LP 12.

PROTEINELE PLASMATICE

Plasma, faza lichidǎ a sângelui, formatǎ din ser, fibrinogen şi factori de coagulare, este constituitǎ dintr-
un amestec eterogen de tipuri de proteine cu structurǎ, proprietǎţi şi funcţii diferite. Aceste proteine pot fi libere
sau conjugate cu glucide, lipide şi alte componente prin
intermediul unor diferite tipuri de legǎturi. Proteinele reprezintǎ un constituent principal al plasmei,
aproximativ 75% din reziduul uscat al acesteia.

DOZAREA PROTEINELOR TOTALE PRIN METODA BIURETULUI

Principiul metodei:
Proteinele reacţionezǎ cu sulfatul de cupru în mediu basic formând combinaţii complexe
colorate în albastru-violet. Intensitatea culorii compusului format este direct proporţionalǎ cu concentraţia
proteinelor din proba analizatǎ.
Reacţia se datoreazǎ legǎturilor peptidice din moleculele proteinelor şi este pozitivǎ în cazul compuşilor
cu cel puţin douǎ legǎturi peptidice în structurǎ.
Este o reacţie specificǎ pentru peptide, polypeptide şi proteine, iar cel mai simplu compus organic care
dǎ aceastǎ reacţie este biuretul care se obţine prin încǎlzirea a douǎ molecule de uree la 180 0C, cu eliminarea
unei molecule de NH3.
Dozarea proteinelor prin metoda biuretului se face pe serul obţinut prin recoltarea sângelui fǎrǎ
anticoagulant.
Calcul: EP x 13 = g proteine totale/dl ser
Valori normale: nou- nǎscuţi: 5,2-9,0 g/dl ser;
copii sub 3 ani: 5,5 – 8,6 g/dl ser;
copii peste 3 ani şi adulţi: 6,6-8,6 g/dl ser

Variaţii patologice:
1) Hiperproteinemiile pot apare în:
 pierderi importante de apǎ ale organismului;
 deshidratǎri prin stenoze pilorice şi esofagiene;
 stǎri febrile, diabet insipid, diaree;
 inflamaţii cronice, nefrozǎ, tuberculozǎ, leucozǎ;
 în creşteri monoclonale – mielom multiplu, macroglobulinemie, crioglobulinemie;
 în creştere policlonalǎ – cirozǎ hepaticǎ, sarcoidozǎ, infecţii cornice.
2) Hipoproteinemiile apar în:
 aport scǎzut de proteine (înfometare, inaniţie); subnutritie
 tulburǎri de absorbţie a aminoacizilor; malbasorbite
 biosintezǎ proteicǎ deficitarǎ (insuficienţǎ hepaticǎ);
 hipercatabolism proteic;
 anemii, hemoragii acute;
 pierderi proteice la nivelul – rinichiului (sindrom nefrotic);
- tractului digestive (colite, enterite, fistule);
- tegumentului – arsuri extinse, dermatite exfoliante.
 pierderile mari de proteine caracterizeazǎ sindromul nefrotic cu etiologii diverse, glomerulonefritele,
infecţiile acute sau cornice, tulburǎrile circulatorii, intoxicaţiile.

ELECTROFOREZA PROTEINELOR PLASMATICE

Electroforeza este o metodǎ analiticǎ şi preparativǎ de separare a proteinelor dintr-un amestec sub
acţiunea unui camp electric uniform aplicat din exterior.

1
 Principiul metodei: într-o soluţie tampon cu pH=8,6-9,0, proteinele plasmtice sunt în stare ionizatǎ,
încǎrcate electronegative. Dacǎ într-o astfel de soluţie se creeazǎ o diferenţǎ de potenţial între doi electrozi
dispuşi la o anumitǎ distanţǎ, moleculele proteice se vor îndrepta spre polul pozitiv (anod).
Viteza de migrare a moleculelor în camp electric se numeşte mobilitate electroforeticǎ şi depinde, în
special, de mǎrimea particulelor şi de sarcina lor electricǎ.
Suporturi de electroforezǎ folosite in practicǎ pot fi: hârtia specialǎ de electroforezǎ, gelurile de agar,
agarozǎ, amidon, poliacrilamidǎ, foliile de acetat de celulozǎ.
Pe baza mobilitǎţii lor electroforetice, proteinele plasmatice au fost separate în urmǎtoarele fracţiuni:
- albumine: 51,5 – 61,5%;
- globuline - α1 : 2-6%
- α2 : 4-10%;
- β: 8-16%;
- γ: 14-20%
- fibrinogen – migreazǎ între fracţiunile β şi γ.

Concentraţiile sau valorile normale ale diverselor fracţiuni proteice se modificǎ în numeroase stǎri
patologice; modificǎrile cantitative sunt cunoscute sub termenul de disproteinemii.

Importanţa electroforezei:
A. Contribuie la precizarea diagnosticului de:
 mielom multiplu al oaselor (maladia KAHLER);
 nefrozǎ lipoidicǎ – scad albuminele, cresc alfa1-globulinele);
 colagenoze (cresc gamma-globulinele);
 reumatism articular acut (RAA – cresc alfa2-globulinele).
B. Permite urmǎrirea evoluţiei unor diverse maladii:
 tuberculozǎ, RAA (cresc alfa2-globulinele);
 ciroze (scad albuminele, cresc beta şi gamma-globulinele);
 infarct miocardic (cresc alfa1-globulinele);
 infecţii (cresc gamma-globulinele).
C. Permite diferenţierea – într-o anumitǎ proporţie – a antigenelor hepatice prin asocierea ei cu alte probe
de explorare hepaticǎ, ca de exemplu, în:
 ciroze (scad albuminele, cresc gamma-globulinele);
 ictere prin retenţie (cresc gamma-globulinele);
 hepatite infecţioase (cresc alfa2- şi gamma-globulinele).

PROTEINELE URINARE

În mod normal, urina nu conţine decât cantitǎţi foarte mici, urme de proteine, în concentraţii de 20-40mg
% şi care nu pot fi decelate prin tehnicile uzuale. Proteinuriile sunt rezultatul:
-traversǎrii membranei filtrante glomerulare;
-reabsorbţiei tubulare
-secreţiei de cǎtre celulele tubulare (mai rar)
Proteinuriile crescute (mai mult de 50mg/24h) sunt patologice şi sunt de mai multe tipuri:
a) proteinurii naturale (adevǎrate) – sunt amestecuri de albumine şi globuline; apar în bolile
infecţioase circulatorii şi în toate afecţiunile care produc leziuni renale.
b) proteinurii de transformare – precipitate de albumoze şi peptone care apar în special în pneumonii;
c) proteinurii diverse.
Procedeele utilizate pentru identificarea proteinelor în urinǎ se bazeazǎ pe denaturare şi pe
modificarea solubilitǎţii lor.
2
 IDENTIFICAREA PROTEINELOR URINARE PRIN METODA CU ACID SULFOSALICILIC
LA RECE

Principiul metodei: în prezenţa proteinelor din urinǎ, acidul sulfosalicilic determinǎ apariţia unei
turbiditǎţi sau chiar a unui precipitat, în funcţie de nivelul proteinuriei.
Reacţia este pozitivǎ şi pentru albumoze, cu deosebirea cǎ – prin încǎlzire- turbiditatea produsǎ de
albumoze dispare, pe când cea datoratǎ proteinelor se intensificǎ. Identificarea proteinelor urinare impune
condiţia ca urina sǎ aibǎ o reacţie acidǎ şi sǎ conţinǎ sǎruri.
Interpretarea rezultatelor –existǎ urmǎtoarele patru posibilitǎţi:
 Dacǎ urina rǎmâne limpede – proteinele sunt absente.
 Dacǎ urina prezintǎ o uşoarǎ turbiditate (nor foarte fin) – urme slabe de proteine (0,015g/l);
 Dacǎ urina prezintǎ o turbiditate pronunţatǎ, fǎrǎ floculare (nor fin) – urme de proteine (0,02g/l);
 Dacǎ urina prezintǎ un precipitat abundant (floculare) – proteinele sunt prezente în cantitǎţi dozabile.
Variaţii fiziologice: proteinuriile pot apare în cursul efortului fizic, al stǎrilor psiho-emoţionale şi al
ortostatismului.

Semnificaţia diagnosticǎ a proteinuriei:

Proteinuriile patologice pot avea cauze:
a)renale cu afectarea primarǎ a nefronului în:
 glomerulonefrite acute sau cronice;
 glomerulonefrozǎ lipidicǎ, amiloidicǎ, diabeticǎ;
 galactozemie, tubulopatii prin intoxicaţie cu arsenic, chininǎ, acid salicilic.
b) prerenale
 în caz de proteine incomplet digerate sau apǎrute prin deficit de sintezǎ sau detoxifiere la nivel
hepatic;
 proteine Bence-Jones (mielom multiplu).
c) postrenale
 afecţiuni sau inflamaţii ale cǎilor urinare;
 sângerǎri datorare litiazei, tumorilor benigne sau maligne;
 în boli infecţioase (pneumonii, scarlatinǎ etc)
d) alte tipuri de afecţiuni – afecţiuni extrarenale cu interesare secundarǎ renalǎ:
 insuficienţǎ cardiacă;
 tromboza venei cave sau a venelor renale;
 hemoragie cerebralǎ, traumatism cerebral.
Din punct de vedere cantitativ, proteinuriile se clasificǎ în:
a) minime (discrete) – se eliminǎ mai puţin de 0,5g/24h (nefropatii interstiţiale, pielonefrite cornice,
nefropatii congenitale);
b) medii - se eliminǎ între 0,5 – 3g/24h (glomerulonefrite acute şi cornice, amiloidozǎ, boli de collagen,
nefropatie diabeticǎ sau de sarcinǎ);
c) masive (severe) – se eliminǎ mai mult de 4-5g/24h – carecterizeazǎ sindromul nefrotic.