1. Infectiile stafilococice. Clasificarea stafilococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate.

Habitatul,
infectiile cauzate. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Metoda microscopica, izolarea si identificarea
culturii pure. Markerii epidemiologici. Profilaxia si tratamentul specific al infectiilor stafilococice.
CARACTERISTICA GENERALĂ A GRUPULUI COCILOR PIOGENI
Familia Staphylococcaceae
Genuri: Staphylococcus; Gamella; Macrococcus; Salinicoccus
Familia Streptococcaceae
Genuri: Streptococcus; Lactococcus
Familia Neisseriaceae
Genul: Neisseria
Caracter comun – capacitatea de a condiţiona procese supurative-distructive.
Morfologic reprezintă coci (sferici, lanceolaţi, riniformi), imobili, nesporogeni, unele specii formează capsule.
În funcţie de caracterele tinctoriale se disting: Coci G+ (Staphylococcaceae, Streptococcaceae); Coci G- (Neisseriaceae)
Cocii piogeni se deosebesc prin: Caractere de cultură (exigenţe nutritive, tipul de respiraţie, etc); Caractere biochimice;
Factori de patogenitate
Rolul în patologia umană : Infecţii nespecifice ; Infecţii specifice (gonoreea, scarlatina, etc)
GENUL STAPHYLOCOCCUS
Se disting 2 grupuri (varietă ţi):
Stafilococi coagulazo-pozitivi - SCP – foarte virulenţi (S.aureus, S.intermedius)
Stafilococi coagulazo-negativi – SCN – potenţial-patogeni (aproximativ 30 specii: S.epidermidis, S. saprophyticus, S.
capitis, S.haemolyticus, S.hominis, etc)
Habitat: 20-70% din populaţie sunt purtă tori: S.aureus - cavitatea nazală , intestin, S.epidermidis – narine, tegument,
S.saprophyticus - tegument.
Staphylococcus aureus
Caracterele morfobiologice: Caractere morfo-tinctoriale: coci gram+, în frotiu se aranjează în gră mezi neregulate
(greacă : staphylos-ciorchine, kokkos – gră unte), în perechi sau izolat . Imobili, nesporogeni, necapsulaţi (uneori
microcapsule)
Caractere de cultură : facultativ anaerobi, nepretenţioşi la cultivare, cresc pe medii uzuale. Temperatura optima 37°C,
pH-7,0–7,5.
În BP – turbiditate uniformă
Geloza salină cu gă lbenuş de ou-GGO (3 % NaCl)
Mediul Chapman (7,5 % NaCl, manitol)
Geloză -sâ nge
Colonii S, opace, pigmentate (auriu, citric, alb), pe geloză-sâ nge cauzează hemoliză . Pe GGO coloniile sunt înconjurate cu
un halou opac (acţiunea lecitinazei).
Caractere biochimice: catalazo-pozitivi, fermentează manitolul

Factori de patogenitate
I. Factori structurali:
 peptidoglicanul (induce secreţia citokinelor de că tre celulele limfocitare, responsabile de starea de şoc)
 acizii lipoteichoici (induc o hipersensibilitate tardivă )
 proteina A (asigură fixarea Fc al IgG, împiedică opsonizarea şi fagocitoza)
 adezine, care permit fixarea S.aureus pe diverse molecule plasmatice ale gazdei:
 Fibronectină şi laminină. Fibronectina este prezentă pe suprafeţe epiteliale şi endoteliale, precum şi în
chiaguri sanguine.
 Fibrinogen. Fixarea de fibrinogen asigură aderarea la chiaguri şi ţesuturi lezate.
 Colagen. Tulpinile ce posedă astfel de adezine cauzează osteomielite şi artrite septice
 Microcapsula, rol antifagocitar
II. Toxine
1. Alfa-toxina (alfa-hemolizina). Efect citolitic faţă de trombocite, monocite, hematii, cu eliminarea citokinelor,
care pot fi cauza şocului septic stafilococic.
2. Beta-toxina (sfingomielinaza). Prezentă la tulpinile izolate de la bovine cu mastită .
3. Gamma şi delta-toxine. Efect leuco- şi hemolitic.
4. Leucocidina, efect litic faţă de leucocite şi macrofage, factor important în procese dermonecrotice
5. Exfoliatine (epidermolizine) A şi B. Manifestă tropism cutanat.
6. Mecanism: se fixează de unele proteine cutanate (profilagrină şi filagrină ), inducâ nd desprinderea intra-
epidermică dintre stratum granulosum şi stratum spinosum, cu formarea leziunilor buloase (impetigo bulos,
sindromul pielii opărite).
7. Enterotoxine: A, B, C1, C2, C3, D, E, G. Termostabile, rezistente la acţiunea enzimelor proteolitice ale tubului
digestiv. Determină intoxicaţii alimentare (enterotoxina B poate cauza şoc toxic).
8. Toxina sindromului toxic stafilococic (TSST-1). Determină stare de şoc stafilococic.
 Toate toxinele sunt imunogene.
Enterotoxinele, TSST-1 reprezintă superantigene, activâ nd 20% de limfocite T (participă la declanşarea stă rii de şoc)
III. Coagulazele
Coagulaza liberă - proteină extracelulară care se leagă de protrombina gazdei cu formarea unui complex. Astfel
activată , trombina determină conversia fibrinogenului în fibrină cu coagularea plasmei. Reprezintă cauza
tromboflebitelor septice şi protejează cocii de fagocitoză .
Coagulaza legată (clumping factor) este un determinant superficial al S.aureus fixator de fibrinogen. Antifagocitar.
Provoacă fenomenul de aglutinare a stafilococilor în prezenţa fibrinogenului.
IV. Stafilokinaza (fibrinolizina) – activator al plasminogenului (asociat cu bacteriofagi lizogeni). Complexul
stafilokinază-plasminogen manifestă activitate proteolitică, cauzâ nd dizolvarea trombilor (responsabilă de
localiză ri septice secundare).
V. Enzime de patogenitate:
Hialuronidaza – facilitează diseminarea bacteriilor
Alte enzime: proteaze, lipaze (inclusiv lecitinaza), ADN-aze, fosfataze, etc.
Rol în diseminarea infecţiei şi producerea leziunilor.

Se disting multiple serotipuri de S.aureus, iar receptorii pentru bacteriofagi permit clasificarea în lizotipuri (fago-
variante).

Epidemiologia infecţiilor stafilococice

Sursa de infecţie: omul bolnav sau purtă tori să nă toşi de germeni.
Rareori – bovinele bolnave de mastită .
Mecanismele şi căile de transmitere:
 Contact direct sau diseminare manuportată
 Contact indirect (alimente, praf, îmbră căminte, etc)
Factori favorizanţi: diabet, tratament imunosupresiv, arsuri, plă gi, etc

Formele clinice ale infecţiilor cu S.aureus

Infecţii supurative
Infecţii cutanate: foliculite, furuncule, carbuncule, abcese, panariţiu, infecţie de plagă (frecvent de origine nosocomială ).
Exfoliatina determină sindromul pielii opărite (sindromul Lyel) la copii, pemfigus epidemic la nou-nă scuţi (boala Ritter)
şi impetigo bulos la maturi.
Infecţii ale mucoaselor: mastoidite, sinusite, otite, angine...
Infecţii ale seroaselor: artrite, pleurezie, peritonită , meningită...
Infecţii osoase: osteomielită, spondilodiscită, infecţie de proteză
Infecţii viscerale: abces pulmonar, cerebral, flegmon perirenal, pielonefrite, etc
Septicemii şi endocardite. Cauzate şi întreţinute de un focar infecţios primar complicat de tromboflebită . În mediu
spitalicesc au caracter nosocomial (catetere intravasculare, proteze valvulare cardiace, articulare, stimulatoare
cardiace...)
Manifestări digestive
Intoxicaţii alimentare (doza toxică - 1µg la 100 g aliment). Vome, diaree, deshidratare, absenţa febrei
Enterocolite consecutive unei antibioterapii
Sindromul şocului toxic stafilococic: febră , hipotensiune arterială, erupţie cutanată scarlatiniformă , stare de şoc,
leziuni viscerale (cerebrale, renale, hepatice, musculare). Descris în 1978 în SUA la femei care utilizau tampoane
periodice şi sufereau de vaginită cu S. aureus. Tulpini responsabile de acest sindrom pot fi izolate din diverse leziuni
stafilococice.

Infecţii cauzate de SCN

S.epidermidis determină infecţii asociate cu proteze şi catetere, frecvent de origine nosocomială (endocardite,
endoftalmii, peritonite la pacienţi cu dializă peritoneală , bacteriemii). S.epidermidis produce un polizaharid de
adeziune, care-l fixează pe implante din plastic.
S.saprophyticus şi S.haemolyticus pot cauza infecţii ale tractului urinar
S.lugdunensis – infecţii de plagă, endocardite
Imunitatea antistafilococică este mixtă : celulară şi umorală
Diagnostic de laborator
Materiale de examinat – în funcţie de forma clinică
Diagnostic direct:
Examen microscopic direct (Gram, RIF)
Examen bacteriologic. La interpretare se ţine cont de datele clinice. În caz de infecţii nosocomiale sau otră vire
alimentară se identifică markerii epidemiologici (lizotip, serotip, antibiotip). Determinarea antibiogramei este
obligatorie (tulpini multirezistente).
 Identificarea acizilor nucleici prin tehnici de biologie moleculară
În cazuri particulare se caută prezenţa toxinelor (reacţia de latex-aglutinare, ELISA)
Diagnostic indirect (serologic): Se examinează seruri sanguine pentru depistarea anticorpilor anti-stafilolizine-alfa
(titru> 2 UI/ml) – în caz de infecţii profunde sau cronice, sau anti-acizi teichoici (titru> 1:16) – în caz de endocardite
sau focare inaccesibile.
Tratamentul specific al infecţiilor stafilococice: autovaccinuri, vaccinuri inactivate, seruri imune (în infecţii cronice)
Antibiotice: peniciline semi-sintetice (oxacilină ), augmentină , imipenem, aminoside, macrolide, fluorochinolone,
glicopeptide (vancomicină , teicoplanină ) cotrimoxazol, fosfomicină , rifampicină, acidul fuzidic, etc
Profilaxia specifică: plasmă antistafilococică , Ig anti-stafilococică , ser hiperimun, anatoxină stafilococică

2. Infectiile streptococice. Clasificarea streptococilor (familie, gen, sp.). Clasificarea dupa aspectul
hemolizei si structurii antigenice. Factorii de patogenitate (structurali,exotoxinele, enzimele de patogenitate).
Infectiile cauzate de S.pyogenes. Diagnosticul microbiologic. Prelevate patologice. Metoda microscopica,
izolarea culturii pure, identificarea. Serodiagnosticul scarlatinei si reumatismului.

FAMILIA STREPTOCOCCACEAE: Genul Streptococcus (fragili şi exigenţi la cultivare); Genul Lactococcus (anterior
streptococi din grupul N)
Genul Streptococcus. Reuneşte specii facultativ anaerobe caracterizate prin morfologie tipică (coci gram+ în lanţuri,
imobili, nesporogeni, capsulaţi), metabolism fermentativ şi lipsa catalazei.
Clasificarea streptococilor
După aspectul hemolizei pe geloză-sânge
Streptococi beta-hemolitici (hemoliză completă , zonă clară în jurul coloniilor)
Streptococi alfa-hemolitici (hemoliză incompletă , zonă verzuie în jurul coloniilor)
Streptococi nehemolitici (gamma-hemoliză )
Clasificarea imunologică Lancefield
După antigenul polizaharidic C din peretele celular se disting 20 grupe serologice (A – H, K – W). Streptococii care nu
posedă acest Ag nu se încadrează în clasificarea Lancefield (ex.: S.pneumoniae). Ei se identifică după caractere de
cultură şi biochimice.
După habitat şi patogenitate
Streptococi piogeni, virulenţi, beta-hemolitici (aparţin grupurilor A,B,C,G)
Streptococi orali, comensali, nehemolitici sau alfa-hemolitici, negrupabili după Lancefield
Streptococi fecali, specii comensale sau condiţionat patogene ale tractului digestiv uman şi animal
Streptococi lactici, reprezintă flora laptelui şi produselor lactate
Diferenţierea streptococilor patogeni de cei saprofiţi se efectuează de asemenea în baza criteriilor Cherman:
Creşterea la 10 şi 45° C
Creşterea în bulion cu 6,5% NaCl
Creşterea în mediu cu pH 9,6
Hidroliza esculinei pe mediu cu 40% bilă
Liza culturii în bulion biliat
Sensibilitatea la bacitracină şi optochină
Hidroliza hipuratului de sodiu
Streptococcus pyogenes (gr. A). Bacterie strict umană , posibil portaj oro- şi nasofaringean (20%).
Caractere morfologice: lanţuri scurte sau perechi de coci sferici gram+, imobili, capsulaţi, nesporogeni.
Caractere de cultură: facultativ-anaerobi, cultivă pe medii elective. Pe geloză -sâ nge, după 18-24 ore incubare la 37° C
– colonii S mici, cu zonă de β-hemoliză. În bulion glucozat, bulion-ser formează depozit la fundul şi pe pereţii tubului.
S.pyogenes este sensibil la bacitracină .
Factori de patogenitate. Factori de structură: Capsula din acid hialuronic, neimunogenă . Efect antifagocitar
Proteina M, adeziune, antifagocitar. Acizii lipoteichoici, adeziune la celule epiteliale. Proteina F, receptor de
fibronectină
Toxine: Streptolizinele O (oxigen-labilă ) şi S (oxigen-stabilă ). Sunt toxine citolitice. SLO manifestă efect cardiotoxic,
hemolitic. Inhibă chimiotactismul PMN şi reduce activitatea celulelor imunocompetente. Induce formarea Ac
neutralizanţi – antistreptolizine (ASLO). SLS nu este imunogenă . Manifestă activitate citolitică şi leucotoxică .
Toxinele eritrogene (pirogene) A, B şi C sunt determinate de fagi moderaţi. Au activitate de superantigen, producâ nd
inflamaţie asociată cu stare de şoc. Mitogene şi imunosupresive. Tulpinile lizogene determină scarlatina.
Enzime de patogenitate: hialuronidaza, streptodornaza B (ADNaza), lipoproteinaza, streptokinaza (fibrinolizina)
Epidemiologia infecţiilor provocate de S.pyogenes
Sursa de infecţie: bolnavii şi purtă torii să nă toşi (faringe şi amigdale, mai rar – anus, vagin, tegument).
Mecanismele şi căile de transmitere: Aerogen (pică turi Pflugge); Contact direct (leziuni cutanate)
Patogenia şi formele clinice ale infecţiilor provocate de S.pyogenes
Infecţii ale mucoaselor. Sfera ORL: rinite, faringite, angine eritematoase (risc de reumatism articular acut), abcese
periamigdaliene, adenite cervicale, sinusite, otite, mastoidite.
Scarlatina (angină streptococică însoţită de erupţie cutanată ).
Infecţii cutanate şi subcutanate: erizipel, impetigo, celulită , fasciită necrozantă , mionecroză (sindromul Meleney),
eritemul nodos, infecţii ale plă gilor şi arsurilor
Septicemii. Sindromul şocului toxic streptococic, secundar unei infecţii locale, în special subcutanată
Alte infecţii: endometrite, pneumonii
Infecţii post-streptococice. RAA (reumatismul articular acut), mai frecvent la copii de vâ rstă şcolară . Apare după
infecţii faringiene şi este determinată de acţiunea directă a streptolizinei, depozite de complexe imune (RHS III),
precum şi prin interacţiunea autoAc şi al Ac anti-streptococici cu autoantigene din miofibrile, valvule cardice şi
sinoviale (RHS II). Glomerulonefrita acută (GNA)- Maladie a copilului de vâ rstă preşcolară . Survine după 10-20 zile de la
o infecţie cutanată , mai rar faringeană . Se caracterizează prin perturbarea funcţiei renale, edem şi hipertensiune
arterială. Patogenie: efect toxic direct, reacţii autoimune, bazate pe asemă narea unor Ag streptococice din MCP şi
membrana bazală glomerulară (RHS II şi III), persistenţa formelor L.
Imunitatea antistreptococică este specifică de tip, asigurată de Ac anti-proteina M. Ac anti-eritrotoxină protejează de
eritemul scarlatinos.

3. Infectiile pneumococice. Clasificarea agentului (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Infectiile
cauzate. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Microscopia directa, izolarea si identificarea culturii pure,
diferentierea de S.pyogenes. Profilaxia specifica a infectiilor pneumococice.
Streptococii negrupabili (lipsiţi de antigene de perete)
Streptococcus pneumoniae (prezent pe mucoasele omului şi ale unor mamifere, în special în nasofaringe)
Alţi streptococi negrupabili (S.mitis, S.mutans, S.oralis, S.sanguis). Prezenţi în cavitatea bucală , joacă rol în geneza cariei
dentare, în infecţii materno-fetale, bacteriemii şi endocardite
Streptococcus pneumoniae
Caractere morfo-tinctoriale: diplococi ovoizi sau lanceolaţi, gram+, imobili, nesporogeni, capsulaţi.
Caractere de cultură: cultivă pe medii elective (geloză -sâ nge, geloză -ser, bulion-ser), pH optimal 7,8. Pe geloză -sâ nge,
peste 18-24 ore de incubare la 35-37° C în atmosferă cu 5-10% CO2, formează colonii S mici, cu o zonă de hemoliză alfa
(verzuie). Din cauza autolizei pneumococilor centrul coloniilor se deprimă . Tulpinile necapsulate formează colonii R.
Structura antigenică: Antigene capsulare, de origine polizaharidică. Permit clasificarea pneumococilor în 90
serotipuri. Antigenul proteic R, mascat de Ag capsulare. Antigenul proteic M, specific de tip.
Factori de patogenitate: Capsula (rol antifagocitar); Adezine; sIgA – protează ; Acidul lipoteichoic (implicat în reacţii
inflamatoare cu semne generale şi leziuni tisulare, posibil şoc); Autolizinele (eliberarea unor factori bacterieni cu rol în
virulenţă ); Pneumolizina (hemolizina). Efect citotoxic asupra celulelor epiteliale şi endoteliale. Reduce activitatea
bactericidă a PMN; Hialuronidaza; Neuraminidaza
S.pneumoniae se diferenţiază de alţi streptococi prin: Sensibilitatea la optochină ; Liza culturii de pneumococi în
prezenţa să rurilor biliare (activarea autolizinelor) – testul de solubilitate în bilă ; Patogenitatea pneumococilor pentru
şoarece; Prezenţa capsulei; Hidroliza inulinei
Epidemiologia infecţiilor cu pneumococi
Sursa de infecţie – purtă torii să nă toşi (naso-faringe) sau bolnavii
Calea de transmitere – aerogenă
Infecţiile cauzate de S.pneumoniae
Infecţii respiratorii: pneumonia francă lobară acută, broncho-pneumonii, bronşite, otite, sinusite, mastoidite. Meningite
(în special la copii). Bacteriemii cu artrite, peritonită , pericardită , endocardită.
Imunitatea antipneumococică este specifică de tip, prin Ac anti-capsulari.
Diagnosticul de laborator al infecţiilor streptococice
Prelevate – în funcţie de forma clinică (tampon faringean sau cutanat, puncţie a ţesutului sub-cutanat, LCR, puroi,
sâ nge, etc)
Diagnosticul direct
Examenul microscopic (frotiu Gram – orientativ, RIF)
Examenul bacteriologic (de bază )
Detectarea serologică a Ag specifice
Identificarea ADN prin tehnici de biologie moleculară
Diagnosticul indirect (util în infecţii post-streptococice)
Evidenţierea Ac ASLO în cazul RAA (titru diagnostic > 200 UA/ml)
Ac antistreptodornază B (titru diagnostic > 240 UA/ml) + ASLO în cazul GNA
Dozarea Ac anti-hialuronidază (titru diagnostic > 350 UA/ml) şi anti-streptokinază (titru diagnostic > 160 UA/ml)
Diagnosticul scarlatinei
Pentru identificarea eritemului scarlatinos se utilizează reacţia Schultz-Charlton (anti-eritrotoxina inoculată în erupţie
determină dispariţia exantemului). Reacţia Dick pentru depistarea Ac anti-eritrotoxină (determinarea receptivită ţii la
scarlatină ). I/dermic se inoculează 0,1 ml eritrotoxină . Rezultat pozitiv: peste 24 ore eritem local peste 10 mm (lipsa
anti-eritrotoxinei, receptivitate). Rezultat negativ: absenţa eritemului (anticorpi prezenţi, persoană imună la
scarlatină )
 Profilaxia specifică a infecţiilor streptococice
Vaccin contra S.pyogenes nu există (variabilitatea proteinei M, Ag comune cu ţesuturile umane)
Femeile purtă toare de S.agalactiae sunt imunizate cu vaccin din polizaharide capsulare
Există un vaccin anti-pneumococic, constituit din antigene capsulare mai frecvent întâ lnite în regiune
Tratamentul infecţiilor streptococice
S.pyogenes este sensibil la penicilina G şi macrolide. Tratamentul anginelor previne complicaţiile post-streptococice.
S.pneumoniae este sensibil la peniciline şi cefalosporine. Există tulpini rezistente la tetraciclină, eritromicină , macrolide.

4. Infectiile meningococice. Clasificarea meningococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate.

Infectiile cauzate. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Metoda microscopica. Izolarea si identificarea
culturii pure. Depistarea antigenelor meningococice in LCR. Profilaxia specifica.
Clasificarea (Bergey's 2001) :
Familia – Neisseriaceae
Genurile - Neisseria, Kingella, Chromobacterium, Aquaspirillum
Genul Neisseria include două specii patogene umane importante N. gonorrhoeae şi N.meningitidis (neisserii
“pretenţioase”).
Specii comensale, gă zduite pe mucoasele tractului respirator şi digestiv, conjunctivă , vagin, uretra distală
(neisserii “nepretenţioase”): Neisseria flava; Neisseria flavescens; Neisseria subflava; Neisseria perflava; Neisseria
lactamica; Neisseria mucosa; Neisseria pharyngis; Neisseria polysaccharea; Neisseria sicca; Neisseria sp. In unele
condiţii se pot comporta ca patogeni oportunişti.
Caractere generale ale genului Neisseria. Coci gramnegativi, asociaţi în diplococi, uneori tetrade, imobili.
Bacterii carboxifile, cu metabolism respirator. Catalazo- şi oxidazo-pozitive. Sunt gă zduite pe mucoasele omului şi
animalelor. Speciile patogene sunt exigente la cultivare

N.meningitidis se prezintă sub formă de coci imobili, gram-, in frotiu se aranjează in diplococi cu suprafeţele
adiacente aplatizate sau puţin concave (aspect riniform, de “boabe de cafea”). Posedă capsulă şi fimbrii.
Structura antigenică a N.meningitidis: Ag polizaharidice capsulare permit caracterizarea a 13 serogrupe: A, B, C,
D, X, Y, Z, 29E, W135, H, I, K et L. Mai frecvent intâ lnite sunt serogrupele A, B, C, Y şi W135. Ag proteice din
membrana externă (cinci proteine majore) permit distincţia tipurilor serologice. Ag lipo-oligozaharidice
(serotipuri). Aceste antigene servesc în calitate de markeri epidemiologici.
Caractere de cultură. N.meningitidis este un mi/o carboxifil, foarte exigent la cultivare. Se cultivă doar pe medii
îmbogă ţite cu sâ nge sau ser: geloză -ser, geloză -sâ nge, geloză -ciocolată , mediul Mueller-Hinton şi preîncă lzite în
termostat. Coloniile S, mici (1-2 mm), cu marginile netede, bombate, translucide apar peste 24-48 ore de incubare
la 37 C în atmosferă umedă îmbogă ţită cu 5-10% CO2.
Activitate biochimică. N.meningitidis posedă catalază şi oxidază , scindeaza glucoza şi maltoza fă ră a produce gaz.
Rezistenţa în mediul extern: N.meningitidis este o bacterie deosebit de fragilă , sensibilă în special la desicare,
radiaţii solare, variaţii de pH şi refrigerare; temperaturi sub 37 C determină autoliza bacteriilor.
Factorii de patogenitate: Adezine (fimbriile şi proteine ale ME); Capsula – rol antifagocitar; sIg A-proteaza –
descompune sIg A de pe mucoase; Endotoxina – declanşeaza secreţia diferitor cytokine; Receptori şi captatori de Fe
(receptori membranari pentru transferină şi lactoferină , care permit captarea directa a Fe din aceste substanţe,
precum şi extragerea lui directă din hemoglobină )
Epidemiologia infectiilor meningococice
Sursa de infecţie – bolnavii cu meningită sau rinofaringită meningococică sau purtă torii de germeni
Transmiterea – aerogen, prin pică turi Pflugge, prin obiecte contaminate (jucă rii…) - exceptional
Patogeneza infectiilor meningococice
Meningococul aderă la epiteliul rinofaringelui, provocâ nd sau o infecţie locală (rinofaringita), sau o infectie
inaparentă . In caz de diminuare a rezistenţei organismului, bacteria trece în submucoasă şi apoi în circulaţia
sanguină generală (meningococcemia). Această translocaţie este favorizată de inflamaţii rinofaringiene, în special
virale. In circulaţia generală , graţie capsulei, bacteria este protejată de mijloacele de rezistenţă a organismului.
Prin tropism pentru celulele plexului choroid, meningococul aderă la acest nivel şi, prin translocaţie, trece în
spaţiul meningean, inducâ nd meningita cerebrospinală . Odată cu dispariţia anticorpilor materni, N. meningitidis
devine principala bacterie responsabilă de meningite la nou-nă scuţi. Ulterior, imunitatea antimeningococică se
instalează progresiv şi frecvenţa meningitelor meningococice diminuează .
Formele clinice de infectii meningococice
Rinofaringita (forma clinică cea mai frecventă , deseori asimptomatică )
Septicemia (meningococcemia). Reprezintă etapa a doua a maladiei. Complicaţii: meningococcemie fulminantă
(sindromul Waterhouse-Friderichsen) în 10 - 20 % de cazuri (şoc endotoxinic, purpură extensivă indusă de
coagulopatie de consumare (coagulare intra-vasculară diseminată )).
Meningita cerebrospinală epidemică. Este precedată de o faringită şi însoţită de bacteriemie. Este caracterizată
prin febră înaltă, cefalee, vomă, fotofobie, hiperestezie cutanată . Poate fi prezentă poziţia caracteristică în "cocoş de
puşcă " dată de sindromul de contractură . Frecvent se întâ lneşte herpesul labial, peteşii cutanate sau artralgii.
 Afectarea sistemului nervos se face în grade variabile, cu delir, agitaţie psihomotorie, somnolenţă , uneori comă ,
pareze şi paralizii, convulsii. Evoluţia în absenţa tratamentului se face spre deces în 80-90% din cazuri, restul
prezentâ nd sechele grave.
Alte forme: infecţii bronhopulmonare, endocardite, pericardite, osteomielite, artrite (determinate de formarea de
complexe imune), conjunctivite, angine.
Diagnosticul de laborator al infectiilor meningococice
Prelevate: in funcţie de forma clinică se prelevă exsudatul nasofaringean, sâ nge pentru hemocultură , LCR, lichidul
articular, etc. Probele se prelevă înainte de a se administra antibiotice şi se transportă rapid la laborator, ferite de
variaţii de temperatură şi lumină. La necesitate se utilizează mediul de transport Stuart
Diagnosticul direct
Examenul LCR este primordial pentru diagnosticul meningitei. Prelevat în condiţii aseptice prin puncţie lombară ,
în volum de 4-6 ml în 2 eprubete de centrifugă . LCR este tulbure, conţine mii sau zeci de mii de elemente celulare,
cu predominanţa de 95-100% a neutrofilelor. Această reacţie celulară este insoţită de hipoglicorahie, de
hiperalbuminorahie şi pH acid prin acumularea de acid piruvic şi lactic.
Examenul microscopic al sedimentului LCR.Frotiuri colorate cu albastru de metilen sau Gram: diplococi Gram-
negativi riniformi în pozitie intra şi extracelulară, dar densitatea bacteriană este scăzută, şi examenul este negativ în
1/3 cazuri. Prezenţa leucocitelor în număr mare pledează pentru un prognostic favorabil. b) RIF
Examenul bacteriologic
Sedimentul din LCR se însemâ nţează pe medii de cultură îmbogă ţite, cum sunt geloza-sâ nge, geloza-ciocolată,
mediul Mueller-Hinton preîncălzite la 37 C.
Exsudatul nazofaringean se însemâ nţează imediat după recoltare pe medii cu adaos de antibiotice (lincomicină,
vancomicină , ristomicină ) pentru inhibarea altor specii microbiene existente în exsudat.
Sângele pentru hemocultură se însemâ nţează direct pe medii de cultură lichide (bulion glucozat 2% respectâ nd
proporţia de 5 % sâ nge). Examină rile se fac zilnic timp de 5-7 zile prin subculturi.
Identificarea şi diferenţierea de neisseriile comensale se bazează pe aspectul morfologic pe frotiuri colorate Gram,
prin testul oxidazei care este pozitiv, scindarea numai a glucozei şi maltozei, identificarea serologică prin RA cu
seruri imune specifice de grup.
Decelarea directă în sânge şi LCR a antigenelor polizaharidice capsulare, utilizâ nd reacţiile de
contraimunoelectroforeză , ELISA, latex şi coaglutinare cu antiseruri specifice de grup.
Detectarea acizilor nucleici
Diagnosticul indirect
Diagnosticul serologic. Pot fi titraţi Ac antimeningococici utilizâ nd RA sau RHAI. Are valoare diagnostică redusă

Tratamentul trebuie instituit extrem de urgent, imediat după internare şi efectuarea puncţiei lombare.
Tratamentul etiotrop constă în administrarea de antibiotice timp de 7-10 zile: Penicilină , Ampicilină , Cloramfenicol,
Cefalosporine.
Profilaxia specifică: imunizare activă cu vaccin polizaharidic antimeningococic monovalent sau polivalent (A, C,
Y, W), care se poate administra intradermic sau subcutanat, după vâ rsta de 3 luni (pentru grupul A), oferind
protecţie de 95-100% pentru o durată de 2-3 ani; polizaharidul capsular de grup B este un homopolimer al acidului
sialic şi nu este imunogen pentru oameni.
Contacţii vor fi supravegheaţi clinic timp de 10 zile. Chimioprofilaxia cu Penicilină V, timp de 7 zile, sau cu
Rifampicină, 3 zile, se aplică în familii sau în colectivită ţi de preşcolari
Purtătorii, depistaţi în focar, vor fi trataţi timp de 7-10 zile cu Penicilină V.
Cazurile de meningită sau meningococcemie vor fi declarate în 24 de ore de la depistare

5. Infectia gonococică. Clasificarea gonococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Infectiile
gonococice acute si cronice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Microscopia directa, izolarea si
identificarea culturii pure. Particularitatile de recoltare a prelevatelor si de diagnostic a gonoreei cronice.
MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL GONOREEI
Gonoreea este o uretrită specifică , cu eliminare masivă de puroi, mai aparent la barbati decâ t la femei.
Termenul "gonoreea", a fost utilizat prima data de Galen în secolul II şi înseamnă “scurgerea seminţei". Multe secole
gonoreea şi sifilisul erau confundate. Paracelsus (1530) credea ca gonoreea este un simptom precoce al sifilisului.
Aceasta confuzie a fost întă rită de medicul englez John Hunter, în 1767. Hunter intenţionat şi-a inoculat puroi de la un
bolnav cu simptome de gonoree, îmbolnavindu-se de sifilis!
Agentul cauzal al gonoreei, Neisseria gonorrhoeae, a fost descris pentru prima oară de A. Neisser în 1879 în puroi de la
un bolnav de gonoree.
Neisseria gonorrhoeae
Caractere morfobiologice
Neisseria gonorrhoeae este un coc gram-negativ, cu diametrul de 0.6 - 1.0 µm, uzual observat în perechi cu suprafeţele
concave ală turate. In prelevate patologice (puroi, exsudate) se localizează frecvent intracelular în leucocite
polimorfonucleare (neutrofile). Imobil, posedă fimbrii cu lungimea de câ ţiva micrometri. În funcţie de prezenţa
fimbriilor se cunosc patru tipuri de N. gonorrhoeae : T1, T2, T3, T4
Caractere de cultura
Gonococul este exigent la cultivare. Pentru izolarea lui se utilizează medii îmbogă ţite cu ser sangvin, extract de drojdii,
lichid ascitic, etc (mediul HYL, Thayer-Martin, geloză-ciocolată ). Culturile cresc la 35-36 C în atmosferă umedă cu 5-10
% CO2. Peste 24-48 ore apar colonii mici (0,5-1mm), netede, translucide.
După aspectul coloniilor pot fi descrise 4 tipuri: Colonii de tipul I şi II apar la izolare, corespund tulpinilor virulente,
purtă toare de pili (fimbrii), Colonii de tipul III şi IV, apar la repicare, mai mari, corespund tulpinilor fă ră pili
Structura antigenică: 3 proteine majore din ME (Por / PI, Opa/PII, PIII) definesc multiple serotipuri (variante). Opa
prezintă o mare variabilitate antigenică, chiar în interiorul unei tulpini. Lipopolizaharidul din ME. Proteina fimbriilor,
cu o mare diversitate antigenică.
Caractere biochimice: gonococii sunt oxidazo-pozitivi, scindeaza doar glucoza pâ na la acid, nu atacă maltoza

Factorii de patogenitate: Adezinele (fimbriile, unele proteine din membrana externă – Opa). sIgA-proteaze, cu rol in
colonizarea mucoaselor. Proteine ale ME (Por), care inhibă formarea fagolizosomei (supravieţuirea şi multiplicarea
gonococilor în fagocite). Endotoxina (rezistenţă la complement, secreţia citokinelor). Sisteme de captare a Fe
(receptori membranari pentru transferină şi lactoferină ). Variaţia antigenică rapidă a fimbriilor de adeziune şi a
proteinei Opa (conversie, hipermutaţie, transformare)
Gonococul este inhibat de bumbacul din tampoane (hipoclorit...). Pentru prelevă ri sunt indicate tampoane cu alginat de
Ca sau din dacron.
Epidemiologia infecţiei gonococice
Sursa de infecţie – unica sursă este bolnavul cu gonoree, în special cu infecţie inaparentă
Transmiterea - la maturi exclusiv prin contact sexual; la nou-nă scut – la trecerea prin canalul de naştere al mamei
bolnave
Patogeneza infecţiilor cauzate de N.gonorrhoeae
Infecţia gonococică este în general limitată la mucoasele cu epiteliu columnar. Mai frecvent implicată este uretra,
cervixul, rectul, faringele şi conjunctiva. Epiteliul scuamos al vaginului nu este sensibil la infecţia cu N. gonorrhoeae.
Totuşi, la fetiţe gonococul poate provoca vulvovaginite. Infecţiile mucoaselor sunt caracterizate uzual prin secreţii
purulente.
Patogeneza gonoreei - Prin intermediul fimbriilor şi a unor proteine din ME (Opa) gonococii aderă la vilozită ţile
celulelor epiteliale columnare neciliate. Urmează penetrarea lor în celulă (prin endocitoză ), apoi vacuola este
transportată la baza celulei, unde bacteria este eliberată prin exocitoză în ţesutul subepitelial. Pe parcursul infecţiei,
lipopolizaharidul bacterian (LPZ/LOZ) şi peptidoglicanul sunt eliberate prin autoliza celulelor. Ambele substanţe
activează complementul pe calea alternativă , LPZ de asemenea stimulează producţia factorului de necroză a tumorilor
(TNF), care provoacă distugerea celulelor. Neutrofilele sunt imediat atrase în focar şi inglobeaza bacteriile. Mulţi
gonococi sunt capabili să supravieţuieasca în interiorul fagocitelor pâ nă la moartea lor, cu eliberarea bacteriilor
ingerate.
Particularitaţile gonoreei la bărbaţi: In majoritatea cazurilor decurge acut (85-95%), fiind manifestată clinic:
Uretrita (secreţie uretrală alb – galbuie, durere şi usturime la mictiune, dizurie) ; Prostatita; Orhita; Epididimita
Particularităţile gonoreei la femei: In majoritatea cazurilor infecţia decurge asimptomatic (80% de cazuri), cu
evoluţie spre cronicizare. Formele clinice: Cervicita, Uretrita, Bartolinita, Salpingita, Ovarita, Endometrita, Peritonita
Alte forme clinice: Faringita şi proctita gonococică. Diseminarea infecţiei gonococice (1-3%) determină artrite, leziuni
cutanate, septicemii, endocardite, meningite. Tulpinile de N. gonorrhoeae care cauzeaza infecţii diseminate sunt uzual
rezistente la complement şi la reacţia bactericidă a serului. La nou-nă scut conjunctivita purulentă cu extinderea rapidă
a infecţiei la globul ocular (ophtalmia neonatorum) poate fi urmare a contamină rii la trecerea prin canalul de naştere
Diagnosticul de laborator al gonoreei
Prelevate:
La bă rbaţi - secreţiile uretrale
La femei - secreţiile uretrale, vaginale, din endocol sau orificiile glandelor vulvare
Pot fi examinate conţinutul leziunilor cutanate, exsudat articular, nasofaringean, sâ nge, puroi din conjunctivă , LCR,
tampon rectal. Pentru recoltarea acestor secreţii se foloseste un tampon de alginat de Ca (sau ansa bacteriologică ), care
este apoi trimis imediat în laborator pentru testare (dupa necesitate se foloseste mediul de transport Stuart cu
tioglicolat şi că rbune activat).
Daca elimină rile sunt să race, se procede la stimularea secreţiei (reactivare, provocare): Alimentară (cu bauturi
alcoolice – bere); Chimică (instilaţii cu nitrat de Ag – sol. 1% in uretră , 10% în colul uterin); Biologică (inocularea
gonovaccinului, recoltarea secreţiilor imediat dupa menstre la femei); Mecanică (masaj al prostatei); Termică
(diatermie sau inductotermie)
Examenul microscopic (elocvent doar în cazul uretritelor acute la bă rbaţi).
In frotiuri din puroiul uretral colorate Gram sau cu albastru de metilen se observă diplococi gram- situaţi intra- sau
extracelular. RIF
Examenul bacteriologic (este obligator în forme asimptomatice sau cronice)
Gonococul fiind o bacterie foarte fragilă , este obligator de a însămâ nţa imediat prelevatele sau de a utiliza un mediu de
transport adaptat. Pentru izolare se folosesc medii îmbogatite (ex.: mediul Thayer-Martin, care este bogat în factori de
creştere şi conţine antibiotice (vancomicina, colistina, amfotericina) care inhibă alte bacterii din prelevat, geloza-
ciocolata). Coloniile apar peste 18 - 24 h de incubare in atmosferă cu CO2.
Identificarea N.gonorrhoeae se efectuează în baza caracterelor morfotinctoriale, aspectul coloniilor crescute pe medii
selective, oxidaza +, scindarea doar a glucozei pâ nă la acid. Seroidentificarea cu Ac monoclonali în reacţia de Co-
aglutinare
Depistarea directă a N. gonorrhoeae în prelevate poate fi realizată prin tehnici ELISA sau RIF
Detectarea acizilor nucleici prin hibridare sau amplificare genică
Examenul serologic (serodiagnosticul) RFC
Tratamentul gonoreei: Peniciline, Cefalosporine de generaţia III, Fluorochinolone, Cotrimoxazol
Profilaxia gonoreei: Nespecifica (individuală sau generală ), Prevenirea oftalmiei gonococice se efectueaza prin
instilarea intraconjunctivală la nou-nă scuţi a soluţiei 1% de nitrat de Ag

6. Bruceloza. Clasificarea agentilor (familie, gen, sp.). Patogeneza brucelozei. Diagnosticul microbiologic.
Prelevate. Metoda microscopica, izolarea si identificarea speciilor de brucele. Diagnosticul imunologic
(reactiile Huddelson, Wright), intradermoreactia Burnet. Profilaxia specifica a brucelozei.

7. Tularemia. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Patogeneza, formele clinice ale infectiei.
Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica, metoda biologica, izolarea si identificarea
agentului. Metodele alergica si serologica. Profilaxia specifica a tularemiei.
Zooantroponozele = maladii ale animalelor care pot fi transmise oamenilor în rezultatul unui contact direct sau
indirect cu populaţii animale infectate. Unele dintre aceste infecţii - antraxul, tularemia, pesta, bruceloza – fac parte din
categoria infecţiilor extrem de periculoase. Sunt foarte contagioase (transmitere aerogenă, alimentară , prin contact
direct, receptivitate generală ). Se manifestă nu doar ca epidemii, ci şi ca pandemii. Reprezintă infecţii cu evoluţie foarte
gravă . Agenţii cauzali sunt rezistenţi în mediul extern.
Clasificarea
Familia Francisellaceae
Genul Francisella
Specii: F.tularensis (agentul cauzal al tularemiei)
F.philomiragia (infectii sistemice)
Se cunosc 4 biovaruri (subspecii) de F.tularensis, care diferă dupa activitatea biochimică , virulenţă şi ră spâ ndire
geografică :
1. F.tularensis tularensis (nearctica) (tip A; foarte virulentă , raspâ ndită în America de Nord)
2. F. tularensis holarctica (palearctica) (tip B; mai puţin virulentă , cu raspâ ndire în Europa)
3. F. tularensis mediasiatica: virulenţă similară cu F. tularensis holarctica
4. F. tularensis novicida: virulenţă redusă , cauzeaza infecţie numai la gazde imunocompromise. Izolată în SUA.
Caracterele morfobiologice ale F.tularensis
Morfologia: F.tularensis reprezintă o cocobacterie foarte mică (0.2-0.5 µm x 0.7-1.0 µm), gram-negativă, uneori se
colorează mai intens la poli, pleomorfă, imobilă , asporogenă , tulpinile virulente posedă capsulă .
Caractere de cultură: bacteria nu poate fi cultivată pe medii uzuale. Pentru izolare se utilizează medii îmbogă ţite:
mediul Francis (geloză + sâ nge de iepure + cisteină + glucoză ); mediul McCoy (cu gă lbenuş de ou); geloză -ciocolată
Cultivă la 35 - 37 grade, în aerobioză . Peste 2-4 zile apar colonii S, mici (1 - 2 mm în diametru), albe-cenuşii, mucoide,
cu marginile regulate şi suprafaţa lucioasă .
Caractere biochimice: F.tularensis este catalazo+ şi oxidazo-, nu descompune ureea, produce H2S, unele biovaruri
fermentează glicerolul.
Rezistenţa în mediul extern:
 Mi/organismele pot supravieţui perioade îndelungate de timp în apă , nămol, cadavre de animale (mediu umed).
 F.tularensis este distrusă la 56 grade în 10 minute, dar congelarea permite conservarea bacteriei.
Factorii de patogenitate : Capacitatea de a penetra în macrofage, supravieţuind şi multiplicâ ndu-se în interiorul
celulelor pâ nă la moartea lor (parazitism facultativ intracelular); Capsula (rol protector); Endotoxina (LPZ)
Sursa de infecţie – animale bolnave sau cadavre de animale, transmiterea de la om la om nu are loc.
Rezervorul principal – mamifere mici şi medii (iepuri, veveriţe, şobolani, şoareci, roză toare acvatice, lemingi). Omul,
pisicile, câinii, anumite specii de pă să ri, peşti şi amfibii pot fi gazde accidentale
Vectori – insecte (tăuni, ţâ nţari, că puşe )
Porţi de intrare – tegumentul (chiar intact), mucoasele, conjunctiva
Transmiterea: Contact cu animale infectate, cadavre sau cu apa contaminată (lacuri, bazine, etc); Aerogen prin
inhalare (vâ nă tori...); Alimentar, prin consum de apă sau alimente infectate; Înţepă tura artropodelor hematofage
Francisella tularensis este una dintre cele mai virulente bacterii. Câ teva zeci de mi/o (10-50) pot provoca suferinţe
grave.
Patogeneza şi formele clinice de tularemie: Francisella tularensis este o bacterie facultativ intracelulară. Iniţial
infectează macrofagele, cu diseminarea mi/o şi afectarea diferitor organe, inclusiv plă mâ nii, ficatul, splina, ganglionii
limfatici. Un rol important în patogeneza leziunilor îl joacă hipersensibilitatea tardivă .
Formele clinice de tularemie sunt în relaţie cu calea de pă trundere:
1. Forma ulceroganglionară (70-85% de cazuri), penetrarea agentului patogen prin tegument sau mucoase.
Mi/o se multiplică local şi determină apariţia, peste 3-5 zile de la expoziţie, a unei papule la locul de inoculare.
Peste cîteva zile se transformă în pustulă, care se ulcerează rapid. Ulcerul are 2 - 4 cm în diametru şi marginile
neregulate. Uneori ulcerul poate fi acoperit cu o crustă neagră (asemă nă toare cu escara în antrax). Bacteriile se
ră spâ ndesc spre ganglionii limfatici regionali, unde cauzează limfadenite necrotice, înconjurate de infiltrate
granulomatoase (bubonul tularemic). Ganglionii limfatici afectaţi devin fluctuanţi, uneori creâ nd canale de
drenare în tegument. Mi/o pot disemina hematogen infectâ nd multiple organe, cu dezvoltarea septicemiei.
2. Forma ganglionară se manifestă prin afectarea ganglionilor limfatici regionali, leziunea de la poarta de intrare
lipseşte.
3. Forma oculoganglionară apare la pă trunderea agentului cauzal prin conjunctivă . Se dezvoltă necroza şi
ulceraţia conjunctivei, cu infiltraţie limfocitară . Din conjunctivă bacteriile trec în ganglionii limfatici
preauriculari, submandibulari sau cervicali, provocâ nd leziuni similare cu cele din tularemia ulceroganglionară .
4. Forma orofaringeană (angino-ganglionară). Mi/o intră prin mucoasa orofaringelui în urma ingestiei sau
inhală rii lor. Uzual se dezvoltă faringite sau tonzilite exsudative, cu ulceraţie ulterioară . Pă trunderea în
ganglionii limfatici cervicali determină necroză şi supuraţie.
5. Forma tifoidică (abdominală), cu afecţiuni generalizate. Mi/o pă trund în sâ nge prin tegument sau mucoase şi
afectează plămâ nii şi organele reticulo-endoteliale. Determină frecvent septicemie şi şoc
6. Forma pneumonică, foarte gravă . Mi/o pă trund în plă mâ ni aerogen sau hematogen.
Prelevate: în funcţie de forma clinică : serozitate din leziunea cutanată sau conjunctivă , exsudat faringean, punctat din
ganglionul limfatic afectat, spută , sâ nge.
Diagnosticul direct
Examenul microscopic direct este foarte dificil, aproape imposibil. RIF are o sensibilitate mai mare
Examenul bacteriologic. Izolarea F.tularensis direct din prelevate este practic imposibilă . Uzual se utilizează
inocularea prelevatelor la animale experimentale sensibile (şoareci, cobai). La necropsii se studiază frotiuri-amprente
din organele afectate (Giemsa, RIF), se fac însă mâ nţă ri pe medii speciale (Francis, Mc Coy). Tulpinile izolate sunt
identificate morfologic, cultural, biochimic, antigenic (RA cu seruri anti-F.tularensis).
Diagnosticul indirect
Serodiagnosticul. Detectarea Ac este un element esenţial în diagnosticul tularemiei. Ac apar după ziua a 7 de boală,
ating titrul maxim peste 1-2 luni (1:1000 sau mai mult) şi persistă mai mulţi ani. RA cu suspensie de bacterii omorâ te
este cea mai utilizată . Titrul diagnostic – 1:80, cu creşterea lui în dinamică de cel puţin 4 ori.
ELISA este posibilă .
Intradermoreacţia cu tularină. Hipersensibilitatea poate fi testată peste 5 zile de la debutul bolii.
Tratamentul tularemiei: Antibiotice: aminozide (streptomicină , gentamicină ), tetracicline, cloramfenicol,
fluorochinolone, eritromicină (există şi tulpini rezistente).
Profilaxia tularemiei: Informarea persoanelor expuse contamină rii; Supraveghere sanitară ; Vaccinarea
contingentelor de risc cu vaccin viu atenuat asigură imunitatea pe o durată de 5-7 ani.

8. Antraxul. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Formele clinice de
antrax. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica. Izolarea si diferentierea de antracoizi.
Metoda biologica, metodele rapide (reactia Ascoli), proba alergica. Profilaxia si tratamentul specific al
antraxului.

Clasificarea:
Familia Bacillaceae
Genul: Bacillus
Specii: Bacillus anthracis (patogen, agentul antraxului)
Bacillus cereus (intoxicaţii alimentare),
Bacillus polymyxa (genul Paenibacillus), Bacillus brevis (genul Brevibacillus), Bacillus subtilis – bacili antracoizi,
producenţi de AB
Bacillus anthracis a fost prima bacterie la care a fost demonstrat rolul ei în patogenia unei infecţii.
În 1877, Robert Koch a izolat microorganismul în cultură pură , demonstrâ nd capacitatea lui de a forma endospori şi a
produs antraxul experimental inoculâ ndu-l la animale.

Caracterele morfobiologice ale B.anthracis

Bacil mare (5-6 µm x 1 µm), cu extremită ţile drepte (tăiate), gram-pozitiv, imobil (antracoizii sunt mobili), în produse
patologice se prezintă sub formă de lanţuri scurte, iar în cultură – lanţuri lungi (“tulpină de bambus”).
Tulpinile virulente formează capsulă polipeptidică (acidul D-glutamic).
Sporul este ovoid, în poziţie centrală , nu deformează celula. Sporogeneza are loc în cultură , în sol şi în ţesuturi şi
exsudate din animale moarte (în prezenţa oxigenului), dar nu în sâ nge sau ţesuturi de animale vii.
Caractere de cultură
B.anthracis nu este exigent nutritiv, cultivă pe medii uzuale. Facultativ-anaerob, t optimă – 35-37 grade, pH 7-7,4.
Peste 24 ore de incubare formează colonii R, mari, cu contur neregulat, opace, plate, uscate, rugoase (“coamă de leu”,
“cap de meduză ”). Nehemolitice pe geloză -sâ nge (antracoizii sunt hemolitici). Pe geloză -ser, în exces de CO2, formează
colonii S (producerea capsulei). Pe mediu cu 0,5-1 UI de penicilină B.anthracis formează lanţuri din forme globulare -
“colier de perle” (proprietate absentă la antracoizi).
În bulion peptonat formează flocoane la fundul eprubetei, cu supernatantul clar.
B.anthracis este sensibil la fagul gamma.
Caractere biochimice: Activitate proteolitică – lichefiază gelatina în formă de “brad inversat”, peptonizează laptele,
digeră serul coagulat, nu produce H2S. Activitate zaharolitică – fermentează unele glucide: glucoza, maltoza, zaharoza,
tregaloza, etc. Nu fermentează lactoza şi arabinoza.
Rezistenţa în mediul extern: formele vegetative sunt slab rezistente, sporii ră mâ n viabili în sol decenii, se distrug la
fierbere în 30-40 min.
Factori de patogenitate
 Capsula polipeptidică , codifică tă de plasmida pX02. Inhibă fagocitoza şi puterea bactericidă a sâ ngelui. Capsula
joacă un rol important în etapele iniţiale ale infecţiei. Formarea capsulei are loc in vivo şi in vitro, pe medii cu ser şi
în atmosferă cu 5 % CO2.
Exotoxina antraxului, codificată plasmidic (pX01). Este constituită din 3 componente: Factorul I, edematogen (EF),
care este o adenilat-ciclază. Acumularea de cAMP duce la modificarea permeabilită ţii membranare cu producerea
edemului. Ț inta – celulele endoteliale (efect - șoc hipovolemic, șoc septic). Factorul III, letal (LF), responsabil de
efectele letale ale toxinei anthrax. Este o protează Zn++ dependentă care induce producerea citokinelor de că tre
macrofage şi limfocite (efect – recție inflamatoare, șoc septic). Factorul II, antigen protector (PA), induce sinteza Ac
antitoxici protectori. PA este responsabil de fixarea toxinei pe receptorii celulelor sensibile.
Aparte, aceşti factori exercită activitate biologică nesemnificativă la animal. Din contra, combinaţii din doi sau trei
factori toxici determină urmă toarele consecinţe la animale experimentale: PA+LF = activitate letală ; PA+EF = produce
edem ; PA+LF+EF = edem şi necroză cu efect letal; EF+LF = inactiv
Acest experiment sugerează că toxina antraxului are structură clasică de citotoxină bacteriană de tip A-B cu PA în
calitate de B-fragment (de fixare pe receptori celulari) şi cu factorii EF şi LF cu funcţie de fragment A (activ), care
acţionează în interiorul celulei.
Structura antigenică a B.anthracis: Ag polipeptidic capsular (induce Ac neprotectori); Ag polizaharidice somatice
termostabile (depistate în reacţia de precipitare Ascoli); Toxina (componentul PA), induce formarea Ac protectori,
neutralizanţi
Sursa de infecţie – animalele erbivore bolnave de antrax (ovine, caprine, bovine, suine). Solul contaminat cu spori este
un rezervor de germeni important şi permanent (decenii).
Transmiterea: prin contact direct cu animalele bolnave sau produse contaminate (carne, piei, lâ nă , blană , etc), pă şuni
şi nutreţuri contaminate, cu pă trunderea agentului prin tegumentul lezat. aerogen, prin inhalarea sporilor de
B.anthracis. pe cale alimentară (consum de carne de la animale bolnave de antrax insuficient prelucrate termic)
În majoritatea cazurilor antraxul se manifestă ca boală profesională a îngrijitorilor de animale, personalului de la
abatoare, întreprinderi de prelucrare a produselor animaliere, veterinarilor, zootehnicienilor, măcelarilor, tă băcarilor,
etc.
Formele clinice de antrax
Antraxul cutanat , “pustula malignă ” (forma cea mai frecventă ). Sporii intră printr-o leziune a tegumentului,
germinează şi proliferează la poarta de intrare, cu dezvoltarea unui edem gelatinos local caracteristic.
La poarta de intrare, peste 12-36 ore de la penetrare, apare o papulă , care evoluează rapid într-o veziculă , apoi în
pustulă cu conţinut sanguinolent. La spargerea pustulei se formează o leziune necrotică, prezentâ nd în centru o escară
neagră înconjurată de vezicule satelite. Leziunea se localizează mai frecvent pe mâini, faţă, ceafă , etc.
Pă trunderea în sâ nge determină diseminarea sistemică a bacteriei.
Antraxul pulmonar apare la inhalarea sporilor de B. anthracis , care sunt înglobaţi de macrofagele alveolare unde ei
germinează şi se multiplică, determinâ nd o pneumonie foarte gravă cu edem.
Urmează infectarea ganglionilor limfatici mediastinali cu dezvoltarea unei necroze hemoragice. Pacientul manifestă
febră , stare de ră u, mialgie, tuse ne-productivă . Din ganglionii limfatici infecţia poate trece în sâ nge.
Decesul poate surveni în 24 h.
Antraxul digestiv apare în urma consumului de carne infectată. În mucoasa intestinală se dezvoltă procese identice cu
cele din antraxul cutanat (enterocolită ulceroasă ). Clinic: vomă şi diaree, cu sâ nge în masele fecale.
Poate urma invazia ganglionilor limfatici mezenterici şi a sâ ngelui, asociată cu prostraţie profundă , şoc şi moarte.
Meningita poate apare (foarte rar) ca urmare a orică rei forme de antrax.
Prelevate (în funcţie de forma clinică ): exsudat din leziunea cutanată , spută , sâ nge, LCR, materii fecale, bioptate din
ganglioni limfatici, probe necroptice, probe de la animalul suspect şi elemente din mediul extern
Examenul microscopic: direct, RIF. În frotiuri pregă tite din prelevate şi colorate Gram sau cu albastru de metilen se
observă bacili mari cu morfologia caracteristică , izolaţi sau în lanţuri scurte. Sporii sunt rareori prezenţi.
Examenul bacteriologic Prelevatele monomicrobiene se însămâ nţează pe geloză şi geloză -sâ nge, iar cele
polimicrobiene se încă lzesc în prealabil 10 min la 75 grade C. Incubarea la 37 C timp de 24 ore. Sâ ngele – în bulion
glucozat, repică ri zilnice timp de 7 zile pe geloză -sâ nge. Examinarea coloniilor crescute, selecţia celor suspecte şi
acumularea lor. Identificarea culturii pure acumulate şi diferenţierea de antracoizi.
Examenul biologic - Se inoculează prelevatele la cobai sau şoareci, care sunt foarte sensibili la infecţie. După moartea
lor (36-48h) bacilii sunt depistaţi în frotiuri din sâ nge şi organe. Depistarea Ag polizaharidice termostabile în prelevate
(reacţia de precipitare inelară Ascoli)
Diagnosticul serologic. Ac anti-antrax pot fi depistaţi la convalescenţi în RP sau RFC
Diagnosticul imunologic (proba cutanată alergică ). Se pune în evidenţă starea de hipersensibilizare prin inocularea
intradermică a 0,1 ml de antraxină (extract din tulpina vaccinantă de B.anthracis). Reacţie pozitivă – edem şi hiperemie
cu diametrul de peste 8 mm.
Tratamentul antraxului: Antibiotice (peniciline, cefalosporine, fluorochinolone); Imunoglobulina antiantrax
Profilaxia specifică a antraxului Depistarea şi izolarea animalelor bolnave, incinerarea animalelor moarte sau
îngroparea adâ ncă a cadavrelor şi acoperirea cu var nestins. Vaccinarea animalelor. Imunizarea personalului expus cu
vaccin viu atenuat , vaccin acelular (elaborat din tulpini acapsulate avirulente, conținâ nd proteina PA). În curs de
elaborare – vaccin cu PA și antigen capsular.

9. Pesta. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Formele clinice de
pesta. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Regulile de recoltare, transportare si examinare a prelevatelor.
Metodele microscopica, bacteriologica si serologica. Profilaxia specifica a pestei.
Pesta (din latină pestis, maladie contagioasă ) este o maladie cu multiple fațete mortale pentru om. Ea este cauzată de
Yersinia pestis, descoperită de Alexandre Yersin de la Institutul Pasteur în 1894.
Clasificare Familia Enterobacteriaceae, Genul Yersinia, Specia Yersinia pestis. Se disting 3 varietă ți de tulpini -
orientală , medievală și antică .
Caractere morfotinctoriale – yersiniile reprezintă bastonașe drepte, uneori coco-bacterii Gram negative, uneori
colorate bipolar, acapsulate, asporulate, imobile la 37 C.
Caractere de cultură – yersiniile sunt mi/o anaerobe facultative, cultivă pe medii uzuale la 25-28 C.
În BP cultura se manifestă printr-un voal la suprafață și un aspect floconos în interior. Pe geloză peste 48h apar colonii
R mari, cu margini neregulate
Activitate biochimică – catalaza+, oxidaza-, fermentează glucoza, reduce nitrații în nitriți.
Rezistenta: Yersiniile sunt rezistente în mediul extern şi în cadavre de animale.
După înţepă tura unui purice infectat, germenul se multiplică la locul de inoculare cu formarea unei vezicule-pustule
apoi pă trund în sistemul limfatic și colonizează ganglionii regionali în care se multiplică. Peste 2-5 zile apar semne de
limfadenită hemoragică (bubonul pestos). Pesta bubonică – 90% din cazurile de pestă .
Diseminarea hematogenă permite bacteriilor să atingă ansamblul organelor cu apariția semnelor clinice de
septicemie. Afectarea plă mâ nilor duce la pesta pulmonară secundară, cu expectorații sanguinolente bogate în
germeni, foarte contagioase. Contactul cu acești pacienți duce, prin contact direct, la apariția pestei pulmonare
primare care prezintă o mortalitate de 90-100% în lipsă de tratament.
Prelevate: punctat din bubon, spută, sâ nge. Toate prelevatele de la o persoană infectată sunt foarte contagioase și
manipularea lor cere mă suri special de precauție.
Examenul direct Examenul microscopic al punctatului din bubon colorat Gram sau Giemsa poate fi evocator (bacterii
Gram-, ovoide, cu colorație bipolară ). RIF nu este destul de semnificativ, deoarece există recții încrucișate cu alte
yesinii. Examenul bacteriologic (izolarea culturii pure cu identificarea ei ulterioară ) este o investigație de bază .
În pesta pulmonară , diagnosticul este confirmat prin izolarea culturii din spută sau din aspirat bronșic. Hemocultura
(izolarea culturii din sâ nge) reprezintă examenul-cheie în forma septicemică. Pot fi examinate și probe necroptice,
deoarece germenul este foarte rezistent în cadavre în curs de putrefacție. Depistarea rapidă a antigenelor F1.
Tratamentul pestei: Antibiotice (streptomicină, gentamicină , doxiciclină , cloramfenicol)
Profilaxia pestei: Izolarea bolnavilor; Persoanele de contact – carantină 6 zile

10. Gangrena gazoasa. Clasificarea agentilor etiologici (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate
(exotoxine, enzime). Manifestarile clinice in dependenta de specia microbiana. Diagnosticul microbiologic.
Prelevate. Metoda microscopica, izolarea si identificarea culturii pure. Diagnosticul rapid. Profilaxia si
tratamentul specific al gangrenei gazoase.
Particularită ţi ale bacteriilor anaerobe: Oxigenul este toxic (lipsa superoxid dismutazei/catalazei, peroxidazei); Cresc în
lipsa oxigenului/potenţial redox scă zut; Energia este obţinută prin fermentare
Circumstanţe ce favorizează infecţiile cu anaerobi: Hipoxii tisulare (ateroscleroză , necroză , tumoare malignă , corp
stră in...); Tratament prelungit cu aminozide; Stă ri de imunosupresie sau imunodepresie
CLASIFICAREA ANAEROBILOR
Bacterii telurice (sporogene). Prezente în sol, supravieţuesc graţie sporilor termorezistenţi.
Familia Bacillaceae, Genul Clostridium, C. perfringens, C.septicum, C.novyi (oedematiens), C.histolyticum – agenţii
gangrenei gazoase; C.tetani – agentul tetanosului; C.botulinum – agentul botulismului; C.difficile – agentul colitei
pseudomembranoase. Patogene, provoacă infecţii specifice necontagioase
CLOSTRIDIILE GANGRENEI GAZOASE
Agenţii cauzali: C.perfringens (serotipuri A, B, C, D, E); C.novyi (oedematiens); C.septicum; C.histolyticum
Caractere morfotinctoriale: C. perfringens - bastonaş gram+ imobil, capsulat, sporogen (sporul oval sau rotund,
central sau subterminal, deformează celula bacteriană ). Alte clostridii – mobile, necapsulate
Medii de cultură: Kitt-Tarrozzi regenerat, geloză -sâ nge glucozată , geloză cu gă lbenuş de ou şi lactoză , Wilson-Blair
Colonii – C.perfringens – lenticulare, hemolitice, clostridiile mobile – colonii R, pufoase. Manifestă activitate proteolitică
(digestia cazeinei, producerea H2S, gelatinaza) şi zaharolitică cu producere abundentă de gaz.
TOXINE: Toxina alfa (lecitinaza) – mionecroză , hemoliză , trombocitoliză , dereglă ri de coagulare, creşterea
permeabilită ţii vasculare, inactivarea ATPazei musculare, hipotensiune, bradicardie, şoc; Toxina teta – necrozantă ,
hemolitică ; Toxina beta – necroza epiteliului intestinal; Enterotoxina – perturbă transportul apei, ionilor şi a glucozei
prin membrana enterocitelor
ENZIME DE PATOGENITATE: colagenaza (toxina kappa), proteinaza (toxina lambda), elastaza, hialuronidaza (toxina
Mu), ADN-aza (toxina Nu), etc. CAPSULA – rol antifagocitar
HABITAT – sol, apă, aer, praf; Intestin, vagin, tract respirator superior (om şi animale)
Forme clinice: Gangrena gazoasă (post-traumatică , post-operatorie); Mionecroze ; Celulite, fasciite; Septicemii;
Toxiinfecţii alimentare; Enterita necrozantă
Patogenia gangrenei gazoase - Porţi de intrare – tegumentul sau mucoasele lezate.
Omul se contaminează : Exogen - bacteria sau sporul pă trunde în plaga contaminată cu sol, apă, praf (accidente rutiere,
de muncă , etc.) – gangrena gazoasă post-traumatică; gangrena gazoasă uterină (urmare a avortului septic).
Endogen – flora internă a bolnavului contaminează plaga (chirurgie septică viscerală, chirurgia ortopedică , etc) -
gangrena gazoasă post-operatorie. Gangrena spontană – in cancer intestinal.
Condiţii suplimentare pentru apariţia infecţiei:
1. Traumatisme cu necroză tisulară, hematom, corpuri stră ine
2. Penetrare profundă a germenului
3. Potenţial rH2 scă zut (- 0,5 V)
4. Multiplicarea bacteriilor aerobe asociate (enterobacterii, enterococi, stafilococi)
5. Imunitate deficitară (radioterapie, imunosupresori, antibioticoterapie neadecvată, etc)
6. Injecţia substanţelor vasoconstrictive
Multiplicâ ndu-se bacteriile degradează ţesuturile, distrugâ ndu-le din aproape în aproape, fiind responsabile de
extensia infecţiei şi de toxemie. Produsele gazoase formate produc disecţia ţesuturilor.
Clinic: durere locală, edem, mionecroză , crepitaţie la palpare, scurgeri sero-hemoragice, stare generală gravă (febră ,
hipotensiune, bradicardie, perturbă ri de coagulare, şoc, posibil deces)
Alte forme clinice cauzate de C. perfringens – celulite, fasciite, enterită necrozantă , toxiinfecţii alimentare

DIAGNOSTICUL GANGRENEI GAZOASE

Clinic – crepitaţie, miros fetid, scurgeri hemoragice din plagă . Confirmare prin diagnostic microbiologic
Prelevate: puroi, sâ nge, lichid seros, bioptate. Precauţii la prelevare: excluderea contactului cu aerul, transportare
imediată sau utilizarea mediilor de transport lipsite de oxigen.
Examenul microscopic – bastonaşe gram+, în cantită ţi mari, asociate cu reacţie leucocitară slabă – Intervenţie
chirurgicală imediată !!!!!
Examenul bacteriologic – condiţii anaerobe (anaerostat, gaz-pachete, medii anaerobe), metode clasice (Zeissler,
Weinberg). Important: bacterii aerobe sau facultative asociate
Tehnici de amplificare genică
Diagnostic rapid – Mediul Kitt-Tarrozzi, mediul cu lapte, mediul Wilson-Blair
Tratament: Chirurgical (debridarea plă gilor, eliminarea maselor necrotizate şi a corpurilor stră ine, drenarea);
Administrarea serului antitoxic polivalent (anti-C.perfringens, C.novyi, C.septicum); Antibioterapia cu asociaţii de
antibiotice (beta-lactamine, aminozide, metronidazol); Oxigenoterapia hiperbară – incizii cutanate
Profilaxia: prelucrarea minuţioasă a plă gilor, eliminarea corpurilor stră ine şi a ţesuturilor necrotice, seroterapie
preventivă , anatoxina, antibioterapie, supravegherea bolnavilor

11. Tetanosul. Clasificarea agentului (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza tetanosului,
evolutia simptomelor clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica, izolarea si
identificarea culturii pure. Profilaxia si tratamentul specific al tetanosului.
Agentul cauzal – C.tetani
Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, cu flageli peritrichi, sporogen. Sporul rotund este plasat terminal
(bastonaş de tobă ). Gram+. Inert biochimic.
Rezistenţa – forma vegetativă este sensibilă, sporul supravieţuieşte în sol decenii.
Toxina tetanică: Tetanolizina – hemoliză ; Tetanospasmina – contracturi ai muşchilor striaţi. Compusă din 2 fragmente
proteice: fragmentul A (toxic, neimunogen) şi fragmentul B (atoxic, imunogen).

Habitat – sol, intestinul omului, animalelor

Porţi de intrare – tegumentul, mucoasele lezate (plă gi, arsuri, mucoasa uterină post-partum, intervenţii chirurgicale,
ulcere varicoase, focare dentare, droguri intravenoase, etc.), cordonul ombilical la nou-nă scuţi.
C. tetani este o bacterie ne-invazivă, multiplicâ ndu-se la poarta de intrare şi elaborâ nd toxina, care difuzează în
organism.
Mecanismul de acţiune al toxinei: la nivelul plăcii motrice neuro-musculare toxina completă penetrează într-o
veziculă de endocitoză , fiind transportată pe calea retro-axonală pâ nă la prima sinapsă a mă duvei spină rii. Aici toxina
traversează spaţiul intersinaptic şi urmează calea spre SNC. Locul de atac al toxinei îl constituie sinapsa dintre
motoneuron şi neuronii că ilor de inhibiţie. Tetanospasmina blochează eliberarea glicinei (inhibitor al
motoneuronului) de către interneuron şi permite contracţia simultană a perechilor de muşchi protagonist-
antagonist, producând paralizie spastică (rigidă)
Clinica tetanosului: Incubaţia – 6-15 zile (3 zile-3 să ptă mâ ni). Semne clinice – trismus (contractură dureroasă a
muşchilor masticatori), facies sardonicus (contracţii ale muşchilor feţei), anxietate, contracturi generalizate cu
paroxisme spontane sau declanşate de stimuli externi (zgomot, lumină , etc), poziţia corpului în formă de arc
(opistotonus), dereglă ri de vorbire. Febra lipseşte. Moarte prin asfixie (spasm laringean) sau stop cardiac.
Diagnostic de laborator. Prelevate: secreţii din plagă , material de pansament, medicamente, etc. Examenul
microscopic (de orientare). Examenul bacteriologic (tardiv, de confirmare). Examenul biologic (depistarea toxinei prin
infectarea şoriceilor cu apariţia semnelor clinice ale maladiei peste 24-48 ore), identificarea toxinei prin RN cu anti-
seruri. Examenul serologic – dozarea antitoxinelor pentru studierea imunită ţii populaţiei (RP, RLA, RHAI, ELISA)
Tratament: Ser imun antitetanic (gama-globulină specifică ) intramuscular, intravenos; Anatoxină tetanică ; Tratament
simptomatic (sedative, miorelaxante, antibioterapie, respiraţie asistată , etc)
Profilaxie: Imunizarea activă cu anatoxină tetanică (conform calendarului vaccină rii – ADTP, ADT, AT); În caz de plagă :
prelucrarea corectă, anatoxină , ser imun antitoxic

12. Botulismul. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza
botulismului, principalele simptome clinice ale intoxicatiei botulinice. Diagnosticul microbiologic. Materiale
de examinat. Depistarea si identificarea toxinelor botulinice. Izolarea si identificarea C.botulinum. Profilaxia
si tratamentul specific al botulismului.
Agentul cauzal – C.botulinum
Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, sporogen, gram+. Sporul este ovoid, subterminal (aspect de rachetă de
tenis), termorezistent, distrus la 120 grade – 15 minute (autoclavare). Scindează proteinele şi glucidele cu formare de
gaze şi acizi (acetic, butiric, lactic, etc).
Factori de patogenitate – toxina botulinică serotipuri A,B,C,D,E,F,G. Este de natură proteică , antigenică , specifică de
tip, transformabilă în anatoxină . Doza letală pentru om – 1-2 μg. Stabilă în mediu acid şi la acţiunea enzimelor digestive.
Poate fi distrusă prin încă lzire 15 min la 80 grade sau 10 min la 100 grade.
Habitat mixt – sol, ape şi flora comensală a omului şi animalelor
Transmiterea: Alimentar (alimente conservate în casă : câ rnaţi, şuncă, jambon, peşte să rat sau afumat, conserve de
fructe şi legume)
Condiţii favorabile toxigenezei: Salinitate insuficientă (mai mică de 10 %); -Temperatura peste 16 grade;
Anaerobioză (alimente compacte sau ambalaje ermetice); -Prezenţa glucidelor (conserve de fructe, legume); Timp
suficient pentru producerea toxinei (cel puţin 8 zile)
Botulismul infantil apare la sugari sub 6 luni (germinarea în intestin a sporilor vehiculaţi prin alimente)
Perioada de incubaţie – 18-96 ore
Toxina ingerată este absorbită în sistemul limfatic intestinal, apoi în sâ nge. Acţionează la nivelul periferic asupra
sinapselor cu acetilcolina ca mediator (joncţiunile neuro-musculare).
Mecanismul acţiunii botulotoxinei: inhibă eliberarea acetilcolinei din veziculele sinaptice rezultâ nd blocarea stimulă rii
nervoase a muşchiului (paralizii flasce).
Semne clinice : Paralizii în sfera nervilor cranieni: diplopie, ptoză palpebrală, midriaz, disfagie, disartrie, senzaţie de
sete; Paralizii descendente; Dereglă ri digestive: nausee, vomă, constipaţie; Lipsa febrei şi a dereglă rilor cardiace
Cauza decesului: paralizie flască a muşchilor respiratori sau stop cardiac
Diagnostic microbiologic
Prelevate: ser sangvin, extract din alimente, mase vomitive, mase fecale
Depistarea toxinei (RN pe şoareci, RP, RHAI, RCoA, RLA, ELISA)
Tehnici de biologie moleculară
Examenul bacteriologic este suplimentar!

TRATAMENTUL Ş I PROFILAXIA BOTULISMULUI

Tratament specific: seroterapie precoce (ser polivalent, apoi monovalent) asociată cu anatoxinoterapie
Profilaxie: nespecifică

13. Difteria. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Patogeneza difteriei
si formele clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate patologice. Microscopia directa, izolarea si
identificarea culturii pure (proba Pizu, Zacs, determinarea toxigenezei, diferentierea biovariantelor).
Profilaxia si tratamentul specific al difteriei.
DIFTERIA – toxiinfecţie acută, caracterizată printr-o angină pseudo-membranoasă cu efecte toxice la distanţă
(miocardul, SNC şi rinichii).
Este provocată de mi/o din genul Corynebacterium.
Genul Corynebacterium se caracterizează prin prezenţa in componenţa peretelui celular:
o Acidului mezo-diaminopimelic
o Acizilor micolici cu catenă scurtă (22-38 atomi de C)
o Conţinutul GC între 46-74 %.
Prezintă asemă nă ri cu mi/o din genurile Mycobacterium şi Nocardia.

Clasificarea genului Corynebacterium

 Corinebacterii fitopatogene
 Corinebacterii patogene pentru animale, care afectează accidental omul: C.pseudotuberculosis, C.ulcerans
 Corinebacterii cu tropism uman:
Specie patogenă : C.diphtheriae (biovaruri gravis, mitis, intermedius)
Specii comensale (specii pseudodifterice, difteroizi): C.xerosis, C.pseudodiphthericum, C.jeikeium, etc
Caractere morfotinctoriale ale C.diphtheriae
Bacterii (bastonaşe) drepte sau puţin încurbate, cu extremită ţile rotunjite sau îngroşate (aspect de halteră sau de
măciucă ). În frotiuri se aranjează ungiular, în palisade sau sub forma caracterelor chinezeşti, cifre romane sau litere
majuscule: Y, M, N, V... Imobile, asporogene, necapsulate.
Se colorează G+, pentru evidenţierea granulaţiilor de volutină - Loeffler, Neisser.
Caractere de cultură şi biochimice
C.diphtheriae este o specie facultativ anaerobă , posedă catalază , citocromi a,b,c, oxidazo-.
Temperatura optimă de cultivare 37°C, pH 7,4.

Medii de cultură elective: Mediul Loeffler (ser bovin coagulat): colonii S, mici, netede, opace, albe-cenuşii, apar peste
16-24 ore de cultivare; Geloză-sâ nge
Medii de cultură selective diferenţiale: Mediul Clauberg (geloză-sâ nge cu telurit de potasiu). C.diphtheriae gravis:
colonii R, mari, negre, crenelate, aspect de “floare de margaretă ”, nehemolitice; mitis: colonii S, mijlocii, negre, bombate,
cu zonă de hemoliză ; Mediul Tinsdale (geloză-ser-cistină -telurit de potasiu-tiosulfat) - colonii negre cu halou brun ;
Mediul Bucin (geloză-sâ nge cu hinozol) – colonii albastre
Medii de transport: geloză -ser semilichidă cu telurit de K; Mediul OCST (ou-cistină -ser-telurit)
Activitatea biochimică a C.diphtheriae:
Proteolitică : Ureaza- (testul Zaks), cistinaza+ (testul Pizu), indol-. Zaharolitică : Gravis: glucoza+, amidon+, zaharoza-;
Mitis: glucoza+, amidon-, zaharoza-. Se disting 22 lizotipuri de C.diphtheriae şi multiple serogrupuri (antigen O
polizaharidic) şi serovaruri (antigen K proteic).
Factori de patogenitate
1. Toxina difterică - origine proteică, secretată de tulpinile lizogene (profagi Tox+), în prezenţa unor cantităţi
reduse de Fe. Exotoxină tipică (fragmente polipeptidice A şi B). Mecanismul de acţiune - stoparea sintezei
proteice prin inactivarea factorului de elongare EF-2 (activitate de ADP-riboziltransferază ). Conduce la moartea
celulei afectate. Toxina difuzează în organism perturbâ nd funcţionarea diferitor organe (SNC, cord, rinichi).
Poate fi transformată în anatoxină , utilizată în vaccinare.
2. Enzime de patogenitate: hialuronidaza, neuraminidaza

Sursa de infecţie: bolnavul cu difterie şi purtă torii să nă toşi de germeni (colonizează rinofaringele, rareori tegumentul
sau conjunctiva).
Mecanismele şi căile de transmitere: Direct pe cale aerogenă (pică turi) sau contact cu plă gi contaminate. Indirect prin
obiecte (jucă rii, că rţi), praf sau alimente contaminate (lactate).
La poarta de intrare bacteriile se multiplică şi provoacă un focar inflamator local, determinat de acţiunea toxinei, care
fiind ulterior difuzată pe cale limfo- şi hematogenă provoacă starea de intoxicaţie generală . Focarul inflamator se
localizează în faringe (angina difterică ), mai rar în laringe (crupul difteric), nas, urechi, conjunctivă, mucoasa organelor
genitale, plă gi cutanate. Leziunile locale se caracterizează prin inflamaţie fibrinoasă . Exotoxina cauzează necroză ,
dilatarea vaselor şi creşterea permeabilită ţii, eliminarea fibrinogenului, care coagulează cu formarea unei
pseudomembrane fibrinoase. Ea conţine bacterii, hematii, PMN şi celule necrozate. Se detaşează dificil, nu se dizolvă în
apă , este reproductibilă in situ în câ teva ore. Membrana are tendinţă să se extindă . În forma malignă difteria este
însoţită de edem al gâ tului, semne toxice şi paralizia vă lului palatin. Intoxicaţia generală afectează SN (disfagie,
paralizii), sistemul cardio-vascular (miocardite), suprarenalele (insuficienţă a suprarenalelor), rinichii (nefroză ).
Tulpini de C.ulcerans pot produce toxină identică cu cea difterică .
Metode de diagnostic
1. Examenul microscopic (Gram, Loeffler, Neisser), microscopia imunofluorescentă
2. Examenul bacteriologic (izolarea, identificarea culturii pure). Studierea toxigenezei – obligator. Se efectuează
prin RN cu ser antitoxic in vivo (cobai), in vitro (RP Elek), sau depistarea genei Tox în prelevat sau în cultura
pură prin PCR.
3. Examenul serologic – retrospectiv,
RA cu seruri perechi (I să ptă mâ nă şi a IIIa) şi cultură de C.diphtheriae. Titru semnificativ – 1:100 sau creşterea titrului
de Ac.
Evaluarea titrului de antitoxine în serul bolnavului. La debutul bolii el este absent sau nu depă şeşte 0,5 UI/ml
Receptivitatea la difterie poate fi determinată prin: Testul Schick (in vivo); RN in vitro; RHAI; ELISA;
Titru antitoxinelor > 0,1 UI/ml – protector
Titru inferior 0,01 UI/ml – lipsa protecţiei
Tratamentul difteriei: Seroterapie precoce (ser antitoxic antidifteric, Ig). Neutralizează activitatea toxinei, blocâ nd
fixarea ei pe receptorii celulari. Antibioticoterapie (macrolide, tetracicline, cloramfenicol, aminozide, beta-lactamine).
Asigură eradicarea germenilor. Tratament simptomatic
Profilaxia specifică a difteriei: Vaccinarea obligatorie a copiilor conform calendarului de vaccină ri cu anatoxină
difterică . Există vaccinuri asociate: ADT, ADTP. Vaccinarea primara cu ADTP la 4-5-6 luni, revaccinarea la 22-24 luni cu
ADTP, la 6-7, apoi la 14-15 ani cu ADT. Recent a fost obţinut un vaccin sintetic antidifteric. Reprezintă un polipeptid
situat la joncţiunea fragmentelor A şi B a toxinei difterice, o moleculă peptidică “purtă toare” şi un adjuvant sintetic.

14. Tusea convulsiva. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Patogeneza
tusei convulsive, stadiile bolii. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Izolarea (metode de insamintare) si
identificarea culturii pure, metoda serologica. Profilaxia si tratamentul specific al tusei convulsive.
Familia Halobacteriaceae
Genul Bordetella
Specii:
Bordetella pertussis (agentul tusei convulsive)
Bordetella parapertussis (agentul parapertusei)
Bordetella bronhiseptica (pneumonii, bacteriemii)
Bordetella avium
Bordetella holmensii (izolată din hemoculturi)
Bordetella hinzii (izolată din prelevate respiratorii)
Bordetella trematum (infecţii cutanate şi auriculare)

Caractere morfobiologice B. pertussis

Cocobacterii G-, asporogene, imobile, formează microcapsulă , în frotiu se dispun separat, în perechi sau lanţuri scurte.
Reprezintă mi/o strict aerobe, foarte pretenţioase la cultivare.
Medii speciale de izolare: mediul Bordet-Gengou (geloză -sâ nge cu amidon şi glicerină ); geloză -cazeină -sâ nge-
că rbune activat
Mediul de transport Kuzneţov (soluţie tampon fosfat, 0,5% agar-agar, 0,2% că rbune activat)
Peste 3-5 zile de incubare în atmosferă umedă la 37° C apar colonii S mici, bombate, lucioase, cu aspect de pică turi de
mercur, hemolitice (corespund bacteriilor virulente – faza I), forme R – avirulente, faza IV.
B.pertussis manifestă activitate biochimică redusă : oxidaza+, nu fermentează glucidele, ureaza-, nitrat-reductaza- .
Structura antigenică a B.pertussis este complexă : Ag capsulare polizaharidice; Ag proteice; Ag fimbrial ;
(hemaglutinina); Ag lipopolizaharidic.
Factorii de patogenitate. Adezine: Hemaglutinina filamentoasă (purtată de pili). Permite ataşarea bacteriei la
mucoasa tractului respirator, de asemenea se fixează pe macrofagi şi limfocite. Aglutinogene. Proteine de suprafaţă
situate pe fimbrii. Participă la ataşarea B.pertussis la celulele epiteliale. Pertactina. Proteină a membranei externe,
permite fixarea pe membrana celulelor eucariote Subunitatea B a toxinei pertusice. Se fixează pe leucocite şi
împiedică migrarea lor spre focarul inflamator. Toxine: Toxina pertussis (citotoxină de tip A-B). Acţionează asupra
diferitor celule eucariote, mă rind concentraţia intracelulară de AMP ciclic (în special în celulele epiteliale ale TR).
Provoacă hiperlimfocitoză , sensibilizare la histamină , hipersecreţie de insulină. Adenilat-ciclaza-hemolizină.
Hemolizina provoacă moartea macrofagelor şi monocitelor, adenilat-ciclaza perturbă activitatea bactericidă a PMN,
monocitelor şi macrofagelor şi stimulează secreţia sero-mucoasă a căilor respiratorii. Toxina dermonecrotică. Se
eliberează în urma lizei bacteriene. Toxina citotraheală. Glicopeptid care inhibă sinteza ADN, provocâ nd distrugerea
celulelor ciliate Endotoxina

Sursa de infecţie – omul bolnav, în special în perioada de debut al bolii.

Mecanismul de transmitere – aerogen, prin pică turi
B.pertussis manifestă tropism pentru mucoasa căilor respiratorii: faringe, trahee, bronşii, bronhiole, chiar alveole.
Alterarea epitelilului ciliat împiedică eliminarea mucusului, el fiind eliminat doar prin tuse. Tusea survine din cauza
iritaţiei mucoasei de că tre endotoxina bacteriană . Excitaţia de lungă durată a receptorilor terminali ai nervului
pneumogastric determină un flux continuu de impulsuri în bulbul rahidian, ce duce la formarea unui focat de excitaţie
dominant. El atrage excitaţii nespecifice de la alţi receptori, fapt ce determină accesele de tuse, care devin tot mai grave
şi mai frecvente. Un stimul puternic poate stinge dominanta, cu atenuarea tusei. Focarul este foarte stabil, persistă şi
după dispariţia bacteriei din organism. În evoluţia tusei convulsive se disting 4 stadii (perioade):
 Perioada de incubaţie (3-15 zile)
 Perioada catarală, foarte contagioasă . Caracterizată prin tuse seacă , rinoree (3-14 zile)
 Perioada convulsivă (paroxistică ). Accese de tuse spasmodică, epuizantă , asociată cu cianoză , vomă , convulsii.
(2-4 să ptă mâ ni)
 Perioada de convalescenţă (2-4 să ptămâ ni)
Complicaţii grave sunt posibile la copiii sugari: bronho-pneumonii, encefalite. Imunitatea este durabilă , umorală . Rol
protector au Ac anti-toxină pertussis şi anti-hemaglutinină filamentoasă .

Prelevate: mucozită ţi nasofaringiene sau bronşice, recoltate câ t mai precoce.

Metode de diagnostic: RIF; Examenul bacteriologic (însămâ nţare cu tamponul sau prin tehnică “plăcilor tuşite”);
Tehnnici de biologie moleculară (PCR); Examenul serologic (RA, RFC, ELISA). Reacţiile se pozitivează din să ptă mâ na a
II a perioadei convulsive. Se examinează seruri perechi prelevate la interval de 14-21 zile. Semnificativă este o creştere
de cel puţin 4 ori a titrului Ac.

Tratamentul: Eritromicină sau cloramfenicol– cel puţin 10 zile (pâ nă la apariţia Ac); Imunoglobulină umană
antipertussis
Profilaxia specifică: Imunizarea artificială obligatorie cu vaccin ADTP. Componentul antipertusic este reprezentat de
o suspensie de bordetele de faza I, adsorbite pe adjuvant. Vaccinul acelular conţine unele componente bacteriene
(anatoxina pertussis, hemaglutinina filamentoasă ). Este mai bine tolerat, dar mai puţin eficace. Imunoglobulină umană
antipertussis

15. Tuberculoza. Clasificarea agentilor cauzali (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Primoinfectia
tuberculoasa - granulomul tuberculos, ”complexul primar”. Evolutia procesului infectios la indivizii cu
rezistenta necompromisa. Diagnosticul microbiologic. Metoda alergica (proprietatile tuberculinei), metodele
rapide. Profilaxia specifica a tuberculozei.
Familia Mycobacteriaceae
Genul Mycobacterium
Specii:
o Responsabile de tuberculoza umană : M.tuberculosis, M.bovis, M.africanum (“complex tuberculosis”)
o Agentul leprei: M.leprae (strict umană )
o Micobacterii “atipice”, condiţionat patogene: M.avium, M.ulcerans, M.fortuitum, M.kansasii, M.marinum, etc.
Cauzează micobacterioze la persoane imunocompromise.
o Micobacterii nepatogene: M.smegmatis, M.gastri, M.phley

Caracteristica generală a micobacteriilor: bastonaşe G+ drepte sau uşor încurbate, necapsulate, asporogene, imobile,
acido-alcoolorezistente prin tehnica de colorare Ziehl-Neelsen.
M.tuberculosis este o bacterie patogenă strict umană , responsabilă de tuberculoză . Este sensibilă la că ldură , lumină
solară directă , raze UV sau X. Rezistentă la frig sau desicare. Este puţin sensibilă la acizi, baze (se utilizează în
decontaminarea prelevatelor) sau detergenţi şi foarte sensibilă la soluţia de alcool de 70°.
Caractere morfotinctoriale: M.tbc este un bastonaş fin sau uşor încurbat, în frotiu se observă izolat, în gră mezi sau
corzi. Se colorează in roşu prin tehnica Ziehl-Neelsen.
Caractere de cultură: M.tbc este o bacterie strict aerobă , foarte exigentă la cultivare. Toate mediile de izolare au la
bază ou coagulat. Mediul de referinţă – Lowenstein-Jensen (ou, glicerină , asparagină ). Alte medii solide – Popescu (acid
glutamic in locul asparaginei), Finn (glutamat de Na). Mediul lichid Sauton. Contine saruri minerale, asparagina,
glicerina. M.tbc creste in 8-10 zile sub forma de voal. Micobacteriile patogene cresc lent (perioada de generaţie – 20
ore), la 37°C, pH 6,8-7,0. Coloniile de M.tbc apar peste 2-4 să ptă mâ ni, sunt colonii R, rugoase, friabile, conopidiforme,
opace, de culoare crem-bej. M.bovis şi M.africanum formează colonii S, mici, netede, nepigmentate, vizibile peste 4-8
să ptă mâ ni.
Activitatea biochimică a micobacteriilor patogene: Toate micobacteriile patogene produc o catalază termolabilă ,
distrusă la 68°C timp de 20 min. Celelalte micobacterii posedă catalază termostabilă. M.tbs şi M.bovis hidrolizează
ureea. M.tbc produce acid nicotinic (niacină ), reduce nitraţii în nitriţi. M.bovis nu manifestă astfel de activitate.
Compoziţia chimică şi factorii de patogenitate ai micobacteriilor
Lipidele constituie 20-45% din masa celulei. Sunt reprezentate de acizi micolici şi ceruri (condiţionează transformarea
macrofagelor în celule epitelioide şi celule gigante Langhans). Cord-factorul (sulfo-lipid) perturba respiraţia în
mitocondrii, induce cultivarea în corzi (cosiţe) a M.tbc.
Polizaharidele joacă un rol important în formarea Ac serici, conferind specificitatea imunologică .
Proteinele reprezintă suportul imunită ţii celulare şi a hipersensibilită ţii tardive.

Sursa de infecţie – omul bolnav cu TBC cu leziuni pulmonare cavitare deschise în bronsii (M.tbc, M.africanum) sau
bovinele bolnave (M.bovis). Transmiterea se efectuează pe cale aeriană (pică turi, praf). Rareori este posibilă
contaminarea prin obiecte, alimente (lapte nepasteurizat) sau mâini contaminate. Receptivitatea este influenţată de
vâ rstă şi factorii de mediu: carenţe nutritive, alcoolism, tratament imunosupresiv, etc
Primoinfecţia tuberculoasă. Reprezinta un ansamblu de manifestari clinice, umorale si anatomice care se desfasoara
in organism in urma primului contact cu agentul TBC. După contaminare (mai frecvent in copilarie), la poarta de
intrare (90% - tractul respirator), bacteriile sunt captate de macrofage în care se multiplică (bacterii facultativ
intracelulare, împiedică formarea fagolizosomei). Apare o leziune inflamatoare nespecifică . Peste câ teva să ptă mâ ni (4-
12) se dezvoltă o imunitate celulară şi leziunea exsudativă evoluează în leziune granulomatoasă . Sub acţiunea unor
citokine macrofagii activaţi se diferenţiază în celule epitelioide şi celule multinucleate gigante. Ele sunt înconjurate de
limfocite şi fibroblaste. Acesta este granulomul tuberculos, semn caracteristic primo-infecţiei. Infecţia se extinde pe
cale limfatică , cu afectarea ganglionilor regionali.
Primoinfecţia inaparentă. La cca 85% leziunile se vindecă şi se pot autosteriliza. Nici o expresie clinică sau radiologică.
Tuberculoza primară subclinică. Dacă multiplicarea bacteriilor este masivă , în leziunile tuberculoase se realizează o
necroză cazeoasă (tuberculom). Frecvent are loc calcifierea tuberculomului (leziunea este vizibilă radiologic), cu
autosterilizarea spontană sau cu persistenţa unor bacterii în leziune.
Consecinţele primoinfecţiei inaparente sau subclinice: dezvoltarea imunită ţii antituberculoase şi a sensibiliză rii
tuberculinice.
Tuberculoza primară manifestă necomplicată. Pacienţii au febră , astenie, pierdere în greutate, etc. Etapa ganglionară
poate fi depă şită cu disemină ri hematogene şi afectarea pleurei, meningelui, mă duvei osoase, parenhimei organelor.
Leziunile pot evolua fie spre agravare, fie spre cicatrizare.
Primoinfecţia cu complicaţii. Rareori (10% cazuri), evoluţia este defavorabilă : masele necrotice sunt evacuate în
bronşii, vase sanguine, pleură sau pericard cu formarea unei caverne, unde bacteriile se multiplică intens. Fistulizarea
într-un vas sangvin diseminează infecţia sistemic (tuberculoza miliară ). Starea generală este alterată , apare febră , tuse,
uneori hemoptizie. Bolnavul este contagios, eliminând bacterii cu sputa.
Tuberculoza secundară. Se manifestă în condiţii de scă dere a reactivită ţii imune, reinfecţii masive sau reactivarea
unor focare latente. Focarele noi apar în ritm lent şi evoluează cronic fă ră tendinţă de vindecare spontană .
Alte forme clinice de tuberculoză: ganglionară , meningeană , osteo-articulară , uro-genitală.
Imunitatea antituberculoasă este celulară , nesterilă . Hipersensibilitatea tardivă însoţeşte imunitatea celulară . Ac
circulanţi nu au rol protector.

16. Tuberculoza. Clasificarea agentilor patogeni, factorii de patogenitate. Evolutia procesului infectios in
tuberculoza pulmonara la gazda inalt receptiva. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele: recoltarea,
omogenizarea, decontaminarea. Concentrarea micobacteriilor din sputa. Microscopia directa, izolarea si
identificarea micobacteriilor. Determinarea spectrului de sensibilitate la antibiotice si chimioterapice.
Tratamentul specific al tuberculozei. Strategia DOTS.
Diagnosticul de laborator al tuberculozei
Prelevate: în funcţie de forma clinică
În caz de necesitate se efectuează omogenizarea (decontaminarea) şi concentrarea prelevatelor.
Metode de diagnostic
Examenul microscopic – frotiuri colorate Ziehl-Neelsen (bastonaşe purpurii izolate) sau cu auramină (bastonase
galbene pe fondul negru).
Examenul bacteriologic – izolarea culturii pure pe mediile speciale, identificarea ei, testarea sensibilită ţii la
chimioterapice (prin metoda diluţiilor în mediu solid)
PCR pentru detectarea rapidă a micobacteriilor direct în prelevate
Intradermoreacţia la tuberculină (reacţia Mantoux). Se cercetează starea de hipersensibilitate cutanată la tuberculină.
Tuberculina reprezintă un filtrat dintr-o cultură bulionică autoclavată de M.tuberculosis.
Pe faţa anterioară a antebraţului se injectează i/dermic 2, 5 sau 10 UI de tuberculină în volum de 0,1 ml. Lectura peste
72 ore. Reacţia pozitivă se manifestă printr-o induraţie şi congestie cu diametrul superior sau egal cu 5 mm.
Interpretarea se efectuează în funcţie de contextul clinic
Reacţia + indică că subiectul a fost infectat cu micobacterii (primoinfecţie), a fost vaccinat cu BCG sau este bolnav de
tuberculoză (în acest caz diametrul depă şeşte 10 mm).
Reacţia negativă exclude diagnosticul de tuberculoză .
Tratamentul tuberculozei: Antibiotice cu spectru larg: rifampicină , streptomicină, kanamicină ; Fluorochinolone;
Chimioterapice care inhibă sinteza acizilor micolici (Izoniazida, Pirazinamida, Etambutolul, Etionamida)
Exigenţele terapiei antituberculoase: a împiedica selecţia mutanţilor rezistenţi şi a steriliza definitiv focarul.
În acest scop se utilizează asocierea a 3-4 droguri pe o perioadă de 6-12 luni.
Profilaxia specifică: Vaccinarea obligatorie cu vaccinul BCG. El reprezintă o tulpină vie avirulentă de M.bovis. A fost
obţinută de Calmette şi Guerin în 1921 după multiple repică ri (230 pasaje) pe mediu cu cartof, bilă şi glicerină .
Vaccinul se administrează i/dermic la vâ rsta de 4-5 zile de la naştere. Revaccinarea – la 7 ani, apoi peste fiecare 5 ani
(persoanele cu reactia Mantoux negativa). Revaccinarea se efectuează la 7 ani persoanelor cu proba Mantoux negativă.

17. Sifilisul. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza si stadiile
infectiei. Sifilisul congenital. Diagnosticul microbiologic al sifilisului. Prelevatele in dependenta de stadiile
bolii. Metoda microscopica. Metoda serologica.
CLASIFICAREA SPIROCHETELOR
Spirochetele – bacterii helicoidale, flexibile şi mobile (fibrile interne), ră spâ ndite în natură , unele comensale ale
mucoaselor umane.
Familia: Spirochaetaceae
Genuri: Treponema, Borrelia, Spirochaeta, Cristispira
Familia: Leptospiraceae
Genul: Leptospira
 MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL SIFILISULUI
Genul Treponema
Specii : T.pallidum (patogenă )
subspecii (variante):
o T.pallidum pallidum (agentul sifilisului)
o T.pallidum endemicum (agentul bejelului, sifilis endemic nevenerian – leziuni cutanate)
o T. palidum pertenue (agentul pianului, maladie cutanată , neveneriană , zone tropicale şi subtropicale)
o T. carateum (agentul pintei/carate, neveneriană , America Centrală şi de Sud)
Treponeme comensale:
Orale (T.denticola, T.orale, etc)
Genitale (T.phagedenis, T.refringens, etc)

T.pallidum – bacterie fină, helicoidală , cu 8-14 spire regulate şi capetele ascuţite, mobilă cu mişcă ri de flexie,
înşurubare şi translaţie. G -
Evidenţierea: preparate native (microscopul cu fond negru, contrast de fază ); nu se colorează după Gram;
Romanovsky-Giemsa – roz-pal; impregnaţie cu să ruri de argint (filamente negre-brune pe fondul galben); frotiuri
Burri – necolorate pe fondul negru

Cultivarea T.pallidum in vitro – imposibilă . Pasaje succesive în testicule de iepure (tulpina Nichols de T.pallidum).
Suspensii de astfel de treponeme supravieţuiesc 72 ore în mediul Mayer-Nelson (la 25 grade în anaerobioză ).

Factori de patogenitate: Factori de adeziune; Factori de invazie (hialuronidaza); Factori de sensibilizare;

Endotoxina
Supresia ră spunsului imun celular în stadiile iniţiale ale bolii
Sursa de infecţie – omul bolnav
Căile de transmitere: Sexual; Contact indirect (să rut, obiecte, instrumente chirurgicale recent contaminate,
transfuzii de sâ nge, etc.); Transplacentar (vertical)
Poarta de intrare – tegumentul lezat, mucoasa genitală, anală , bucală
Perioada de incubaţie – 2-6 să ptă mâ ni (3)
Evoluţia sifilisului
Sifilisul primar (4-6 să ptămâ ni): La poarta de intrare apare şancrul sifilitic: ulceraţie cu baza indurată , nedureros,
bogat în treponeme (99% localizare genitală şi anală, 1% - bucală ). Adenopatie satelită . Vindecare spontană a
şancrului este posibila (imunitatea locală ).
Sifilisul secundar (urmare a disemină rii sangvine) – după 6-8 să pt. de evoluţie: Manifestă ri cutanate (rozeole,
sifilide erozive,etc), foarte contagioase; Manifestă ri la nivelul mucoaselor (plăci mucoase); Poliadenopatie; Leziuni
ale organelor interne (hepatite, nefrite, periostite, meningite, etc); Ră spunsul imun poate duce la dispariţia
leziunilor în 1-3 luni
Sifilisul latent (persoanele la care treponemele persistă în ganglioni limfatici şi splină ): Lipsa semnelor clinice;
Necontagios ; Durata nedeterminata
Sifilisul terţiar (după 4-30 ani de la contaminare): Afecţiuni cardio-vasculare (aortite, anevrisme); Afecţiuni
neurologice (tabes, paralizie generală ); Afecţiuni osoase şi cutanate (gome); Deces posibil
Sifilisul congenital: În timpul gravidită ţii – moartea fă tului prin afecţiuni poliviscerale. La finele gravidită ţii sau la
naştere – leziuni tardive (dentare, osoase, oculare)
Imunitatea (nesterilă ): Umorală ; Celulară (protectoare, deprimată în sifilisul primar şi secundar)

Prelevate: serozitatea din leziunile primare sau secundare, puncţii din ganglioni limfatici, serul sangvin, LCR
Metode de diagnostic: Examenul microscopic (sifilis primar, secundar); Microscopia pe fond negru, contrast fază ;
RIF; Impregnare argentică, coloraţia Giemsa
Examenul serologic (sifilis secundar, terţiar)
I. Reacţii nespecifice (cu Ag cardiolipidice): Reacţia VDRL (Veneral Disease Research Laboratory) – RP (RF)
Ieftină , facilă, specificitate redusă ; Reacţii fals pozitive: viroze, colagenoze, paludism, ciroze, reumatism,
graviditate, etc. RFC (Wassermann)
II. Reacţii specifice (cu Ag treponemice): RFC Wassermann sau Kolmer; RHAI (Ag – lizat din tulpina Nichols fixat
pe hematii); RIFI (Ag – suspensie de T.pallidum fixată pe lamă ); RIT (testul Nelson) (Ag – tulpina Nichols a
T.pallidum); RIE (ELISA); PCR (detectarea ADN) în LCR, lichidul amniotic, ţesut
EVOLUŢIA TITRURILOR DE AC
RIFI se pozitivează la apariţia şancrului (o lună după infectare)
VDRL – după 6 să ptă mâ ni
RHAI
RIT – în stadiul secundar, 2 luni după infectare
După tratamentul sifilisului: VDRL se negativează prima. Alte reacţii ră mâ n pozitive.

Tratamentul: beta-lactamine, tetracicline, macrolide (rezistenţă la aminoside); Reacţia Herxheimer este posibilă
(efectul endotoxinei). PROFILAXIA – depistarea sistematică activă şi tratarea bolnavilor.

18. Borreliozele. Clasificarea agentilor cauzali ai febrei (tifosului) recurente epidemice si endemice
(familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Patogeneza febrei recurente, manifestarile clinice. Diagnosticul
microbiologic al febrei recurente. Prelevate. Examenul microscopic. Metoda biologica.
CLASIFICARE: Familia Spirochaetaceae, Genul Borrelia. Specii: B.recurrentis (transmisă prin pă duchi); B.duttoni,
B.hispanica, B.persica, B.burgdorferi, etc (transmise prin că puşe)

Caractere morfobiologice: filamente spiralate cu 5-8 spire neregulate, flexibile şi mobile, cu mişcă ri de flexie şi
înşurubare. G-, colorate în albastru-violet după Giemsa.
Caractere de cultură: bacterii anaerobe, cultivă in vitro pe medii complexe şi in vivo (ou embrionat, artropode,
animale de laborator).
Structura antigenică: variabilitate pronunţată !
Habitat: Omul bolnav – în sâ nge şi ţesuturi infectate; Roză toare; Vectori (pă duchi, că puşe) – în hemolimfă , salivă ,
intestin

Febra recurentă epidemică - Agentul cauzal - B.recurrentis, Sursa de infecţie – omul bolnav, Vector - Pediculus
humanus, Contaminare – prin hemolimfa eliberată la zdrobirea pă duchilor, Poarta de intrare – tegumentul lezat,
conjunctiva
Febra recurentă endemică - Agenţii cauzali - B.hispanica, B.persica, B.duttoni, etc, Sursa de infecţie – roză toarele
să lbatice sau peridomestice, Vectori–că puşe din genul Ornithodoros, Contaminare – prin înţepă tură , prin
intermediul lichidului coxal, prin dejecţii anale

Patogeneza febrei recurente:

Perioada de incubaţie – 3-14 zile (borreliile se multiplică în viscere – ficat, splină , creier, etc.)
Perioada febrilă – debut brutal, cu febră 40-41 grade şi frison (endotoxina eliberată în sâ nge la distrugerea
borreliilor). Algii difuze, stare de tifos, semne meningeale, hepato-splenomegalie, icter. Criza febrilă durează 7 zile.
Urmează o perioadă afebrilă de o să ptă mâ nă, succedată de altă criză termică cu durată mai scurtă .
Accesele se repetă (2-4-10 recurenţe).
Mecanismul recurenţelor: Borreliile care pă trund în organism prezintă variaţii antigenice succesive. Sub
acţiunea anticorpilor bactericizi formaţi la sfâ rşitul acceselor febrile se selectează varianta antigenică responsabilă
de urmă torul acces. Febra recurentă endemică are o evoluţie mai benignă , cu recurenţe mai frecvente.

Prelevate: sâ nge, LCR

Metode de diagnostic:
Examenul microscopic (în perioada febrilă ): preparate native (fond negru, contrast de fază ); frotiuri colorate
Giemsa; RIF. Examenul biologic (infectarea cobailor, şobolanilor)
Tratament: peniciline, tetracicline, cloramfenicol
Profilaxie: lupta contra vectorilor şi protecţia individuală

19. Borreliozele. Clasificarea agentului cauzal al bolii Lyme (familie, gen, sp.). Patogeneza bolii Lyme,
manifestarile clinice. Diagnosticul microbiologic al bolii Lyme. Prelevate. Examenul microscopic. Izolarea
si identificarea B.burgdorferi. Diagnosticul serologic.
Agentul cauzal – Borrelia burgdorferi (B.burgdorferi sensu stricto, B.afzelii, B.garinii)
Caractere morfoculturale – bacterie helicoidală, mobilă, efectuează mişcă ri de flexie şi rotaţie. Nu se colorează prin
metoda Gram. Se cultivă lent (câ teva să ptămâ ni) numai pe medii speciale.
Habitat şi contaminare: Rezervor de infecţie: roză toare, animale domestice (câini, cai, etc), pă să ri. Vectori:
că puşe din genurile Ixodes şi Amblyomma, ţâ nţari, tă uni. Contaminare: prin înţepă tura vectorului infectat
Incubaţie – 2-4 să ptă mâ ni
Faza primară (leziune cutanată – eritemul cronic migrator, febră , cefalee, astenie). Durata – 3-4 să pt.
Faza secundară – durata 2-6 să ptămâ ni – manifestă ri neurologice, cardiace, cutanate, osteo-articulare.
Faza terţiară – durează luni, ani – afecţiuni cronice cutanate (acrodermatită cronică atrofiantă ), articulare (artrite
cronice), neurologice (encefalomielite).

Prelevate: biopsii cutanate, sâ nge, LCR, lichid articular

Metode de diagnostic: Examenul microscopic (preparate native, coloraţia specială a biopsiilor, impregnare
argentică ), Examenul bacteriologic, Diagnosticul serologic (RIFI, ELISA, Western-blot), PCR
Tratament – peniciline, tetracicline
Profilaxie – informarea populaţiei, extragerea că puşelor

20. Leptospirozele. Clasificarea agentilor patogeni (familie, gen, sp., s/v). Factorii de patogenitate ai
leptospirelor. Patogeneza infectiei. Diagnosticul microbiologic. Prelevate, examenul microscopic, izolarea
si identificarea culturii pure. Metoda biologica, diagnosticul serologic ( RHAI, RFC, RAL). Profilaxia si
tratamentul specific al leptospirozelor.
Leptospirele sunt bacterii care pot infecta numeroase specii de animale (în special vertebrate) şi accidental omul.
Clasificare
Familia Leptospiraceae
Genul Leptospira
Spp. L.interrogans (patogenă pentru om şi animale)
L.biflexa (saprofită , ape de suprafaţă )
L.parva (saprofită , apa de conductă )

Caractere morfologice – bacterii fine şi spiralate, cu 10-30 spire strâ nse şi regulate, cu capetele îndoite în cîrlig
(aspect de S, C, ?). Realizează mişcă ri de înşurubare, flexie şi translaţie. Pot fi examinate la microscopul cu fond
negru sau cu contrast de fază . Coloraţia Giemsa – roz-pal
Caractere de cultură. Medii lichide cu săruri anorganice tamponate cu fosfaţi şi îmbogă ţite cu ser de iepure
(mediile Korthof, Stuart, Wervort-Volf), medii semisintetice. Aerobioză. 28-30 grade C. Leptospirele se multiplică
în 3-10 zile (pâ nă la o lună ) fără a tulbura mediul

Structura antigenică a L.interrogans: Antigene cu specificitate de gen, LPZ, Antigene majore de grup (peste 20
serogrupuri), Ex.: L.icterohaemorrhagia, grippotyphosa, hebdomadis, canicola, pomona, autumnalis, etc. Antigene
proteice minore de tip (peste 200 serotipuri/variante) - proteice

Sursa de infecţie: roză toarele sălbatice, accidental-roză toarele peridomestice sau animalele domestice (porci, câini,
cai, bovine) – leptospirele sunt gazduite in tubii contorţi proximali renali.
Poarta de intrare: tegument şi mucoase
Că ile de transmitere: Alimentar (alimente şi apa contaminată ), Contact direct cu animalele infectate , Contact
indirect (cu apa contaminată ). Leptospirele sunt antrenate în circulaţia sangvină fă ră leziuni la poarta de intrare.
Incubaţia – 1-2 să ptă mâ ni (10 zile)
Evoluţia leptospirozelor: Faza septicemică (generalizată ) – 7 zile: febră , frison, sindrom meningeal. Faza afebrilă
(1-3 zile). Faza organică (febră , sindrom meningeal, sindrom hepato-renal, sindrom cardio-vascular-hemoragic,
icter)
Imunitatea: umorală , specifică de tip, durabilă

Prelevate: sâ nge, LCR (prima să ptă mâ nă ), urină (din să ptă mâ na II de boală ), probe necroptice (secţiuni histologice
renale, hepatice)
Metode de diagnostic
Examenul microscopic (fond negru, contrast de fază , coloraţia Giemsa sau impregnaţia argentică a secţiunilor
histologice), RIF
Examenul bacteriologic
Probele sunt însă mâ nţate în câ te 3-5 tuburi cu mediu de cultură , incubate în aerobioză la 28 grade pâ nă la 1-3 luni.
Identificarea în baza caracterelor: Microscopice; De cultură ; De patogenitate; Serologice (RFC, RAL)
 Examenul biologic (inocularea intraperitoneală a cobailor). Peste 1-3 zile leptospirele pot fi depistate în exsudatul
din cavitatea abdominală .
Tehnici PCR (detectarea ADN)
Diagnocticul serologic (din să pt. II)
Reacţii cu specificitate de gen (RFC, RHAI, RIFI, ELISA)
Reacţii cu specificitate de tip (de referinţă )-RAL (Reacţia de Aglutinare-Liză )
Titrul diagnostic - 1/400 sau creşterea în dinamică de 4 ori
Tratament: penicilină , tetraciclină , gama-globulina antileptospiroasă Profilaxie: deratizarea, igiena şi protecţia
muncii, supravegherea bazinelor de apă , vaccinarea selectivă (vaccin inactivat, durata imunită ţii-1 an)

21. Escherichiozele. Clasificarea E.coli dupa structura antigenica. Habitatul, rolul in fiziologia omului.
Factorii de patogenitate. Fenotipurile diareigene, bacteriemice, uropatogene. Infectiile intestinale cauzate
de categoriile fenotipurilor diareigene. Infectiile extraintestinale cauzate de E.coli. Diagnosticul
microbiologic al colienteritelor la copii. Prelevate. Izolarea, acumularea, identificarea culturii pure
(biochimica, serologica), diagnosticul serologic.
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE. Peste 30 genuri cu 130 specii. Habitat: intestinul omului, animalelor . Martor al
contamină rii fecale a mediului. Majoritatea constituie flora normală (comensală ) intestinală
Enterobacterii patogene: genurile Shigella, Salmonella, Yersinia, unele variante ale speciei Escherichia coli;
Enterobacterii condiţionat patogene: genurile Citrobacter, Enterobacter, Hafnia, Klebsiella, Morganella, Proteus,
Providencia, Serratia, Edwardsiella, etc.

Teste-cheie ale familiei: Bacterii (bastonaşe) gramnegative; Nesporogene; Mobile-peritriche/imobile; Facultativ-

anaerobe; Fermentează glucoza (A, AG); Catalaza-pozitive; Oxidaza-negative; Reduc nitraţii în nitriţi
Teste primare (identificarea genurilor): Utilizarea citratului de Na (mediul Simmons); Utilizarea malonatului de
Na; Hidroliza ureei (testul Preus); Decarboxilarea lizinei (LDC); Dezaminarea fenilalaninei (FAD); Producere de
H2S în mediul multitest (ex.: Kligler); Fermentarea glucozei pâ nă la acizi (testul MR); Fermentarea glucozei pâ nă la
acetoină (testul VP); Mobilitatea (în geloză semilichidă )
Teste secundare (identificarea speciilor/variantelor): Teste biochimice (fermentarea glucidelor, decarboxilarea
aminoacizilor (arginină , ornitină ), producerea indolului, etc); Fagoidentificarea şi lizotipia; Colicinogenotipia;
Seroidentificarea ; Antibiograma
Caractere morfologice: bastonaşe G-, 1 - 6 µm x 0,3 - 1 µm, mobile peritriche (Klebsiella, Yersinia pestis, Shigella –
imobile), nesporogene, formează microcapsule (Klebsiella – capsulată ), posedă fimbrii.
Caractere de cultură: Anaerobe facultativ; Temperatura optimă 37 grade C (limite – 18 – 45 grade) ;
Nepretenţioase nutritiv; Colonii S, apar după 18-24 h de incubare, 2 - 3 mm (după repică ri pot apare colonii R),
Klebsiella – mucoide, Proteus – invadează suprafaţa mediului
MEDII DE CULTURĂ
De transport: glicerină 30%, soluţie salină 3%, soluţie tampon-fosfat
De îmbogăţire a bacteriilor patogene: Kauffmann, Muller, bulion selenit, etc
Diferenţial-diagnostice:
I. De izolare
ENDO, LEVIN, PLOSKIREV
Componenţa: bază nutritivă , lactoză , indicator
Coloniile L+ : colorate Coloniile L- : incolore (frecvent flora patogenă )
Mediul Wilson-Blair cu sulfit de Bi (Salmonella reduce sulfitul în sulfură de Bi – colonii negre pe mediul verde)
II. De acumulare şi identificare preliminară (medii multitest)
Russel, Kligler (glucoză , lactoză , să ruri de Fe)
Olkeniţki (glucoză , lactoză , zaharoză , uree, să ruri de Fe)
III. De identificare finală (medii cu citrat, malonat, şirul Hiss, medii cu aminoacizi, gelatina, etc)

CARACTERE ANTIGENICE
Ag O (R), de perete, LPZ, termostabil şi rezistent la alcool, sensibil la formol, specificitate de gen, specie, grup
Ag H, flagelar, proteic, termolabil şi inactivat de alcool, rezistent la formol, specificitate de tip (variantă )
Ag K, superficial, capsular, termovariabil, specificitate de specie, tip (maschează Ag O, inaglutinabilitate cu seruri
anti-O). Variante – L, A, B la E.coli, Vi – la Salmonella şi Citrobacter
Ag F, fimbrial, termolabil, nespecific
ECA – antigen comun fam. Enterobacteriaceae (interes taxonomic) – Ag Kunin
GENUL ESCHERICHIA
Genul Escherichia
Spp.: E.coli, E.blattae, E.fergusonii, E.vulneris, E.hermanii
Habitat: intestinul omului şi animalelor (80% din flora aerobă intestinală ), 107-109 bacterii/gram fecale.
Contaminează solul şi apele de suprafaţă . Prezenţa E.coli - indicator de contaminare fecală .
Rolul E.coli în fiziologia umană
1. Manifestă activitate antagonistă faţă de alte bacterii, inclusiv cele patogene.
2. Stimulează dezvoltarea ţesutului limfoid prin intermediul Ag sale
3. Participă la procesele de digestie, inclusiv în metabolismul colesterolului şi acizilor biliari
4. Asigură organismul cu vitamine, sintetizâ nd vitamine B, K, acid nicotinic, acid folic, etc.

CARACTERE MORFOBIOLOGICE
E.coli – enterobacterie tipică , mobilă , lactoza+, fermentează glucidele cu formare de AG (teste primare: MR +,
mobilitate +, celelalte sunt negative)
Structura antigenică: Ag O – 180 tipuri (O1, O2, O3......O180); Ag H – 60 tipuri (H1, H2, etc); Ag K – 100 tipuri
Din combinaţii rezultă serovariante: ex. O55:H2:K1
Factori de patogenitate
1. Capsula (antifagocitar, Ag K1 – camuflaj imunologic datorită epitopilor comuni cu polisialozil-glicopeptide
cerebrale la nou-nă scuţi)
2. Proteine din ME şi LPZ (anti-complement, protecţie de factorii bactericizi ai sâ ngelui, adeziune, invazie)
3. Fimbrii (adeziune)
4. Toxine (endotoxina, enterotoxine termostabile - ST şi termolabile - LT, citotoxine – “Shiga-like” toxine (SLT-1,
SLT-2)
5. Hemolizina
6. Siderofori (sisteme de captare a Fe)

ROLUL E. COLI ÎN PATOLOGIA UMANĂ

 FENOTIPURI DIAREIGENE
Tulpini enteropatogene: EPEC (O26, O55, O111, O125, O142, etc). Responsabile de gastro-enterite infantile
(infecţii salmoneliforme). Aderă la mucoasa intestinului subţire printr-o proteină din membrana externă fă ră a
penetra intracelular.
Tulpini enteroinvazive: EIEC (O28, O124, O143, etc). Responsabile de sindrom dizenteric cu invazia mucoasei
colonului, penetrare intracelulară , ulceraţii. Factori de patogenitate: adezine, citotoxine.
Tulpini enterotoxigene: ETEC (O6, O8, O20, O25, O115, etc). Responsabile de “diareea că lă torului”, sindrom
holeriform. Adeziunea la enterocitele intestinului subţire este asigurată de pili (CFA “colonization factor antigen”
sau CS “coli surface factors”). Elaborează toxine – enterotoxine ST şi/sau LT. Activează adenilat- respectiv guanilat
ciclaza enterocitelor, provocâ nd o secreţie sporită a ionilor de Cl- şi inhibiţia absorbţiei ionilor de Na+, antrenâ nd o
pierdere hidrică importantă .
Tulpini enterohemoragice: EHEC (O157:H7; O26, O111). Responsabile de colite hemoragice cu sindrom uremic-
hemolitic (anemie hemolitică +trombocitopenie+insuficienţă renală ). Posedă factori de adeziune şi produc
citotoxine capabile de difuzie în organism (“Shiga-like” toxine – SLT 1 şi SLT 2). Produc frecvent hemolizină .
Tulpini enteroagregative: EAggEC (O111:H12). Posedă adezine, hemolizine şi SLT. Provoacă diaree persistentă
(peste 14 zile) la copii. Aderă agregativ la suprafaţa culturilor de celule.
Tulpini enteroadezive: EAEC. Aderă difuz la celulele intestinale şi culturile de celule. Provoacă sindroame
diareice.
 FENOTIPURI UROPATOGENE (O1, O2,O4,O6). Posedă afinitate pentru mucoasa uro-genitală (fimbrii tipul
P sau 1, Ag O şi K specifice, hemolizine, etc).
 FENOTIPURI BACTERIEMICE
Alte forme clinice provocate de E.coli: Ş oc endotoxinic; Meningite la nou-nă scuţi (preponderent tulpini cu Ag
K1); Infecţii ale plă gilor (frecvent de origine nozocomială ); Colecistite, peritonite, salpingite, etc.; Toxiinfecţii
alimentare

DIAGNOSTIC DE LABORATOR
Prelevate în funcţie de forma clinică : materii fecale, urină , sâ nge, LCR, puroi, etc
Metode de diagnostic. Examenul microscopic de orientare (frotiu Gram în infecţii extra-intestinale, RIF);
Examenul bacteriologic (de bază , cantitativ); Examenul serologic (retrospectiv, de confirmare); RA cu autotulpini
(titru diagnostic – 1:200)
Tratamentul: Antibiotice (conform antibiogramei); Eubiotice (colibacterină , lactobacterină , bifidumbacterină ,
bificol, etc). Profilaxia escherichiozelor - nespecifică

22. Dizenteria. Clasificarea agentilor patogeni (familie, gen, spp.). Factorii de patogenitate ai shigelelor.
Patogeneza dizenteriei, simptomele clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Microscopia (RIF),
izolarea, acumularea, identificarea culturii pure (biochimica, serologica), serodiagnosticul. Profilaxia si
tratamentul specific al dizenteriei.
Shigelele – strict umane. Cauzează infecţii intestinale - şigeloze, cea mai gravă formă –dizenteria bacteriană .
Clasificarea genului Shigella (biochimic şi antigenic):
A – Shigella dysenteriae (12 s/v, 12 b/v) Manitol -
B – Shigella flexneri (6 s/v, 14 ss/v, 23 b/v)
C – Shigella boydii (18 s/v)
D – Shigella sonnei (1 s/v, 7 b/v)
Subgrupele B, C, D – manitol +

Enterobacteriaceea tipice, imobile, lactozo-negative, scindează glucoza pana la acizi (testul MR+), celelalte teste
primare sunt negative.
Factori de patogenitate:
1. Factori de adeziune la mucoasa colonului (fimbrii, LPZ)
2. Microcapsula (antifagocitar)
3. Factori de penetrare şi multiplicare intracelulară
4. Toxine:
 Shigatoxina - neurotoxică , enterotoxică , citotoxică – elaborată de S.dysenteriae 1
 Enterotoxine (Shiga-like toxine (SLT), verotoxine)
 Endotoxina
Structura antigenică: Ag O şi K cu specificitate de gen, specie, subspecie, variantă
Rezistenţa în mediul extern: S.dysenteriae - foarte sensibilă (1-2 ore); S.flexneri – persistă 1-3 să ptămâ ni în apă ,
2 luni în lactate; S.sonnei – persistă şi se multiplică în lactate
Sursa de infecţie: bolnav, reconvalescent, purtă tor
Transmiterea fecal-orală : Contact direct (mâ ini murdare); Alimentar (alimente, apă ); Doza infectantă : 10-102
bacterii; Bacteriile se multiplică în intestin, colonizează epiteliul colonului şi macrofagele din foliculii limfoizi,
penetrează intracelular (prin macropinocitoză dirijată ). Bacteriile se propagă intra- şi entercelular graţie
polimeriză rii actinei la un pol al celulei (caracter determinat plasmidic). Urmează multiplicarea locală intracelulară
cu invazia celulelor vecine provocâ nd moartea lor. Aceasta duce la inflamaţie fibrinoasă intensă a colonului, micro-
abcese şi ulceraţii, cu apariţia mucusului, puroiului şi sâ ngelui în materiile fecale.
Perioada de incubaţie – 2 - 4 zile
Semne clinice – febră , dureri abdominale, tenesme (spasme rectale), scaune lichide muco-sanguinolente
frecvente.
Vindecarea în 2-5 zile (clinică , apoi microbiologică ).
Forme cronice sau portaj sunt posibile.

Prelevate: probe de scaun (elementele muco-sanguinolente), apa, alimente, lavaje de pe suprafeţe

Metode de diagnostic. Examenul microscopic – RIF. Examenul bacteriologic:
Izolarea culturii pure pe medii DD (Endo, Levin, Ploskirev) sau Îmbogă ţirea şighelelor în bulion selenit
Coloniile L- sunt repicate pe mediile Olkeniţki, Kligler pentru acumularea culturii pure şi identificare
preliminară
(lactoza/zaharoza -, glucoza A, ureea -, H2S -)
Identificarea definitivă a culturii pure: Caractere morfotinctoriale; Caractere de cultură ; Caractere biochimice
(teste primare, secundare); Caractere antigenice (seroidentificarea prin RA pe lamă cu seruri imune anti-Shigella
poli- şi monovalente); Fagoidentificarea; Virulenţa (testul Sereny la cobai); Antibiograma
Diagnosticul serologic (din a 5-7 zi de boală ) : RA, RHAI (adulţi 1:400 (S.flexneri); 1:200 (S.sonnei); copii 1:100;
coproanticorpi (Ig A – 1:80); ELISA; RIFI
Imunitate: specifică de tip, 1-2 ani, umorală (IgA)
Profilaxie: vaccinuri ribosomale, inactivate, atenuate (imunitate de scurtă durată )
Tratament: antibiotice (trimetoprim, sulfamide, tetraciclină , ampicilina, etc), eubiotice, bacteriofagi, vaccin
inactivat (dizenteria cronică )

23. Salmonelozele. Clasificarea salmonelelor (familie, gen, specii, subspecii). Clasificarea Kauffmann-
White dupa structura antigenica. Samonelele tifoparatifoidice. Dinamica titrului de anticorpi in febrele
tifoparatifoidice, la purtatori sanatosi si ai anticorpilor anamnestici. Diagnosticul serologic. Reactia de
aglutinare Widal. Tehnica efectuarii, citirea si interpretarea rezultatelor. Aplicarea practica a reactiilor
RHAI, Vi-RHAI.
Genul: Salmonella (Daniel Elmer Salmon, veterinar american, care a descoperit bacteria în 1885)
Specii: Salmonella enterica, Salmonella bongori
Subspecii ale speciei S.enterica: enterica, salamae, arizonae, diarizonae, houtenae, indica
Se cunosc peste 2500 Serovariante, majoritatea tulpinilor izolate din patologii umane (99,5%) aparţin ss.
S.enterica enterica: S. London, S. Enteritidis, S. Typhi, S. Paratyphi A, S. Paratyphi B, S.Choleraesuis, etc
Salmonella enterica subspecia enterica serovar Typhi = Salmonella Typhi

CLASIFICAREA KAUFFMANN-WHITE (conform structurii antigenice)

Ag O – 67 varietă ţi antigenice (O1, O2, O3, ... O65, etc), permite repartizarea salmonelelor in serogrupe (A, B, C, D,
E,...Z, O51,...)
Fracţii antigenice majore desemnează grupa: O2 – A; O4 – B, O6 – C, O9 – D, etc
Fracţii antigenice minore – comune O1, O12,…
Ag H –defineşte serovariante în cadrul grupei. Structura flagelinei este determinată de 2 gene cromozomiale
diferite, care se exprimă alternativ (variaţie de fază , frecvenţa 10-4).
 Ag H faza 1 (specifică ) – Ha; Hb; Hc; Hd; Hg,m…
 Ag H faza 2 (nespecifică ) – H1,2; H1,5; H1,7;…
Serovar monofazic: O1,2,12:Ha (S.Paratyphi A)
Serovar difazic: O1,4,12:HbH1,2 (S.Paratyphi B)
Ag Vi (K), termolabil, prezent la S.Typhi, S.Paratyphi C, S.Dublin. Este concentrat la polii bacteriei.
S. Typhi – O9,12:HdVi+ / O9,12:HdVi-

Conform patogenită ţii pentru gazdă se disting: Salmonele monopatogene (umane) (S.Typhi, S.Paratyphi A);
Salmonele bipatogene (patogene pentru om şi animale, ubicvitare) – majoritatea

24. Salmonelozele. Salmonelele tifoparatifoide, clasificarea (familie, gen, specie, subspecii), structura
antigenica, factorii de patogenitate. Patogeneza febrelor tifoparatifoide. Prelevatele si metodele de
diagnostic in dependenta de perioada de boala. Izolarea, acumularea, identificarea hemoculturii si
coproculturii (biochimica, serologica, fagoidentificarea). Profilaxia si tratamentul specific.
Caractere de cultură
 Medii de îmbogă ţire : Muller, Kauffmann (medii cu bilă , tetrationat), bulion cu selenit de Na
 Medii DD de izolare a culturii pure: Endo, Levin , Ploskirev (colonii S, lactozo-); mediul cu sulfit de bismut
Wilson-Blair (colonii negre)
 Medii DD de acumulare şi diferenţiere: Olkeniţki, Kligler (glucoza AG, lactoza-, H2S+, ureaza-)
Teste primare: utilizează citratul de Na, produc H2S, MR+, LDC+, mobilitate+, celelalte teste – negative.
Teste secundare: scindează glucidele AG, indol-, ornitindecarboxilaza+, etc
EXCEPŢ IE: S.Typhi – citrat-, H2S-, scindează glucoza pâ nă la acid; S.Paratyphi A – H2S+/-, LDC-

Factori de patogenitate: Fimbrii (adeziune); Capacitatea de a penetra în celule şi de multiplicare intracelulară

(Macrofage, celule epitel); Endotoxina ; Citotoxine (SLT) – inhibă sinteza proteică (necroză ); Enterotoxine (LT, ST)
– activează adenilat/guanilatciclazele membranare (diaree); Siderofori (captarea Fe); Ag Vi (antifagocitar, inhibă
activarea C, rezistenţă la activitatea bactericidă a serului). Majoritatea salmonelelor (98%) sunt sensibile la
bacteriofagul O1. Există bacteriofagi cu specificitate de specie şi variantă .
Habitat: intestinul omului, animalelor, pă să rilor.
Rezistenţa în mediul extern: salmonelele rezistă la 70°C 30 min., rezistente la concentraţii mari de sare. Se
înmulţesc în produse alimentare la temperatura camerei.

ROLUL SALMONELELOR ÎN PATOLOGIA UMANĂ

SALMONELOZE:
 Febre tifo-paratifoide (S.Typhi, S.Paratyphi A, B, C)
 Salmoneloze digestive (toxi-infecţii alimentare, gastro-enterite)
Manifestă ri extra-digestive: bacteriemii nontifoidice; infecţii pleuro-pulmonare; afecţiuni osteo-articulare
(osteite, osteomielite, artrite septice, etc); infecţii cardio-vasculare (pericardite, arterite); infecţii urinare;
infecţii abdominale (colecistite, abces al ficatului, splinei); infecţii ale SNC (meningite, abces al creierului, abces
epidural, etc)

FEBRELE TIFO-PARATIFOIDE
Agenţii cauzali – S.Typhi, S.Paratyphi A, B, (C)
Sursa de infecţie – omul bolnav, purtă torul
Contaminarea fecal-orală (apă , alimente), contact direct
Doza infectantă – 105 bacterii
PATOGENEZA
a. Traversarea epiteliului intestinal intact
b. Invazia şi multiplicarea intracelulară la nivelul plăcilor Peyer şi ţesutului limfoid al tubului digestiv
(perioada de incubaţie)
c. Pă trunderea în ganglionii limfatici mezenterici cu multiplicarea salmonelelor (perioada prodromală )
I săptămână de boală (bacteriemie).
Invadarea fluxului sangvin, via sistemul limfatic (diseminarea germenilor cu eliberarea endotoxinei). Endotoxina
pe cale sangvină parvine la centrii neurovegetativi ai ventriculului 3, determinâ nd febră , stare de tifos, colaps
cardio-vascular, leziuni intestinale.
II săptămână de boală (difuzie parenchimatoasă)
Bacteriile sunt fixate în organele SRE şi se multiplică în ficat, splină , măduvă osoasă , ţesut limfoid, etc
III-IV săptămână de boală (faza alergică).
Din ficat salmonelele pă trund în căile biliare, apoi iară şi în intestin. La nivelul plăcilor Peyer se dezvoltă o reacţie
de hipersensibilitate tip 4 - necroză , ulceraţii. Din această perioadă începe eliminarea salmonelelor cu saliva,
materiile fecale, urina, bila, etc.

Manifestări clinice
Perioada de incubaţie - 1-3 să ptă mâ ni
Perioada prodromală (de invazie) – 1-3 zile
Perioada de stare. Debut brutal, cu frison, febră 39-41 grade, cefalee, stupoare, somnolenţă , delir, comă . Erupţii
cutanate (rozeole) apar pe abdomen, torace, spate în ziua a 8-9 de boală (embolii limfatice cu bacterii). Diaree,
constipaţie, tulbură ri cardiovasculare. Durata 7-10 zile Complicaţii: hemoragii intestinale, perforarea intestinului,
peritonită , miocardită , meningită, psihoză etc.
Perioada de reconvalescenţă (1-3-6 luni)

Imunitatea – celulară, umorală . 5-10% convalescenţi – purtă tori pâ nă la 3 luni (cu depistarea salmonelelor în bilă
sau/şi urină ). 3-5% convalescenţi (cu litiază biliară ) – purtă tori cronici– (1-10 ani – toată viaţa)
Recidive sunt posibile (descă rcă ri bacteriemice din focare profunde, forme L), se caracterizează prin simptome
atenuate şi evoluţie de scurtă durată

PRELEVATE: sâ nge (perioada febrilă , în special I să ptă mâ nă de boală ), urină (începâ nd cu a II să ptă mâ nă ), materii
fecale (II-III să ptă mâ nă de boală ), exudat din rozeole, ser sangvin (din ziua a 7-ea), bilă , mă duvă osoasă
METODE DE DIAGNOSTIC
Examenul microscopic – RIF
Identificarea finală în baza studiului caracterelor morfotinctoriale, de cultură, biochimice, antigenice (RA pe lamă
cu seruri imune polivalente ABCDE, seruri monovalente anti-O de grup (O2, O4, O6, O9, etc) , seruri monospecifice
anti-H (de variantă ), seruri anti-Vi, sensibilitatea la bacteriofagi).
Rezultatul definitiv negativ – în ziua a 11.

 Rozeolocultura (exudatul din rozeole se întroduce în 3-5 ml bulion biliat).

 Mielocultura (0,5 ml mă duva osoasă din stern în 3-5 ml bulion biliat).
 Bilicultura (după 3-6 luni de la vindecare, 5-10 ml bilă se întroduc în BP).
Se examinează ca şi hemocultura.
  Coprocultura (din să pt. 2) – 3-5 g materii fecale se însămâ nţează direct pe medii DD şi pe medii de
îmbogă ţire.
 Urocultura (10 ml urină se centrifughează , sedimentul se examinează ulterior ca şi coprocultura).
Serodiagnostic (din II să ptă mâ nă )
RA Widal (la diluţii ale serului bolnavului se adaogă diagnosticuri OH din S.Typhi, ParatyphiA şi B). Titrul
diagnostic 1/200 sau creşterea în dinamică a titrului
RA modificarea Felix (utilizarea separată a diagnosticurilor O şi H).
Anticorpii anti-O (Ig M) apar primii (începâ nd cu ziua 7-8) şi dispar după 2-3 luni (maximum să pt. II-III).
Anticorpii anti-H (Ig M, apoi Ig G) apar mai tâ rziu (10-12 zi) şi persistă o durată mai lungă . În debut de
reconvalescenţă (să ptămâ na a IV) titrul Ac anti-O şi anti-H se egalează .
RHAI (cu diagnosticuri eritrocitare O).

Investigarea purtătorilor: Coproculturi repetate; Urocultura; Bilicultura ; Serodiagnostic; Reacţia de Vi-

aglutinare (eritrocite sensibilizate cu Ag Vi). Titrul diagnostic - 1/40; Reacţia de latex-aglutinare; Determinarea
claselor de imunoglobuline Ig M sau Ig G

Tratament: Fluorochinolone; Cefalosporine de generaţia III; Cloramfenicol; Ampicilină ; Cotrimoxazol

Profilaxia specifică : vaccinarea selectivă (zone endemice, militari, personal medical, etc) Vaccinul chimic TABTe;
Vaccinul atenuat Ty2 (administrare orală , imunitate locală sIg A), contraindicat gravidelor, copiilor,
imunodeprimaţilor; vaccinul subunitar din Ag Vi (areactogen, imunitate 3-5 ani)

25. Salmonelozele. Salmonelele nontifoidice (bipatogene). Clasificarea (familie, gen, specii, subspecii).
Structura antigenica, clasificarea Kauffmann-White. Serovariante mai frecvent izolate. Factorii de
patogenitate. Patogeneza salmonelozelor, formele clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate, izolarea,
acumularea, identificarea culturii pure (biochimica, serologica). Diagnosticul serologic.
SALMONELOZE DIGESTIVE (gastro-enterite, toxi-infecţii alimentare)
Consecutive consumului de alimente contaminate cu salmonele (ouă , maioneză, patiserie cu cremă, carne, etc).
Agenţii cauzali: salmonele bipatogene
Gr. B (S. Typhimurium, S. Paratyphi B, S. Heidelberg, S. Derbi)
Gr. C (S. Choleraesuis, S. Newport, S. Paratyphi C)
Gr. D (S. Enteritidis, S. Dublin)
Gr. E (S. Anatum)

PATOGENEZA GASTROENTERITELOR
Sursa de infecţie: animalele domestice şi pă să rile (bolnave sau purtă tori cronici)
Transmiterea pe cale alimentară (alimente contaminate direct de la sursă sau pe parcursul procesului
tehnologic), prin apă sau contact direct.
Doza infectantă – 106-108 salmonele
Salmonelele colonizează mucoasa intestinului subţire, fiind entero-invazive provoacă distrugerea epiteliului (SLT)
şi o reacţie inflamatoare intensă (gastroenterită , gastroenterocolită acută ). Enterotoxina provoacă diaree
(activează adenilatciclaza sau guanilatciclaza enterocitelor), endotoxina absorbită acţionează asupra SNC – semne
de intoxicaţie.
Gastroenteritele pot fi urmate de bacteriemii.
Manifestări clinice:
Perioada de incubaţie – 8 - 48 ore
Debut brusc şi evoluţie acută (1-3 zile) cu diaree, vomă , febră , cefalee, stare de ră u.
Evoluţie severă – la sugari, bă trâ ni, imunodeprimaţi (în special cu SIDA).
TOXIINFECŢ II ALIMENTARE
Survin ca urmare a ingestiei unui aliment în care s-au acumulat cantită ţi mari de mi/o (105 – 107). Nimerind în
intestin, bacteriile pă trund în sâ nge, se distrug, iar endotoxina eliberată provoacă semnele clinice de intoxicare.
Alte forme de salmoneloze (septicemii, meningite, infecţii urinare, etc) se dezvoltă la persoane cu rezistenţa
scă zută.

Diagnosticul de laborator al salmonelozelor

Prelevate: mase fecale, mase vomitive, sâ nge, spă lă turi gastrice, urină , resturi de alimente suspecte.
Metode de diagnostic: Examenul bacteriologic – de bază (coprocultură , hemocultură , urocultură ...); RIF – pentru
diagnostic rapid; Serodiagnostic - RHAI
Profilaxia salmonelozelor – nespecifică . Tratamentul– simptomatic, antibioterapie la necesitate

26. Holera. Clasificarea vibrionilor (familie, gen, sp.). Criteriile de clasificare a V.cholerae în serogrupe,
biovariante, serovariante. Factorii de patogenitate ai V.cholerae. Patogeneza holerei. Diagnosticul
microbiologic. Prelevate. Principiile metodelor rapide, citirea, interpretarea rezultatelor. Importanta
metodei serologice de diagnostic a holerei.
Familia: Vibrionaceae
Genuri: Vibrio
Aeromonas (inf de plagă , diaree, septicemii)
Plesiomonas (gastroenterite, septicemii, meningite)
Photobacterium (saprofit)
Enhydrobacter (saprofit)
Caractere generale (cheie): bastonaşe G-, drepte sau încurbate, mobile (mono sau lophotrichi), reduc nitraţii în
nitriţi, fermentează glucidele, oxidaza+, catalaza+

GENUL VIBRIO
Bastonaşe G-, încurbate, nesporogene, necapsulate, mobile monotriche
Clasificarea:
- Vibrioni halotoleranti - Vibrio cholerae (agenţii holerei şi diareelor holeriforme)
- Vibrioni halofili – V.parahaemolyticus, V.alginolyticus, V.anguillarum, V.vulnificus, V.metschnikovii
(oportunisti, cauzează toxiinfecţii alimentare, septicemii, meningite, supuraţii)
- Vibrioni free life (saprofiţi)

VIBRIO CHOLERAE
Clasificare :
Serogrupuri:
Vibrio cholerae O1, O2, ... O155
- V.cholerae O1 şi V.cholerae O139 Bengal (descris in 1992, mutant al Ag O, biovarul El Tor)– agenţii cauzali ai
holerei
Biovariante ale V.cholerae O1 :
 V.cholerae cholerae (clasic) – descoperit in 1817 de catre R. Koch, 6 pandemii
 V.cholerae El Tor – izolat in 1905 in Lazaret din El Tor, in 1961 determina pandemia a VII
Serovariante ale V.cholerae O1 - Ogawa, Inaba, Hikojima
V.cholerae non O1/non O139 (O2, O3,... etc, vibrioni NAG) – responsabili de sindrom holeriform, diaree, toxiinfecţii
alimentare

HOLERA
Agenţii cauzali:
V.cholerae O1 (b/v Clasic şi El Tor; s/v Ogawa, Inaba, Hikojima), V.cholerae O139 Bengal
Caractere de cultură: Anaerobi facultativi, temperatura optimă de cultivare -- 37 grade. Cresc pe medii simple,
dar preferă pH alcalin (8-9) şi concentraţii de 3% NaCl. Sensibili la pH acid
Mediu de îmbogăţire – Apa peptonată alcalină 1% (AP)
Medii de izolare a culturii pure – Geloza alcalină (mediu electiv-selectiv) - GA
Mediul TCBS (tiosulfat-citrat-bilă-zaharoză ) – DD şi selectiv
Manifestarea creşterii
AP – peste 6 ore de incubare – vă l fin la suprafaţa mediului
GA – peste 12 ore – colonii S (R atipice), transparente, cu nuanţă albă struie
TCBS – peste 12 ore – colonii S, opace, galbene (fermentarea zaharozei)
Caractere biochimice: V.cholerae este catalaza+ şi oxidaza+, reduce nitraţii în nitriţi, produce indol, posedă
gelatinază şi LCD, fermentează glucoza pâ nă la acid.
Conform activită ţii glicolitice V.cholerae aparţine grupului I Heiberg (fermentează zaharoza şi manoza, nu
fermentează arabinoza)
Se disting 2 biotipuri (variante) de V.cholerae: clasic (V.cholerae cholerae) şi El Tor (V.cholerae El Tor), identice
morfologic şi antigenic.
Diferenţierea biovariantelor
STRUCTURA ANTIGENICĂ A VIBRIO CHOLERAE
 Ag O somatic, LPZ, termostabil (peste 155 serogrupe - O1, O2....O155…)
Ag O1 este constituit din 3 fracţii - A,B,C  3 serovariante V.cholerae: Ogawa (A,B), Inaba (A, C), Hikojima (A; B; C)
 Ag H, proteic, termolabil, comun pentru V.cholerae

FACTORI DE PATOGENITATE
 Factori de adeziune (pili, Ag O1, glicocalixul)
 Enzime de patogenitate (mucinaza, neuraminidaza, LDC, lecitinaza)
 Enterotoxina (toxina holerică , holeragen), constituită dintr-o subunitate A (A1, A2) şi 5 subunită ţi B.
Mecanismul de acţiune: Subunită ţile B servesc la fixarea de receptorul gangliozidic GM1 de pe membrana
enterocitului, A2 asigură pă trunderea intracelulară a fragmentului A1. Acesta activează adenilatciclaza
membranară , ce duce la creşterea concentraţiei de AMPc intracelular cu inhibitia absorbtiei bicarbonatului şi
secreţia exagerată a cloridului. Apa şi electroliţii (Na+ şi K+) se acumulează în lumenul intestinal. Rezultă
deshidratare extracelulară intensă cu hemoconcentraţie, şoc hipovolemic şi acidoză metabolică.

PATOGENEZA HOLEREI ŞI MANIFESTĂ RILE CLINICE

HOLERA – toxiinfecţie intestinală acută, strict umană .
Agentul cauzal – V.cholerae O1/O139
Sursa de infecţie – bolnav, convalescent, purtă tor să nă tos (crustacee acvatice?)
Mecanismul de transmitere: fecal-oral; contact direct (manual); alimentar (apa, alimente)
Doza infectantă – 109 UFC (104 pentru persoane cu hipoaciditate gastrică )
Vibrionii care au supravieţuit nimeresc în intestinul subţire. Local mucinaza descompune mucusul, ce permite
adeziunea la enterocit şi multiplicarea vibrionilor (colonizarea) cu secreţia toxinei.

Evoluţia clinică a holerei:

I - perioada de incubaţie (2-5 zile)
II – enterita holerică (scaune frecvente, abundente, apoase, aspect “zeamă de orez”)
III – gastro-enterita (scaune frecvente – 20 ori pe zi – vome abundente. Consecinţe – deshidratare, carenţe de
să ruri, acidoză , hipoxie tisulară , hipotensiune, contracţii (crampe) musculare.
IV - Algida holerică (stare extrem de gravă , hipotermie, asfixie, colaps, comă , deces)

Imunitatea – umorală (sIgA, IgG), antibacteriană şi antitoxică , de scurtă durată (2 ani), reinfecţii sunt posibile

27. Holera. Criteriile de clasificare a V.cholerae (serogrupe, biovariante, serovariante), factorii de

patogenitate. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele, recoltarea, conservarea. Metoda microscopica.
Metoda bacteriologica: îmbogaţirea, izolarea, acumularea, identificarea culturii pure (teste biochimice,
biologice, serologice). Etapele, durata examenului bacteriologic. Profilaxia specifica a holerei.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL HOLEREI

Prelevate: mase vomitive, materii fecale, bilă (purtă tori), de la cadavru – 3 fragmente din intestinul subţire şi
vezica biliară , prelevate din mediul extern (apa, alimente)
Metode de diagnostic
1. Diagnosticul rapid: Studierea mobilită ţii (preparate native – bacterii mobile, încurbate, grupate în “bancuri de
peşti” sau “pescă ruşi în zbor”; Frotiu Gram (bacterii G-, încurbate); Imobilizarea vibrionilor cu serul anti-O1;
Imobilizarea vibrionilor cu bacteriofagi “C” şi “ET”; RIF
2. Examenul bacteriologic (de bază )
Prelevatele se însă mâ nţează în AP I (îmbogă ţire) şi GA I (TCBS) (izolarea culturii pure) – termostat
Peste 6 ore se examinează cultura din AP (vă l la suprafaţă ), utilizată pentru diagnosticul rapid, apoi se
reînsă mâ nţează pe AP II şi GA II.
Peste 12 ore se examinează coloniile de pe GA I sau TCBS. Coloniile suspecte (plate şi transparente cu nuanţă
albă strie pe GA, galbene pe TCBS) sunt expuse diagnosticului rapid (5 teste), apoi repicate pe mediul cu lactoză şi
zaharoză pentru acumularea culturii pure şi diferenţiere primară . AP II poate fi utilizată pentru efectuarea testelor
rapide si însă mâ nţare pe GA III.
Culturile lactoza-/zaharoza+ sunt identificate morfologic, cultural, biochimic, serologic (cu ser O1 polivalent, apoi
cu seruri monospecifice Ogawa şi Inaba), diferenţierea biovariantelor.
3. Depistarea toxinei
In vivo (ansa ligaturata la iepure, culturi de celule)
In vitro (ELISA, cu utilizarea gangliozidului GM1)
Tehnici de biologie moleculara (PCR, etc)
4. Serodiagnostic (retrospectiv)
Anticorpii (aglutinine, vibriocine) apar după 10-15 zile de boală.
- RA (serul bolnavului + diagnostic din V.cholerae O1 (titrul diagnostic 1/80)
- RHAI (serul bolnavului + diagnostic eritrocitar)
- Dozarea antitoxinelor (ELISA, RHAI)
- Reacţia de vibrioliză (serul bolnavului + cultură de vibrioni + complement).
- Titrul diagnostic – 10-4
Tratament: Antibiotice (tetraciclină , sulfanilamide, doxiciclina); Rehidratare; Tratament simptomatic
Profilaxie: Igiena individuală şi colectivă ; Vaccinarea (vaccin inactivat, vaccin subunitar, holeragen-anatoxină );
Imunitatea –pâ nă la 6 luni; Vaccinul viu este in proces de studiu.

28. Rickettsiozele. Tifosul exantematic. Agentii cauzali (familie, gen, sp.). Patogeneza infectiei.
Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metodele microscopica, biologica. Diagnosticul serologic si
diferentierea tifosului exantematic epidemic, endemic, bolii Brill-Zinsser. Profilaxia specifica.
CARACTERISTICA GENERALĂ A RICKETTSIILOR
Rickettsiile = bacterii intracelulare obligatorii. Ciclul lor de dezvoltare necesită o gazdă vertebrată (om, câine,
şobolan) şi un vector (pă duche, purice, că puşă, acarian).
Reprezintă mi/o G- de dimensiuni mici, comparabile cu virusurile mari (500 nm). Totuşi, reprezintă bacterii,
deoarece se multiplică prin diviziune binară , posedă ADN şi ARN, sunt sensibile la antibiotice.

CLASIFICARE
Familia Rickettsiaceae
Genuri: Rickettsia (care include 2 grupuri)
Grupul tifos, constituit din R.prowazekii (responsabilă de tifosul exantematic epidemic, vector pă duchele) şi R.
typhi (responsabilă de tifosul exantematic endemic, murin, vector puricele)
Grupul febrelor pătate, transmise prin că puşe (R.rickettsii, R.conorii, R.australis, R.akari, R.sibirica, etc)
Genul Orientia, cu unica specie O.tsutsugamushi, agentul febrei de lă stă riş
Genul Coxiella, unica specie C.burnetii, responsabilă de febra Q
N.B. Genurile Ehrlichia şi Bartonella nu mai aparţin familiei Rickettsiaceae.

RICKETTSIA
Caractere morfotinctoriale: bacterii G-, polimorfe (coco-bacterii, bastonaşe, forme filamentoase, etc), imobile,
asporogene, posedă microcapsulă. Prin tehnica de colorare Macchiavello-Gimenez (fucsină +verde de malahit)
rickettsiile apar colorate în roşu pe fondul verde palid al citoplasmei. Coloraţia Giemsa – roşii în citoplasma
albastră .
Caractere de cultură: fiind paraziţi intracelulari (nu pot fosforila glucoza şi folosesc metaboliţi intermediari din
gazdă ), rickettsiile nu cresc pe medii artificiale. Ele pot fi cultivate doar pe animale de laborator, vectori, ou
embrionat de găină sau culturi de celule.
Rickettsiile se multiplică prin diviziune binară în interiorul celulei-gazdă. Imediat după diviziune, în condiţii
nutritive bune, rickettsiile sunt antrenate în mişcă ri rapide şi parcurg citoplasma celulei-gazdă în toate direcţiile.
Aceste deplasă ri sunt determinate de polimerizarea filamentelor de actină. Atunci câ nd mediul este să rac
diviziunea se opreşte, bacteriile se alungesc, cu apariţia formelor filamentoase.

Strategii de multiplicare intracelulară:

Reprezentanţii genului Rickettsia vieţuiesc liber în citoplasmă , graţie capacită ţii de a pă ră si rapid vacuola de
fagocitoză . Coxiella burnetii se multiplica în fagolizosomi cu pH acid.
Structura antigenică a rickettsiilor:
 Ag corpuscular cu specificitate de specie
 Ag solubil cu specificitate de grup
Fracţii Ag comune cu tulpina Proteus OX
o OX 19 pentru grupul tifos exantematic
o OX 2 şi OX 19 pentru grupul febrelor pă tate
o OX K pentru grupul tifos de lă stă riş
Factori de patogenitate: Exotoxina; Hialuronidaza; Hemolizina

Agenţii cauzali ai tifosului exantematic:

 R.prowazekii – provoacă tifosul exantematic epidemic.
 R.typhi – provoacă tifosul endemic, murin.

Patogeneza tifosului exantematic epidemic:

Sursa de infecţie – omul bolnav de tifos exantematic sau de boala Brill-Zinsser
Vectorul – pă duchele uman. Pă duchele se infectează de la bolnav în ultimele 2 zile de incubaţie, pe parcursul
perioadei febrile şi 2-3 zile după normalizarea temperaturi. Rickettsiile se multiplică în celulele epiteliale
intestinale ale pă duchelui fiind eliminate cu dejectele. Astfel, omul se contaminează nu prin înţepă tura pă duchelui,
ci prin leziunile cutanate sau mucoase în care au nimerit dejectele insectei. Infectarea este posibilă şi prin
inhalarea prafului în care se conţin rickettsii uscate sau la nimerirea acestui praf pe conjunctiva ochiului. În SUA –
de la veveriţe zbură toare prin intermediul ectoparaziţilor acestora.
După inoculare rickettsiile trec în sâ nge, penetrează în celulele endoteliale ale vaselor sangvine mici, se înmulţesc
şi le distrug. Rickettsiile secretă factori procoagulanţi care determină tromboză cu inflamaţie periadventiţială a
vaselor mici (nodulii Popov-Frankel). Leziunile sunt mai numeroase în tegument, SNC, miocard.
Perioada de incubaţie – 6-23 zile (10-12 zile)
Debutul este brusc, cu febră 40-41 grade C, cefalee, insomnie, slă biciuni, excitaţie, hiperactivitate nervoasă şi
psihică.
Se observă hiperemia feţei şi faringelui, sclerele sunt injectate.
În ziua a 4-6 a maladiei apare o erupţie cutanată rozeolo-peteşială (pe trunchi, apoi pe membre), însoţită de
splenomegalie. Febra dispare peste 2 să ptă mâ ni. Convalescenţa este lungă şi astenia durabilă. După vindecare nu
ră mâ n sechele.

Imunitatea anti-rickettsiană este mediată celular, anticorpii neutralizează efectul toxic al rickettsiilor.
Însă imunitatea nu elimină obligatoriu toate rickettsiile prezente în organismul convalescentului. Aceste bacterii
latente se manifestă la persoane în vâ rstă în absenţa pediculozei, atunci câ nd imunitatea scade (boala Brill-
Zinsser, tifosul de recă dere, tifosul fă ră pă duche). Procesul infecţios poate fi reactivat sub influenţa unor maladii
intercurente, a stresului, etc. În timpul maladiei B-Z rickettsiemia este de 10 ori mai rară decâ t în forma
epidemică a tifosului exantematic şi durează cel mult 5-8 zile. Evoluţia este benignă , erupţia este mai abundentă ,
roză , intoxicaţia este redusă . La bă trâ ni pot surveni complicaţii vasculare.

Tifosul exantematic endemic: agentul cauzal este R.typhi, sursa de infecţie – şobolanul, iar vectorul – puricele.
Clinica se aseamă nă cu cea a tifosului epidemic, dar gravitatea este redusă - simptome mai puţin severe, erupţia
mai să racă.

Diagnosticul direct (examenul microscopic, bacteriologic) se efectuează în laboratoare specializate.

Prelevate: sâ nge, bioptate din ţesuturile infectate, vectori
Examenul microscopic: se examinează celulele endoteliale circulante în sâ nge sau frotiuri-amprente din ţesutul
infectat. Frotiurile se colorează Giemsa sau Macchiavello. Rickettsiile apar roşii pe fondul albastru (respectiv
verde) al citoplasmei celulei-gazdă. Poate fi montată RIF.
Examenul bacteriologic: prelevatele sunt inoculate la cobai sau şoarece, în cavitatea vitelină a oului embrionat de
gă ină sau pe culturi celulare. Tulpina izolată astfel va fi identificată prin RIF, RFC, RAR.
Examenul serologic: este bazat pe depistarea Ac din serul bolnavului cu ajutorul Ag din Proteus OX şi Ag
rickettsiene (de grup sau de specie).
Reacţii nespecifice: Reacţia de aglutinare Weil-Felix, foloseşte ca Ag suspensii de Proteus OX 19. Se pozitivează la
sfâ rşitul primei să ptă mâ ni de boală. Titrul aglutininelor atinge valoarea maximă la începutul convalescenţei şi
scade la valori nesemnificative peste câ teva luni după boală. Valoare diagnostică are creşterea titrurilor de cel
puţin 4 ori pe parcursul bolii.
Reacţii cu antigene rickettsiene (specifice): RFC, cu Ag rickettsian total. Devine pozitivă la finele primei
să ptă mâ ni de boală, maxim în să ptămâ na 3 sau 4 şi persistă mai mulţi ani după vindecare. Sunt semnificative
titruri peste 1:16, cu creşterea de cel puţin 4 ori în evoluţia bolii. RAR (reacţia de aglutinare a rickettsiilor). Este
foarte sensibilă şi specifică, cu utilizarea Ag corpusculare purificate. Curba aglutininelor evoluează paralel cu cea a
Ac fixatori de complement. Titrul diagnostic - 1:160 şi mai mult. RHAI. Hemaglutininele pot fi detectate din ziua a
4 de boală în titruri 1:20 – 1:40 care cresc în să ptă mâ na a 2 atingâ nd cifrele 1:160-1:320. Titrul diagnostic este de
1:160. Peste 3 luni de la debutul bolii titrul acestor Ac scade pâ nă la valori nesemnificative. RIFI. RN a toxinei
rickettsiene. Se efectuează pe şoricei. In calitate de toxină se utilizează o suspensie de rickettsii vii, care va fi
neutralizată cu ser imun în diferite diluţii. Identificarea ADNului rickettsian prin PCR

Diferenţierea dintre tifosul exantematic şi boala Brill-Zinsser

Pentru boala Brill-Zinsser este caracteristic: Tifos exantematic în anamneză . Absenţa pediculozei. Evoluţie
benignă . Reacţia Weil-Felix negativă . Titrul Ac în RFC nu creşte în dinamică . Ac din clasa Ig G

Diferenţierea tifosului exantematic epidemic de cel endemic: Evoluţie benignă în tifos endemic; După titrul Ac
în reacţiile cu Ag specifice; Inocularea intraperitoneală la cobai masculi: R.prowazekii provoacă febră , iar R.typhi –
inflamaţie scrotală

Tratamentul tifosului exantematic: Antibiotice care penetrează intracelular: Tetracicline (doxiciclina,

minociclina); Cloramfenicol; Rifampicina, eritromicina, ciprofloxacina
Profilaxia tifosului exantematic: Mă suri antiparazitare: despă duchere, deratizare, respectarea igienei
Profilaxia specifică: există vaccinuri inactivate (corpusculare şi subunitare) preparate din cultură rickettsiană
izolată în oul embrionat, în pă duchi sau în plămâ nii şoriceilor albi. Aceste vaccinuri conferă imunitate de scurtă
durată .
Vaccinul viu, preparat din tulpina E de R.prowazekii este mai imunogen, dar are proprietă ţi alergizante.

Genul Coxiella reuneşte bacterii intracelulare G- (coco-bacterii), care se disting de reprezentanţii genului
Rickettsia prin rezistenţa la agenţi fizici (formează spori) şi prin structura lor antigenică diferită . Se caracterizează
prin variaţie antigenică (de fază ). Faza I este virulentă , faza II este atenuată .
Specia-tip este C.burnetii, cu repartiţie mondială . Provoacă febra Q (Query fever).
Rezervorul de germeni şi sursa de infecţie îl constituie animalele (roză toare, ovine, caprine, bovine).
Căile de transmitere la om: Aerogen (pică turi, praf); Alimentar (lapte contaminat); Prin vectori-artropode –
foarte rar
Profesiile expuse riscului: agricultori, veterinari, muncitori la abatoare, mă celari
După o incubaţie de 2-3 să ptă mâ ni boala debutează brutal cu febră iniţial în platou, apoi ondulantă , cefalee,
transpiraţii, astenie, semne de bronho-pneumonie, pneumopatie atipică şi/sau hepatită.
Complicaţii – endocardita subacută sau cronică cu hemoculturi negative.

Diagnosticul de laborator al febrei Q

Izolarea bacteriilor din bioptate (ficat, tegument, valve) sau din sâ nge. Se efectuează inocularea cobailor, a oului
embrionat de găină sau a culturilor de celule. Tulpina izolată se identifică în RIF
Depistarea rapidă a C.burnetti în prelevate prin RIF
Detectarea genomului cu ajutorul PCR
Diagnosticul serologic: RFC cu Ag de faza I şi II (existenţa Ac anti-faza I este utillă în diagnosticul endocarditelor);
RIFI (permite separarea IgG, IgM şi IgA); creşterea titrului Ac IgA este specific în endocardite; ELISA.

29. Caracterele morfobiologice ale virusurilor gripale (clasificarea in serogrupuri si serotipuri,

morfologia, structura virionului, structura antigenica, variabilitatea genetica). Patogeneza gripei.
Diagnosticul de laborator al gripei. Prelevatele, metodele de diagnostic (virusoscopica, virusologica,
serologica). Profilaxia si terapia specifica a gripei.
FAMILIILE ORTHO- Ş I PARAMYXOVIRIDAE
Mixovirusurile reunesc virusuri ARN- cu afinitate pentru mucoproteine (myxo – mucus) repartizate în 2 familii:
Orthomyxoviridae; Paramyxoviridae

FAMILIA ORTHOMYXOVIRIDAE
Genuri: Influenzavirus A (virusul gripal A); Influenzavirus B (virusul gripal B); Influenzavirus C (virusul gripal C);
Thogotovirus (virusurile Dhori şi Thogoto)
Agenţii cauzali ai gripei – infecţie respiratorie acută cu simptome sistemice importante.
Tipul A provoacă pandemii periodice (1918 – 20 mln decesuri, 1957, 1968, 1977)
Tipurile A şi B – epidemii regionale şi locale. Anual – 3-5 mln cazuri grave, 300 – 500 mii decesuri
1933 – prima cultură de virus gripal uman (Smith, Andrewes şi Laidlaw).

MORFOLOGIA, COMPOZIŢ IA CHIMICĂ A VIRUSULUI GRIPAL tipul A

Particule rotunde, 80-120 nm, sau filamentoase, constituite din:
1. Genom = 8 segmente de ARN
2. Capsida (NC) – tubulară , de simetrie helicoidală, separată pentru fiecare segment
3. Supercapsida:
 Dublu strat lipidic extern (origine celulară )
 Strat intern proteic (matrice, prot. virale M1, M2) – asigură legă tura dintre GP de suprafaţă şi NC; M2-
canal ionic
 2 tipuri de GP înserate în membrană : hemaglutinina - HA (H) şi neuraminidaza -NA (N), distincte
morfologic şi biologic (virusul gripal C – doar HA)
Hemaglutinina (HA, H) H1 – H16
Trimer compus din 2 polipeptide HA1 şi HA2
HA1 – fixarea specifică a virionilor la receptori glicopeptidici membranari (inclusiv de pe hematii), ce conţin acid
N-acetilneuraminic/acid sialic
HA2 – fuziunea supercapsidei cu membrana celulei-gazdă
Anticorpii anti-HA: Inhibă fixarea virusului de celula-ţintă ; Inhibă hemaglutinarea
Neuraminidaza (NA) N1 – N9. Tetramer, polipeptid unic. Funcţii : Clivează legă tura dintre acidul sialic şi glucidul
ală turat (tratarea celulelor cu neuraminidază impiedică infecţia celulei cu virus). Asigură detaşarea virionilor
înmuguriţi prin eliminarea acidului neuraminic/sialic din receptorii celulari
Anticorpii anti-NA limitează diseminarea virionilor
STRUCTURA ANTIGENICĂ: Ag interne NP şi M, specifice de tip A,B,C; Ag externe HA şi NA, specifice de subtip şi de
variantă . 16 variante de HA (H1-H16) şi 9 de NA (N1-N9), asociaţiile lor formează subtipuri de virus A. La om – N1,
N2 şi H1, H2, H3 (H1N1; H2N2; H3N2)
Variaţii antigenice ale ha şi na:
Variaţii Ag minore – drift (mutaţii punctiforme, modifică câ ţiva AA din HA sau/şi NA cu aparitia unor varietă ţi de
serotipuri, caracteristic pentru tipurile A şi B) – provoacă epidemii fiecare 3-4 ani.
Variaţii Ag majore – shift (recombinaţii genetice, schimbarea completă a unui sau câ torva segmente genomice –
HA, NA, P, M, etc. Determina mutaţii importante, aparitia serotipurilor noi) - provoacă pandemii.

Cultivarea virusului gripal: Ou embrionat de găină (cavitatea amniotică şi alantoică ); Culturi de celule
(fibroblaşti de pui, culturi primare de rinichi de maimuţă , etc); Reproducerea infecţiei la maimuţe, dihori
Multiplicarea virusului. Ataşarea (adsorbţia) – HA1+acid neuraminic. Penetrarea – endocitoză . Decapsidarea –
fuziunea supercapsidei şi membranei vacuolei de endocitoză , NC penetrează în nucleu prin porii membranei
nucleare. Biosinteza (eclipsa): Transcrierea ARNm (transcriptaze P1, P2, P3), Translaţia ARNm şi sinteza
proteinelor virale (Ct), Replicarea genomului (ARNv....ARNc....ARNv). Asamblarea: În citoplasmă : HA şi NA se
inseră în MCt, iar M1 şi M2 o că ptuşesc din interior, În nucleu: NP se asociază cu ARN-, formâ nd NC, apoi migrează
spre zonele modificate ale MCt (via AG). EliberareA – înmugurire. NA ajută la desprinderea virionilor de MCt şi
evită formarea agregatelor. Celula rămâ ne aparent viabilă , dar epuizată şi moare. Citoliza este determinată de
ră spunsul imun citotoxic (NK, LTC).

Virusul gripal A se întâ lneşte la om şi animale: porc, cal, pă să ri, foci, balene, etc. Virusul gripal B – om (foci)
Virusul gripal C – om (câine, porc). Sursa de infecţie – omul bolnav (animale? Cazuri sporadice de gripă aviară la
om (H7N1, H9N2, H5N1) – 2003/04 în Vietnam, 1997 – Hong Kong).

Virusul este prezent în rinofaringe în primele 2 zile de la debutul bolii. Mecanismul de transmitere – aerogen, prin
pică turi Flugge (tuse, stră nut). Virusul se propagă în că ile respiratorii superioare şi inferioare, inducâ nd o
inflamaţie a mucoasei şi edem al laringelui, traheii şi bronhilor. Celulele epiteliale ciliate sunt distruse (fă ră a
afecta celulele bazale). Procesul regenerativ începe cu ziua a 5 şi repararea completă a epiteliului are loc în 1 lună .
Contingent de risc - persoane în vâ rstă , copii, imunodeprimaţi, bolnavi cu maladii cronice cardiovasculare,
respiratorii, insuficienţă renală , diabet.

Forme clinice:
 o Gripa inaparentă, asimptomatică
o Gripa comună (benignă , durata 4-7 zile). Incubaţia câ teva ore - 2 zile. Debut brutal, cu frison, febră , cefalee,
rinoree, tuse, mialgii, artralgii, anorexie, astenie (IFN?). Complicaţii (infecţii secundare bacteriene): otite,
sinusite, bronşite, bronhopneumonii, etc. Complicaţii rare: sindromul Reye (encefalită acută cu
degenerescenţa ficatului); sindromul Guillain-Barre (poliradiculonevrită ).
o Gripa malignă (pneumonie virală primitivă cu edem pulmonar şi IRA)

Prelevate: lavaje/aspiraţii nazale, traheale, expectoraţii bronşice (în primele 48 ore)

Examenul virusoscopic –microscopia electronica, RIF
Examenul virusologic
1. Izolarea în oul embrionat de gă ină de 10-11 zile sau culturi de celule (MDCK).
2. Indicarea virusului – activitate hemaglutinantă faţă de eritrocite de cobai, găină , curcan a lichidului
amniotic şi alantoic, hemadsorbţia lor pe cultura de celule.
3. Identificarea – RIF, RIHA, RIHAds, RN
Detectarea Ag virale în sedimentul celular (RIF, ELISA)
Detectarea genomului viral
Serodiagnosticul gripei: Retrospectiv, de confirmare. Se examinează seruri perechi. Se determină creşterea
titrului de Ac de 4 ori, sau prezenţa Ac Ig M. Reacţii: RFC cu Ag NP (determinarea tipului), RIHA cu suşa virală
circulantă , ELISA, RN
Imunitatea: celulară (LTC, NK), umorală (Ig G, Ig A), specifică de subtip.

Tratamentul gripei: Amantadină, rimantadină. Împiedică pă trunderea NC în citoplasma celulei infectate cu virus
A. Posibilitate rezistenta tulpini. Zanamivir, oseltamivir. Au structura similară acidului neuraminic. Inhibă
activitatea NA, împiedicâ nd eliberarea virusurilor A şi B şi diseminarea lor prin mucus, determină agregarea
virionilor. Interferon, unguent oxolinic.Tratament simptomatic (antipiretice, antibiotice, etc)
Profilaxia specifică a gripei: Vaccinuri inactivate: conţin 2 tulpini de virus A (H1N1 şi H3N2) şi o tulpină B,
cultivate in ovo şi inactivate cu beta-propiolacton. Inoculare i/m, s/c; Ig G persistă 5-6 luni. Vaccinuri vii atenuate:
tulpinile sunt cultivate in ovo la 25 C, atenuate prin pasaje multiple. Administrare intranazală prin aerozol,
imunitate locală (Ig A). Vaccinuri subunitare: constituite din HA şi NA

30. Familia Picornaviridae. Genul Enterovirus. Caracterele morfobiologice ale virusurilor

poliomielitice (morfologia, structura virionului, structura antigenica). Patogeneza poliomielitei.
Diagnosticul de laborator. Prelevatele (recoltarea, prelucrarea prealabila), metodele de diagnostic
(virusologica, serologica). Profilaxia specifica a poliomielitei.

FAM. PICORNAVIRIDAE. agenti patogeni ai unor imbolnaviri digestive, respiratorii, uneori nervoase, +/- exantem
la om si animale (bovine, porcine, simiene)
Clasificare: Genul Enterovirus - boli la om, Genul Rhinovirus - boli la om, Genul Cardiovirus, Genul Aphtovirus
Genul Enterovirus
Clasificare: 68 serotipuri (antigenicitate, imbolnaviri): v. Poliomielitice 1, 2, 3; v. Coxsackie: grup A (23 serotipuri),
grup B (6 serotipuri); v. Echo: 32 serotipuri ; Enterov. (Ev): 68- 71; v. Hepatitei A (Ev 72)
Caractere comune
Morfologie
virioni sferic , 27-30nm, neinveliti
 capsid : cubica (icosaedric, 60 subunitati (organizate in 12 pentamere); subunitatea are 4 proteine
capsidale (VP1, VP2, VP3 in exterior si VP4 in interior)
 genom: ARN m.c., sens +, are atasat o VPg cu rol de initiere replicare
Structura antigenica depinde de epitopii exteriori VP1, VP2 si VP3 induc Ac SN, v.polio VP1 rol in SN. Diferente
Ag prin: RSN, imunodifuzie - in gel, RFC. Reactii incrucisate : v.polio 1 si 2

Actiunea agentilor fizici si chimici: rezista zile la +220C si n sapt. la +40C. distruse la +500C; ionii Mg++ rol
protector (Mg Cl2 stabilizator vaccin ); conservare indelungata : - 700C ; UV, deshidratarea: inactivare rapida;
Incorporarea de coloranti (rosu neutru, acridin orange) le sensibilizeaza la lumina. lipsa invelis: rezistenta la
solventi lipidici (eter, cloroform) detergenti. rezistente la: lizol, fenol, derivati de amoniu cuaternar. sensibile la:
formol (0,3%), clor, guanidina
Multiplicare:
1. adsorbtia pe receptori dep. de: pH si electroliti; la om: gena de pe cromozom 19 codifica receptor pentru
v. polio
2. patrundere: viropexie
3. decapsidare, pierdere VP4 :
4. eliberare ARNv care devine ARNm, tradus la ribozomi
5. sinteza poliproteina gigant, scindare in P1 apoi clivare in VPO, VP3, VP1 si P1 si P3 (clivare in replicaze si
proteaze = VPg care initiaza sint. ARN si ARN polimeraza)
6. prod. de ARN progen sens + se face cu ARN polimeraza care sintetiz. catene complementare sens- apoi de
sens + , concomitent cu sint. proteine virale
7. asamblarea in reticulul endoplasmatic
ciclu infectant: 5-10 ore (particule/celula = 10 5)

V. POLIOMIELITIC
Poliovirus
Clasificare – serotipuri: tip 1: Brunhilde; tip 2: Lansing ; tip 3: Leon

cultivare: culturi primare rinichi maimuta, amnios uman, linii continue: KB, HeLa, Hep2
efect citopatic: rotunjire, crestere refringentei, picnoza, degenerare, desprindere
det. plaje circulare, clare, margini nete – folosite la clonarea tulpini atenuate
animale: cimpanzei, maimute Rhesus, Cinomoglus: inoculare i. medulara, i. cerebrala sau orala: viremie, eliminare
v. fecale, paralizii flasce si r.i. umoral
manifestare infectie: asimptomatica/imbolnavire minora – majoritara. afectare sistem nervos, meningita
aseptica si/sau poliomielita paralitica severa
evolutie: patrundere: orofaringe, transport tesut limfoid (rinof., placi Peyer), multiplicare, diseminare limfatica,
viremie tranzitorie cu manifestari clinice minore (respiratorii, digestive). Uneori multiplicare masiva tesut r.e. cu
viremie persistenta si invazia sistemului nervos; virus prezent sange inainte debut clinic (+/- paralizii); infectare
sanguina a sistemului nervos, diseminare pe axoni, clinic: febra, cefalee, redoarea cefei, paralizii flasce (leziuni
neuroni motori coarne ant. maduva = poliomielita paralitica acuta). Posibila invazie a creier, talamus, hipotalamus,
nuclei cerebelosi, trunchi cerebral, cortex motor = poliomielita bulbara/encefalita poliomielitica cu evolutii extrem
de grave. Lezare nervi cranieni: paralizia faringe, paralizia corzi vocale (perechea X), paralizii oculare (perechea V)
leziuni neuronale/extraneuronale: cromatoliza, distructie masiva, neuronofagie; edem, proliferare cel., infiltrat
perivacular limfocitar (ggl ., placi Peyer, miocard). factori predispozanti: traume, efort fizic, sarcina, injectii,
amigdalectomie. incubatie 7-14 zile

Imunitate :
 dupa boala sau vaccinare: rezistenta indelungata de tip
RIU:
 Ac neutralizanti fata de VP1 si VP2 apar inainte debut (multiplicare intestinala si tesut limfoid)
 Ac circulanti previn diseminarea, nivel maxim 2-6 sapt., persista toata viata
 Ac FC apar mai tirziu si dureaza mai putin
 Ac SN si FC trec pasiv la copil = rezistenta 0-6 luni
imunodeficienti: fac boala atipica cu afectare s.n.
 imunitatea locala:
IgA impiedica reinfectia la intestin
amigdalectomia scade rezistenta locala

Epidemiologie: raspindire globala; fosta endemica zone calde si epidemica zone remperate; eradicare: 2000; sursa
de v.: om cu infectie inaparenta; transmisie: fecal-orala (direct/indirect: apa, alimente infectate, secretii
faringiene);
v. prezent in orofaringe n. zile inainte debut; eliminare fecale: 3-6 sapt dupa imbolnavire; susceptibilitate: generala

Profilaxie:
vaccin inactivat (Salk): preparat culturi rinichi maimuta, inactivat formol 
1. confera imunitate umorala (blocheaza v. la orof)
2. elimina posib de mutante si revertanti
 3. utilizabil in zone tropicale
4. utilizare imunodepresati
5. necesita rapeluri numeroase
vaccin viu atenuat (Sabin): preparat pe diploide umane sau culturi simiene 
1. induce i. locala si umorala persistenta (toata viata)
2. blocheaza multiplicarea intestinala
3. administrare orala
4. posiblie reversii si mutante virulente
5. transmitere v. vaccinale la neimunizati
6. paralizii post vaccinale (1 caz/1milion vaccinari)
vaccin ADN recombinant (de viitor din polipeptide virale VP1 sau genom viral

31. Familia Picornaviridae. Genul Enterovirus. Caracterele morfobiologice ale virusurilor Coxsackie
(morfologia, structura virionului). Clasificarea dupa structura antigenica. Rolul in patologia umana.
Diagnosticul de laborator al infectiilor cauzate de virusurile Coxsackie. Prelevatele (recoltarea,
prelucrarea prealabila), metodele de diagnostic.
Coxsackie virus
Relatii virus – celula gazda
cultivare: culturi de celule:
V. Coxsackie B: culturi primare rinichi maimuta, rinichi embrionar, amnios uman
V. gr. A: linie continua RD  ECP: rotunjire, desprindere
animale: V.C grup A inoc. soarece n.n. (i. cerebral, subcutanat, i. peritoneal)  polimiozita, edem/necroza
musculaturii striate, paralizii flasce; VC grup B: meningoencefalita (encefalomalacie), pancreatita, miocardita,
hepatita si necroza tesut adipos
Patogeneza – clinica
patrundere: respiratorie si digestiva, diseminare sanguina cu localizari diverse:
herpangina: debut brusc, febra, disfagie (vezicule, papule, zone rosii pe pilieri, palat, amigdale). Evolutie benigna
(4-6 zile). Afectare copii.
Boala – gurii, mainilor si picioarelor: herpangina, exantem maculopapular si veziculos bulos (maini, picioare, fese).
Vindecare 7-14 zile
Pleurodinia, mialgia epidemica (boala Bornholm): febra, stare generala alterata, durere retrosternala (diafragm),
+/- pericardita
Miocardita: la nou-nascut (transmitere perinatala), frecvent fatala; adult benigna
Menigite aseptice, pancreatite, nefrite, malformatii congenitale (gravide)
Imunitate:
specifica de serotip: evid. prin RSN, IF, ELISA
Ac SN apar la 7 zile, max. 3 saptamini, persista indelungat.

Epidemiologie: raspindire globala. endemo- epidemic (vara – toamna); focare epidemice colectivitati (scoli,crese)
sursa: om. transmisie: fecal – orala; aerosoli. susceptibilitate: generala

DIAGNOSTIC LABORATOR
produse patologice: materii fecale, exsudat faringian, l.c.r., cheag sanguin, lichide veziculare, exsudat conjunctival,
probe necroptice (maduva spinarii, perete – continut intestinal, muschi toracici, formatiuni nervoase)
izolare
 culturi celulare
v Coxsackie B, V.polio, V.Echo : culturi primare rinichi maimuta, diploide umane
V.Coxsackie A: lina celulara RD
 animale:
V.Coxsackie A si B: soarece nou-nascut
identificare :
 culturi celulare : SN cu seruri specifice de tip (Polio, Coxsackie B si Echo)
 animale : SN la v Coxsackie A
diagnostic serologic:
Det. Ac pe probe duble (0-2/3 sapt) prin: SN, RFC, HAI, ELISA, precipitare in gel, reducerea plajelor
diagnostic de certitudine:
 virus izolat si r.i. serc (crestere de 4 ori a Ac)
tablou clinic caracteristic (paralizii)
context epidemiologic pentru enteroviroze

32. Familia Picornaviridae. Genul Enterovirus. Caracterele morfobiologice ale virusurilor ECHO
(morfologia, structura virionului, structura antigenica). Rolul in patologia umana. Diagnosticul de
laborator al infectiilor cauzate de virusurile ECHO. Prelevatele (recoltarea, prelucrarea prealabila),
metodele de diagnostic.

Echovirus. Grupa: Grupa IV ((+) ssRNA). Familie: Picornaviridae. Genul: Enterovirus. Specia: Human
enterovirus B. Subtipul: Echovirus
Un echovirus este un tip de virus ARN care aparţine Enterovirus gen de familie Picornaviridae. [1] Echoviruses se
gă sesc în tractul gastro-intestinal (prin urmare, ea fiind parte din genul enterovirus), precum şi expunerea la
virusul cauzeaza infecţii oportuniste şi alte boli. Echovirus este foarte infecţioas, iar obiectul să u principal este de
copii. Echovirus se numă ră printre principalele cauze de boli acute febrile la sugari şi copii mici, si este cea mai
frecventa cauza de meningită aseptică. [3]In cazul unui sugar infectare cu acest virus după naştere poate provoca
boli sistemice grave, şi se asociaza cu o mare rata a mortalită ţii infantile. Echovirus poate imita simptomele
provocate de alte infecţii bacteriene comune şi virale.
Structura şi infecţii virale: echovirus are 24-30 nanometri (nm), şi este similar cu alte virusuri, deoarece are o
capsidă goala de proteine, care reprezintă 75% din particule de virus care înconjoară un nucleu dens central al
ARN-unicatenar. Acest ARN-ul are o lungime de aproximativ 7,5 kilobase (KB), conţine o replicaza ARN, codificarea
de proteinevirale, şi un singur polyprotein care este responsabil de formarea de proteine structurale şi alte
proteine necesare pentru replicarea celulară . Proteinele structurale determina domeniul gazdă şi joacă un rol
foarte important în realizarea genomului ARN-ul în citoplasma celulelor gazdă noi.

Unele replicari virale a unui echovirus are loc în nazofaringe după infecţare şi apoi se extinde la ganglionii limfatici
regionali. Cu toate acestea, cele mai multe particule virale sunt înghiţite şi ajunge la nivelul tractului intestinal mai
putin, în cazul în care virusul se presupune că se leagă de receptori specifici. Virusul se ră spâ ndeşte apoi la inferior
tractului intestinal, replicinduse dar care nu provoacă nici un efect major celular de-a lungul drumului. Apoi,
virusul se ră spâ ndeşte la multe siste-uri secundare în organism, cum ar fi sistemul nervos central, ficatul, splina,
maduva osoasa, inima şi, în final la plă mâ ni. Adiţional replicarea virusului va avea loc, provocâ nd simptome 4 - 6
zile de la infectare
Simptome si diagnostic: Imbolnavirea cu Echovirus apare în mod disproporţionat la bă rbaţi. Infecţia în primele
două să ptă mâ ni de la naştere poate provoca efecte devastatoare şi potenţial boli letale . La această populaţie,
decesul de obicei rezulta de la insuficienţă hepatică copleşitoare sau miocardită , mai degrabă decâ t infecţiile
sistemului nervos central. Copiii mai mari şi adulţii au un prognostic mai bun. Miocardită este cea mai frecventă
complicaţie la adulţi.
Infecţii Echovirus pot apă rea la oameni de toate grupele de vâ rstă . Cu toate acestea, mai în vâ rstă , scade
producerea de anticorpi specifici pentru a echovirus. Mai multe studii efectuate în timpul epidemiilor arată că
sugarii devin infectati cu rate mai mari decâ t copiii mai mari şi adulţi.
Prelevate: Spalatura nazofaringiana,singe materii fecale LCR
Diagnostic: Virusoscopia. Se izoleaza in culturi de celule are efect citopatic. Identificarea Rnpe culturi de celule
RHAI, RIF, Serologic:RN<RIF<RFC
Tratament: Nici un tratament specific pentru infecţia cu echovirus nu este în prezent disponibila. Aceasta este
direcţionata la ameliorarea simptomelor.

33. Virusurile hepatitice. Virusurile hepatitelor A si E. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele
morfobiologice. Markerii serologici. Patogeneza hepatitelor A si E. Diagnosticul de laborator al hepatitelor
A si E. Prelevatele, metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
HEPATITE – leziuni inflamatoare ale ficatului
ORIGINE – infecţioasă , medicamentoasă , toxică, autoimună , etc
Hepatitele virale – leziuni determinate de acţiunea citopatică directă a virusului în cauză, sau, mai frecvent, de
reacţia imună contra celulelor hepatice infectate.
VIRUSURILE HEPATITICE
Virusuri dominant hepatotrope
1. Virusul hepatitei A – HAV- (fam. Picornaviridae)
 2. Virusul hepatitei B – HBV- (fam. Hepadnaviridae)
3. Virusul hepatitei C – HCV- (fam. Flaviviridae)
4. Virusul hepatitei D – HDV - (neclasificat)
5. Virusul hepatitei E – HEV - (fam. Hepeviridae)
6. Virusul hepatitei G – HGV?
7. Virusurile TT (Circovirus ?)
8. Virusuri ce afectează ficatul ocazional: Coxsackie, virusul citomegalic (CMV), virusul Epstein-Barr (EBV),
virusul herpes simplex (HSV), ş.a.
MANIFESTĂ RI CLINICO-BIOLOGICE ALE HEPATITELOR
Incubaţia – variabilă (15 zile – 6 luni)
Gravitatea – hepatitele A şi E au evoluţie benignă , hepatitele B, C, D – acute şi cronice, complicaţii grave
Forma clinică clasică – febră , artralgii, astenie, erupţii, dereglă ri digestive, urmate de icter (3 să ptă mâ ni), asociat
cu anorexie, oligurie, decolorarea maselor fecale, bilirubinurie.
Forme anicterice, asimptomatice (80-90% cazuri)
Hepatita fulminantă – foarte gravă
Hepatita cronică persistentă şi cronică activă (cu citoliză )
Complicaţii – ciroză , cancer primitiv al ficatului
Manifestă ri extrahepatice, determinate de complexe imune circulante – periarterită nodoasă , poliartrită ,
glomerulonefrită , poliradiculonevrite, etc.
RM - ţară endemică prin hepatitele B şi C. Indicele de prevalenţă a HBV este de peste 8%, iar al HCV de 5%.

VIRUSUL HEPATITEI A
Familia Picornaviridae
Genul Hepatovirus
Specie Virusul hepatitei A (HAV)
Dimensiuni – 28-30 nm
Genom – ARN+, liniar
Capsidă – icosaedrică , 60 capsomeri, compuşi fiecare din 4 polipeptide VP1, VP2, VP3, VP4
Rezistenţă: totală la 600C – 1 oră , parţială - 12 ore, rezistă la % de clor uzuale. Inactivat de formol, beta-
propiolacton, UV, hipoclorit de sodiu.
Se cunosc 7 genotipuri (om, maimuţe)
Cultivarea : Marmozete, cimpanzei, Celule de hepatocarcinom uman; Celule diploide umane; Celule din rinichi de
maimuţă
Receptorul celular – mucina (GP membranar). ECP nu provoacă
Sursă şi rezervor de infecţie – omul bolnav
Mecanismul de transmitere – fecal-oral (mâini murdare, alimentele, apa contaminate); cazuistic – transfuzional
HAV se multiplică în ţesutul limfoid intestinal şi citoplasma hepatocitelor. Se elimină cu masele fecale după 2
să ptă mâ ni de la infectare, diminuează odată cu apariţia semnelor clinice. Viremia – 1-2 să ptă mâ ni.
Hepatocitoliza este determinată de LT CD8, NK.
Incubaţia – 30 zile (15 – 50 zile)
Forme clinice – forme asimptomatice (90%), forme benigne (1-2 să pt.), rareori – forme grave, fulminante. Lipsa
cronicizării!

Markerii virali în cursul maladiei:

 HAV (Ag viral) (mase fecale, sâ nge) în ultimele 2 să ptămâ ni de incubaţie şi câ teva zile de la apariţia icterului
 IgM anti-HAV – depistate de la debutul fazei icterice, titru maxim peste o să ptă mâ nă şi dispar după 8-12
să ptă mâ ni.
 IgG anti-HAV – persistă toată viaţa.
 ARN viral (în mase fecale, sâ nge, hepatocite).

VIRUSUL HEPATITEI VIRALE E (HEV)

HEV – depistat în 1983 prin ME
Familia– Hepeviridae
Genul - Hepevirus
Structura HEV
Dimensiuni – 27 – 30 nm
 Genom – ARN+ (descris în 1990)
Capsidă – icosaedrică (proteină unică glicozilată )
HEV se repartizează în 3 grupe genomice: I – asiatică, II – mexicană, III – nord-americană (include şi tulpini
porcine)
Sursa de infecţie – omul bolnav
Mecanismul de transmitere – fecal-oral (apă , alimente), posibil parenteral (la hemofili, persoane cu transfuzii,
hemodializă )
Perioada de incubaţie – 30 zile
Clinica – hepatită acută , asemă nă toare cu hepatita A. Forme grave la femei gravide, în special în trimestrul III al
sarcinii (20-40% mortal). Risc de avort şi naştere prematură (12 – 30% cazuri)

Markerii HEV:
 Virusul (Ag viral) prezent în mase fecale în faza acută (ME)
 IgM (3 luni de la debut) şi IgG anti-HEV
 Genomul viral în mase fecale, hepatocite

34. Virusurile hepatitice. Virusul hepatitei B. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele morfobiologice.
Markerii serologici. Patogeneza hepatitei B, consecintele. Diagnosticul de laborator al hepatitei B.
Prelevatele, metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
Ag “Australia” a fost detectat în 1964 de Blumberg, actualmente numit Ag HBs
HBV – virus ADN, ciclul de replicare comportă o etapă de transcripţie inversă
Extrem de contagios şi prezent în titruri mari în lichide biologice. Provoacă hepatite acute, chiar fulminante,
hepatite cronice, ciroză , hepatocarcinom.
Peste 350 mln persoane infectate în lume.
Peste 1,5 mln decesuri anual.
Clasificare: Familia – Hepadnaviridae; Genul – Orthohepadnavirus; Specia – Virusul hepatitei B (HBV)
Morfologia: Particule sferice de 42 nm (particulele Dane), infecţioase – virionul complet (109 part/ml). Particule
sferice, lipsite de acid nucleic, de 22 nm, neinfectioase; Structuri tubulare, 200-700 nm lungime, neinfectioase

Structura HBV (particula Dane)

Genomul: ADN circular bicatenar parţial (2/3). Posedă catena lungă L(-) şi catena scurtă S(+). Se disting 8
genotipuri (A – H).
Nucleocapsida (NC, core) – icosaedrică, comportă Ag HBc, asociat cu Ag HBe (solubil). În NC se află şi ADN-
polimeraza şi timidin kinaza.
Supercapsida – dublu strat lipidic asociat cu proteine virale (Ag HBs). Un receptor pentru albumină din
supercapsidă intervine la etapa de penetrare a virusului.
Rezistenţa : HBV este rezistent la acţiunea eterului, la desicare şi că ldură.
HBV îşi pă strează infecţiozitatea mai mulţi ani la -20 grade, câ teva luni la +30 grade, câ teva ore la +60 grade. Este
distrus la fierbere şi cu hipoclorit de sodiu. Animale experimentale – maimuţe cimpanzei.

Structura antigenică a HBV (markeri epidemiologici)

 Ag HBs, de suprafaţă . Posedă determinanţi de grup (a) şi de tip (d/y şi w/r). Serotipuri ale Ag HBs : ayw,
ayr, adw, adr, etc. Anticorpii anti-HBs au rol protector.
 Ag HBc, din NC, nu este detectabil în ser, doar în nucleul hepatocitelor infectate.
 Ag HBe, solubil, component al NC. Prezent în ser şi martor de infecţiozitate (replicare virală ).
 ADN polimeraza
 Timidin kinaza
Ag suscită sinteza Ac anti-HBs, anti-HBc, anti-HBe, anti-ADN polimerază .

Multiplicarea HBV
Virusul penetrează în hepatocit debarasat de supercapsidă datorită receptorului să u pentru albumină. După
decapsidare ADN este completat de polimeraza virală, devenind bicatenar. ADN-ul viral pă trunde în nucleul
celulei.
ARN polimeraza gazdei transcrie catena ADN L(-) în ARN-pregenomic (+) şi ARNm. În citoplasmă are loc
translarea ARNm şi sinteza proteinelor virale. ARN-pregenomic (+) este încorporat în capsidă şi ADN polimeraza
virală sintetizează catena L (-) – activitate de reverstranscriptază. Pe matricea catenei L (-) este sintetizată catena S
(+). Polimeraza manifestă activitate de RNază H şi degradează ARN-pregenomic. NC capă tă supercapsida la nivelul
MCt şi virionul nou format este eliberat prin înmugurire (particulele Dane, infecţioase). Proteinele externe (HBs)
sunt produse în exces şi se asamblează în ser în particule sferice sau tubulare, neinfecţioase. HBV nu este citolitic.
Hepatocitoliza este determinată de ră spunsul imun al gazdei. Hepatocitele infectate prezintă pe suprafaţa lor
antigene virale, ce stimulează un ră spuns imun. Limfocitele T CD8 şi celulele NK atacă şi distrug celulele bolnave,
iar anticorpii specifici neutralizează virusul circulant.

DE REŢ INUT !!!

1. ADN viral dublu catenar este extrem de stabil, poate persista sub formă de plasmidă în hepatocit, fiind la
originea portajului cronic şi fenomenelor de reactivare.
2. ADN viral se poate integra în cromozomul hepatocitelor (acţiune oncogenă posibilă ).
3. Implicarea transcriptazei inverse se află la originea unei rate de mutaţii crescute (rezistenţă la
chimioterapice, eşec în cursul seroterapiei sau vaccinare, mutante fă ră Ag HBe).

Patogeneza hepatitei virale B

Sursa de infecţie – omul. HBV este prezent în sâ ngele bolnavului, secreţii genitale şi spermă, salivă , lapte, urină ,
lacrimi.
Căile de transmitere a HBV:
1. Parenteral prin sâ nge şi derivate (transfuzii, tratament cu produse sangvine, activitate profesională , injecţii
cu seringi contaminate -toxicomani, tatuaj, piercing, acupunctură ).
2. Sexual (homo-/hetero-).
3. Vertical – de la mamă la copil (la naştere sau în perioada neonatală ).
4. Transmiterea directă (contact, să rut) nu este exclusă .
5. Riscul infecţiei prin injecţie – 20-30%
6. Contagiozitate sangvină extremă – de 10 ori superioară infecţiei cu HCV şi de 100 ori – HIV.
Perioada de incubaţie - 30–180 zile (10 să ptă m)
Perioada de stare – simptomatică la 20-30% pacienţi (forme anicterice 70-80%)
Vindecare – 90%
Hepatita virală B poate evolua spre cronicizare (10% la persoane imunocompetente).
Hepatita fulminantă – 0,1 - 1%
Ciroza hepatică sau cancer – 20%

CINETICA MARKERILOR
 Hepatita acută
o Ag HBs este primul marker depistat în ser după 1-3 luni de la contagiu, persistă 1-2 luni şi dispare
peste câ teva să ptă mâ ni după normalizarea transaminazelor. Persistă la purtă torii cronici.
o Ag HBe apare imediat după HBs, marker de replicare virală, dispare înaintea Ag HBs.
o Ac anti-HBc (IgM) apar peste 2-4 să pt după Ag HBs.
o Ac anti-HBe apar după încetarea replică rii virale, odata cu dispariţia Ag HBe. Marker de pronostic
favorabil.
o Ac anti-HBs apar peste 2-3 să ptămâ ni după dispariţia Ag HBs (fereastră imunologică). Neutralizanţi.
Markeri ai vindecă rii. Lipsesc la purtă torii cronici.
Evoluţie favorabilă: dispariţia Ag HBs şi Ag HBe, apariţia succesivă a Ac anti-HBc, anti-HBe şi anti-HBs.
 Hepatita fulminantă – prezenţa constantă a IgM anti-HBc în titru înalt.
 Hepatite cronice (evoluţie peste 6 luni).
 Hepatită cronică activă (persistenţa Ag HBs, Ag HBe şi Ac anti-HBc - IgG).
 Hepatită cronică persistentă (Ag HBs, Ac anti-HBe, anti-HBc) - purtă tor cronic de Ag HBs. (Reactivă ri sunt
posibile, supraveghere necesară ).

35. Virusurile hepatitice. Virusul hepatitei C. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele
morfobiologice. Markerii serologici. Patogeneza hepatitei C, consecintele. Diagnosticul de laborator al
hepatitei C. Prelevatele, metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
Familia Flaviviridae, Genul Hepacivirus,
Dimensiuni – 55-65 nm. Genom – ARN+, liniar. Heterogenitate genetică - se disting 6 (11 ?) genotipuri şi
numeroase subgenotipuri. HCV circulă sub forma de un amestec complex şi instabil de populaţii virale genetic
distincte. În Europa predomină genotipul 1, care este mai puţin sensibil la tratamentul cu IFN. Capsida –
icosaedrică, proteină unică. Supercapsida – derivată din membrana reticulului endoplasmatic, cu 2 glicoproteine
virale E1 şi E2.
Replicarea HCV are loc in citoplasma hepatocitelor şi a celulelor mononucleate din sâ nge
Markeri epidemiologici – Ag HCV, Ac anti-HCV, ARN viral
Transmitere: Prin transfuzii, transplant de ţesut şi organe, Droguri administrate i/v, Nozocomial (în mediu
medico-chirurgical, stomatologie, piercing, tatuaj, acupunctură ), Vertical , Sexual, Intrafamilial (foarfece, peptene,
aparat de ras, etc)
Incubaţia – 4 – 12 să ptă mâ ni
Hepatita C acută: 70-90% - asimptomatică, activitatea serică a transaminazelor (în special ALAT) este moderat
crescută şi tranzitorie, uneori oscilantă . Se poate vindeca spontan în 20 % cazuri, fă ră a conferi imunitate
completă .
Hepatita C fulminantă – co-infecţie cu HBV sau HAV.
Hepatita C cronică (80% cazuri) – persistenţa HCV peste 6 luni de la infecţia acută . Creştere cronică a activită ţii
ALAT, care este moderată şi fluctuantă . Co-infecţia cu HIV – factor stimulator. Complicaţii – ciroză (20% cazuri),
cancer.

36. Virusurile hepatitice. Virusul hepatitei D. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele
morfobiologice. Markerii serologici. Patogeneza hepatitei D, superinfectie si coinfectie. Diagnosticul de
laborator al hepatitei D. Prelevatele, metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
Agent viral defectiv, satelit al HBV, 36-37 nm. Descoperit în 1977.
Genul Deltavirus
Genom – ARN-, circular (3 genotipuri). Capsida – sferică , 2 proteine, Ag Delta. Supercapsidă – derivată din
HBV, cu 3 forme de Ag HBs
Se replică în nucleu, independent de HBV, dar care îi asigură supercapsida cu Ag HBs. Manifestă efect citopatic
direct sau via ră spunsul imun celular.
Markerii HDV – Ag HDV, Ac anti-HDV, ARN viral (asociaţi cu markeri ai HBV).
Mecanismele şi căile de transmitere – identice cu HBV.
Infecţia Delta se poate manifesta în acelaşi timp cu hepatita B (co-infecţie, evoluţie acută, risc de forme fulminante)
sau survine la un purtă tor cronic (suprainfecţie, risc de hepatită cronică activă cu evoluţie rapidă în ciroză , forme
fulminante sunt posibile).

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL HEPATITELOR VIRALE

Diagnostic paraclinic: dozarea transaminazelor, bilirubinei, raportul albumine/globuline.
Trombopenie, leucocitoză , diminuarea protrombinei – factori de “alertă ”.
Diagnostic etiologic
Detectarea virionilor (ME, IME) sau Ag virale (ELISA, RIF) în bioptate hepatice sau sâ nge.
Detectarea AN virali întrahepatic sau în sâ nge (hibridare, PCR).
Evidenţierea anticorpilor antivirali în serul sangvin prin tehnici ELISA, ARI, imunoblot, RIFI
Diagnosticul hepatitei A
Evidenţierea Ig M anti-HAV (Ig G – imunitate)
Diagnosticul hepatitei B
Depistarea Ag HBs, Ag HBe, Ac anti-HBc, anti-HBs, anti-HBe, anti-polimerază în ser; Ag HBc – în hepatocit)
Diagnosticul hepatitei C
Depistarea Ac anti-HCV (80% peste 15 să pt de la expoziţie, 95% - 5 luni, 97% - 6 luni )
Diagnosticul hepatitei D
Evidenţierea Ac anti-HDV

PROFILAXIA HEPATITELOR VIRALE

1. Control eficace al donatorilor de sâ nge, ţesuturi, organe, spermă, prevenirea MST şi nozocomiale, utilizarea
materialelor de uzaj unic, ameliorarea condiţiilor sanitare, etc.
2. Imunizarea activă
Anti-hepatita A – vaccin inactivat (10-20 ani).
Anti-hepatita B (vaccin recombinant Ag HBs).
Vaccin anti-hepatita D şi E– în curs de studiu.
3. Imunizarea pasivă
Imunoglobuline specifice anti- HAV, anti-HBV, anti-HEV.
Tratament specific al hepatitelor A şi E nu există .
Tratamentul specific al hepatitei B: Interferon alfa; Vidarabin, lamivudin, entecavir, telbivudin, adefovir (!!!
Selecţia tulpinilor rezistente); Imunoterapie
Tratamentul specific al hepatitei C: Interferon alfa; Ribavirin; Imunoterapie

37. Infectia HIV-SIDA. Virusul HIV. Clasificarea (familie, gen, variante). Structura virionului. Markerii
serologici. Celulele tinta si rezervorul celular. Patogeneza infectiei HIV. SIDA. Diagnosticul de laborator al
infectiei HIV-SIDA (reste directe si indirecte de depistare, teste de confirmare, diagnosticul serologic).
Terapia specifica.
Retroviridae – familie numeroasă de virusuri ARN dotate cu o enzimă numită reverstranscriptază : ARN  ADNd.c
CLASIFICAREA FAM. RETROVIRIDAE
Subfamilia Orthoretrovirinae
Genurile: Alpharetrovirus, Betaretrovirus, Gammaretrovirus, Deltaretrovirus, Epsilonretrovirus (induc tumori şi
leucemii), Lentivirus (virusul HIV)
Subfamilia Spumaretrovirinae
Genul: Spumavirus (nepatogeni)

CARACTERE MORFOSTRUCTURALE GENERALE ALE FAMILIEI RETROVIRIDAE

Dimensiuni – 80-130 nm
Formă – sferică
Genom – două molecule de ARN+, capacitate de integrare în nucleu sub formă de ADN proviral
Enzima – reverstranscriptaza
Capsidă – icosaedrică
Supercapsidă – derivată din MCP, lipidică cu GP virale înserate
Ciclul replicativ este identic.
VIRUSUL HIV. STRUCTURA Ş I ORGANIZAREA GENOMULUI
HIV-1 şi HIV-2 – responsabili de Sindromului Imuno-Deficienţei Achiziţionate (SIDA)
HIV-1 – repartiţie mondială
HIV-2 – limitat la Africa de Vest
Structura virusului HIV-1 / HIV-2
Genomul: diploid – 2 molecule de ARN+ identice, nu sunt utilizate în calitate de ARNm
Enzime: reverstranscriptaza (RT), integraza, proteaza
Capsida: în formă de trunchi de con, constituită din 2 proteine p24/26 CA (internă , majoră ) şi p7,9 NC (a
nucleocapsidei, asociată ARN)
Supercapsida: dublu strat lipidic de origine celulară în care sunt înserate 2 GP virale
 Gp120/125, de suprafaţă , asigură fixarea virusului la receptorul celular CD4. Regiunea V3 este
responsabilă de ataşare şi induce anticorpi neutralizanţi specifici
 Gp41/36, transmembranară , legată de gp120, responsabilă de fuziunea supercapsidei cu membrana
celulară
Proteina p17/16, matrice, că ptuşeşte stratul intern al SC, asociată cu proteaza
Genomul, proteinele interne (p24, p7, p17) şi enzimele constituie nucleoidul (core) viral.
Structura genomului (apr. 10 mii nucleotide)
 Gena gag (group antisens)  prot. structurale interne (p24 şi p17)
 Gena pol (polimerase)  3 enzime: RT (p66), integraza (p31), proteaza (p9)
 Gena env (enveloppe)  o prot. precursor gp160, clivată ulterior în gp41 şi gp120
 Gene regulatoare tat, rev, nef, vif, vpr şi vpu (HIV-1) sau vpx (HIV-2)
Omologia dintre HIV-1 şi HIV-2 este de 42%, mai înaltă la nivelul genelor gag şi pol (peste 50%) şi redusă la nivelul
genelor env (39%).
Se disting 3 grupe genomice ale HIV-1: M, O şi N. Grupul M (major) comportă 10 subtipuri (A-H, J şi K), repartizate
geografic neuniform (majoritatea – în Africa, B – Europa occidentală si America de Nord, F – Româ nia, G – Rusia,
etc).
Structura antigenică – toate proteinele şi glicoproteinele virale sunt imunogene.
Rezistenţa HIV: HIV este sensibil la solvenţi lipidici şi detergenţi, la 56 grade C este inactivat în 30 min, în 5
minute - 0,2 % hipoclorit de Na, 70% etanol, 0,2% glutaraldehidă . Labil la pH-uri extreme, radiaţii UV şi RX
Cultivarea: Celule mononucleate de la persoane să nă toase; Linii celulare din LT – MT2; Animale sensibile –
maimuţele cimpanzei (HIV-1), Rhesus (HIV-2)

Ciclul de replicare. Ataşarea HIV la celula-gazdă prin legarea gp120 la receptorul celular CD4. Rezultă o
modificare conformaţională a gp120, ce permite buclei V3 a acestei gp să se fixeze de coreceptori de pe suprafaţa
celulei: CCR5 şi CXCR4, CCR3, CCR2b ş.a. Penetrarea NC prin fuziunea supercapsidei (gp41) cu MCt.
Decapsidarea şi eliberarea ARN viral asociat cu RT. Retrotranscrierea ARN+ în ADN- (RT). RT degradează
ARN+, apoi transcrie ADN- în ADNd.c., care va fi circularizat, apoi integrat (integraza) în cromozomul celular,
constituind provirusul. Transcrierea ADNv în ARNm prin intermediul ARN-polimerazei II celulare. Sinteza
proteinelor virale sub controlul factorilor celulari şi proteinelor reglatoare. Poliproteina gag/pol 160 kd (p17
MA, p24 CA, p7 NC, p10 (proteaza), p66 (RT), p31 (integraza). Poliproteina env 160 kd (gp41 şi gp120);
Transcrierea ARN viral (ARN+); Asamblarea NC; Eliberarea prin înmugurire la nivelul MCt modificată prin
inserarea gp virale: 10 mlrd de virioni/zi/o persoană infectată.
Variabilitatea HIV este determinată de erorile comise de RT (o eroare la fiecare 10 mii baze). Mutaţiile survin în
special la nivelul genei env (bucla V3 din gp120, care intervine în fixarea HIV de coreceptori, reprezintă epitopul
major de neutralizare). Nu există 2 suşe virale identice. La bolnav este prezentă o populaţie virală polimorfă , cu
genomuri diferite.
Consecinţe: dificultatea de a obţine vaccin eficient; selecţia mutantelor rezistente la antiretrovirale
Celulele-ţintă şi rezervorul celular: Limfocite TCD4+ (Th) (99% de replicare, ECP-sinciţii); CPA:
monocite/macrofage tisulare (replicare slabă , ECP minim), celulele dendritice (prezente în timus, tegument,
mucoase, organe limfoide, SNC şi sâ nge perif.). Ele au rol de vector şi rezervor de virus (adsorb HIV la suprafaţa lor
şi il transportă în organele limfoide, unde el se replică în celulele CD4+). Se disting suşe cu tropism macrofagic (M,
sau R5), utilizează coreceptorul CCR5, şi suşe cu tropism limfocitar (T, sau X4), coreceptorul CXCR4. Limfocitele T
pot fi infectate cu ambele suşe (prezintă ambii receptori).
În primo-infecţie – suşe R5, în stadiu de SIDA – suşe X4.
Mecanismele de distrugere a limfocitelor T CD4:
1. Liza directă a celulelor infectate (ECP).
2. Limfocitele T CD8 pot distruge limfocitele T CD4 infectate.
3. Apoptoză în urma stimulă rii antigenice a celulelor care au fost în contact cu Ag HIV.
4. Limfocitele infectate, acoperite cu gp120 pot provoca fixarea, fuziunea şi moartea limfocitelor neinfectate.
5. Hiperstimulare celulară cu dezvoltarea anergiei celulare.

PATOGENEZA ŞI CLINICA INFECŢ IEI CU HIV

Transmiterea:
 Cale sexuală (hetero-/homo-).
 Cale sangvină (toxicomani, hemofili, transfuzii de sâ nge sau transplante de organe, manopere medicale
penetrante-injecţii, acupunctură , tatuaj, pearcing).
 Cale verticală (in utero în ultimele să ptămâ ni de sarcină , în timpul naşterii sau în timpul ală ptă rii).
Evoluţia maladiei
Primo-infecţia (peste 20 zile după contaminare). Durata 2-4 să ptă mâ ni. Are loc:
1. multiplicarea intensă şi diseminarea virusului,
2. scă derea numă rului de limfocite T CD4,
3. creşterea numă rului limfocitelor CD8.
Diminuarea şarjei virale este determinată de ră spunsul imun specific celular şi umoral (Ac anti-gp120, gp41, p24).
Evoluţia poate fi asimptomatică sau simptomatică (50%): adenopatie cervicală , febră , faringită , oboseală, mialgii,
erupţii cutanate.
Faza asimptomatică , de latenţă clinică (durata aproximativ 10 ani).
Virusul se replică în organele limfoide, numă rul LT CD4 diminuează lent sau ră mâ ne stabil. Apar variante noi de
virus care se multiplică, SI le recunoaşte şi reacţionează specific, ciclul se repetă de multiple ori. Aceasta duce la
diminuarea progresivă a LT CD4 şi epuizarea SI, urmată de multiplicarea necontrolată a HIV şi dispariţia completă
a limf. T CD4.
Faza clinică (SIDA) – incubaţia 8-10 ani Numă rul LT CD4 500-200 celule/ml.
Se manifestă clinic prin febră cronică , pierdere în greutate, diaree, afecţiuni ale tuturor organelor şi sistemelor,
infecţii oportuniste, tumori (sarcomul Kaposi, limfome).
 Paraziţi: Toxoplasma, Histoplasma, Leishmania
 Bacterii: Mycobacterium, Salmonella, etc
  Fungi: Pneumocystis carinii, Cryptococcus neoformans, Cryptosporidium, Candida, etc
 Virusuri: HSV, HZV, CMV.
5-10% de infectaţi sunt “asimptomatici de lungă durată ”.
 Ş arjă virală redusă .
 Numă rul LT CD4 stabil (peste 500/ml).
 Ră spuns imun celular şi umoral constant.
 Absenţa semnelor clinice.
Răspunsul imun:
Umoral – Ac anti-gp120 împiedică fixarea HIV.
Celular – LT CD8 recunosc şi distrug celulele infectate (în special LT CD4, Th).

Teste indirecte de depistare

Teste ELISA de depistare a Ac (după 22 zile de la contagiu)
Teste combinate Ag - Ac (detectarea Ag p24 şi Ac anti-p24 prin tehnici ELISA)
Teste rapide (RA cu particule de gelatină sensibilizate)
Teste de confirmare (în caz de reacţie pozitivă ). Tehnica de referinţă – Western-blot (separarea el-for. a
proteinelor virale, transferarea lor pe o bandă de nitroceluloză , tratarea cu serul cercetat, apoi efectuarea RIE). Pot
fi detectaţi Ac contra tuturor Ag.
Criterii de apreciere: un ser este considerat pozitiv dacă sunt prezenţi Ac contra cel puţin 2 Ag de suprafaţă
(gp160, gp120, gp41), asociaţi cu Ac contra cel puţin o proteină internă (p24, p17 sau a enzimelor)
Teste directe
Detectarea Ag p24 (marker direct al infecţiei HIV) prin tehnici ELISA. Poate fi detectat în primo-infecţie pâ nă la
seroconversie, apoi dispare şi reapare în momentul evoluţiei spre SIDA.
Detectarea ARN-lui plasmatic sau ADNv prin teste de amplificare genică .
Prezenţa ARNv în ser denotă replicarea constantă a virusului. Determinarea şarjei virale este utilizată pentru
monitorizarea unui pacient infectat.
Izolarea HIV în cultură
Se realizează prin inocularea cu plasmă sau celule mononucleate de la bolnav a unei culturi de celule
mononucleate de la donatori să nă toşi.
Replicarea este detectată prin evidenţierea Ag p24, RT sau a ARNv.
Diagnosticul primo-infecţiei (markerii virali)
1. ARNv plasmatic (apare după 8-17 zile de la contagiu)
2. Ag p24 în ser (pă nă la apariţia Ac anti-p24)
3. Ac anti-HIV (după 3 să ptă mâ ni de la contagiu)
4. Monitorizarea virologică a seropozitivilor
5. Parametrii imuno-hematologici (formula sangvină , determinarea subpopulaţiilor de LT (valori
absolute, raport T CD4/T CD8), dozarea Ig, microglobulinei beta2)
6. Markerii virali (şarja virală plasmatică (ARNv), Ag p24, Ac anti-p24)

CHIMIOTERAPIA ANTIRETROVIRALĂ
După mecanismul de acţiune:
Inhibitori nucleozidici şi nucleotidici ai RT (Abacavir, Didanosin, Lamivudin, Stavudin, Zalcitabin, Zidovudin,
Tenofovir)
Inhibitori nenucleozidici ai RT (Delavirdin, Efavirenz, Nevirapin)
Inhibitori ai proteazelor (Amprenavir, Indinavir, Lopinavir, Nelfinavir, Ritonavir, Sanquinavir
Inhibitorii adeziunii şi penetrării – în curs de evaluare (CD4, T20)
Inhibitor al asamblării şi eliberării - Interferonul alfa
Tratamentul este indicat tuturor bolnavilor de SIDA şi persoanelor cu numă rul LT CD4+ mai mic de 350/ml.
Este indicată asocierea a 3 chimioterapice: 2 INRT + 1 IP; 2 INRT + 1 INNRT, 3 INRT, 1 INRT+1 INNRT+IP
Dificultăţi: Durata şi costul tratamentului; Toxicitatea preparatelor; Dezvoltarea rezistenţei
Monitorizarea terapiei antiretrovirale: Mă surarea şarjei virale (copii ARNv în plasmă ); Determinarea numerică a
LT CD4+

PROFILAXIA: Mă suri nespecifice: prevenirea transmiterii HIV. Profilaxia specifică – dificilă :

 Existenţa a 2 virusuri HIV-1 şi HIV-2 cu numeroase subtipuri genetice şi antigenice.
 Infecţia naturală nu este stopată de ră spunsul imun, iar memoria imunologică este mediocră .
  Nu este definitiv clar rolul LT CD8+ (Tc).
 Lipsa unui model animal satisfăcă tor.

38. Familia Herpesviridae. Clasificarea (subfamilii, genuri, spp.). Caracterele morfobiologice ale
virusurilor herpetice. Virusurile HSV 1 si HSV 2. Patogeneza infectiilor cauzate (infectia primara, latenta,
reactivarile). Particularitatile de evolutie la persoane imunocompromise. Diagnosticul de laborator al
infectiilor cauzate de HSV. Prelevatele. Metodele de diagnostic. Profilaxia si terapia specifica.
FAMILIA HERPESVIRIDAE
Virusurile herpetice - agenţi patogeni ai omului, primatelor şi altor mamifere (porci, cai, vite), ai pă să rilor (găini,
curcani, etc), peştilor şi broaştelor, reunind peste 100 de virusuri.
Clasificarea virusurilor herpetice de interes medical:
Subfamilia Alphaherpesvirinae: genul Simplexvirus (HSV-1, HSV-2); genul Varicellovirus (VZV)
Subfamilia Betaherpesvirinae: genul Cytomegalovirus (CMV ); genul Roseolovirus (HHV-6/7)
Subfamilia Gammaherpesvirinae: genul Lymphocryptovirus (EBV); genul Rhadinovirus (HHV-8)

Virion sferic, 150-200 nm diametru, constituit din:

centru dens, de forma unui mosor (bobină ), de natură proteică , pe care este înfă şurat acidul nucleic;
genomul viral – ADNd.c., constituit din 80-100 gene
capsida de simetrie icosaedrică , formată din 162 capsomere;
tegument – structură proteică fibrilară , situată între capsidă şi supercapsidă ;
peplos (supercapsida), dublu strat lipidic, pe suprafaţa că reia proiemină spiculi scurţi, constituţi din 5-8
glicoproteine, responsabile de adeziune şi fuziune.
Enzime (ADN-polimeraza ADN-dependentă , timidin-kinaza, ribonucleotid-reductaza, serin-proteaza).
Caractere biologice
 virusuri dermo, limfo şi neurotrope
 determină infecţii latente, recurente
 majoritatea prezintă potenţial oncogen
 posedă numeroase enzime ce intervin în multiplicarea virală
 prezintă un spectru foarte larg de gazde şi o gamă diversă de forme clinice
 sunt virusuri fragile şi se transmit numai prin contact direct
Rezistenţa la agenţi fizici şi chimici
În stare liofilizată , la 4 grade, virusurile herpetice se menţin ani de zile.
Relativ instabile la temperaturi ambientale (+ 22 grade C), inactivate de solvenţi lipidici, detergenţi, dezinfectanţi
uzuali, pH extreme. Prezintă sensibilitate la acţiunea inhibitorilor sintezei ADN (acyclovir, etc).

Multiplicarea virală
 Adsorbţia virionului la suprafaţa celulei-ţintă .
 Penetrarea NC prin fuziunea supercapsidei virale cu membrana celulară .
 Degradarea partiala a capsidei de enzime celulare şi pătrunderea ADN viral în nucleul celulei. Sinteza
proteinelor celulare se opreşte.
 Biosinteza: în 3 runde consecutive are loc transcrierea ARNm viral cu sinteza ulterioară a 3 tipuri de proteine:
foarte precoce (alpha, immediate early), precoce (beta, early), care sunt în majoritate enzime şi proteine
tardive (gamma, late), care sunt proteine de structură .
 Replicarea ADN
 Asamblarea NC are loc în nucleu. Pă ră sindu-l prin inmugurire, NC se învelesc cu membrana nucleară internă , în
care sunt înserate GP virale imature, pe care o „dezbracă ” în procesul de înmugurire prin membrana nucleară
externă . În citoplasmă NC capă tă proteinele tegumentului şi sunt ulterior re-învelite în supercapsidă într-o
veziculă de exocitoză , în membrana că reia se conţin GP virale mature.
 Virionii sunt eliberaţi prin exocitoză .

Celula infectată este alterată ireversibil prin:

 Inhibarea rapidă a metabolismului celular.
 Fragmentarea cromozomului şi apariţia incluziilor intranucleare – corpusculii Cowdry.
 Apariţia de sinciţii şi celule gigante.

SUBFAMILIA ALPHAHERPESVIRINAE
GENUL Simplexvirus
Specii: Herpes simplex virus tip 1 (HSV-1); Herpes simplex virus tip 2 (HSV-2)
Cultivare:
 Culturi celulare primare umane sau din rinichi de iepure, fibroblaste de embrion de gă ină , linii celulare
HeLa
 Ouă embrionate de gă ină (pe membrana chorioalantoică produc pustule – pocks-uri)
 Animale de laborator
 Ş oarece nou-nă scut (letal)
 Iepure (keratoconjunctivită după scarificarea corneei)
 Cobai infectat intraplantar (erupţie veziculară locală )
Patogeneza infecţiilor cu HSV
Sursa de virus – omul (90% au Ac anti-HSV1 şi 20% anti-HSV2)
Transmiterea virusului:
1. Contact direct: prin salivă sau lichidul vezicular, mai rar prin obiecte contaminate recent cu salivă
(preponderent HSV-1)
2. Contact sexual (preponderent HSV 2)
3. În timpul naşterii (herpes neonatal, HSV 2)
4. Transplacentar (herpes congenital, HSV 2))
5. Prin intermediul transplantelor de organe infectate
6. Autoinocularea

Primo-infecţia este precoce, la 1-3 ani, în 90% cazuri – asimptomatică.

Manifestări clinice:
herpesul labial
gingivostomatită (erupţie veziculară şi ulceroasă , adenopatie cervicală , febră )
kerato-conjunctivită (prezintă riscul ulceraţiei corneei şi orbirii)
eczema herpeticum (survine la pacienţi cu eczeme cronice, se manifestă ca o dermatită veziculară
generalizată )
panariţiu herpetic (la personalul medical, la copii – autoinoculare)
meningite, menindo-encefalite, consecutiv infecţiei pe calea nervilor trigemen sau olfactiv (letalitate 70%).
După infecţie (clinică sau asimptomatică) virusul se localizează în ganglionul trigemen, determinând o infecţie
latentă. Genomul viral persistă sub formă de episom. Replicarea ADN nu are loc, exprimându-se doar câteva gene “de
latenţă”.
Reactivarea infecţiei (herpesul recurent) are loc consecutiv scă derii rezistenţei organismului: stress, radiaţii, frig,
infecţii, perturbă ri hormonale, etc. Virusul se propagă centrifug pe cale nervoasă , determinâ nd o infecţie locală
(frecvent la joncţiunea cutaneo-mucoasă ): herpes labial, nazal, keratita herpetică (buchet de vezicule, se acoperă
cu cruste în câ teva zile, vindecarea survine în 10 zile).

Infecţia cu HSV -2 Determină preponderent infecţii genitale.

Primo-infecţia are loc la persoane de 15-25 ani (primele contacte sexuale) sau la nou-nă scuţi (herpes congenital,
neonatal). 75% cazuri primo-infecţia este inaparentă .
Manifestări clinice:
 herpesul genital (leziuni veziculo-ulcerative ale penisului, vulvei, vaginului, colului uterin, perineului,
feselor, proctita herpetică . După infecţia primară virusul ră mâ ne latent în ganglionii lombari şi sacrali,
determinâ nd recurenţe, cu aceeaşi localizare, care sunt mai puţin severe.
 herpesul neonatal. Contractat de nou-nă scut la naştere sau de la personalul medical cu herpes oral sau
panariţiu herpetic. Se manifestă prin septicemie sau conjunctivită. Netratat progresează cu diseminare
viscerală şi deces (65%). Infecţia poate fi asimptomatică .
 infecţie congenitală. Transmiterea transplacentară determină malformaţii congenitale, vicii.
 cancer de col uterin şi vulvar.
La gazde imunocompromise infecţia cu HSV evoluează grav, cu diseminare masivă şi afectarea organelor interne.
Recurenţele sunt mai frecvente, cu ulcerare, necroză, extindere.

Răspuns imun: umoral şi celular, se instalează după 1-3 să ptă mâ ni de la infecţie. Ig M apar şi în reactivă ri şi sunt
martor de multiplicare virală . Ig nu sunt protectoare, reactivă rile au loc în prezenţa Ac. Imunitatea celulară joacă
rolul principal în controlul infectiei cu HSV.
Diagnosticul de laborator al infecţiei cu HSV
Prelevate: lichid din vezicule, ulceraţii, cruste, fragmente bioptice sau necroptice.
Examenul microscopic: ME; Microscopia optică – pe frotiuri colorate cu hem-eozină se observă celule mari, cu
incluzii intranucleare eozinofile (Cowdry); Detectarea Ag virale: RIF cu Ac monoclonali
Examenul virusologic: Izolarea virusului pe animale sensibile, ou embrionat de gă ină sau culturi celulare; Indicarea
virusului: manifestă ri clinice la animal, apariţia veziculelor pe membrana chorio-alantoica a oului embrionat, ECP
specific pe culturile de celule (celule gigante sincitiale cu incluzii intranucleare); Identificarea virusului cu ajutorul
serurilor imune specifice (RN, RIF, ELISA); Detectarea genomului viral prin tehnici de biologie moleculară
(hibridare in situ, PCR)
Diagnosticul indirect. Serodiagnostic. Examinarea serurilor perechi (precoce şi tardiv) cu evidenţierea creşterii
titrului de Ac de cel puţin 4 ori. Reacţii utilizate: RFC, RN, RIFI, ELISA.

Tratamentul specific al infecţiei cu HSV: Vidarabin (adenin-arabinosid). Analog nucleozidic al guaninei.

Inhibitor competitiv al ADN polimerazei virale; Acyclovir, Valacyclovir, Zovirax (acycloguanosid), Penciclovir,
famciclovir. Analogi nucleozidici ai guaninei. Inhibitori ai ADN polimerazei virale, manifestă activitate numai
asupra virusului în curs de replicare. Foscarnet (phosphonoformat). Dezechilibrează reacţia de polimerizare a
ADN.

39. Familia Herpesviridae. Genul Varicellovirus. Caracterele morfobiologice ale VZV. Patogeneza
varicelei si zonei-zoster. Particularitatile de evolutie la persoane imunocompromise. Diagnosticul de
laborator al infectiilor cauzate de HZV. Prelevatele. Metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
GENUL Varicellovirus
Specia – virusul Varicella-Zoster (VZV), agentul etiologic al varicelei în primo-infecţie şi al zonei-zoster prin
reactivare.
Cultivarea – numai pe culturi celulare (celule primare de origine umană , simiană , din rinichi de iepure, linii
celulare)

Infecţia primară – varicela

Sursa de virus – omul
Transmiterea – aerogenă , prin secreţii rinofaringiene sau prin contact cu lichidul vezicular sau obiecte recent
contaminate cu lichid vezicular.
Varicela se manifestă în special la copii de 2-6 ani, evoluâ nd epidemic iarna şi primă vara. Contagiozitate maximă
cu 1-2 zile înaintea erupţiei şi o să ptămâ nă după ultimul puseu eruptiv. Perioada de incubaţie – 14 zile
După pă trundere virusul se multiplică local în căile respiratorii (mai rar conjunctivă ) şi ganglionii limfatici locali.
Urmează faza de viremie primară, cu durata de 10-11 zile şi cu afectarea sistemului reticulo-endotelial.
Peste 5 zile urmează viremia secundară cu ră spâ ndirea şi multiplicarea virusului în tegument, conjunctivă , tractul
respirator (ţesuturilor de origine ectodermică ). Apare febra şi succesiunea unor valuri de erupţie pruriginoasă
care evoluează independent (maculă – papulă – vezicule cu lichid clar, apoi cruste) şi ating tot corpul. Dispar fă ră
cicatrice.
Odată cu apariţia Ac (2-3 să ptă mâ ni) simptomele dispar. Evoluţia este benignă .
La persoane cu deficienţe imunitare – leziuni hemoragice, suprainfecţie bacteriană, encefalite, pneumonii, varicela
diseminată , letală .
La gravide în primele 20 să ptă mâ ni de sarcină varicela poate determina o embriofetopatie.

Reactivarea (Zona-Zoster): În cursul primoinfecţiei, prin nervii senzitivi sau hematogen, VZV diseminează spre
ganglionii spinali sau ai nervilor cranieni, unde persistă latent. În caz de reactivare virusul se multiplică şi se
deplasează pe cale nervoasă centrifugă spre sectorul cutanat corespunză tor, determinâ nd Zona-Zoster. Infecţia
debutează cu neuralgie severă , hiperestezie şi erupţie veziculară localizată unilateral în dermatomul nervului
afectat. Poate fi asociată cu meningită sau paralizii. Forme clinice: zoster oftalmic, zoster motor, encefalomielita.
Erupţiile persistă pâ nă la apariţia ră spunsului imun (umoral, celular).

Tratament – acyclovir, valacyclovir, famciclovir. Tratament simptomatic (analgezice, antipruriginoase).

Profilaxie – vaccin viu atenuat, tulpina Oka (în special la imunodeprimaţi). Pentru prevenirea evoluţiei grave la
contacţi (nou-nă scuţi, copii pâ nă la 15 ani, gravide neimunizate, persoane cu imunodeficienţe) se administrează Ig
umană hiperimună specifică sau gammaglobuline de convalescenţi de zona.
40. Familia Herpesviridae. Genul Cytomegalovirus. Caracterele morfobiologice ale virusului
citomegalic. Patogeneza infectiilor cauzate de CMV , manifestarile clinice (infectie primare, reactivarile).
Diagnosticul de laborator al infectiilor cauzate de CMV. Prelevatele. Metodele de diagnostic. Profilaxia
specifica.
SUBFAMILIA BETAHERPESVIRINAE
GENUL Cytomegalovirus
Specia Virusul cytomegalic (CMV)
Cultivarea – numai pe culturi de celule primare din fibroblaste umane sau culturi de miometru.
Celulele – ţintă : macrofagele, celulele endoteliale, limfocitele T şi B, celulele-suşă din măduva osoasă , celulele
epiteliale ale canalelor glandulare.

Patogeneza infecţiei cu CMV

Sursa de infecţie – omul
Transmiterea:
1. Prin contact direct cu secrete şi excrete ale bolnavilor (salivă , lacrimi, lapte, urină, secreţii ale colului
uterin, vaginale, spermă, mase fecale, sâ nge).
2. Congenital (vertical).
3. Neonatal (în timpul naşterii, prin lapte).
4. Transfuzii de sâ nge sau transplante de organe.
Primoinfecţia este în general asimptomatică (80-90%). În caz de viremie este urmată de persistenţa latentă a
virusului în glandele salivare şi limfocite B.
Manifestări clinice:
Infecţia congenitală
 moarte in utero cu avort;
 naştere prematură, cu dezvoltarea bolii cu incluzii citomegalice (microcefalie, hepatosplenomegalie,
purpură trombocitopenică , pneumonie interstiţială, defecte neurologice). Patomorfologic - celulele
infectate devin gigante (citomegalie), cu incluzii intranucleare specifice în „ochi de bufniţă”.
Infecţia postnatală (infectarea în timpul naşterii sau cu laptele matern). Copiii elimină virusul prin urină şi salivă .
Decurge inaparent în majoritatea cazurilor. La prematuri – pneumonie interstiţială , sechele neurologice şi
retardare psihomotorie.
Infecţia primară a copilului sau a adolescentului. După o incubaţie de 30 de zile diseminarea virală se
manifestă prin febră , hepatosplenomegalie, adenopatii asociate cu sindrom mononucleozic (neutropenie,
limfocitoză , bazofilie). Evoluţie benignă .
Infecţia adultului (doar la imunodeprimaţi, persoane cu transfuzii sau transplante). Se aseamă nă cu
mononucleoza infecţioasă (cu febră şi splenomegalie, dar fără angină, fără adenită şi fără Ac heterofili )
După primoinfecţie virusul persistă latent în limfocite.

Reactivările se traduc prin apariţia unei viremii tranzitorii şi excreţia virusului. La imunodeprimaţi – pneumonie,
hepatită , infecţie generalizată .
Imunitate – umorală (Ac neutralizanţi, fixatori de complement) şi celulară prin intermediul limfocitelor Tc şi
celulelor NK. CMV are efect imunosupresor, ducâ nd la creşterea nr limfocitelor Ts şi diminuarea limfocitelor Th.

Diagnosticul de laborator al infecţiilor citomegalice

Prelevate: fracţia leucocitară a sâ ngelui, urină , spă lă tură rinofaringeană , secreţii cervicale, probe bioptice sau
necroptice.
Diagnosticul microscopic. Prezenţa celulelor mari, cu incluzii intranucleare în „ochi de bufniţă ” pe frotiuri din
leucocite, plasmă, sediment urinar sau secţiuni tisulare
Detectarea Ag virale cu Ac monoclonali (RIF, ELISA)
Examenul virusologic – dificil. Cultivarea pe culturi de celule este lentă (2-8 să ptă mâ ni). ECP- celule mari,
incluziuni eozinofile intranucleare şi bazofile intracitoplasmatice
Detectarea genomului viral (PCR)
Serodiagnostic. Cercetarea serurilor perechi în RFC, RHAI, RIFI, ELISA
Infecţie congenitală – izolarea virusului în primele 2 să ptă mâ ni de viaţă , depistarea Ig M.
Infecţie recurentă : reapariţia excreţiei virale la pacienţi seropozitivi.
Tratament: gancyclovir, valgancyclovir, foscarnet, cidofovir
Profilaxie: vaccin viu atenuat sau/şi plasmă sau globulină hiperimună se administrează gravidelor seronegative,
recipienţilor de transplant
HHV 6 – întâ lnit la adulţi în 90%. Agent implicat în etiologia unei afecţiuni cutanate - exanthum subitum. La
persoane cu imunosupresie – pneumonii, encefalite, retinite, etc.
HHV 7 – izolat de la adulţi să nă toşi (aprox. 75%), care excretă virusul prin salivă . Sediul latenţei – epiteliul
glandelor salivare, limfocite T CD4. Omologie de 50% cu CMV.
HHV 8 – asociat cu sarcomul Kaposi.

PARAMIXOVIRUSUL

Virionul are anvelopă virală, forma sa fiind sferică, filamentoasă sau pleomorfică. Așa numitele proteine de
fuziune (F) și proteine de atașare ( cu proprietăți hemaglutinante [1], și neuramidazice [2]) apar la
suprafața [3] virionului sub forma așa numiților țepi. Proteina matriceală aflată în interiorul anvelopei asigura
stabilitatea structural a virusului.Nucleocapsida încorporează ARN, proteine nucleocapsidice, fosfoproteine și
polimeraza (formată din 2 proteine).

Structura genomului[modificare | modificare sursă]Genomul este format din ARN monocatenar,

15200-15900 nucleotide. ARN monocatenar, cu polaritate negativă impune prezența unei transcriptaze virale, a
cărei activitate este asigurată de cele 2 tipuri de proteine [4]: Proteina P, (polimerază) și Proteina L (large).
Regiunile extracistronice (zone care nu codează) includ:

 Regiunea 3’, formată din 50 nucleotide ce funcționează ca promotor al transcripției

 Transportorul 5’ 50-161 nucleotide
 Regiunile intergenomice dintre gene; acestea au lungimi de 3 nucleotide (în cazul genurilor morbilivirus,
respirovirus și henipavirus), sau variabile , circa 1-56 nucleotide (cazul genului rubulavirus și subfamiliei
pneumovirinae).

Fiecare genă conține o secvență start/stop la capetele unde are loc procesul de transcripție.Apare un fenomen
interesant de transcripție polară (secvența genelor genomice este păstrată în cadrul familiei), prin care gena aflată
mai aproape de capătul 3’ , este trasncripționatăîn cantitate mai mare față de cele aflate mai aproape de capătul 5’.
Secvența genelor este [5] :

 Nucleocapsidă - fosfoproteine - matrix - proteina F - proteinele de atașare - L (large)

Proteine[modificare | modificare sursă]

 Proteina N - proteina nucleocapsidei, asociată cu ARN genomic asigură protecția acestuia de acțiunea
nucleazei
 Proteina P situată între proteinele N și L, este parte a ARN polimerazei
 Proteina M proteina matriceală asamblată între anvelopa virală și nucleocapsida, rol în menținerea
integrității structurale a virionului
 Proteina F numită și proteina de fuziune, aflată la suprafața anvelopei nucleare, mediază intrarea virusului
în celula gazdă. Acest proces are loc prin inducerea fuziunii între anvelopa virală și membrana celulară. O
condiție caracteristică și necesară pentru anumiți aparmixoviruși este ca valoarea pH-ului sa fie neutru [6]
 Proteina(ele) H/HN/G, atașate de suprafața celulară sub formă de țepi.se leagă de acidul sialic, facilitând
astfel intrarea în celula gazdă.
  Proteina H (hemaglutină) aparține genurilor Morbilovirus, Henipavirus, aceste virusuri determinând
aglomerarea (aglutinarea ) celulelor sanguine.
 Proteina HN sunt caracteristice genurilor Respirovirus și Rubulavirus.Aceste virusuri posedă
capacități hemaglutinante (H) și neuramidazice (N), ce le conferă posibilitatea scindării acidului sialic la
suprafața celulelor infectate, prevenind astfel reatașarea virusului la suprafața celulei respective
 Proteina G caracteristică Pneumovirinae. Aceste virusuri nu au capacități hemaglutinante și
neuramidazice, din această cauză proteinele aflate la suprafața au fost denumite glicoproteine (G)
 Proteina L (large) subunitate catalitică a ARN , dependentă de ARN polimerază
 Proteinele satelit (accesory protein) mecanism cunoscut sub denumirea "editare de ARN", proces prin care
proteinele sunt sintetizate prin gena P.Sinteza nu este esențială pentru replicarea virală, dar poate ajuta la
supraviețuirea in vitro sau poate fi implicată in reglarea transformării ARNm în sinteză antigenomică

Virus Rujeola

Rujeola este o infectie virala extrem de contagioasa. Rujeola este cauzata de virusul rujeolic, un virus din familia
paramixovirusuri. Acest grup de virusuri cauzeaza in general afectiuni respiratorii. Rujeola se transmite atunci cand
o persoana infectata tuseste sau stranuta. 

Virusul se raspandeste cel mai adesea in perioada de incubatie a bolii, atunci cand pacientul nu stie ca este bolnav
si nu prezinta nici un simptom. Bolnavul este contagios cu 4 zile inainte ca eruptia cutanata tipica sa apara si inca 4
zile dupa aceea.

Simptomatologia se dezvolta de obicei in 8-12 zile de la expunerea la virus. Cu toate acestea, perioada de
incubatie (perioada de timp scursa intre momentul infectarii si momentul aparitiei primelor simptome) se poate
intinde pe un interval cuprins intre 7 si 18 zile. 

Simptomele initiale includ:

- febra (38C sau mai mare)
- rinoree (scurgerea de secretii de la nivelul nasului), stranut
- senzatia de gat uscat, tuse persistenta
- cresterea in volum a ganglionilor latero-cervicali
- diaree
- oboseala, inapetenta (pierderea poftei de mancare)
- uneori poate apare si o lacrimare discreta.

Rujeola este cel mai frecvent diagnosticata prin istoricul de expunere la virus, prezenta eruptiei caracteristice, a
febrei peste 38 grade C pentru mai mult de 3 zile, la care se adauga si alte semne cum ar fi inflamatia la nivelul
ochilor sau congestia toracica. La nevoie, se pot efectua teste sangvine (testul cu anticorpi imunofluorescenti
sau testul ELISA) pentru a confirma diagnosticul si a elimina alte boli care pot da simptomatologie asemanatoare.
Se pot face teste si din secretiile nazale sau din gat (culturi virale) pentru a demonstra existenta
virusului. Radiografiile toracice se pot efectua daca medicul suspecteaza o pneumonie.

Profilaxie
Vaccinarea impotriva rujeolei este o metoda eficienta de prevenire a bolii. De obicei se foloseste un vaccin
triplu (vaccinul ROR – rujeola, oreion, rubeola) care confera protectie pentru rujeola, oreon (parotidita
epidemica) si rubeola. Studii recente au aratat ca vaccinul nu produce reactii alergice la copiii care
sunt alergici la proteinele din ou. Vaccinul are efect asupra bolii daca se administreaza in primele 72 de ore de
la contactul initial cu virusul. Alta metoda profilactica este reprezentata de administrarea
de imunoglobuline (IG). O astfel de injectie cu imunoglobuline poate preveni sau scurta boala. Copiii sub un
an, femeile insarcinate si persoanele cu sistem imun deficitar, au indicatia cea mai mare de administrare
de imunoglobuline specifice, daca sunt expusi la virusul rujeolei.

Parotidita epidemica (oreionul)

este o boala infecto-contagioasa acuta, produsa de virusul urlian, care determina inflamareaglandelor
salivare. Cea mai frecventa localizare este la nivelul glandelor salivare parotide. Aceasta boala infecto-
contagioasa data de virusul urlian, afecteaza pe langa glandele salivare (cel mai frecvent parotide)
si pancreasul, sistemul nervos si organele genitale.

Incubatia este de aproximativ 14-18 zile. Simptomele initiale includ durerea de gat (odinofagie) sau
urechi, pierderea poftei de mancare (inapetenta), oboseala, cefalee, febra moderata. In formele severe
debutul poate fi brusc, cu febra ridicata, frisoane, varsaturi. Tumefierea glandelor parotide (uni- sau
bilaterala) confera aspectul caracteristic de facies de ''para''. Uneori sunt afectate si celelalte glande
salivare (sublinguale si submaxilara). Pana la 40% din cazuri pot fi asimptomatice.
Debutul bolii este brusc cu febra 38-39C, dureri de cap, dureri musculare, tensiune dureroasa a lojii
parotidiene, de obicei bilateral, laringita catarala, dureri la masticatie, secretia salivara este redusa, limba
este incarcata cu miros fetid. Tumefactia cedeaza in 7-10 zile fara sa supureze. La 5-12 zile de la
afectarea parotidelor pot apare localizari extrasalivare de tipul orhitei urliene uni sau bilaterala la baieti, cu
dureri in testicul si cresterea brusca a temperaturii, greata, varsaturi, agitatie, cu regresie in 10 zile. La
fete, complicatia care poate aparea este ooforita, cu dureri in abdomenul inferior prin inflamarea ovarului.
La ambele sexe, se pot intalni si urmatoarele complicatii, ca de exemplu mastita, pancreatita sau afectarea
sistemului nervos cu meningita, encefalita sau mielita urliana.

Transmiterea este pe cale respiratorie, prin picaturi de secretii respiratorii si rar prin contactul cu obiecte
(jucarii, vesela) contaminate cu saliva. Perioada de contagiune incepe cu 6 zile inainte de aparitia
simptomelor, transmiterea bolii necesitand un contact prelungit cu cel infectat. Contagiozitatea este de 3
zile inainte si 4 zile dupa debutul bolii. Boala este mai frecventa la copiii intre 5-14 ani, in special iarna si
primavara. Sursele de infectie sunt bolnavii sau cei cu infectii inaparente.

Tratamentul este simptomatic. Imunizarea activa se face cu vaccin cu virus viu atenuat, utilizat ca

trivaccin in asociere cu cel antirujeolic si antirubeolic. Se recomanda izolarea pacientului timp de 14 zile la
domiciliu sau la spital, repausul la pat se mentine 10-14 zile. 
Dieta va fi suplimentata cu alimente cu valoare nutritiva ridicata, mai ales lichide sau semisolide la
inceput, iar in caz de pancreatita fara dulciuri, fainoase sau grasimi. Deoarece foarte rar s-au semnalat
cazuri de diabet, ca urmare a pancreatitei urliene, se recomanda evitarea unui regim alimentar bogat in
glucide. 
Boala se declara obligatoriu numeric si se face dezinfectia continua si terminala.

Rotavirusul 

este cea mai comună cauză pentru diaree și vărsături severe la sugari și copii mici. Virusul face parte dintr-un grup
de viruși cu ARN dublu catenar, numit (ds)ARN, din familia Reoviridae (Respiratory Enteritic Orphan virus).
Aproape orice copil din lume a fost infectat cu acest virus până la vârsta de cinci ani. Imunitatea se realizează cu
fiecare infecție ce devine mai puțin agresivă pe măsură ce reapare, adulții sunt rareori afectați. Au fost descoperite
opt tulpini ale acestui virus, denumite A, B, C, D, E, F, G și H. Cel de tip A, cel mai des întâlnit, produce mai mult de
90% din infecțiile cu rotavirus la oameni. Virusul se transmite pe cale fecal-orală (pe cale digestivă prin înghițire).
Acesta infectează și distruge celulele din intestinul subțire, cauzând gastroenterită (numită des gripa stomacului sau
gripă gastrică în ciuda faptului că nu are nicio legătură cu gripa).

De asemenea, a se vedea: Vaccinul anti-rotaviral

Rabia 

(lat. rabiere, derivat din rabhas - sanscrita veche: a fi violent) sau turbarea este o boală infecțioasă virală

a mamiferelorprovocată de virusul rabic, un virus neurotrop din genul Lyssavirus, familia Rhabdoviridae, care se
găsește în saliva animalelor infectate. Alte denumiri ale bolii sunt turbare sau hidrofobie (în limba greacă „frică de
apă“). Cuvântul grecesc lyssa, utilizat pentru desemnarea rabiei, înseamnă nebunie.

Rabia este o maladie identificată încă din antichitate. În prezent se cunoaște că este o meningoencefalită difuză.

Printre primele simptome se pot număra febra și furnicături la locul expunerii inițiale. [1] Aceste simptome sunt urmate
de unul sau mai multe dintre următoarele simptome: spasmuri, agitație extremă, frică de apă, paralizia părților
corpului, stare de confuzie șipierderea conștienței.[1] După apariția simptomelor, rabia rezultă, aproape întotdeauna,
în deces.[1] Perioada de timp de la contractarea bolii și apariția simptomelor este, de obicei, de la una la trei luni.
Areastă perioadă variază totuși de la mai puțin de o săptămână la peste un an. [1] Perioada de timp depinde de
distanța pe care o are de parcurs virusul până la sistemul nervos central.[2]

Rabia se transmite oamenilor de la animale. Transmiterea are loc de obicei prin zgârierea sau mușcătura de către
un animal a altuia sau a oamenilor.[1] Saliva animalului infectat poate transmite rabia dacă aceasta vine în contact
cu membranele mucoase ale altui animal sau om.[1] Majoritatea cazurilor de rabie la oameni sunt rezultatul
mușcăturilor de câini.[1] Peste 99% din cazurile de rabie în țările în care câinii sunt purtători de rabie sunt cauzate de
mușcături de câini.[3] În America, liliecii sunt cea mai răspândită cauză a rabiei și mai puțin de 5% din cazurile de
rabie la oameni provin de la câini.[1][3] Rozătoarele sunt infectate cu rabie într-o proporție foarte mică. [3] Virusul
rabic ajunge la creier urmând nervii periferici. Boala poate fi diagnosticată numai după apariția simptomelor. [1]

Controlul animalelor și programele de vaccinare au scăzut riscul cazurilor de rabie transmisă de câini în mai multe
regiuni ale lumii.[1] Este recomandată imunizarea persoanelor cu risc înalt înainte de expunere. În grupul celor cu
risc înalt se numără cei ce lucrează cu liliecii sau care petrec perioade lungi în părți ale lumii unde rabia este
răspândită.[1] Pentru persoanele ce au fost expuse la rabie, vaccinul antirabic și uneori imunoglobulina rabică ajută
la prevenirea bolii dacă se administrează tratamentul înainte de apariția simptomelor de rabie. [1] Se recomandă
spălarea zonei expuse cu apă și săpun timp de 15 minute, providonă de iod sau detergent întrucât acestea pot
distruge virusul pare să fie eficient și în prevenirea transmiterii rabiei. [1] Foarte puțini oameni au supraviețuit în urma
infectării cu rabie și doar în urma unor tratamente extensive cunoscute sub denumirea de protocolul Milwaukee.[4]