Fiziologia microorganismelor

Componența chimică a microorganismelor. Celula bacteriană are aceeași

compoziție chimică (C, O2, H, N, S, P, K, Ca, Mg etc.) ca și toate celelalte organisme
vii. Aceste elemente intră în componența diferitelor substanțe anorganice (apă, săruri
minerale) cât și organice (acizi nucleici, proteine, glucide, lipide etc.).
Apa, reprezintă 75 - 85% din greutatea umedă a bacteriei. Sporii au mai puţină
apă şi aceea sub formă de apă legată. Rol: reprezintă un solvent al diferitelor substanțe
hidrosolubile; condiționează activitate fermenților, care însoțesc și grăbesc reacțiile
metabolice din celulă; asigură transportul diferitor metabolice în celulă .
Substanţele minerale reprezintă 2-30% din greutatea uscată a bacteriei (P, K,
Na, Ca, S, Cl, Fe, oligoelementele, Cu, Mg, Zn) şi variază de la specie la specie,
vârsta culturii, compoziţia chimică a mediului. Unele elemente intră în compoziţia
diferitelor structuri şi enzime având astfel un rol foarte important în viaţa celulei
bacteriene.
Glucidele reprezintă 10-25% din greutatea uscată a celulei bacteriene și
depinde de specie, vârsta şi condiţiile de dezvoltare. În structura bacteriană se pot găsi
glucide simple (mono- şi dizaharide) cu rol în metabolismul glucidic, precum şi
glucide complexe (polizaharide) care participă la realizarea structurii peretelui celular
şi fac parte din capsula unor bacterii. Testele biochimice care evidenţiază utilizarea
sau imposibilitatea utilizării unui anumit zahăr de către o bacterie permit identificarea
speciilor de bacterii.
Proteinele reprezintă între 40-80% din greutatea uscată a bacteriei, aproximativ
jumătate din proteine funcţionând ca enizme restul având rol structural.
Lipidele reprezintă 1-10% din greutatea uscată a bacteriilor (excepţie
micobacteriile unde pot ajunge până la 20 - 40%). Cantitatea de lipide variază în
raport cu specia, vârsta culturii şi compoziţia mediului.
Lipidele bacteriene se pot găsi libere în vacuole, combinate sau făcând parte din
structuri ale celulei bacteriene (perete, membrană, mezozomi).
Pigmenţii bacterieni, prezenţi la bacteriile cromogene. Pigmentogeneza este
determinată de specie şi de condiţiile de cultivare. Constituie un criteriu important de
identificarea unor specii bacteriene: Staphylococcus, Pseudomonas, Sarcina. Rolul:
protecţie faţă de radiaţiile UV (pigmenţi carotenoizi); antibiotic (piocianina produsă
de P.aeruginosa faţă de B.anthracis).
Enzimele bacteriene se cunosc peste 2000 de diverse enzime.
După locul de acţiune, enzimele bacteriene se pot împărţi în: enzime
intracelulare sau endoenzime care rămân în celulă; enzime ectocelulare situate în
membrana citoplasmatică, reglând permeabilitatea selectivă (permeaze, translocaze);
enzime extracelulare sau exoenzime, care sunt eliberate în mediu (hidrolaze).
În raport cu reacţia catalizată enzimele pot fi: hidrolaze (fosfataza,
proteaza); transferaze (aminotransferaza); oxido-reductaze (catalaza, oxidaza,
peroxidaza); izomeraze etc.
După modul de apariţie distingem enzime: constitutive, care există
întotdeauna în celulă indiferent de natura mediului; adaptative sintetizate de către
bacterie numai ca răspuns la anumiţi compuşi apăruţi în mediu (penicilinaza).
Substanţe cu acţiune antibiotică sunt produse de către unele bacterii:
bacteriocine cu efect asupra altor bacterii receptive înrudite: colicinele elaborate de
E.coli; megacina produsă de B.megaterium; antibiotice polipeptidice produse de unele
specii de Bacillus: polimixina produsă de B.polymyxa; bacitracina produsă de B.
licheniformis.
Vitaminele bacteriene secretate de unele specii: tiamina (vitamina B1)
sintetizată de E.coli, B.subtilis; biotina produsă de E.coli, B.anthracis; vitamine de
grup B, K sintetizate sub influenţa florei bacteriene intestinale umane.
Factorii de creştere, sunt metaboliţi esenţiali pe care bacteria nu-i poate
sintetiza dar care sunt necesari, în cantităţi mici microorganismelor. Necesitatea în
aceste substanţe variază după specia microbiană.
Nutriţia bacteriană
Prin nutriţie bacteriană se înţelege procesul de asimilare de către bacterii a
substanţelor nutritive din mediul extern, fie organice sau anorganice, necesare
metabolismului.
Nutrienţii sunt substanţele nutritive care sub formă de soluţie pot traversa
membrana citoplasmatică pentru a participa la reacţiile metabolice specifice celulei
bacteriene.
 Pentru nutriţie bacteriile folosesc compuşii din mediile naturale pe care îi
transformă în nutrienţi. Astfel folosesc diverse substanţe minerale, CO2, O2, H2O.
Prin digestie extracelulară prin intermediul unor enzime hidrolaze proteinele sunt
scindate până la aminoacizi, polizaharidele până la monozaharide, lipidele - acizi
graşi şi glicerol etc.
Nutrienţii pătrund în citoplasma celulei bacteriene traversând membrana
citoplasmatică prin: difuziune simplă (transport pasiv) conform gradientului de
concentraţie; difuziune facilitată (transport activ), contra gradientului de concentraţie,
cu consum de energie.
Necesităţi nutritive de bază la microorganisme
Pentru biosinteza principalilor compuşi macromoleculari celula procariotă
trebuie să primească din mediul externe carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor, sulf și
alte elemente în formă de compuși. Monomerii necesari pentru sinteza componenților
structurali ai celulei pot fi sintetizați de către celulă sau pot fi primiți de a gata din
mediul extern. În metabolismul constructiv rolul principal îi revine carbonului,
deoarece toți compușii din care sunt constituite organismele vii conțin elementul
carbon. În dependență de sursa de carbon necesară în metabolismul constructiv toate
procariotele se împart în două grupe: autotrofe (organisme care sintetizează toți
compușii celulari din acid carbonic sau CO2) și heterotrofe (sursă de carbon pentru
ele servesc compușii organici).
Carbonul reprezintă aproape jumătate din greutatea uscată a bacteriei, azotul
este necesar pentru sinteza proteinelor iar oxigenul este prezent sub formă de atomi în
multe molecule biologice (aminoacizi, nucleotide) şi este necesar ca oxigen molecular
pentru generarea energiei în cadrul respiraţiei aerobe a bacteriilor.
Elementele minerale sunt reprezentate de: Sulf - prezent în unii aminoacizi,
enzime, vitamine; Fosfor - pentru sinteza acizilor nucleici, fosfolipidelor; Fier,
nichel, seleniu - în compoziţia unor enzime: citocromi, peroxidaze; Sodiu, potasiu,
magneziu, clor - asigură echilibrul fizico-chimic al celulei; Cobalt, cupru, mangan -
activatori enzimatici.
1. Bacteriile autotrofe, capabile să sintetizeze metaboliţii esenţiali din
compuşii anorganici, folosind CO2 ca sursă de carbon şi azotul atmosferic sau săruri
de amoniu ca sursă de N. În funcţie de energia utilizată pot fi fototrofe şi
chimiotrofe. Sunt bacterii care trăiesc liber în natură, bacterii saprofite care trăiesc în
sol, apă, etc. având rol în circuitul materiei în natură.
2. Bacteriile heterotrofe, dependente de prezenţa unor compuşi organici,
utilizează surse organice de carbon, în special carbohidraţi dar şi proteine şi lipide ce
servesc în acelaşi timp ca surse de energie, iar azotul poate fi atât de natură
anorganică cât şi organică. Prezintă în totalitate un metabolism de tip chimiosintetic,
cu o mare diversitate de tipuri metabolice.
Factori de creştere
Unele bacterii sunt capabile să-şi realizeze integral sinteza metaboliţilor
esenţiali utilizând nutrienţii prezenţi în mediul lor de viaţă. Acestea se numesc bacterii
prototrofe.
Dacă în perioada dezvoltării bacteriene apare o mutaţie în urma căreia nu se
mai sintetizează o enzimă, substanţa metabolică ce era catalizată de enzima respectivă
va fi blocată. Deci, nu se va sintetiza un anumit metabolit esenţial. Bacteria mutantă
rezultată se numeşte auxotrofă şi va supravieţui doar dacă în mediu va fi prezent
metabolitul respectiv.
Bacteriile patogene, în urma adaptării la viaţa parazitară au devenit
dependente de numeroşi metaboliţi esenţiali pe care nu îi mai pot sintetiza, unele atât
de dependente încât nu pot fi cultivate in vitro.
Metaboliţii esenţiali pe care o bacterie nu mai poate să îi sintetizeze şi trebuie
oferiţi ca nutrienţi suplimentari se numesc factori de creştere.
Aceşti factori de creştere pot fi oferiţi de altă specie bacteriană care sintetizează
factorul de creştere respectiv, fenomen cunoscut sub numele de sintrofie. Un exemplu
caracteristic îl constituie Haemophilus influenzae care creşte normal împreună cu
Staphylococcus aureus. Astfel, stafilococul are capacitatea de a sintetiza factorul V,
metabolit necesar dezvoltării tulpinilor de Haemophilus influenzae.
(Haemophilus influenzae tip b, sau Hib, este o bacterie care provoacă, conform
estimărilor, aproximativ 3 milioane de boli grave şi 386 000 cazuri de moarte în
fiecare an, în special, de meningită şi pneumonie. Aproape toate victimele sunt copii
sub vârsta de cinci ani, cei mai vulnerabili la infecţie fiind copiii cu vârste cuprinse
între 4 şi 18 luni).
Medii de cultură.
 După provenienţa nutrienţilor: medii naturale - provin din produse de origine
animală sau vegetală: cord, creier, ficat, ou, cartof, soia etc.; medii sintetice - cu
compoziţie riguros controlată, includ componente chimic pure.
După consistenţă: lichide; medii semilichide; medii solide. Mediile compacte
şi cele semilichide se pregătesc din mediile lichide, la care pentru obţinerea mediului
cu consistenţa necesară, de regulă, se adaugă geloză (agar-agar) sau gelatină. Agar-
agarul are următoarele proprietăţi: se lichefiază la temperatura de fierbere a apei; se
solidifică la aprox. 42°C; nu are aport nutritiv şi nu este degradat în cursul
metabolismului bacterian.
După scopul utilizării: medii de izolare; medii de identificare; medii de
conservare, medii de transport etc.
Metabolismul bacterian. Totalitatea proceselor biochimice care decurg în
celulă se numește metabolism. Se disting două grupe de procese metabolice:
metabolism energetic (catabolism sau dezasimilare) - eliberarea energiei în rezultatul
degradării fermentative a unor substanțe nutritive pătrunse din mediul extern și
acumularea acestei energii în celulă în formă de legături chimice ATP; metabolism
constructiv (anabolism) o parte din substanțele nutritive care pătrund în celulă sunt
folosite în procesele biosintetice și transformate în proteine, acizi nucleici și alți
compuși caracteristici organismului dat. Datorită proceselor biosintetice
microorganismele cresc în dimensiuni și se multiplică.
În funcţie de căile prin care bacteria obţine energia, pe care apoi o conservă şi o
utilizează în procesele de biosinteză, bacteriile se împart în:
1. bacterii fototrofe (photobacterii) - folosesc energia luminoasă, trăiesc la
lumină.
2. bacterii chimiotrofe (bacterii chimiosintetizante) - folosesc energia din
procesele de oxido-reducere, trăiesc la întuneric. Sunt bacterii saprotrofe şi patogene.
Creşterea şi multiplicarea bacteriilor
În urma nutriţiei bacteriilor şi activităţilor lor de metabolism are loc creşterea
celulei bacteriene ca mărime şi ca masă. Pentru aceasta folosim următoarele noţiuni:
timp de generaţie: timpul necesar dublării populaţiei bacteriene, în medie 20 -
30 minute;
rata de creştere: numărul de generaţii în unitatea de timp;
 colonia bacteriană: totalitatea bacteriilor rezultate din multiplicarea unei
singure celule bacteriene;
cultura bacteriană: totalitatea coloniilor de pe suprafaţa mediului solid;
cultura mixtă: formată din mai multe tipuri de colonii (mai multe specii);
cultura pură: formată dintr-un singur tip de colonie (o singură specie).
Creşterea bacteriană este studiată pe medii de cultură optime pentru fiecare
specie. În medii lichide celulele bacteriene sunt dispersate provocând: tulburare
uniformă, inel aderent de peretele vasului, peliculă la suprafaţa sau depozit. Pe medii
de cultură solide multiplicarea unei celule bacteriene formează colonia vizibilă cu
ochiul liber după 18 - 24 de ore. În funcţie de dimensiuni, contur, consistenţă,
transparenţă, suprafaţă, pigmentare, aderenţa la mediu etc. coloniile bacteriene pot fi:
colonii tip S (smooth) - rotunde, bombate, suprafaţă netedă, lucioase, margini
circulare, suspensionează omogen în ser fiziologic, produc tulburare în mediul lichid,
caracteristice bacteriilor patogene;
colonii tip R (rough) - margini neregulate, plate, suprafaţa rugoasă, uscată,
aderente de mediu, aglutinează spontan în ser fiziologic, în mediul lichid produc
depozit cu supernatant clar, sunt caracteristice pentru germeni degradaţi, cu modificări
antigenice, de virulenţă. Există trei specii bacteriene care fac excepţie, crescând sub
forma de colonii R pentru tulpini patogene: Mycobacterium tuberculosis;
Corynebacterium diphtheriae; Bacillus anthracis.
colonii M (mucoid) - foarte mari, lucioase, suprafaţa netedă, aspect uleios,
caracteristice pentru bacterii cu capsulă;
colonii untoase - rotunde, bombate, margini regulate, suprafaţa netedă, mate,
consistenţă păstoasă (cremoasă), uneori pigmentate, caracteristice pentru levuri;
colonii pufoase: reţea de filamente (hife) aeriene, caracteristice fungilor
filamentoşi.
fenomen de căţărare (invazie, migrare, roire): creşterea se exprimă printr-un
strat continuu, sub forma unor valuri succesive; fenomen caracteristic pentru Proteus
spp.
Dinamica multiplicării bacteriilor
Însămânţate în mediu adecvat, incubate la 37° C, bacteriile vor urma 4 faze
caracteristice ale multiplicării populaţiei bacteriene:
 a) Faza de latenţă (faza de lag): reprezintă perioada de adaptare a bacteriilor
la condiţiile de mediu, perioadă în care numărul germenilor rămâne nemodificat sau
scade. Bacteriile au un metabolism activ de sinteză al enzimelor ceea ce face ca celula
bacteriană să crească în dimensiuni. În această fază bacteria este foarte sensibilă la
agenţi antibacterieni. Durata acestei faze este de aproximativ 2 ore, cuprinsă între
momentul însămânţării mediului şi momentul în care bacteria începe să se multiplice.
b) Faza de creştere logaritmică (faza exponenţială): celulele bacteriene
încep să se dividă permanent, ritmic. Timpul de generaţie în această fază este
caracteristic pentru fiecare specie: 10 minute pentru Vibrio cholerae, 20-30 minute
pentru majoritatea bacteriilor patogene, 18 - 14 ore pentru Mycobacterium
tuberculosis. Numărul bacteriilor creşte în progresie geometrică. Bacteriile aflate în
fază exponenţială au toate caracteristicile speciei: afinitate tinctorială, proprietăţi
biochimice şi de metabolism, structura antigenică, virulenţa şi toxigeneza sunt tipice
speciei respective. Sunt sensibile la acţiunea agenţilor antibacterieni. Este etapa
optimă pentru studierea bacteriilor sau pentru recoltarea lor în vederea preparării de
vaccinuri şi pentru testarea sensibilităţii la antibiotice. Durata fazei este de 8-12 ore.
c) Faza staţionară: mediul de viaţă devine mai puţin favorabil prin consumul
substanţelor nutritive, acumularea de metaboliţi toxici. Numărul bacteriilor vii rămâne
constant prin:
persistenţa bacteriilor vii, absenţa multiplicării datorită epuizării unui nutrient
din mediu;
echilibru între bacteriile care mor şi cele care iau naştere prin diviziune datorită
acumulării de cataboliţi toxici şi a pH-ului mediului.
Bacteriile au morfologia caracteristică speciei dar sunt mai puţin sensibile la
acţiunea agenţilor antibacterieni. La speciile sporogene începe formarea sporilor.
Durata acestei faze variază în raport cu specia şi condiţiile de cultură, de la o oră la
câteva zile, pentru unele bacterii - câteva săptămâni.
d) Faza de declin: substratul nutritiv sărăceşte, metaboliţii toxici sunt în
cantitate mare ceea ce face ca bacteriile moarte să depăşească progresiv numărul celor
vii, până la autosterilizarea culturii. În această fază bacteriile prezintă modificări
morfo-tinctoriale, ale caracterelor biochimice şi de metabolism, de virulenţă şi
toxigeneză. Apar forme de involuţie. La bacteriile sporulate fenomenul de
sporogeneză devine foarte intens. Durata fazei depinde de specie (Neisseria
gonorrhoeae 2-3 zile, la Mycobacterium tuberculosis 2-3 săptămâni).