Dozarea proteinelor plasmatice totale

Aproximativ 250 g proteine ( in medie 70 g/L) se găsesc în compartimentul vascular.

Lichidul interstițial / extravascular conține în jur de 350 g proteine. Concentrația în proteine a
plasmei și a lichidului interstițial depinde de mișcarea liberă a apei dar și a unor proteine între
cele două compartimente.
Proteinele plasmatice sunt acele proteine prezente în cantități mai mari în spațiul
plasmatic decât extravascular și care își desfășoară principala funcție în plasmă.
Plasma sanguină conține câteva sute de proteine diferite, având roluri variate:
menţinerea presiunii coloid-osmotice, transportul substanţelor liposolubile, răspunsul imun,
coagulare şi fibrinoliză, unele proteine au activitate enzimatică, unele sunt hormoni, etc.
Laboratorul de biochimie determină uzual proteinele totale serice prin metoda
biuretului și fracțiunile prin electroforeză.
Sinteza proteinelor plasmatice are loc în ficat, pentru majoritatea dintre ele. Unele
proteine sunt sintetizate în alte țesuturi: imunoglobulinele sunt produse de limfocitele B, după
diferențiere în plasmocite; macrofagele produc unele componente ale sistemului complement;
celulele endoteliale sintetizează proteine cu rol în coagulare şi fibrinoliză; hormonii proteici
sunt produşi de glandele endocrine, etc.
Între proteinele plasmatice şi cele din ficat şi ţesuturile extrahepatice există o stare de
echilibru. Astfel, albumina produsă de către ficat poate fi utilizată, prin aminoacizii
constituenți, la sinteza locală de proteine specifice în diverse alte țesuturi. Proteinele
plasmatice cu greutate moleculară mică pot trece în spaţiile interstiţiale extravasculare, de
unde sunt apoi drenate pe cale limfatică ajungând din nou în circulaţia sanguină.
Viteza de remaniere (turn-over) a diverselor proteine plasmatice este variabilă: timpul
de înjumătăţire (t1/2) variază de la câteva ore (pentru proteinele de fază acută, unii factori ai
coagulării) la 3 săptămâni (de exemplu pentru albumină și IgG).
Catabolismul proteinelor plasmatice are loc în majoritatea celulelor organismului,
însă principalele ţesuturi implicate în acest proces sunt: ficatul, rinichiul și celulele endoteliale
ale capilarelor sanguine. La nivel renal, proteinele cu greutate moleculară mică sunt filtrate
glomerular, după care majoritatea sunt captate în celulele tubulare și degradate intracelular; o
cantitate redusă de proteine se elimină prin urina definitivă (< 150 mg/24 h).

 Principiul dozării - metoda biuretului

Proteinele și peptidele reacționează, la nivelul legăturilor peptidice, cu ionii de Cu2+ în

mediu alcalin, formând complexe colorate în violet care au maximum de absorbție la 540 nm.
Absorbanța complexelor colorate este direct proporțională cu concentrația proteinelor.
Se numește ”metoda biuretului” deoarece cel mai simplu compus care dă această
reacție este biuretul, obținut prin încălzirea ureei. Complexele colorate care apar sunt chelați
formați de către ionii de Cu2+ cu atomii de azot amidic din legăturile peptidice. Reacția
biuretului este dată de compușii care conțin cel puțin două legături peptidice.
Dozarea se poate efectua atât în ser cât și în plasmă, de obicei folosindu-se serul.
  Modul de lucru

Reactivi (µl) Probă Standard Martor

Reactiv biuret 1000 1000 1000
Ser 10 - -
Soluție standard - 10 -
Apă distilată - - 10

Reactivul biuret conține: sulfat de cupru, hidroxid de sodiu (creează mediul alcalin),
tartrat dublu de sodiu și potasiu (menține solubilitatea ionilor de Cu2+ în soluție alcalină).
Se agită eprubetele pentru omogenizare și se incubează 10 min la 37⁰C (sau 20 min la
temperatura camerei), după care se măsoară absorbanțele probei și standardului față de martor
la 540 nm.

 Calculul rezultatelor
Proteinemia (g/dl) = (AP/AS) x CS
CS = 8 g/dl

 Valori de referință: 6,3-8,3 g/dL (63-83 g/L)

 Semnificația valorilor patologice

1. Hipoproteinemiile se datorează în special scăderii albuminei şi pot apărea prin

următoarele mecanisme:
 Deficit cronic al aportului de proteine alimentare - malnutriție, inaniție, sindroame
de malabsorbție.
 Sinteză redusă la nivel hepatic. În bolile hepatice care evoluează cu diverse grade de
insuficienţă hepatică (hepatite acute cu necroză masivă a parenchimului hepatic, ciroze
hepatice în stadiul final) are loc afectarea capacităţii de sinteză a ficatului, ducând la scăderea
concentraţiei proteinelor plasmatice. Întrucât parenchimul hepatic are o capacitate mare de
creștere compensatorie a sintezei proteice, scăderea nivelului plasmatic al proteinelor apare
doar în condiţiile unei reduceri extensive (cu până la 90%) a funcţiei hepatice.
 Catabolism proteic accentuat - apare după intervenţii chirurgicale sau traumatisme
majore, care interesează teritorii tisulare întinse, în infecţiile cronice sau în fazele finale ale
bolilor maligne.
 Pierderi anormale de proteine plasmatice. Proteinele plasmatice se pot pierde pe
diverse căi, principala fiind cea renală. În mod normal, proteinele din plasmă (cu excepţia
celor cu greutate moleculară < 60 kDa) nu sunt supuse procesului de filtrare glomerulară. În
sindromul nefrotic are loc o creştere a permeabilităţii membranei filtrante a glomerulilor
renali (provocată de leziuni la acest nivel), ceea ce duce la pierderea proteinelor plasmatice în
urină (proteinurie) şi scăderea consecutivă a nivelului lor în plasmă.
 Consecinta pierderilor de proteine prin urina o constituie aparitia edemelor
(fig.1)
Fig.1
Proteinele plasmatice se mai pot pierde pe cale gastro-intestinală, în cursul bolilor
tractului digestiv (enteropatia exsudativă - cauzată de o creştere a permeabilităţii tractului
digestiv pentru proteine). Mai pot avea loc pierderi pe cale cutanată (în arsuri), în lichidul de
ascită, în exsudatul pleural şi prin hemoragii externe.
 Hiperhidratarea. O scădere relativă a concentraţiei proteinelor plasmatice apare în
caz de creștere a volumului lichidului intravascular (hemodiluție), care poate fi datorată
administrării unor cantităţi excesive de lichide prin perfuzie intravenoasă.

2. Hiperproteinemiile se întâlnesc mai rar de evaluează mai ales prin electroforeză şi

apar în următoarele circumstanţe:
 Deshidratarea - prin scăderea volumului lichidului intravascular (hemoconcentrare),
determină apariția unei hiperproteinemii relative. Cauzele deshidratării pot fi un aport hidric
insuficient sau pierderile lichidiene din cursul vărsăturilor, diareilor sau transpirațiilor
abundente, poliuriei. Cetoacidoza diabetică este un exemplu de situație întâlnită în practica
medicală, caracterizată prin deshidratare accentuată.

 Hipergamaglobulinemii monoclonale (mielomul multiplu, macroglobulinemia

Waldenström) - sunt boli caracterizate prin proliferarea tumorală a plasmocitelor sau
limfocitelor B, cu producere excesivă de imunoglobuline anormale. Se produce un singur tip
de imunoglobulină sau fragment imunoglobulinic (lanţuri uşoare sau lanţuri grele) de către o
singură clonă de limfocite B.- identificate prin electroforeza (fig.2)
Fig.2

Fig. 3 Electroforeza normala

 Boli inflamatorii cronice și boli autoimune - hiperproteinemia se datorează unei

creşteri a -globulinelor ca urmare a stimulării limfocitelor B (sunt hipergamaglobulinemii
policlonale) - identificate prin electroforeza