumonică, foarte gravă . Mi/o pă trund în plă mâ ni aerogen sau hematogen.
Prelevate: în funcţie de forma clinică : serozitate din leziunea cutanată sau conjunctivă , exsudat faringean, punctat din
ganglionul limfatic afectat, spută , sâ nge.
Diagnosticul direct
Examenul microscopic direct este foarte dificil, aproape imposibil. RIF are o sensibilitate mai mare
Examenul bacteriologic. Izolarea F.tularensis direct din prelevate este practic imposibilă . Uzual se utilizează
inocularea prelevatelor la animale experimentale sensibile (şoareci, cobai). La necropsii se studiază frotiuri-amprente
din organele afectate (Giemsa, RIF), se fac însă mâ nţă ri pe medii speciale (Francis, Mc Coy). Tulpinile izolate sunt
identificate morfologic, cultural, biochimic, antigenic (RA cu seruri anti-F.tularensis).
Diagnosticul indirect
Serodiagnosticul. Detectarea Ac este un element esenţial în diagnosticul tularemiei. Ac apar după ziua a 7 de boală ,
ating titrul maxim peste 1-2 luni (1:1000 sau mai mult) şi persistă mai mulţi ani. RA cu suspensie de bacterii omorâ te
este cea mai utilizată . Titrul diagnostic – 1:80, cu creşterea lui în dinamică de cel puţin 4 ori.
ELISA este posibilă .
Intradermoreacţia cu tularină. Hipersensibilitatea poate fi testată peste 5 zile de la debutul bolii.
Tratamentul tularemiei: Antibiotice: aminozide (streptomicină , gentamicină ), tetracicline, cloramfenicol,
fluorochinolone, eritromicină (există şi tulpini rezistente).
Profilaxia tularemiei: Informarea persoanelor expuse contamină rii; Supraveghere sanitară ; Vaccinarea
contingentelor de risc cu vaccin viu atenuat asigură imunitatea pe o durată de 5-7 ani.

6. Antraxul. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Formele clinice
de antrax. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica. Izolarea si diferentierea de
antracoizi. Metoda biologica, metodele rapide (reactia Ascoli), proba alergica. Profilaxia si tratamentul
specific al antraxului.

Clasificarea:
Familia Bacillaceae
Genul: Bacillus
Specii: Bacillus anthracis (patogen, agentul antraxului)
Bacillus cereus (intoxicaţii alimentare),
Bacillus polymyxa (genul Paenibacillus), Bacillus brevis (genul Brevibacillus), Bacillus subtilis – bacili antracoizi,
producenţi de AB
Bacillus anthracis a fost prima bacterie la care a fost demonstrat rolul ei în patogenia unei infecţii.
În 1877, Robert Koch a izolat microorganismul în cultură pură , demonstrâ nd capacitatea lui de a forma endospori şi a
produs antraxul experimental inoculâ ndu-l la animale.

Caracterele morfobiologice ale B.anthracis

Bacil mare (5-6 µm x 1 µm), cu extremită ţile drepte (tă iate), gram-pozitiv, imobil (antracoizii sunt mobili), în produse
patologice se prezintă sub formă de lanţuri scurte, iar în cultură – lanţuri lungi (“tulpină de bambus”).
Tulpinile virulente formează capsulă polipeptidică (acidul D-glutamic).
Sporul este ovoid, în poziţie centrală , nu deformează celula. Sporogeneza are loc în cultură , în sol şi în ţesuturi şi
exsudate din animale moarte (în prezenţa oxigenului), dar nu în sâ nge sau ţesuturi de animale vii.
Caractere de cultură
B.anthracis nu este exigent nutritiv, cultivă pe medii uzuale. Facultativ-anaerob, t optimă – 35-37 grade, pH 7-7,4.
Peste 24 ore de incubare formează colonii R, mari, cu contur neregulat, opace, plate, uscate, rugoase (“coamă de leu”,
“cap de meduză ”). Nehemolitice pe geloză -sâ nge (antracoizii sunt hemolitici). Pe geloză -ser, în exces de CO2, formează
colonii S (producerea capsulei). Pe mediu cu 0,5-1 UI de penicilină B.anthracis formează lanţuri din forme globulare -
“colier de perle” (proprietate absentă la antracoizi).
În bulion peptonat formează flocoane la fundul eprubetei, cu supernatantul clar.
B.anthracis este sensibil la fagul gamma.
Caractere biochimice: Activitate proteolitică – lichefiază gelatina în formă de “brad inversat”, peptonizează laptele,
digeră serul coagulat, nu produce H2S. Activitate zaharolitică – fermentează unele glucide: glucoza, maltoza, zaharoza,
tregaloza, etc. Nu fermentează lactoza şi arabinoza.
Rezistenţa în mediul extern: formele vegetative sunt slab rezistente, sporii ră mâ n viabili în sol decenii, se distrug la
fierbere în 30-40 min.
Factori de patogenitate
 Capsula polipeptidică , codifică tă de plasmida pX02. Inhibă fagocitoza şi puterea bactericidă a sâ ngelui. Capsula
joacă un rol important în etapele iniţiale ale infecţiei. Formarea capsulei are loc in vivo şi in vitro, pe medii cu ser
şi în atmosferă cu 5 % CO2.
Exotoxina antraxului, codificată plasmidic (pX01). Este constituită din 3 componente: Factorul I, edematogen (EF),
care este o adenilat-ciclază. Acumularea de cAMP duce la modificarea permeabilită ţii membranare cu producerea
edemului. Ț inta – celulele endoteliale (efect - șoc hipovolemic, șoc septic). Factorul III, letal (LF), responsabil de
efectele letale ale toxinei anthrax. Este o protează Zn++ dependentă care induce producerea citokinelor de că tre
macrofage şi limfocite (efect – recție inflamatoare, șoc septic). Factorul II, antigen protector (PA), induce sinteza Ac
antitoxici protectori. PA este responsabil de fixarea toxinei pe receptorii celulelor sensibile.
Aparte, aceşti factori exercită activitate biologică nesemnificativă la animal. Din contra, combinaţii din doi sau trei
factori toxici determină urmă toarele consecinţe la animale experimentale: PA+LF = activitate letală ; PA+EF = produce
edem ; PA+LF+EF = edem şi necroză cu efect letal; EF+LF = inactiv
Acest experiment sugerează că toxina antraxului are structură clasică de citotoxină bacteriană de tip A-B cu PA în
calitate de B-fragment (de fixare pe receptori celulari) şi cu factorii EF şi LF cu funcţie de fragment A (activ), care
acţionează în interiorul celulei.
Structura antigenică a B.anthracis: Ag polipeptidic capsular (induce Ac neprotectori); Ag polizaharidice somatice
termostabile (depistate în reacţia de precipitare Ascoli); Toxina (componentul PA), induce formarea Ac protectori,
neutralizanţi
Sursa de infecţie – animalele erbivore bolnave de antrax (ovine, caprine, bovine, suine). Solul contaminat cu spori
este un rezervor de germeni important şi permanent (decenii).
Transmiterea: prin contact direct cu animalele bolnave sau produse contaminate (carne, piei, lâ nă , blană , etc), pă şuni
şi nutreţuri contaminate, cu pă trunderea agentului prin tegumentul lezat. aerogen, prin inhalarea sporilor de
B.anthracis. pe cale alimentară (consum de carne de la animale bolnave de antrax insuficient prelucrate termic)
În majoritatea cazurilor antraxul se manifestă ca boală profesională a îngrijitorilor de animale, personalului de la
abatoare, întreprinderi de prelucrare a produselor animaliere, veterinarilor, zootehnicienilor, mă celarilor, tă bă carilor,
etc.
Formele clinice de antrax
Antraxul cutanat , “pustula malignă ” (forma cea mai frecventă ). Sporii intră printr-o leziune a tegumentului,
germinează şi proliferează la poarta de intrare, cu dezvoltarea unui edem gelatinos local caracteristic.
La poarta de intrare, peste 12-36 ore de la penetrare, apare o papulă , care evoluează rapid într-o veziculă , apoi în
pustulă cu conţinut sanguinolent. La spargerea pustulei se formează o leziune necrotică , prezentâ nd în centru o escară
neagră înconjurată de vezicule satelite. Leziunea se localizează mai frecvent pe mâ ini, faţă , ceafă , etc.
Pă trunderea în sâ nge determină diseminarea sistemică a bacteriei.
Antraxul pulmonar apare la inhalarea sporilor de B. anthracis , care sunt înglobaţi de macrofagele alveolare unde ei
germinează şi se multiplică , determinâ nd o pneumonie foarte gravă cu edem.
Urmează infectarea ganglionilor limfatici mediastinali cu dezvoltarea unei necroze hemoragice. Pacientul manifestă
febră , stare de ră u, mialgie, tuse ne-productivă . Din ganglionii limfatici infecţia poate trece în sâ nge.
Decesul poate surveni în 24 h.
Antraxul digestiv apare în urma consumului de carne infectată . În mucoasa intestinală se dezvoltă procese identice
cu cele din antraxul cutanat (enterocolită ulceroasă ). Clinic: vomă şi diaree, cu sâ nge în masele fecale.
Poate urma invazia ganglionilor limfatici mezenterici şi a sâ ngelui, asociată cu prostraţie profundă , şoc şi moarte.
Meningita poate apare (foarte rar) ca urmare a orică rei forme de antrax.
Prelevate (în funcţie de forma clinică ): exsudat din leziunea cutanată , spută , sâ nge, LCR, materii fecale, bioptate din
ganglioni limfatici, probe necroptice, probe de la animalul suspect şi elemente din mediul extern
Examenul microscopic: direct, RIF. În frotiuri pregă tite din prelevate şi colorate Gram sau cu albastru de metilen se
observă bacili mari cu morfologia caracteristică , izolaţi sau în lanţuri scurte. Sporii sunt rareori prezenţi.
Examenul bacteriologic Prelevatele monomicrobiene se însă mâ nţează pe geloză şi geloză -sâ nge, iar cele
polimicrobiene se încă lzesc în prealabil 10 min la 75 grade C. Incubarea la 37 C timp de 24 ore. Sâ ngele – în bulion
glucozat, repică ri zilnice timp de 7 zile pe geloză -sâ nge. Examinarea coloniilor crescute, selecţia celor suspecte şi
acumularea lor. Identificarea culturii pure acumulate şi diferenţierea de antracoizi.
Examenul biologic - Se inoculează prelevatele la cobai sau şoareci, care sunt foarte sensibili la infecţie. După moartea
lor (36-48h) bacilii sunt depistaţi în frotiuri din sâ nge şi organe. Depistarea Ag polizaharidice termostabile în
prelevate (reacţia de precipitare inelară Ascoli)
Diagnosticul serologic. Ac anti-antrax pot fi depistaţi la convalescenţi în RP sau RFC
Diagnosticul imunologic (proba cutanată alergică ). Se pune în evidenţă starea de hipersensibilizare prin inocularea
intradermică a 0,1 ml de antraxină (extract din tulpina vaccinantă de B.anthracis). Reacţie pozitivă – edem şi
hiperemie cu diametrul de peste 8 mm.
Tratamentul antraxului: Antibiotice (peniciline, cefalosporine, fluorochinolone); Imunoglobulina antiantrax
Profilaxia specifică a antraxului Depistarea şi izolarea animalelor bolnave, incinerarea animalelor moarte sau
îngroparea adâ ncă a cadavrelor şi acoperirea cu var nestins. Vaccinarea animalelor. Imunizarea personalului expus cu
vaccin viu atenuat , vaccin acelular (elaborat din tulpini acapsulate avirulente, conținâ nd proteina PA). În curs de
elaborare – vaccin cu PA și antigen capsular.

7. Pesta. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Formele clinice de
pesta. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Regulile de recoltare, transportare si examinare a prelevatelor.
Metodele microscopica, bacteriologica si serologica. Profilaxia specifica a pestei.
Pesta (din latină pestis, maladie contagioasă ) este o maladie cu multiple fațete mortale pentru om. Ea este cauzată de
Yersinia pestis, descoperită de Alexandre Yersin de la Institutul Pasteur în 1894.
Clasificare Familia Enterobacteriaceae, Genul Yersinia, Specia Yersinia pestis. Se disting 3 varietă ți de tulpini -
orientală , medievală și antică .
Caractere morfotinctoriale – yersiniile reprezintă bastonașe drepte, uneori coco-bacterii Gram negative, uneori
colorate bipolar, acapsulate, asporulate, imobile la 37 C.
Caractere de cultură – yersiniile sunt mi/o anaerobe facultative, cultivă pe medii uzuale la 25-28 C.
În BP cultura se manifestă printr-un voal la suprafață și un aspect floconos în interior. Pe geloză peste 48h apar colonii
R mari, cu margini neregulate
Activitate biochimică – catalaza+, oxidaza-, fermentează glucoza, reduce nitrații în nitriți.
Rezistenta: Yersiniile sunt rezistente în mediul extern şi în cadavre de animale.
După înţepă tura unui purice infectat, germenul se multiplică la locul de inoculare cu formarea unei vezicule-pustule
apoi pă trund în sistemul limfatic și colonizează ganglionii regionali în care se multiplică . Peste 2-5 zile apar semne de
limfadenită hemoragică (bubonul pestos). Pesta bubonică – 90% din cazurile de pestă .
Diseminarea hematogenă permite bacteriilor să atingă ansamblul organelor cu apariția semnelor clinice de
septicemie. Afectarea plă mâ nilor duce la pesta pulmonară secundară, cu expectorații sanguinolente bogate în
germeni, foarte contagioase. Contactul cu acești pacienți duce, prin contact direct, la apariția pestei pulmonare
primare care prezintă o mortalitate de 90-100% în lipsă de tratament.
Prelevate: punctat din bubon, spută , sâ nge. Toate prelevatele de la o persoană infectată sunt foarte contagioase și
manipularea lor cere măsuri special de precauție.
Examenul direct Examenul microscopic al punctatului din bubon colorat Gram sau Giemsa poate fi evocator (bacterii
Gram-, ovoide, cu colorație bipolară ). RIF nu este destul de semnificativ, deoarece există recții încrucișate cu alte
yesinii. Examenul bacteriologic (izolarea culturii pure cu identificarea ei ulterioară ) este o investigație de bază .
În pesta pulmonară , diagnosticul este confirmat prin izolarea culturii din spută sau din aspirat bronșic. Hemocultura
(izolarea culturii din sâ nge) reprezintă examenul-cheie în forma septicemică. Pot fi examinate și probe necroptice,
deoarece germenul este foarte rezistent în cadavre în curs de putrefacție. Depistarea rapidă a antigenelor F1.
Tratamentul pestei: Antibiotice (streptomicină , gentamicină , doxiciclină , cloramfenicol)
Profilaxia pestei: Izolarea bolnavilor; Persoanele de contact – carantină 6 zile
8. Gangrena gazoasa. Clasificarea agentilor etiologici (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate
(exotoxine, enzime). Manifestarile clinice in dependenta de specia microbiana. Diagnosticul microbiologic.
Prelevate. Metoda microscopica, izolarea si identificarea culturii pure. Diagnosticul rapid. Profilaxia si
tratamentul specific al gangrenei gazoase.
Particularită ţi ale bacteriilor anaerobe: Oxigenul este toxic (lipsa superoxid dismutazei/catalazei, peroxidazei); Cresc
în lipsa oxigenului/potenţial redox scă zut; Energia este obţinută prin fermentare
Circumstanţe ce favorizează infecţiile cu anaerobi: Hipoxii tisulare (ateroscleroză , necroză , tumoare malignă , corp
stră in...); Tratament prelungit cu aminozide; Stă ri de imunosupresie sau imunodepresie
CLASIFICAREA ANAEROBILOR
Bacterii telurice (sporogene). Prezente în sol, supravieţuesc graţie sporilor termorezistenţi.
Familia Bacillaceae, Genul Clostridium, C. perfringens, C.septicum, C.novyi (oedematiens), C.histolyticum – agenţii
gangrenei gazoase; C.tetani – agentul tetanosului; C.botulinum – agentul botulismului; C.difficile – agentul colitei
pseudomembranoase. Patogene, provoacă infecţii specifice necontagioase
CLOSTRIDIILE GANGRENEI GAZOASE
Agenţii cauzali: C.perfringens (serotipuri A, B, C, D, E); C.novyi (oedematiens); C.septicum; C.histolyticum
Caractere morfotinctoriale: C. perfringens - bastonaş gram+ imobil, capsulat, sporogen (sporul oval sau rotund,
central sau subterminal, deformează celula bacteriană ). Alte clostridii – mobile, necapsulate
Medii de cultură: Kitt-Tarrozzi regenerat, geloză -sâ nge glucozată , geloză cu gă lbenuş de ou şi lactoză , Wilson-Blair
Colonii – C.perfringens – lenticulare, hemolitice, clostridiile mobile – colonii R, pufoase. Manifestă activitate
proteolitică (digestia cazeinei, producerea H2S, gelatinaza) şi zaharolitică cu producere abundentă de gaz.
TOXINE: Toxina alfa (lecitinaza) – mionecroză , hemoliză , trombocitoliză , dereglă ri de coagulare, creşterea
permeabilită ţii vasculare, inactivarea ATPazei musculare, hipotensiune, bradicardie, şoc; Toxina teta – necrozantă ,
hemolitică ; Toxina beta – necroza epiteliului intestinal; Enterotoxina – perturbă transportul apei, ionilor şi a glucozei
prin membrana enterocitelor
ENZIME DE PATOGENITATE: colagenaza (toxina kappa), proteinaza (toxina lambda), elastaza, hialuronidaza (toxina
Mu), ADN-aza (toxina Nu), etc. CAPSULA – rol antifagocitar
HABITAT – sol, apă , aer, praf; Intestin, vagin, tract respirator superior (om şi animale)
Forme clinice: Gangrena gazoasă (post-traumatică , post-operatorie); Mionecroze ; Celulite, fasciite; Septicemii;
Toxiinfecţii alimentare; Enterita necrozantă
Patogenia gangrenei gazoase - Porţi de intrare – tegumentul sau mucoasele lezate.
Omul se contaminează : Exogen - bacteria sau sporul pă trunde în plaga contaminată cu sol, apă , praf (accidente
rutiere, de muncă , etc.) – gangrena gazoasă post-traumatică; gangrena gazoasă uterină (urmare a avortului
septic).
Endogen – flora internă a bolnavului contaminează plaga (chirurgie septică viscerală , chirurgia ortopedică , etc) -
gangrena gazoasă post-operatorie. Gangrena spontană – in cancer intestinal.
Condiţii suplimentare pentru apariţia infecţiei:
1. Traumatisme cu necroză tisulară , hematom, corpuri stră ine
2. Penetrare profundă a germenului
3. Potenţial rH2 scă zut (- 0,5 V)
4. Multiplicarea bacteriilor aerobe asociate (enterobacterii, enterococi, stafilococi)
5. Imunitate deficitară (radioterapie, imunosupresori, antibioticoterapie neadecvată , etc)
6. Injecţia substanţelor vasoconstrictive
Multiplicâ ndu-se bacteriile degradează ţesuturile, distrugâ ndu-le din aproape în aproape, fiind responsabile de
extensia infecţiei şi de toxemie. Produsele gazoase formate produc disecţia ţesuturilor.
Clinic: durere locală , edem, mionecroză , crepitaţie la palpare, scurgeri sero-hemoragice, stare generală gravă (febră ,
hipotensiune, bradicardie, perturbă ri de coagulare, şoc, posibil deces)
Alte forme clinice cauzate de C. perfringens – celulite, fasciite, enterită necrozantă , toxiinfecţii alimentare

DIAGNOSTICUL GANGRENEI GAZOASE

Clinic – crepitaţie, miros fetid, scurgeri hemoragice din plagă . Confirmare prin diagnostic microbiologic
Prelevate: puroi, sâ nge, lichid seros, bioptate. Precauţii la prelevare: excluderea contactului cu aerul, transportare
imediată sau utilizarea mediilor de transport lipsite de oxigen.
Examenul microscopic – bastonaşe gram+, în cantită ţi mari, asociate cu reacţie leucocitară slabă – Intervenţie
chirurgicală imediată !!!!!
Examenul bacteriologic – condiţii anaerobe (anaerostat, gaz-pachete, medii anaerobe), metode clasice (Zeissler,
Weinberg). Important: bacterii aerobe sau facultative asociate
Tehnici de amplificare genică
Diagnostic rapid – Mediul Kitt-Tarrozzi, mediul cu lapte, mediul Wilson-Blair
Tratament: Chirurgical (debridarea plă gilor, eliminarea maselor necrotizate şi a corpurilor stră ine, drenarea);
Administrarea serului antitoxic polivalent (anti-C.perfringens, C.novyi, C.septicum); Antibioterapia cu asociaţii de
antibiotice (beta-lactamine, aminozide, metronidazol); Oxigenoterapia hiperbară – incizii cutanate
Profilaxia: prelucrarea minuţioasă a plă gilor, eliminarea corpurilor stră ine şi a ţesuturilor necrotice, seroterapie
preventivă , anatoxina, antibioterapie, supravegherea bolnavilor

9. Tetanosul. Clasificarea agentului (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza tetanosului,
evolutia simptomelor clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica, izolarea si
identificarea culturii pure. Profilaxia si tratamentul specific al tetanosului.
Agentul cauzal – C.tetani
Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, cu flageli peritrichi, sporogen. Sporul rotund este plasat terminal
(bastonaş de tobă ). Gram+. Inert biochimic.
Rezistenţa – forma vegetativă este sensibilă , sporul supravieţuieşte în sol decenii.
Toxina tetanică: Tetanolizina – hemoliză ; Tetanospasmina – contracturi ai muşchilor striaţi. Compusă din 2
fragmente proteice: fragmentul A (toxic, neimunogen) şi fragmentul B (atoxic, imunogen).

Habitat – sol, intestinul omului, animalelor

Porţi de intrare – tegumentul, mucoasele lezate (plă gi, arsuri, mucoasa uterină post-partum, intervenţii chirurgicale,
ulcere varicoase, focare dentare, droguri intravenoase, etc.), cordonul ombilical la nou-nă scuţi.
C. tetani este o bacterie ne-invazivă , multiplicâ ndu-se la poarta de intrare şi elaborâ nd toxina, care difuzează în
organism.
Mecanismul de acţiune al toxinei: la nivelul plă cii motrice neuro-musculare toxina completă penetrează într-o
veziculă de endocitoză , fiind transportată pe calea retro-axonală pâ nă la prima sinapsă a mă duvei spină rii. Aici toxina
traversează spaţiul intersinaptic şi urmează calea spre SNC. Locul de atac al toxinei îl constituie sinapsa dintre
motoneuron şi neuronii că ilor de inhibiţie. Tetanospasmina blochează eliberarea glicinei (inhibitor al
motoneuronului) de către interneuron şi permite contracţia simultană a perechilor de muşchi protagonist-
antagonist, producând paralizie spastică (rigidă)
Clinica tetanosului: Incubaţia – 6-15 zile (3 zile-3 să ptă mâ ni). Semne clinice – trismus (contractură dureroasă a
muşchilor masticatori), facies sardonicus (contracţii ale muşchilor feţei), anxietate, contracturi generalizate cu
paroxisme spontane sau declanşate de stimuli externi (zgomot, lumină , etc), poziţia corpului în formă de arc
(opistotonus), dereglă ri de vorbire. Febra lipseşte. Moarte prin asfixie (spasm laringean) sau stop cardiac.
Diagnostic de laborator. Prelevate: secreţii din plagă , material de pansament, medicamente, etc. Examenul
microscopic (de orientare). Examenul bacteriologic (tardiv, de confirmare). Examenul biologic (depistarea toxinei
prin infectarea şoriceilor cu apariţia semnelor clinice ale maladiei peste 24-48 ore), identificarea toxinei prin RN cu
anti-seruri. Examenul serologic – dozarea antitoxinelor pentru studierea imunită ţii populaţiei (RP, RLA, RHAI, ELISA)
Tratament: Ser imun antitetanic (gama-globulină specifică ) intramuscular, intravenos; Anatoxină tetanică ; Tratament
simptomatic (sedative, miorelaxante, antibioterapie, respiraţie asistată , etc)
Profilaxie: Imunizarea activă cu anatoxină tetanică (conform calendarului vaccină rii – ADTP, ADT, AT); În caz de
plagă : prelucrarea corectă , anatoxină , ser imun antitoxic

10. Botulismul. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza
botulismului, principalele simptome clinice ale intoxicatiei botulinice. Diagnosticul microbiologic. Materiale
de examinat. Depistarea si identificarea toxinelor botulinice. Izolarea si identificarea C.botulinum. Profilaxia
si tratamentul specific al botulismului.
Agentul cauzal – C.botulinum
Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, sporogen, gram+. Sporul este ovoid, subterminal (aspect de rachetă de
tenis), termorezistent, distrus la 120 grade – 15 minute (autoclavare). Scindează proteinele şi glucidele cu formare de
gaze şi acizi (acetic, butiric, lactic, etc).
Factori de patogenitate – toxina botulinică serotipuri A,B,C,D,E,F,G. Este de natură proteică , antigenică , specifică de
tip, transformabilă în anatoxină . Doza letală pentru om – 1-2 μg. Stabilă în mediu acid şi la acţiunea enzimelor
digestive. Poate fi distrusă prin încă lzire 15 min la 80 grade sau 10 min la 100 grade.
Habitat mixt – sol, ape şi flora comensală a omului şi animalelor
Transmiterea: Alimentar (alimente conservate în casă: câ rnaţi, şuncă , jambon, peşte să rat sau afumat, conserve de
fructe şi legume)
Condiţii favorabile toxigenezei: Salinitate insuficientă (mai mică de 10 %); -Temperatura peste 16 grade;
Anaerobioză (alimente compacte sau ambalaje ermetice); -Prezenţa glucidelor (conserve de fructe, legume); Timp
suficient pentru producerea toxinei (cel puţin 8 zile)
Botulismul infantil apare la sugari sub 6 luni (germinarea în intestin a sporilor vehiculaţi prin alimente)
Perioada de incubaţie – 18-96 ore
Toxina ingerată este absorbită în sistemul limfatic intestinal, apoi în sâ nge. Acţionează la nivelul periferic asupra
sinapselor cu acetilcolina ca mediator (joncţiunile neuro-musculare).
Mecanismul acţiunii botulotoxinei: inhibă eliberarea acetilcolinei din veziculele sinaptice rezultâ nd blocarea
stimulă rii nervoase a muşchiului (paralizii flasce).
Semne clinice : Paralizii în sfera nervilor cranieni: diplopie, ptoză palpebrală , midriaz, disfagie, disartrie, senzaţie de
sete; Paralizii descendente; Dereglă ri digestive: nausee, vomă , constipaţie; Lipsa febrei şi a dereglă rilor cardiace
Cauza decesului: paralizie flască a muşchilor respiratori sau stop cardiac
Diagnostic microbiologic
Prelevate: ser sangvin, extract din alimente, mase vomitive, mase fecale
Depistarea toxinei (RN pe şoareci, RP, RHAI, RCoA, RLA, ELISA)
Tehnici de biologie moleculară
Examenul bacteriologic este suplimentar!

TRATAMENTUL Ş I PROFILAXIA BOTULISMULUI

Tratament specific: seroterapie precoce (ser polivalent, apoi monovalent) asociată cu anatoxinoterapie
Profilaxie: nespecifică
11. Difteria. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Patogeneza
difteriei si formele clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate patologice. Microscopia directa, izolarea si
identificarea culturii pure (proba Pizu, Zacs, determinarea toxigenezei, diferentierea biovariantelor).
Profilaxia si tratamentul specific al difteriei.
DIFTERIA – toxiinfecţie acută , caracterizată printr-o angină pseudo-membranoasă cu efecte toxice la distanţă
(miocardul, SNC şi rinichii).
Este provocată de mi/o din genul Corynebacterium.
Genul Corynebacterium se caracterizează prin prezenţa in componenţa peretelui celular:
o Acidului mezo-diaminopimelic
o Acizilor micolici cu catenă scurtă (22-38 atomi de C)
o Conţinutul GC între 46-74 %.
Prezintă asemă nă ri cu mi/o din genurile Mycobacterium şi Nocardia.

Clasificarea genului Corynebacterium

 Corinebacterii fitopatogene
 Corinebacterii patogene pentru animale, care afectează accidental omul: C.pseudotuberculosis, C.ulcerans
 Corinebacterii cu tropism uman:
Specie patogenă : C.diphtheriae (biovaruri gravis, mitis, intermedius)
Specii comensale (specii pseudodifterice, difteroizi): C.xerosis, C.pseudodiphthericum, C.jeikeium, etc
Caractere morfotinctoriale ale C.diphtheriae
Bacterii (bastonaşe) drepte sau puţin încurbate, cu extremită ţile rotunjite sau îngroşate (aspect de halteră sau de
măciucă ). În frotiuri se aranjează ungiular, în palisade sau sub forma caracterelor chinezeşti, cifre romane sau litere
majuscule: Y, M, N, V... Imobile, asporogene, necapsulate.
Se colorează G+, pentru evidenţierea granulaţiilor de volutină - Loeffler, Neisser.
Caractere de cultură şi biochimice
C.diphtheriae este o specie facultativ anaerobă , posedă catalază , citocromi a,b,c, oxidazo-.
Temperatura optimă de cultivare 37°C, pH 7,4.

Medii de cultură elective: Mediul Loeffler (ser bovin coagulat): colonii S, mici, netede, opace, albe-cenuşii, apar peste
16-24 ore de cultivare; Geloză -sâ nge
Medii de cultură selective diferenţiale: Mediul Clauberg (geloză -sâ nge cu telurit de potasiu). C.diphtheriae gravis:
colonii R, mari, negre, crenelate, aspect de “floare de margaretă ”, nehemolitice; mitis: colonii S, mijlocii, negre,
bombate, cu zonă de hemoliză ; Mediul Tinsdale (geloză -ser-cistină -telurit de potasiu-tiosulfat) - colonii negre cu halou
brun ; Mediul Bucin (geloză -sâ nge cu hinozol) – colonii albastre
Medii de transport: geloză -ser semilichidă cu telurit de K; Mediul OCST (ou-cistină -ser-telurit)
Activitatea biochimică a C.diphtheriae:
Proteolitică : Ureaza- (testul Zaks), cistinaza+ (testul Pizu), indol-. Zaharolitică : Gravis: glucoza+, amidon+, zaharoza-;
Mitis: glucoza+, amidon-, zaharoza-. Se disting 22 lizotipuri de C.diphtheriae şi multiple serogrupuri (antigen O
polizaharidic) şi serovaruri (antigen K proteic).
Factori de patogenitate
1. Toxina difterică - origine proteică , secretată de tulpinile lizogene (profagi Tox+), în prezenţa unor cantităţi
reduse de Fe. Exotoxină tipică (fragmente polipeptidice A şi B). Mecanismul de acţiune - stoparea sintezei
proteice prin inactivarea factorului de elongare EF-2 (activitate de ADP-riboziltransferază ). Conduce la
moartea celulei afectate. Toxina difuzează în organism perturbâ nd funcţionarea diferitor organe (SNC, cord,
rinichi). Poate fi transformată în anatoxină , utilizată în vaccinare.
2. Enzime de patogenitate: hialuronidaza, neuraminidaza

Sursa de infecţie: bolnavul cu difterie şi purtă torii să nă toşi de germeni (colonizează rinofaringele, rareori tegumentul
sau conjunctiva).
Mecanismele şi căile de transmitere: Direct pe cale aerogenă (pică turi) sau contact cu plă gi contaminate. Indirect prin
obiecte (jucă rii, că rţi), praf sau alimente contaminate (lactate).
La poarta de intrare bacteriile se multiplică şi provoacă un focar inflamator local, determinat de acţiunea toxinei, care
fiind ulterior difuzată pe cale limfo- şi hematogenă provoacă starea de intoxicaţie generală . Focarul inflamator se
localizează în faringe (angina difterică ), mai rar în laringe (crupul difteric), nas, urechi, conjunctivă , mucoasa
organelor genitale, plă gi cutanate. Leziunile locale se caracterizează prin inflamaţie fibrinoasă . Exotoxina cauzează
necroză , dilatarea vaselor şi creşterea permeabilită ţii, eliminarea fibrinogenului, care coagulează cu formarea unei
pseudomembrane fibrinoase. Ea conţine bacterii, hematii, PMN şi celule necrozate. Se detaşează dificil, nu se dizolvă
în apă , este reproductibilă in situ în câ teva ore. Membrana are tendinţă să se extindă . În forma malignă difteria este
însoţită de edem al gâ tului, semne toxice şi paralizia vă lului palatin. Intoxicaţia generală afectează SN (disfagie,
paralizii), sistemul cardio-vascular (miocardite), suprarenalele (insuficienţă a suprarenalelor), rinichii (nefroză ).
Tulpini de C.ulcerans pot produce toxină identică cu cea difterică .
Metode de diagnostic
1. Examenul microscopic (Gram, Loeffler, Neisser), microscopia imunofluorescentă
2. Examenul bacteriologic (izolarea, identificarea culturii pure). Studierea toxigenezei – obligator. Se
efectuează prin RN cu ser antitoxic in vivo (cobai), in vitro (RP Elek), sau depistarea genei Tox în prelevat sau
în cultura pură prin PCR.
3. Examenul serologic – retrospectiv,
RA cu seruri perechi (I să ptă mâ nă şi a IIIa) şi cultură de C.diphtheriae. Titru semnificativ – 1:100 sau creşterea titrului
de Ac.
Evaluarea titrului de antitoxine în serul bolnavului. La debutul bolii el este absent sau nu depă şeşte 0,5 UI/ml
Receptivitatea la difterie poate fi determinată prin: Testul Schick (in vivo); RN in vitro; RHAI; ELISA;
Titru antitoxinelor > 0,1 UI/ml – protector
Titru inferior 0,01 UI/ml – lipsa protecţiei
Tratamentul difteriei: Seroterapie precoce (ser antitoxic antidifteric, Ig). Neutralizează activitatea toxinei, blocâ nd
fixarea ei pe receptorii celulari. Antibioticoterapie (macrolide, tetracicline, cloramfenicol, aminozide, beta-lactamine).
Asigură eradicarea germenilor. Tratament simptomatic
Profilaxia specifică a difteriei: Vaccinarea obligatorie a copiilor conform calendarului de vaccină ri cu anatoxină
difterică . Există vaccinuri asociate: ADT, ADTP. Vaccinarea primara cu ADTP la 4-5-6 luni, revaccinarea la 22-24 luni
cu ADTP, la 6-7, apoi la 14-15 ani cu ADT. Recent a fost obţinut un vaccin sintetic antidifteric. Reprezintă un polipeptid
situat la joncţiunea fragmentelor A şi B a toxinei difterice, o moleculă peptidică “purtă toare” şi un adjuvant sintetic.

12. Tusea convulsiva. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate.
Patogeneza tusei convulsive, stadiile bolii. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Izolarea (metode de
insamintare) si identificarea culturii pure, metoda serologica. Profilaxia si tratamentul specific al tusei
convulsive.
Familia Halobacteriaceae
Genul Bordetella
Specii:
Bordetella pertussis (agentul tusei convulsive)
Bordetella parapertussis (agentul parapertusei)
Bordetella bronhiseptica (pneumonii, bacteriemii)
Bordetella avium
Bordetella holmensii (izolată din hemoculturi)
Bordetella hinzii (izolată din prelevate respiratorii)
Bordetella trematum (infecţii cutanate şi auriculare)

Caractere morfobiologice B. pertussis

Cocobacterii G-, asporogene, imobile, formează microcapsulă , în frotiu se dispun separat, în perechi sau lanţuri scurte.
Reprezintă mi/o strict aerobe, foarte pretenţioase la cultivare.
Medii speciale de izolare: mediul Bordet-Gengou (geloză -sâ nge cu amidon şi glicerină ); geloză -cazeină -sâ nge-
că rbune activat
Mediul de transport Kuzneţov (soluţie tampon fosfat, 0,5% agar-agar, 0,2% că rbune activat)
Peste 3-5 zile de incubare în atmosferă umedă la 37° C apar colonii S mici, bombate, lucioase, cu aspect de pică turi de
mercur, hemolitice (corespund bacteriilor virulente – faza I), forme R – avirulente, faza IV.
B.pertussis manifestă activitate biochimică redusă : oxidaza+, nu fermentează glucidele, ureaza-, nitrat-reductaza- .
Structura antigenică a B.pertussis este complexă: Ag capsulare polizaharidice; Ag proteice; Ag fimbrial ;
(hemaglutinina); Ag lipopolizaharidic.
Factorii de patogenitate. Adezine: Hemaglutinina filamentoasă (purtată de pili). Permite ataşarea bacteriei la
mucoasa tractului respirator, de asemenea se fixează pe macrofagi şi limfocite. Aglutinogene. Proteine de suprafaţă
situate pe fimbrii. Participă la ataşarea B.pertussis la celulele epiteliale. Pertactina. Proteină a membranei externe,
permite fixarea pe membrana celulelor eucariote Subunitatea B a toxinei pertusice. Se fixează pe leucocite şi
împiedică migrarea lor spre focarul inflamator. Toxine: Toxina pertussis (citotoxină de tip A-B). Acţionează asupra
diferitor celule eucariote, mă rind concentraţia intracelulară de AMP ciclic (în special în celulele epiteliale ale TR).
Provoacă hiperlimfocitoză , sensibilizare la histamină , hipersecreţie de insulină . Adenilat-ciclaza-hemolizină.
Hemolizina provoacă moartea macrofagelor şi monocitelor, adenilat-ciclaza perturbă activitatea bactericidă a PMN,
monocitelor şi macrofagelor şi stimulează secreţia sero-mucoasă a că ilor respiratorii. Toxina dermonecrotică. Se
eliberează în urma lizei bacteriene. Toxina citotraheală. Glicopeptid care inhibă sinteza ADN, provocâ nd distrugerea
celulelor ciliate Endotoxina

Sursa de infecţie – omul bolnav, în special în perioada de debut al bolii.

Mecanismul de transmitere – aerogen, prin pică turi
B.pertussis manifestă tropism pentru mucoasa că ilor respiratorii: faringe, trahee, bronşii, bronhiole, chiar alveole.
Alterarea epitelilului ciliat împiedică eliminarea mucusului, el fiind eliminat doar prin tuse. Tusea survine din cauza
iritaţiei mucoasei de că tre endotoxina bacteriană . Excitaţia de lungă durată a receptorilor terminali ai nervului
pneumogastric determină un flux continuu de impulsuri în bulbul rahidian, ce duce la formarea unui focat de excitaţie
dominant. El atrage excitaţii nespecifice de la alţi receptori, fapt ce determină accesele de tuse, care devin tot mai
grave şi mai frecvente. Un stimul puternic poate stinge dominanta, cu atenuarea tusei. Focarul este foarte stabil,
persistă şi după dispariţia bacteriei din organism. În evoluţia tusei convulsive se disting 4 stadii (perioade):
 Perioada de incubaţie (3-15 zile)
 Perioada catarală, foarte contagioasă . Caracterizată prin tuse seacă , rinoree (3-14 zile)
 Perioada convulsivă (paroxistică ). Accese de tuse spasmodică , epuizantă , asociată cu cianoză , vomă ,
convulsii. (2-4 să ptă mâ ni)
 Perioada de convalescenţă (2-4 să ptă mâ ni)
Complicaţii grave sunt posibile la copiii sugari: bronho-pneumonii, encefalite. Imunitatea este durabilă , umorală . Rol
protector au Ac anti-toxină pertussis şi anti-hemaglutinină filamentoasă .

Prelevate: mucozită ţi nasofaringiene sau bronşice, recoltate câ t mai precoce.

Metode de diagnostic: RIF; Examenul bacteriologic (însă mâ nţare cu tamponul sau prin tehnică “plă cilor tuşite”);
Tehnnici de biologie moleculară (PCR); Examenul serologic (RA, RFC, ELISA). Reacţiile se pozitivează din să ptă mâ na a
II a perioadei convulsive. Se examinează seruri perechi prelevate la interval de 14-21 zile. Semnificativă este o
creştere de cel puţin 4 ori a titrului Ac.

Tratamentul: Eritromicină sau cloramfenicol– cel puţin 10 zile (pâ nă la apariţia Ac); Imunoglobulină umană
antipertussis
Profilaxia specifică: Imunizarea artificială obligatorie cu vaccin ADTP. Componentul antipertusic este reprezentat de
o suspensie de bordetele de faza I, adsorbite pe adjuvant. Vaccinul acelular conţine unele componente bacteriene
(anatoxina pertussis, hemaglutinina filamentoasă ). Este mai bine tolerat, dar mai puţin eficace. Imunoglobulină umană
antipertussis
13. Tuberculoza. Clasificarea agentilor cauzali (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Primoinfectia
tuberculoasa - granulomul tuberculos, ”complexul primar”. Evolutia procesului infectios la indivizii cu
rezistenta necompromisa. Diagnosticul microbiologic. Metoda alergica (proprietatile tuberculinei), metodele
rapide. Profilaxia specifica a tuberculozei.
Familia Mycobacteriaceae
Genul Mycobacterium
Specii:
o Responsabile de tuberculoza umană : M.tuberculosis, M.bovis, M.africanum (“complex tuberculosis”)
o Agentul leprei: M.leprae (strict umană )
o Micobacterii “atipice”, condiţionat patogene: M.avium, M.ulcerans, M.fortuitum, M.kansasii, M.marinum, etc.
Cauzează micobacterioze la persoane imunocompromise.
o Micobacterii nepatogene: M.smegmatis, M.gastri, M.phley

Caracteristica generală a micobacteriilor: bastonaşe G+ drepte sau uşor încurbate, necapsulate, asporogene, imobile,
acido-alcoolorezistente prin tehnica de colorare Ziehl-Neelsen.
M.tuberculosis este o bacterie patogenă strict umană , responsabilă de tuberculoză . Este sensibilă la că ldură , lumină
solară directă , raze UV sau X. Rezistentă la frig sau desicare. Este puţin sensibilă la acizi, baze (se utilizează în
decontaminarea prelevatelor) sau detergenţi şi foarte sensibilă la soluţia de alcool de 70°.
Caractere morfotinctoriale: M.tbc este un bastonaş fin sau uşor încurbat, în frotiu se observă izolat, în gră mezi sau
corzi. Se colorează in roşu prin tehnica Ziehl-Neelsen.
Caractere de cultură: M.tbc este o bacterie strict aerobă , foarte exigentă la cultivare. Toate mediile de izolare au la
bază ou coagulat. Mediul de referinţă – Lowenstein-Jensen (ou, glicerină , asparagină ). Alte medii solide – Popescu
(acid glutamic in locul asparaginei), Finn (glutamat de Na). Mediul lichid Sauton. Contine saruri minerale, asparagina,
glicerina. M.tbc creste in 8-10 zile sub forma de voal. Micobacteriile patogene cresc lent (perioada de generaţie – 20
ore), la 37°C, pH 6,8-7,0. Coloniile de M.tbc apar peste 2-4 să ptă mâ ni, sunt colonii R, rugoase, friabile, conopidiforme,
opace, de culoare crem-bej. M.bovis şi M.africanum formează colonii S, mici, netede, nepigmentate, vizibile peste 4-8
să ptă mâ ni.
Activitatea biochimică a micobacteriilor patogene: Toate micobacteriile patogene produc o catalază termolabilă ,
distrusă la 68°C timp de 20 min. Celelalte micobacterii posedă catalază termostabilă . M.tbs şi M.bovis hidrolizează
ureea. M.tbc produce acid nicotinic (niacină ), reduce nitraţii în nitriţi. M.bovis nu manifestă astfel de activitate.

Compoziţia chimică şi factorii de patogenitate ai micobacteriilor

Lipidele constituie 20-45% din masa celulei. Sunt reprezentate de acizi micolici şi ceruri (condiţionează
transformarea macrofagelor în celule epitelioide şi celule gigante Langhans). Cord-factorul (sulfo-lipid) perturba
respiraţia în mitocondrii, induce cultivarea în corzi (cosiţe) a M.tbc.
Polizaharidele joacă un rol important în formarea Ac serici, conferind specificitatea imunologică .
Proteinele reprezintă suportul imunită ţii celulare şi a hipersensibilită ţii tardive.

Sursa de infecţie – omul bolnav cu TBC cu leziuni pulmonare cavitare deschise în bronsii (M.tbc, M.africanum) sau
bovinele bolnave (M.bovis). Transmiterea se efectuează pe cale aeriană (pică turi, praf). Rareori este posibilă
contaminarea prin obiecte, alimente (lapte nepasteurizat) sau mâ ini contaminate. Receptivitatea este influenţată de
vâ rstă şi factorii de mediu: carenţe nutritive, alcoolism, tratament imunosupresiv, etc
Primoinfecţia tuberculoasă. Reprezinta un ansamblu de manifestari clinice, umorale si anatomice care se desfasoara
in organism in urma primului contact cu agentul TBC. După contaminare (mai frecvent in copilarie), la poarta de
intrare (90% - tractul respirator), bacteriile sunt captate de macrofage în care se multiplică (bacterii facultativ
intracelulare, împiedică formarea fagolizosomei). Apare o leziune inflamatoare nespecifică . Peste câ teva să ptă mâ ni (4-
12) se dezvoltă o imunitate celulară şi leziunea exsudativă evoluează în leziune granulomatoasă . Sub acţiunea unor
citokine macrofagii activaţi se diferenţiază în celule epitelioide şi celule multinucleate gigante. Ele sunt înconjurate de
limfocite şi fibroblaste. Acesta este granulomul tuberculos, semn caracteristic primo-infecţiei. Infecţia se extinde pe
cale limfatică , cu afectarea ganglionilor regionali.
Primoinfecţia inaparentă. La cca 85% leziunile se vindecă şi se pot autosteriliza. Nici o expresie clinică sau radiologică .
Tuberculoza primară subclinică. Dacă multiplicarea bacteriilor este masivă , în leziunile tuberculoase se realizează o
necroză cazeoasă (tuberculom). Frecvent are loc calcifierea tuberculomului (leziunea este vizibilă radiologic), cu
autosterilizarea spontană sau cu persistenţa unor bacterii în leziune.
Consecinţele primoinfecţiei inaparente sau subclinice: dezvoltarea imunită ţii antituberculoase şi a sensibiliză rii
tuberculinice.
Tuberculoza primară manifestă necomplicată. Pacienţii au febră , astenie, pierdere în greutate, etc. Etapa ganglionară
poate fi depăşită cu disemină ri hematogene şi afectarea pleurei, meningelui, mă duvei osoase, parenhimei organelor.
Leziunile pot evolua fie spre agravare, fie spre cicatrizare.
Primoinfecţia cu complicaţii. Rareori (10% cazuri), evoluţia este defavorabilă : masele necrotice sunt evacuate în
bronşii, vase sanguine, pleură sau pericard cu formarea unei caverne, unde bacteriile se multiplică intens. Fistulizarea
într-un vas sangvin diseminează infecţia sistemic (tuberculoza miliară ). Starea generală este alterată , apare febră ,
tuse, uneori hemoptizie. Bolnavul este contagios, eliminând bacterii cu sputa.
Tuberculoza secundară. Se manifestă în condiţii de scă dere a reactivită ţii imune, reinfecţii masive sau reactivarea
unor focare latente. Focarele noi apar în ritm lent şi evoluează cronic fă ră tendinţă de vindecare spontană .
Alte forme clinice de tuberculoză: ganglionară , meningeană , osteo-articulară , uro-genitală .
Imunitatea antituberculoasă este celulară , nesterilă . Hipersensibilitatea tardivă însoţeşte imunitatea celulară . Ac
circulanţi nu au rol protector.

14. Tuberculoza. Clasificarea agentilor patogeni, factorii de patogenitate. Evolutia procesului infectios in
tuberculoza pulmonara la gazda inalt receptiva. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele: recoltarea,
omogenizarea, decontaminarea. Concentrarea micobacteriilor din sputa. Microscopia directa, izolarea si
identificarea micobacteriilor. Determinarea spectrului de sensibilitate la antibiotice si chimioterapice.
Tratamentul specific al tuberculozei. Strategia DOTS.
Diagnosticul de laborator al tuberculozei
Prelevate: în funcţie de forma clinică
În caz de necesitate se efectuează omogenizarea (decontaminarea) şi concentrarea prelevatelor.
Metode de diagnostic
Examenul microscopic – frotiuri colorate Ziehl-Neelsen (bastonaşe purpurii izolate) sau cu auramină (bastonase
galbene pe fondul negru).
Examenul bacteriologic – izolarea culturii pure pe mediile speciale, identificarea ei, testarea sensibilită ţii la
chimioterapice (prin metoda diluţiilor în mediu solid)
PCR pentru detectarea rapidă a micobacteriilor direct în prelevate
Intradermoreacţia la tuberculină (reacţia Mantoux). Se cercetează starea de hipersensibilitate cutanată la tuberculină .
Tuberculina reprezintă un filtrat dintr-o cultură bulionică autoclavată de M.tuberculosis.
Pe faţa anterioară a antebraţului se injectează i/dermic 2, 5 sau 10 UI de tuberculină în volum de 0,1 ml. Lectura peste
72 ore. Reacţia pozitivă se manifestă printr-o induraţie şi congestie cu diametrul superior sau egal cu 5 mm.
Interpretarea se efectuează în funcţie de contextul clinic
Reacţia + indică că subiectul a fost infectat cu micobacterii (primoinfecţie), a fost vaccinat cu BCG sau este bolnav de
tuberculoză (în acest caz diametrul depăşeşte 10 mm).
Reacţia negativă exclude diagnosticul de tuberculoză .
Tratamentul tuberculozei: Antibiotice cu spectru larg: rifampicină , streptomicină , kanamicină ; Fluorochinolone;
Chimioterapice care inhibă sinteza acizilor micolici (Izoniazida, Pirazinamida, Etambutolul, Etionamida)
Exigenţele terapiei antituberculoase: a împiedica selecţia mutanţilor rezistenţi şi a steriliza definitiv focarul.
În acest scop se utilizează asocierea a 3-4 droguri pe o perioadă de 6-12 luni.
Profilaxia specifică: Vaccinarea obligatorie cu vaccinul BCG. El reprezintă o tulpină vie avirulentă de M.bovis. A fost
obţinută de Calmette şi Guerin în 1921 după multiple repică ri (230 pasaje) pe mediu cu cartof, bilă şi glicerină .
Vaccinul se administrează i/dermic la vâ rsta de 4-5 zile de la naştere. Revaccinarea – la 7 ani, apoi peste fiecare 5 ani
(persoanele cu reactia Mantoux negativa). Revaccinarea se efectuează la 7 ani persoanelor cu proba Mantoux negativă .