Biletul 11

1) Cistografia . uretrografia
Cistografia retrogradă. Întroducerea retrogradă (prin cateterul uretral) a
substanţei de contrast în vezica urinară. Are indicaţii limitate deoarece
realizează aceleaşi imagini ca şi cistografia urografică, însă cu riscuri mult mai
mari.
Indicaii: diagnosticul tumorilor vezicale infiltrative dacă este realizată după
metoda Temeliescu, aşa zisa cistopoligrafie. Constă în distensia progresivă a
vezicii urinare cu substanţă de contrast şi expuneri repetate pe acelaşi film.
Avantaje :Metoda oferă informaţii asupra expansibilităţii peretelui vezical,
indicând gradul de infiltraţie tumorală.
Uretrografia ascendentă la bărbaţi. Metodă imagistică invazivă de
explorare a uretrei care constă din injectarea de substanţă de contrast pe uretră,
ascendent. Se execută corect la presiune joasă, se umple lent uretra cu substanţa de
contract.
Indicatii :Investigaţia este necesară pentru identificarea modificărilor
morfologice ale uretrei (stricturi, traumatisme, diverticuli, fistule, etc.).

2) Hiperplazia benigna de prostate

Hiperplazia benigna de prostate este o tumoare intilnita mai des la barbate de
virsta inaintata. HPB are loc la 40% bărbaţi în vârstă de 55 ani, 50% la 60 ani si
90% -100% la vârsta de 80 ani. Histologic se diferentiaza hiperplazie
glandulara, fibroadenomul, mixta.

Etiologie: se considera ca hiperplazia benigna de prostate este o consecinta a

perturbarii mecanismelor de reglare din sistemul hipotalamo-hipofizo-
gonado-prostata., legata de schimbarile concentratiei hormonilor .
E cunoscut că prostata are o structură zonală cu o dezvoltarea embriologică
diferită: zona centrală se dezvoltă din ductul Volf, iar cea periferică din sinusul
urogenital. Ca rezultat, aceste zone reacţionează în mod diferit la disbalansul
hormonal descris mai sus. În zona centrală unde şi sunt localizate glandele
parauretrale se dezvoltă mai des adenomul de prostată, iar în zona periferică
mai des cancerul de prostată.
In conformitate de directia de crestere a nodulilor>
- Intravezical
- Subvezical- spre rect
- Retrotrigonala
 Clasificarea lui Guyon se deosebesc 3 stadii:
- Compensatorie (faza de prostatizm);
- Subcompensatorie (faza de retenţie incompletă fără distensie);
- Decompensatorie (işurie paradoxă sau faza de retenţie incompletă cu
distensie vezicală).
Faza compensatorie se caracterizează prin dereglari de mictiune in conditiile
unei goliri complete a vezicii urinare.Apare nicturia. Totodata pentru a usura
golirea vezicii urinare deseorii bolnavii sunt nevoiti sa incordeze peretele
abdominal;

Faza (decompensatorie) se caracterizează prin apariţia reziduului vezical, care

nu va depăşi capacitatea normală a vezicii urinare 100-200ml. Clinic, pe lângă
manifestările din prima fază, apare polakiuria diurnă. Pentru golirea vezicii
bolnavii sunt nevoiti sa incordeze abdomenul

Faza de retenţie incompletă cu distensie vezicală. În această fază, reziduul

vezical este peste 300 ml şi depăşeşte capacitatea anatomică a vezicii.
Clinica: adenomul prostatic se împarte în două grupe de semne şi simptome:
iritative şi obstructive
- Iritative ( provocate de hiperactivitatea detresorului) ; mictiuni frecvente cu
portiuni mici; necessitate imperativa de mictiune; incontinenta urinara
- Obstructive ( pasiv- provocate de cresterea masei glandei si dynamic –
stimularea alfa adrenoreceptorilor): jet uniar slab; dificultati de mictiune;
cresterea timpului de mictiune; mictiune intermiteta; golirea incompleta

Diagnosticul paraclinic: -anamneza

- tuşeul rectal se efectuează, de preferinţă, în poziţie ginecologică,

evidenţiind prostata mărită de volum în cele două diametre
 Examenele de laborator. Biochimia serică va determina nivelul ureei,
creatininei, ionogramei (indicatori ai funcţiei renale)
 Examenele de urină Prezenţa hematuriei macroscopice impune şi alte
examene pentru diagnosticul etiologic al acesteia.
 Urofloumetria. este o investigaţie urodinamică neinvazivă ce reprezintă o
înregistrare electronică a vitezei jetului urinar pe parcursul întregii perioade
micţionale prin intermediul următorilor parametri:timpului de reţinere a
micţiei; 3) vitezei maximale a jetului urinar; 4) caracterului curbei
micţionale; 5) volumului urinei eliminate; 6) timpului micţional şi diurezei;
7) vitezei medii a jetului urinar.
  antigenului prostatic specific.

Determinarea antigenului specific al prostatei (AgPS sau PSA) în serul

sanguin a devenit unul din principalele momente în screeningul pacienţilor cu
HPB, în diagnosticul diferenţiat faţă de cancerul de prostată. Secreţia antigenului
specific al prostatei la un gram de ţesut glandular în HPB constituie 0,35 ng ml iar
în cancerul glandei acest parametru sporeşte de 10 ori şi constituie 3,5 ng ml.

Nivelul AgPS în serul sanguin poate fi crescut în cancerul prostatei,

inflamaţia sau infecţia ei, hiperplazia, ischemia sau infarctul glande
 Metoda ecografică de cercetare a prostatei.
Ultrasonografia este una din principalele şi totodată obligatorii metode în
diagnosticul HPB. Ea permite de a determina starea anatomo-fucţională a
sistemului calice-bazinetal, dimensiunile şi structura prostatei, volumul urinei
reziduale prin două metode:
Metoda standard transvezicală (transabdominală) de scanare ecografică
permite de a aprecia:
contururile vezicii urinare, configurarea, volumul;
grosimea pereţilor ei;
anatomia segmentelor distale ale ureterelor;
configurarea colului vezicii urinare;
prezenţa concrementelor, tumorilor, ureterocelelor, diverticulilor în
vezica urinară.
 Radiografia renovezicală directă şi urografia intravenoasă. Clasic, studiile
radiologice în evaluarea şi decizia terapeutică a adenomului de prostată
indică evaluarea volumului prostatei, determinarea gradului de disfuncţie
vezicală şi a volumului reziduului vezical şi excluderea (infirmarea) altor
afecţiuni urinare în legătură sau fără nici o legătură cu adenomul prostatic.
 Examenul cistoscopic. Este practic indispensabil pentru pacienţii cu adenom
prostatic şi hematurie, care nu au putut efectua urografie, şi obligatorie ca
timp preliminar rezecţiei endoscopice a adenomului (TURP).
 3)Tratamentul farmacologic difunctiei erectile>
Este atit etiopatogenetic cit si simptomatic
a) Tratamentul de prima linie al disfunctiei erectile este administrarea inhibitorilor
de fosfodiesteraza de tip5, ex.:sildenafilul citrate, vardenafilul..
Mecanismul inhibitorilor fofodiesteraza este de a inhiba enzima fosfodiesteraza de
tip 5 si descompune substanta guanozin monofosfat ciclic in corpii cavernosi ai
penisului.
Eficienta acestor preparate este de 60-75% fiind dependente de cauza
disfunctiei,prezenta maladiilor associate, durata bolii, virsta pacientului.
Efectele adverse sunt: congestive nazala, hiperemie facial, cefalee greata. In caz de
supradozare poate aparea hipotensiunea postural.
Contraindicatiile: utilizarea concomitenta cu nitrati
b) A doua linie de tratament consta in aplicarea locala intrauretral sau
intracavernoasa a subst. vasodilatatoare(papaverina)-utiliare limitata , utilizarea
dispozitivelor vaccum ,
 3) Infectiile urogenitale la barbati
Epididimita acuta este un sindromul clinic caracteristic inflamatiei epididimului
mai frecvent intilnita la tinerii sexual activi si virstnicii cu infectii urinare
obstructive.
Clasificare In functie de microorganismul ce provoaca infectia epididimara
deosebim:

- Epididimita acuta, cauzata de germenii transmisi sexual (Chlamidia

trachomatis, Neisseria gonorrhaeae, Micoplasme).
- Epididimita acuta, cauzata de germenii banali, cel maifrecvent fiind
vorba de infectii urinare cu E.Coli pe primul loc si germenii unor
infectii sistemice H.influenzae Bilharzia,, Micobacterum tuberculosis.

Leziuni anatomomorfopatologice. Initial leziunile inflamatorii sint de tip exudativ.

in 24-48 de ore apare stadiul acut si duc la marirea volumului si induratia
epididimului
Tablou clinic:
dureri in scrot de partea afectata (bilateral sincron este exceptionat)
febra importanta (390 – 400 C), rar insotita de frison
dizurie proprie bolnavilor urinari cronici, infectati.
Diagnostic Date de laborator. Epididimita acuta este insotita de hiperleucocitoza,
cu deviere la stinga a formulei leucocitare si crestera VSH-ului .
- Important este prelevarea uroculturii si aprecierea sensibilitatii la preparatul
a/b. Diagnostic pozitiv:

Tratamentul epididimitei acute

Terapia de baza a epididimitelor bacteriene acute consta in antibioterapia specifica,

indicata de identificarea germenului ce a cauzat procesul si sensbilitatea acestuia
din cultura secretiei uretrale, a urinei sau dupa deschiderea colectiei din abcesul
epididimului. Dar toate aceste investigatii bacteriologice necesita timp, ceea ce
contravine necesitatii tratamentului precoce, deaceea in debut se vor administrarea
parenterala a doua antibiotice de spectru larg din grupele penicilinei,
aminoglicozidelor, cefalosporine.
Orhoepididimita - inflamatia acută  USG – epididim și testicul
sau cronică a epididimului și a marite în volum cu ecostructură
testiculului. neomogenă
Complicații:
Orhoepididimita acută
-abcedarea
Etiologie: -hidrocel reactiv
-pînă la 35 ani – pe cale Tratament:
canaliculară după uretrită
-antibioterapie cu spectru larg
-după 35 ani – după o infecție
-micșorarea temperaturii locale
urinară persistentă
-monitorizarea indicilor
Simptomatologie: sangvini și urinari de laborator
-febră -antipiretice (Ex. Paracetamol)
-mărirea în volum a -AINS (Ex. Diclofenac)
hemiscrotului Orhoepididimita cronică
-durere acută Anamneza:
-disurie, algurie -afecțiune recidivantă a
epididimului și a testiculului
Diagnostic: Simptomatologie:
-Obiectiv – marirea în volum a -În perioada acutizărilor –
hemiscrotului, tegumentele clinica orhoepididimitei acute
hiperemiate, -În perioada remisiei – stare
temperatura sporită a generală satisfăcătoare,
hemiscrotului indurație locală a epididimului
- Palpator – epididim și testicul și a testiculului
mărite în volum, dur, dureros, -paraclinic
ștergerea limitei  AGS – deseori nemodificată,
între testicul și epididim în acutizare - leucocitoză,
devierea formulei
-Paraclinic leucocitare, creșterea VSH
 AGS – leucocitoză, devierea  Urocultura – determinarea
formulei leucocitare, creșterea agentului patogen,
VSH antibiograma
 AGU – leucociturie, -USG – epididim și testicul
bacteriurie mărite în volum cu ecostructură
 Urocultura – identificarea neomogenă
agentului patogen, Tratament:
antibiograma În perioada acutizării –
-Investigațiile imagistice corespunde tratamentului
orhoepididimitei acute
 4) Simptomele litiazei urinare
Prin litiază urinară (Urolitiază) se înţelege prezenţa în parenchimul renal sau în
căile urinare a concremenţior (calculilor) formaţi din componente cristaline
încorporate într-o matrice proteică.
Simptomatologie: Litiaza poate evolua cu un tablou clinic diferit, începând cu
absenţa simptomatologiei subiective, când este descoperită incidental cu ocazia
unor explorări ecografice sau radiologice şi uneori cu prezenţa unei
simptomatologii acute, cu dureri lombare intense, paroxistice care poartă
denumirea de colica renală.
Prezenţa sau absenţa tabloului clinic în litiază depinde de mai mulţi factori:
- Calcul fixat sau mobil;
- Prezenţa sau absenţa obstacolului sau a iritaţiei provocate de calcul;
- Mărimea şi localizarea calculului;
- Prezenţa sau absenţa complicaţiilor şi în primul rând a infecţiei urinare.
Semnele relevatorii ale unei litiaze urinare sunt: durerea, hematuria,
polachiuria, disuria, febra.
Durerea de obicei are localizare lombară, poate fi permanentă sau
intermitentă provocată de efort fizic. Durerea în colica renală începe de
obicei brusc, la un efort fizic, consumul unei cantităţi mari de lichide sau în
a 2 jumătate a nopţii. Durata este variabilă, de la câteva secunde până la ore
sau chiar zile.
Durerea colicativă poate fi asociată sau nu cu simptomatologia
digestivă (greţuri, vărsături, pareză intestinală), simptomatologie cardio-
vasculară (în primele ore de la debut pulsul este normal sau bradicardic,
ulterior se instalează tohicardia, cresc valorile tensiunii arteriale, etc.).
Hematuria în litiază se datorează leziunilor provocate de calcul
.Hematuria poate fi macroscopică, uneori cu chiaguri, dar de cele mai multe
ori este microscopică, permanentă sau intermitentă.
Polachiuria, disuria şi senzaţia de arsuri la micţiune, apare de obicei
în litiaza ureterului terminal, a celei vezicale sau în asocierea unei infecţii
urinare.
Febra este semnul dominant al asocierei unei pielonefrite secundare şi
este un semn alarmant pentru clinician.