UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII

SPECIALIZAREA BIOTEHNOLOGII PENTRU INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Biofilmele în industria alimentară

Coordonator

Prof. Univ. Dr. Abilitat Florentina MATEI

Student

Răcășanu Cezar Andrei

ANUL UNIVERSITAR 2021-2022

REZUMAT
Existenţa aglomerărilor de microorganisme pe dinţi, mucoase şi pe alte suprafeţe umede a
fost semnalată de mult timp de către naturalistul olandez Antonie van Leeuwenhoek (1632–
1723), părintele microscopiei, dar punerea în evidenţă a structurii şi înţelegerea funcţiei
biofilmului a început abia după anul 1978, prin numeroase observaţii disparate, care se constituie
într-un concept nou, extrem de important sub aspect teoretic şi aplicativ.

Mult timp s-a crezut că biofilmul ar fi constituit din grupări de celule bacteriene,
independente sub aspect funcţional, menţinute alături prin substanţe vâscoase, care aderă la
substrat. Cercetările recente, efectuate cu ajutorul metodelor moderne de investigare, care permit
vizualizarea biofilmelor fără distrugerea structurilor constitutive intime, au oferit cercetătorilor
posibilitatea de a observa în profunzime şi de a înţelege modul de constituire şi avantajele de
ordin biologic, pe care biofilmul îl oferă celulelor asociate.
CONȚINUT

5
1. Introducere

Biofilmul este reprezentat de o grupare de microorganisme, ataşate la diferite suprafeţe

solide, inerte sau vii, în medii umede, fiind constituit din bacterii, actinomicete şi/sau ciuperci
(uneori şi alge), aflate în relaţii de mutualism şi comensalism, care se exprimă prin cooperarea
reciproc avantajoasă pentru consorţi, cu referire la hrană, apă, protecţie, transport etc. Aderarea
microorganismelor la o suprafaţă şi dezvoltarea biofilmului reprezintă „strategii” de
supravieţuire în mediile umede, tot aşa cum sporogeneza asigură supravieţuirea bacteriilor
sporogene în condiţii de uscăciune. Sub aspect biologic biofilmul este un fenotip predominant la
bacterii, rezultat al interacţiunii dintre genotip şi mediu. Biofilmul asigură microorganismelor
componente anumite substanţe nutritive, microelemente, apă şi protecţie împotriva unor factori
nocivi, inclusiv a substanţelor microbicide.

Acest tip de asociaţie microbiană există oriunde o suprafaţa vine în contact cu apa. Astfel,
biofilmul este destul de frecvent întâlnit pe suprafeţele solide din mediile umede naturale
(pietrele de râu etc.), în unele instalaţii zootehnice (adăpători, conducte) şi de industria
alimentară (instalaţii pentru muls, pentru colectarea şi transportul laptelui, produselor lactate,
sucurilor etc.) şi chiar în organismul omului şi animalelor (placa dentară, mucoasa rumenului,
mucoasa intestinală etc.). În anumite împrejurări, biofilmul poate constitui şi un rezervor de
germeni potenţial patogeni pentru om şi animale. În industrie biofilmul poate favoriza şi întreţine
coroziunea suprafeţelor, aproape indiferent de natura acestora.

Interesul deosebit şi în continuă creştere faţă de multiplele implicaţii ale biofilmului

microbian în industrie şi medicină a dus la constituirea de institute şi cluburi profilate pe studiul
formării biofilmelor şi a implicaţiilor pe care le prezintă. De exemplu, Institutul Biofilmului, din
cadrul Universităţii statului Montana din Bozeman (USA), funcţionează ca o corporaţie în
beneficiu public, non-profit, având drept scop cercetarea aspectelor de interes ştiinţific şi
aplicativ privind biofilmul, culegerea şi diseminarea informaţiilor, în scopul îmbunătăţirii
tehnologiilor de producţie şi a consolidării bazei ştiinţifice pentru acţiunile profilactice şi
curative din domeniul medical. La fel, Clubul de Biofilm din cadrul Universităţii din Manchester
(UK), înfiinţat în anul 1992, urmăreşte aceleaşi scopuri ştiinţifice şi aplicative, organizează
reuniuni ştiinţifice periodice şi publică un buletin periodic (Newsletter) în formă scrisă şi altul
online, în formă electronică.
6
2. Biofilmele in industria alimentara
2.1. Formarea biofilmului

Modul de constituire a biofilmului este numai în parte cunoscut. Se pare că procesul începe
prin aderarea la substrat a unor molecule organice şi a organismelor planctonice, care pot fi
legate între ele prin atracţie electrostatică şi mai apoi prin intermediul unor substanţe polimerice,
vâscoase, eliminate extracelular (figura 1). Apoi urmează colonizarea secundară cu alte specii,
maturarea biofilmului şi mai târziu desprinderea unor fragmente de biofilm şi celule libere, care
pot coloniza alte suprafeţe. În formarea biofilmului intervine transferul de material genetic prin
conjugare şi variabilitatea consecutivă a însuşirilor la bacteriile receptoare de plasmide.
Plasmidele, transmise natural prin conjugare, duc la iniţierea şi producerea de substanţe cu rol în
agregarea bacteriilor, iar biofilmul format constituie un mediu foarte prielnic pentru continuarea
accelerată a schimbului de plasmide prin conjugare.

Figura 1. Formarea biofilmului

2.2. Faza preliminară de pregătire a suprafeţelor

Primele substanţe ataşate la o suprafaţă nu sunt bacteriile, ci reziduurile organice. Imediat

după ce o suprafaţă curată (de exemplu, suprafaţa interioară a conductei) vine în contact cu apa,
un strat organic se depune lent pe interfaţa apă-solid şi formează un „strat pregătitor”, care
neutralizează sarcinile electrice de suprafaţă şi energia excesivă liberă, care pot împiedica
ataşarea. Moleculele organice absorbite servesc, în general, ca sursă de nutrienţi pentru anumite
bacterii.

Gradul de finisare a suprafeţelor influenţează într-o măsură importantă viteza de constituire

a biofilmului, dar trebuie precizat că la toate suprafeţele netede există şi zone restrânse mai puţin

7
prelucrate (mai ales la îmbinări), care favorizează începerea procesului de colonizare şi de
constituire a biofilmului (figura 2). Din cercetările efectuate de Mayette /10/ rezultă că
microorganismele tind să adere la suprafeţe, aproape indiferent de natura materialului din care
acestea sunt constituite (oţel inoxidabil, PVC, teflon etc.). În cadrul unor cercetări, efectuate în
Suedia /11/, a fost comparată formarea biofilmului pe conductele de PVC şi de oţel inoxidabil la
o reţea municipală de aprovizionare cu apă de băut. După 167 de zile, efectuându-se determinări
microbiologice cantitative asupra suprafeţelor, s-a constatat că nu există o diferenţă net
semnificativă privind încărcătura bacteriană pe suprafeţele de oţel inoxidabil şi cele din PVC
(încărcătura microbiană a fost mai mare doar de 1,4 ori pe suprafeţele din PVC).

Figura 2. Aderarea microorganismelor pe suprafeţele rugoase

Absenţa substanţelor organice şi viteza mare de curgere întârzie formarea biofilmului.

Dar excluderea totală a substanţelor organice este practic imposibilă, iar iniţierea dezvoltării
microbiene se realizează la cantităţi foarte mici de substanţă organică. Viteza de curgere a
fluidului poate fi mare în centru conductei şi mult mai redusă pe lângă pereţi. De regulă, iniţierea
constituirii biofilmului se produce în fazele de oprire a curgerii, care sunt practic inevitabile în
orice proces tehnologic.

2.3. Aderarea bacteriilor „pionier”

În etapa a doua, unele celule de bacterii planctonice, aflate în faza lichidă (torentul de apă) se
vor apropia de pereţii conductei şi se vor ataşa la stratul de graniţă, în zona mai liniştită de pe
peretele conductei, unde solicitarea torentului scade la zero. Bacteriile flagelate pot înota de-a
8
lungul unui gradient de concentraţie (această însuşire fiind numită chemotaxie). Unele specii de
bacterii, puse în condiţii de lipsă a nutrienţilor (de exemplu, în apele purificate), răspund printr-o
modificare a structurii compoziţiei proteice şi lipidice a peretelui celular, ceea ce schimbă sarcina
electrică şi hidrofobicitatea. Bacteriile cu peretele celulei devenit hidrofob, caută să iasă din
coloana de apă. Ajunse în stratul de graniţă (zona „moartă” de pe peretele conductei, unde viteza
curentului scade la zero) sunt ataşate la suprafaţa conductei /10/.

O parte din celule se adsorb la suprafaţă pentru un timp finit, după care se vor desprinde.
Acest proces este numit adsorbţie reversibilă (figura 3). Această adsorbţie se bazează, iniţial, pe
atracţia electrostatică şi forţele fizice, nu pe un ataşament chimic. Bacteriile „ancorate” încep
pregătirile pentru o ataşare de mai lungă durată, prin formarea unor structuri chimice, care vor
realiza cea ce se numeşte adsorbţie ireversibilă. După constituirea biofilmului, viteza de curgere
a lichidului influenţează în mai mică măsură dezvoltarea biomasei.

Figura 3. Adsorbţia şi desorbţia celulelor bacteriene

Capacitatea de producere a unor substanţe macromoleculare, cu caracter vâscos, există la

un număr foarte mare de specii microbiene, dar sinteza şi eliminarea acestora extracelular se
realizează numai în anumite condiţii specifice, care diferă de la o specie la alta. În funcţie de
structură şi dependent de raporturile cu celula, substanţele macromoleculare extraparietale poartă
diferite denumiri: capsulă, strat mucos, zooglee etc. Mai ales ultimele două joacă un rol
important în iniţierea şi structurarea biofilmului. Stratul mucos este dispus în jurul celulei şi nu
are nici o semnificaţie anatomică. Zoogleea este constituită dintr-un strat mucos, în care se
găsesc fibrile extracelulare, care leagă între ele mai multe celule, alcătuind colonii

9
mucilaginoase, care se observă la agitarea lichidului, ca nişte flocoane macroscopice. Capsula şi
în general secreţiile extracelulare nu reprezintă o caracteristică a speciilor patogene, ba
dimpotrivă sunt mai frecvente la speciile nepatogene (ex. Bacillus megaterium). Startul mucos
este frecvent de natură polizaharidică, ceea ce explică gradul înalt de polimerizare şi consistenţa
vâscoasă, gelatinoasă /17/. În unele cazuri, capsula conţine un singur tip de glucide (glucan la
Leuconostoc, levan – polimer de fructoză, la unele specii de Pseudomonas). În alte cazuri,
produsul extraparietal conţine heteropolizaharide, ca la Pseudomonas aeruginosa (polimeri de
D-glucoză, D-galactoză, D-manoză şi acid D-glucuronic). Originea stratului mucos poate fi
diferită. La unele specii este un produs de excreţie sau de secreţie, care datorită slabei solubilităţi
se depune în jurul celulelor. La alte specii statul mucos poate fi de origine parietală (dintr-o
modificare a peretelui hipertrofiat). Dar cele mai multe specii sintetizează polizaharidele
extracelular, prin enzimele eliberate.

O formă particulară de coeziune o reprezintă glicocalixul, care este alcătuit dintr-o masă de
filamente polizaharidice, ataşate de lipopolizaharidele de pe suprafaţa bacteriilor, prin
intermediul cărora se asigură fixarea fermă a celulelor între ele şi de suport. Prin diviziunea
bacteriilor, în interiorul unui glicocalix pot rezulta microcolonii, acoperite de un glicocalix
comun. Glicocalixul, pe lângă faptul că facilitează ataşarea, joacă un rol important în asigurarea
schimbului de substanţe cu mediul înconjurător, deoarece se şi comportă ca sistemele
schimbătoare de ioni, permiţând captarea şi concentrarea urmelor de nutrienţi din apa de
deasupra. Glicocalixul poate fixa bacteriile nu numai pe suporturi inerte, dar şi pe mucoasele
organismului (mucoasa bucală, gastrică, căile urinare, mucoasa oculară), impiedicând fagocitarea
de către leucocitele polimorfonucleare şi fixarea anticorpilor protectori. Existenţa glicocalixului
conferă şi o rezistenţă faţă de organismele prădătoare şi faţă de bacteriofagi. Glicocalixul a fost
intens studiat la Streptococcus mutans, bacterie implicată în geneza plăcii dentare şi a cariilor.

În mediile naturale pot exista şi numeroase alte mecanisme de fixare a microorganismelor

de substrat. De exemplu, unele microorganisme prezintă nişte incluziuni, numite magnetosomi,
care conţin fier sub formă de magnetită (până la 2% din greutatea uscată a celulelor) şi sunt
răspunzătoare de fenomenele de orientare şi de migrare sub influenţa câmpurilor magnetice
slabe. Este posibil ca magnetosomii să joace un rol în fixarea pe suprafeţele metalice din
conducte şi instalaţii expuse câmpurilor electromagnetice.

10
 Durata minimă necesară pentru constituirea biofilmului poate fi de câteva zeci de minute,
ore, până la câteva zile, dependent de condiţiile existente, mai ales în ce priveşte natura
suprafeţei (rugoasă, netedă etc.), felul substanţei lichide (apă, lapte zer, sucuri etc.), viteza
curentului etc.

2.4. Colonizarea secundară

Pe lângă captarea moleculelor de nutrienţi, glicocalixul reţine şi alte tipuri de celule
microbiene, atât prin interacţiune fizică, cât şi prin interacţiune electrostatică. Aceşti colonişti
secundari metabolizează reziduurile de la celulele care au colonizat suprafaţa iniţial, dar produc
şi propriile reziduuri, care vor servi altor bacterii. Dintre bacterii, anumite specii se pretează mai
uşor la colonizarea secundară: bacteriile sulfito-reducătoare, bacteriile nitrificante şi cele
denitrificante, bacteriile feruginoase etc.

2.5. Biofilmul matur

Biofilmul complet funcţional, este ca un ţesut viu pe suprafeţele colonizate inerte sau vii.
Într-un biofilm matur matricea substanţelor polimerice extracelulare, care conţine şi apă, ocupă
aproximativ 75–95 % din volum, restul fiind reprezentat de corpii microbieni şi diferite
substanţe. Biofilmul poate fi constituit din două staturi: unul superior – aerob şi altul inferior -
anaerob.

Din activitatea metabolică a primelor microorganisme, care au iniţiat biofilmul şi din

moartea unor celule, rezultă o serie de substanţe, care constituie hrana pentru alte specii ce se vor
integra în biocenoza microbiană. Grosimea biofilmului este la început de 5–10 micrometri, dar
poate ajunge, în anumite zone, la 100–200 de micrometri.

Din structura biofilmului pot să facă parte diferite specii, între care se creează o stare de
„cooperare” sau de „dependenţă” metabolică, fiecare trăind într-o micronişă specifică.
Capacitatea de a forma biofilm a fost pusă în evidenţă la numeroase genuri de bacterii
(Pseudomonas, Bacillus, Aeromonas, Aerobacter, Acinetobacter, Enterobacter, Escherichia,
Leptotrhix, Listeria, Mycobacterium etc.), levuri (Candida albicans şi altele) şi chiar la alge. În
cadrul relaţiei de comensalism, unele specii consumă deşeurile metabolice ale altor specii şi toate
speciile beneficiază de protecţie faţă de anumite condiţii sau factori microbicizi (organisme

11
bacterivore, bacteriofagi, anticorpi, antibiotice şi alte substanţe microbicide). În interiorul
biofilmului sunt dispuse speciile anaerobe sau facultativ anaerobe, iar spre suprafaţa acestuia
speciile aerobe (figura 4). De regulă, biofilmul este traversat de o reţea de canalicule, prin care
circulă apa, enzimele, nutrienţii şi oxigenul.

1.1.1.

Figura 4. Dispunerea neuniformă a coloniilor de bacterii în biofilm, în funcţie de gradul de aerare

a apei. Diferenţele de potenţial electric duc la coroziunea metalului (5)

2.6. Multiplicarea biofilmului

Biofilmul se poate extinde după o rată proprie, prin diviziunea normală a celulelor şi
desorbţia de celule, care vor coloniza zonele din aval ale conductei. După Mayette /10/, aceste
celule „pionier” au o sarcină mai uşoară decât predecesoarele lor, deoarece biofilmul din care au
derivat va elibera reziduuri în flux, care pot servi ca substrat organic de iniţiere, pentru zonele de
conductă necolonizate, din aval.

2.7. Implicaţiile de ordin sanitar şi economic

Constituirea biofilmului pe suprafeţele instalaţiilor de aprovizionare cu apă, ale
instalaţiilor de procesare a produselor agro-alimentare şi pe instrumentele chirurgicale (pe sonde,
tuburi etc.) are consecinţe importante, prin riscurile pe care le antrenează gradul imprevizibil de
contaminare microbiană.

12
 Trebuie să se ţină seama de faptul că microorganismele ataşate sunt mult mai rezistente la
procesele de dezinfecţie, fiind protejate de mucusul (glicocalix) de natură polizaharidică şi
protidică. Se apreciază că, pe ansamblu, bacteriile din biofilm pot fi de 150 – 3000 de ori mai
rezistente la clorul liber şi de 2 – 100 mai rezistente la monocloramine, decât bacteriile
planctonice, libere. Substanţele dezinfectante cu efect oxidant şi cele de tip enzimatic sunt mai
eficiente, decât altele, dar pentru fiecare substanţă în parte trebuie cunoscută concentraţia activă
şi timpul minim de expunere, care nu sunt similare cu cele stabilite pentru celulele bacteriene
libere. Aceasta înseamnă că ar fi necesară retestarea tuturor substanţelor dezinfectante, sub
aspectul eficienţei faţă de speciile bacteriene care pot constitui biofilm. Încercarea de a încorpora
în materialele plastice, folosite la realizarea conductelor, a unor substanţe cu efect antimicrobian
(săruri de argint, răşini schimbătoare de ioni şi altele) nu au dat rezultatele scontate.

O altă consecinţă de interes practic, derivată din progresul cunoaşterii efectelor

biofilmului, se referă la modificarea conduitei în examenul de laborator al fluidelor (apă, lapte,
sucuri etc.). Trebuie să se ţină cont de faptul că microorganismele planctonice din apă şi din alte
lichide reprezintă o proporţie foarte mică, de numai aproximativ 1% din totalul biomasei, restul
fiind fixate în structura biofilmului matur. Drept urmare, examenul bacteriologic cantitativ al
apei şi a altor lichide, recoltate din sisteme în care există un biofilm integru, cu bacterii vii, poate
indica absenţa bacteriilor, la anumite recoltări. Pentru un rezultat sigur, se recomandă repetarea
examenelor sau efectuarea concomitentă a examenului asupra fluidului, asociat cu un examen al
suprafeţelor interioare.

Capacitatea bacteriilor de a se grupa în structuri de tip biofilm are implicaţii importante şi

în domeniul patologiei, umane şi veterinare. Din datele Centrului de Prevenire şi de Combatere a
Bolilor din Cambridge rezultă că biofilmul microbian este implicat în producerea a peste 65%
din infecţiile umane. Stark şi colaboratorii au presupus că patogeneza ulcerului la om cu
Helicobacter pylori are la bază formarea unui biofilm tipic, cu producţie în exces de polizaharide
insolubile în apă, care asigură protecţia agentului patogen faţă de mediul acid, antibiotice şi
anticorpii specifici. Ehrlich şi colaboratorii au demonstrat, prin infecţii experimentale cu
Haemophilus influenzae la Chinchilla, că în producerea otitei medii, de la prima zi şi până la 21
de zile de la infecţie, se constituie un biofilm, care poate fi pus în evidenţă prin scanare cu un
microscop electronic. Se presupune că un fenomen similar intervine în iniţierea otitei medii şi la

13
alte specii de animale şi la om, cât şi în alte infecţii ale mucoaselor. La Candida albicans
aderenţa celulelor la suprafeţele inerte şi la mucoase este considerată a fi un factor de virulenţă,
esenţial pentru colonizarea mucoaselor şi iniţierea infecţiilor.

Foarte importantă este constatarea că rezistenţa la antibiotice a bacteriilor din

componenţa biofilmului este, în general, mai mare, faţă de rezistenţa celulelor libere din aceeaşi
tulpină /4/. Creşterea rezistenţei bacteriilor la antibiotice se datorează mai multor mecanisme. Un
prim factor, îl reprezintă neuniformitatea mediului intern din biofilm, care generează
neuniformitate în procesul de difuzie al antibioticelor şi în general a substanţelor antimicrobiene.
În consecinţă, celulele bacteriene vor fi expuse la concentraţii diferite de antibiotice, în funcţie de
localizarea spaţială, ceea ce favorizează selecţia celulelor cu rezistenţă de tip mutaţional. Un alt
factor important îl constituie creşterea frecvenţei transferului de factor R, de tip plasmidic, prin
conjugare, ca urmare a învecinării celulelor în mediul hidric pe o perioadă mai lungă de timp.
Aşa se explică faptul că din infecţiile cronice, asociate implanturilor de diferite dispozitive
medicale, se izolează aproape de fiecare dată bacterii cu rezistenţă multiplă la antibiotice. Pentru
viitor, se întrevede necesitatea completării terapiei bazate pe substanţe antimicrobiene, cu
substanţe care să favorizeze dezagregarea structurii multicelulare a biofilmului şi a matricei
protectoare. Schema terapeutică ar putea include anumite enzime capabile să dizolve matricea
polimerică a biofilmului.

Aprofundarea cunoaşterii mecanismelor genetice care guvernează formarea biofilmului,

va duce la descoperirea şi altor principii terapeutice. S-a stabilit că iniţierea interacţiunii dintre
celulele bacteriene, formarea şi maturarea biofilmului la nivelul mucoasei intestinale şi revenirea
celulelor bacteriene la starea liberă se află sub dependenţa unor gene transferabile de la o celulă
bacteriană la alta . Ghigo sugerează că biofilmul poate juca un rol foarte important în iniţierea
procesului infecţios, mai ales la speciile la care conjugarea reprezintă o modalitate obişnuită de
transfer genetic prin plasmide cu rol în virulenţă. Din aceste considerente, au fost iniţiate
cercetări pentru obţinerea şi folosirea de substanţe cu efect blocant asupra genelor care
controlează sinteza matricei, precum şi analogi ai moleculelor microbiene care interferează
comunicarea intercelulară în formarea biofilmului.

Constituirea biofilmului pe suprafeţele conductelor şi a altor instalaţii din industria

alimentară conduce, de regulă, la pierderi economice importante, prin alterarea fluidului

14
transportat, prin necesitatea spălării şi a dezinfecţiile la intervale scurte şi prin deteriorarea
conductelor, supapelor, robineţilor etc. Se ştie că mai ales bacteriile anaerobe generează apariţia
mediului acid, care favorizează corodarea prematură a suprafeţelor metalice. De exemplu,
bacteriile suflito-reducătoare (anaerobe), în prezenţa sulfaţilor, dau naştere acidului sulfuric.
Bacteriile denitrificatoare (anaerobe), în prezenţa nitriţilor, adăugaţi pentru inhibarea coroziunii,
formează dioxid de azot şi azot. Bacteriile nitrificatoare reacţionează cu amoniacul şi formează
acidul azotic, care este foarte corosiv. Bacteriile ferice transformă compuşii solubili ai fierului în
depozite de oxid de fier insolubil.

Progresele cunoaşterii ştiinţifice în domeniul biofilmului microbian permit nu numai

perfecţionarea mijloacelor de prevenire şi de combatere a acestuia, în anumite domenii ale
biologiei aplicate, ci de asemenea şi o mai bună protecţie şi dirijare a biofilmului, în domeniile în
care această strategie microbiană (populaţională) se dovedeşte utilă şi de neînlocuit. Avem în
vedere flora microbiană care tapisează mucoasele unor cavităţi la animale şi om şi care joacă un
rol important în protecţia antiinfecţioasă a acestora şi mai ales flora din rumen şi din cecum la
animale, fără de care valorificarea superioară a furajelor ar fi imposibilă.

15
 2.8. Bibliografie

Augustin Mona, Vehmas Ali Terhi, Atroshi Faik, 2004 – Assesment of enzymatic cleaning
agents and disinfectants againts bacterial biofilm
Costa Pires Maria de Fatima, Correa B., Gambale W., Paula C.R., 2001 – Experimental
Model of Candida albicans (serotypes A and B) adherence in vitro
Costerton J.W., 2001 – Battling biofilm
Donlan R.M., Costeron J.W., 2002 – Biofilm: Survival Mechanisms of Clinically Revelant
Microorganismms
Dreeszen H. Paula, 2003 – Biofilm. The key to understanding and controlling bacterial growth
in Automated Drinking Water Systems
Ehrlich G.D., Veeh R., Wang X., Costerton J.W., Hayes J.D., Hu F.Z., Daigle B.J., Ehrlich
M.D., Post J.C., 2002 – Mucosal biofilm formation on middle-ear mucosa in the chinchilla
model of otitis media
Ghigo J.M., 2001 – Natural conjugative plasmids induce bacterial biofilm development
Hall-Stoodley L., Keevil C.W., Lappin-Scott H.M.–Mycobacterium fortuitum and
Mycobacterium chelonae biofilm formation under high and low nutrient conditions
O’Toole G., Kaplan H.B., Kolter R., 2000– Biofilm formation as microbial development
Mayette D.C., 1992 – The existence and Significance of Biofilm in
Pederson K., 1990- Biofilm Development on Stainless Steel and PVC Surfaces in Drinking
Water,

16
17