UMF „Carol Davila”

Disciplina Biologie celulară, moleculară și histologie

Sângele periferic
- Suport de curs -

Cristina Niculițe

Note: toate figurile sunt într-un fișier separat, astfel încât textul să poată fi printat alb-negru separat
(pentru cei care vor să sublinieze diferite informații pe foi când învață). Pe lângă bibliografia
clasică (atlase de histologie), am adăugat ca referințe articole de specialitate și diverse filme
ajutătoare. Articolele sunt notate cu numere în textul suportului de curs, iar filmele cu litere. Nu
este obligatoriu să consultați articolele de specialitate pentru examenul final, ele sunt menționate
pentru cei care sunt interesați să citească mai mult; sau dacă informațiile din suportul de curs nu
sunt prezentate suficient de clar, să puteți consulta sursa inițială ca să vă lămuriți. Implicațiile
clinice/patologiile sunt scrise cu italice. Spor la învățat! May the Force be with you!
 Sângele este un țesut conjunctiv, format din celule și o matrice extracelulară fluidă, plasma
sanguină. Componenta celulară este reprezentată de elementele figurate care circulă în plasmă și
cuprinde:
• eritrocitele (hematiile sau globulele roşii) În engleză, se folosește termenul „formed
• leucocitele (globulele albe) elements” pentru elementele figurate și se
• trombocitele (plachetele sanguine) referă la elementele delimitate de o
membrană plasmatică și care au o structură
Volumul total de sânge la un adult obișnuit definită. În română, nu am găsit o explicație
este de aproximativ 6l. Componentele sângelui pot clară pentru denumire. În Dex, la cuvântul
fi separate prin centrifugare pe anticoagulant „figurat”, apare sensul de celule din sânge în
sintagma „elemente figurate” și atât, fără o
(heparină sau citrat; citratul este chelator de Ca, iar explicație suplimentară.
Ca este implicat în cascada coagulării). Materialul
sedimentat este compus din eritrocite, se numește
hematocrit și reprezintă aproximativ 45% din volumul total sanguin. Supernatantul (aproximativ
55% din volumul total) este plasma sanguină. Plasma fără factori de coagulare se numește ser.
Între hematocrit și plasmă se află un strat subțire (aproximativ 1% din volumul total), translucid,
format din leucocite și trombocite (Fig. 1).
Sângele circulă în sistemul cardiovascular, transportând O2, CO2, nutrienți, metaboliți,
hormoni și alte molecule reglatoare către diferite celule din organism. El participă, de asemenea,
la termoreglare și menținerea echilibrului acido-bazic și osmotic. Prin intermediul leucocitelor,
sângele este implicat în răspunsul imun al organismului la contactul cu agenți patogeni sau celule
proprii transformate (ex., celule tumorale).

Plasma
Plasma conține 91-92% apă și 9-10% substanță uscată, ce cuprinde proteine, electroliți,
gaze respiratorii, nutrienți, metaboliți, hormoni etc.
Cele mai importante proteine plasmatice sunt albuminele, globulinele și fibrinogenul.
Albuminele sunt cele mai abundente proteine plasmatice; sinteza lor este realizată la nivelul
ficatului. Sunt implicate în reglarea volumului sanguin prin menținerea presiunii coloid osmotice
vasculare. De asemenea, ele leagă și transportă o varietate de molecule cu caracter hidrofob,
endogene sau exogene (acizi grași, bilirubină, hormoni, medicamente etc.).
α și β-globulinele sunt sintetizate în ficat și transportă diverși ioni metalici, lipide, hormoni
etc. γ-globulinele (imunoglobulinele sau anticorpii) sunt sintetizate de plasmocite și participă la
răspunsul imun umoral.
Fibrinogenul este, de asemenea, sintetizat în ficat. Participă împreună cu alți factori la
cascada coagulării, în urma căreia fibrinogenul solubil este convertit în fibrină insolubilă.
Pe lângă aceste trei clase de proteine, plasma mai conține și enzime, hormoni și proteine
din sistemul complement (despre care se va discuta mai târziu).
Elementele figurate
Celulele sanguine sunt examinate la microscopul optic (MO) pe un preparat special, frotiul
sanguin. Acesta este obținut prin întinderea unei picături de sânge pe o lamă, fixarea prin uscare
și colorarea cu un amestec de coloranți bazici (albastru de metilen, azur de metilen) și acizi
(eozină). Colorațiile May-Grünwald Giemsa (MGG) și Wright au rezultate similare și permit
realizarea diagnosticului diferențial între tipurile de leucocite.
Eritrocitele sunt cele mai numeroase elemente figurate din sânge (4,3-5,7 x 1012 celule/l la
bărbați, respectiv 3,9-5 x 1012 celule/l la femei), urmate de trombocite (150-450 x 109 celule/l) și
leucocite (3,5-10,5 x 109 celule/l).

Eritrocitele
Eritrocitele sunt celule anucleate, cu formă de disc biconcav, ce transportă O2 de la plămâni
către țesuturi și CO2 de la țesuturi către plămâni. Au diametrul cuprins între 7 și 8 µm (Fig. 2), iar
datorită formei specifice, este mărită suprafața de schimb pentru gaze.
La MO, eritrocitele apar acidofile, atât în colorație hemalaun-eozină, cât și în colorațiile
speciale pentru frotiul sanguin (se colorează în ambele cazuri cu eozină) (Fig. 3). Deoarece au
forma biconcavă, porțiunea centrală, mai îngustă, va apărea colorată mai palid, atunci când
eritrocitele sunt văzute din față. Datorită dimensiunilor și aspectului relativ constante pe frotiu,
eritrocitele pot fi folosite ca standard de mărime și culoare în diagnosticul diferențial între tipurile
de leucocite.
La microscopul electronic de transmisie (TEM, transmission electron microscope),
eritrocitele au aspect electronodens uniform (Fig. 4A), dat de prezența hemoglobinei în citoplasmă.
La microscopul electronic de scanning (SEM, scanning electron microscope) se poate observa
forma caracteristică de disc biconcav (Fig. 4B, C).
Eritrocitele sunt celule diferențiate terminal, care și-au pierdut în cursul procesului de
formare (eritropoieză – vezi cursul de hematopoieză) organitele, inclusiv nucleul și citoscheletul
transcelular [1], și sunt adaptate funcției lor principale, de transport al gazelor respiratorii.
Membrana plasmatică are o organizare ce permite deformarea celulei în cursul deplasării prin vase
de sânge cu diametru mic (capilare), iar citoplasma este ocupată în principal de molecule de
hemoglobină, ce leagă reversibil O2 și CO2.
Membrana plasmatică eritrocitară are structura clasică de bistrat lipidic cu proteine și
glicocalix. O parte din proteine sunt implicate în menținerea formei celulei și a elasticității acesteia,
ce permite deformarea reversibilă în cursul deplasării prin capilare.
• Pe versantul citoplasmatic al membranei este organizat citoscheletul asociat
membranei, o rețea hexagonală formată din proteine membranare periferice (Fig.
5), dintre care cea mai importantă este spectrina. Monomerii de α- și β-spectrină se
asociază în heterodimeri antiparaleli prin legături laterale; dimerii se leagă apoi cap
la cap, formând tetrameri, iar prin asocierea tetramerilor cu filamente de actină
rezultă rețeaua hexagonală a citoscheletului membranar. Acesta este ancorat la
 membrană prin intermediul unor complexe proteice care interacționează cu proteine
membranare integrale (glicoforina C și proteina benzii 3);
• Complexul proteinei benzii 4.1 conține banda 4.1,
actina, tropomiozina, tropomodulina, adducina și Denumirile acestor proteine
(banda 3, banda 4.1, banda 4.2)
dematina și interacționează cu glicoforina C. provin de la mobilitatea lor
Complexul ankirinei conține ankirina și banda 4.2 electroforetică, fiind identificate în
și realizează ancorarea rețelei de spectrină la urma separării drept anumite benzi
banda 3. Legăturile dintre aceste molecule sunt proteice pe un gel de
flexibile și se pot desface și reface, pe măsură ce poliacrilamidă.
eritrocitul se deplasează de-a lungul vaselor de sânge și suferă deformări.
• Mutațiile care afectează expresia genelor ce codifică aceste proteine din
citoscheletul membranar pot duce la modificarea formei eritrocitelor.
o De exemplu, sferocitoza ereditară este cauzată de mutații dominante
autozomale la nivelul spectrinei, ankirinei, benzii 4.2 sau benzii 3 [2].
Punctele de ancorare ale rețelei de spectrină la membrana plasmatică prin
intermediul complexului ankirinei nu mai sunt stabile, astfel încât
eritrocitele se deformează, devenind sferice (Fig. 6A).
o Eliptocitoza ereditară este la rândul ei cauzată de mutații dominante
autozomale, în cazul acesta fiind afectate legăturile laterale dintre
moleculele de spectrină și legăturile spectrinei cu complexele proteice ale
ankirinei și benzii 4.1 [2]. Membrana plasmatică se deformează progresiv,
alungindu-se și căpătând formă eliptică (Fig. 6C).
o Alte forme patologice ale eritrocitelor includ: acantocitele (au proiecții
neregulate, variabile ca formă, număr și dimensiuni), echinocitele (prezintă
contur crenelat, proiecții scurte, egal distanțate), codocitele (în engleză
„target cells” – descrie aspectul similar unei ținte de tragere) [3],
dacriocitele (în formă de lacrimă) [4] (Fig. 6B, D-F).
La nivelul domeniilor extracelulare ale glicoforinelor și proteinelor benzii 3 sunt atașate
grupările oligozaharidice cu rol antigenic ce stau la baza sistemului de grupe sanguine AB0.
• Toți indivizii prezintă un precursor antigenic comun, care rămâne nemodificat în
cazul grupei 0 (Fig. 7). Indivizii cu grupe A și B sintetizează glicozil transferaze ce
adaugă o monozaharidă diferită la precursorul antigenic comun: N-acetil-
galactozamină la grupa A, respectiv galactoză la grupa B. În cazul grupei AB, sunt
sintetizate ambele enzime, deci indivizii vor prezenta ambii antigeni pe suprafața
eritrocitelor. Genele responsabile de grupele AB0 sunt situate pe cromozomul 9,
alela 0 fiind recesivă, iar alelele A și B codominante. Antigenii AB0 sunt detectați
de anticorpi specifici prezenți în ser (Tabelul 1);
• În cazul unei transfuzii de sânge de la o grupă incompatibilă, anticorpii din serul
primitorului vor ataca antigenii de pe suprafața eritrocitelor donatorului, ducând
la hemoliză sau aglutinare. Pentru a se evita aceste reacții, este verificată
compatibilitatea înainte de transfuzie prin combinarea unei mostre din sângele
donatorului cu o mostră din sângele primitorului. Sângele integral este folosit
foarte rar pentru tratamentul pierderilor de sânge, pacientul primind de obicei
fracțiunea de sânge care îi lipsește cel mai mult (masă eritrocitară, plasmă, factori
de coagulare etc).
 Tabelul 1 – Sistemul de grupe sanguine AB0
Grupa de Antigeni Anticorpi Poate dona Poate primi
sânge eritrocitari serici sânge grupelor sânge de la
grupele
A A Anti-B A, AB A, 0
B B Anti-A B, AB B, 0
AB A, B Niciunul AB A, B, AB, 0
0 Niciunul Anti-A, anti-B A, B, AB, 0 0

Un alt sistem antigenic sanguin important este sistemul Rh, bazat pe prezența antigenului
Rh (Rhesus, similar cu antigenii de la maimuțele rhesus). Sistemul Rh cuprinde mai mulți antigeni,
dintre care cel mai important este antigenul D, care induce răspunsurile imune cele mai grave în
cazul transfuziilor. Un individ Rh pozitiv prezintă antigenul Rh pe suprafața eritrocitelor, iar unul
Rh negativ, nu.
Pe lângă incompatibilitatea Rh din cadrul transfuziilor, o altă problemă care poate apărea
este în cazul sarcinii, la o mamă Rh negativă care are făt Rh pozitiv. În mod normal, la prima
sarcină nu există anticorpi anti-Rh în sângele mamei, dacă nu a fost expusă anterior la sânge Rh
pozitiv (în urma unei transfuzii). În timpul nașterii, însă, se produc rupturi placentare, în sângele
mamei pătrunzând hematii fetale, care vor stimula producția de anticorpi anti-Rh. La o sarcină
ulterioară, anticorpii materni vor traversa bariera placentară și vor ajunge în circulația fetală,
determinând hemoliza sau aglutinarea hematiilor fetale. Această afecțiune se numește
eritroblastoză fetală. Ea poate fi prevenită prin administrarea de anticorpi anti-Rh mamei în
timpul sarcinii și după naștere; anticorpii injectați vor aglutina eritrocitele fetale pătrunse în
circulația mamei, înainte ca aceasta să sintetizeze proprii anticorpi anti-Rh.
Citoplasma eritrocitelor este ocupată în principal de molecule de hemoglobină, care
transportă O2 de la plămâni spre țesuturi și CO2 de la țesuturi spre plămâni. Fiecare moleculă de
hemoglobină conține patru subunități, formate la rândul lor dintr-un lanț polipeptidic de globină și
o grupare hem ce conține fier. Fiecare grupare hem poate lega o moleculă de oxigen, deci o
moleculă de hemoglobină poate transporta până la patru molecule de oxigen. Combinațiile
hemoglobinei cu O2 (oxihemoglobina) și cu CO2 (carbaminohemoglobina) sunt reversibile. În
schimb, CO formează un complex mai stabil cu hemoglobina (carboxihemoglobina), având
afinitate mai mare decât O2 pentru aceasta. De aceea, în intoxicația cu CO, foarte puțin O2 poate
fi transportat în organism, expunerea prelungită putând duce la moarte.
Există patru tipuri diferite de lanțuri polipeptidice de globină: α, β, γ, δ. În funcție de
lanțurile de globină sintetizate în cursul perioadelor prenatală și postnatală, pot apărea diferite
tipuri de hemoglobină:
- HbA, hemoglobina adultă, reprezintă aproximativ 96% din totalul hemoglobinei la adulți
și este un tetramer α2β2 (Fig. 8);
- HbA2 reprezintă aproximativ 1,5-3% din totalul hemoglobinei la adulți și este un tetramer
α2δ2;
- HbF, hemoglobina fetală, este întâlnită în cantitate mică la adulți (sub 1% din totalul
hemoglobinei), însă este principala formă de hemoglobină sintetizată în perioada fetală; este un
tetramer α2γ2.
 Mutații la nivelul genelor ce codifică lanțurile de globină pot afecta producția de
hemoglobină. Alfa- și beta-talasemiile sunt boli genetice care implică mutații la nivelul lanțurilor
α, respectiv β. O altă boală genetică caracterizată printr-o mutație la nivelul lanțului β este anemia
falciformă (drepanocitoza sau siclemia). Este cauzată de o mutație punctiformă ce duce la
înlocuirea acidului glutamic (aminoacid cu caracter acid) cu valină (aminoacid hidrofob). În
condiții de presiune scăzută a oxigenului, valina din deoxihemoglobină vine în contact cu un
buzunar hidrofob al unei molecule adiacente de hemoglobină, formând un dimer [5]. Aceasta duce
la agregarea și polimerizarea moleculelor de hemoglobină, deformând celula. Eritrocitele devin
mai alungite și capătă formă de seceră („sickle cells”) (Fig. 9). Eritrocitele deformate
(drepanocite) sunt mai rigide și pot rămâne blocate în vase de sânge mai mici, împiedicând
oxigenarea adecvată a unor țesuturi [a].
Pe lângă aceste boli genetice, o altă variație a hemoglobinei cu relevanță în patologie
apare la pacienții cu diabet. Unul din subtipurile de HbA poate lega ireversibil glucoza, forma
fiind denumită hemoglobină glicată. Deoarece nu poate fi eliminată decât prin distrugerea
eritrocitelor, nivelul acesteia se corelează cu cel al glicemiei din ultimele 2-3 luni. La indivizii cu
diabet, hemoglobina glicată reprezintă mai mult de 7% din totalul hemoglobinei din sânge.
În afară de hemoglobină, eritrocitele mai prezintă în citoplasmă și alte proteine, de exemplu
enzimele necesare glicolizei anaerobe.
Eritrocitele se formează în măduva osoasă hematogenă prin eritropoieză, ajung apoi în
sânge, unde circulă timp de aproximativ 120 zile. Hematiile îmbătrânite sunt recunoscute de
macrofagele din splină, ficat și măduva osoasă și eliminate din circulație prin fagocitoză. Un
procent mai mic din eritrocitele îmbătrânite sunt lizate intravascular.
Hemograma este un test de bază în practica medicală, fiind primul pas în diagnosticul
diverselor afecțiuni hematologice (și al unor afecțiuni nehematologice). În cadrul hemogramei se
măsoară o serie de parametri eritrocitari:
- numărul eritrocitelor – poate suferi variații fiziologice sau patologice; creșterea
numărului de eritrocite poartă denumirea de eritrocitoză sau policitemie și se întâlnește în condiții
fiziologice (ex., la indivizii care trăiesc la altitudini ridicate, ca adaptare la cantitatea scăzută a
oxigenului în atmosferă) și patologice (ex., în boli genetice, precum policitemia vera sau prin
creșterea sintezei de eritropoietină, hormon ce stimulează producția de eritrocite); numărul scăzut
de eritrocite (anemia) se poate datora pierderilor de sânge, producției insuficiente de eritrocite,
deficiențelor de fier sau vitamina B12 sau unor boli genetice;
- hematocritul – măsoară raportul dintre volumul ocupat de eritrocite și volumul sanguin
total;
- indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu, hemoglobina eritrocitară medie,
concentrația medie de hemoglobină și lărgimea distribuției eritrocitare (cuantifică
heterogenitatea volumului celular).
Trombocitele
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare anucleate, derivate din
megacariocitele măduvei osoase hematogene și sunt implicate în hemostază.
Megacariocitele sunt celule mari, poliploide – au mai multe seturi de cromozomi, rezultate
în urma endomitozei (diviziune care nu este urmată de cariokineză și citokineză – împărțirea
nucleului, respectiv a citoplasmei). De la nivelul membranei plasmatice pornesc invaginări care
vor forma canale de demarcație plachetare (Fig. 10). Acestea se extind în toată citoplasma
megacariocitului și, prin fuziune, împart citoplasma în mai multe fragmente care se desprind sub
formă de trombocite și migrează în spațiul vascular [b, c]. Trombocitele circulante au o durată de
viață de aproximativ 10 zile.
Trombocitele au dimensiuni mici, 2-3 µm și formă discoidă. Pe frotiu (MO), prezintă o
zonă periferică mai palidă, hialomerul, și o zonă centrală mai intens colorată, denumită granulomer
(Fig. 11).
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), trombocitele sunt organizate în patru zone (Fig.
12):
- zona periferică, reprezentată de plasmalema acoperită de glicocalix; glicoproteinele
transmembranare sunt receptori importanți pentru funcția trombocitelor;
- zona structurală, situată imediat sub zona periferică; este formată dintr-o serie de elemente
de citoschelet care mențin forma celulei: microtubuli, filamente de actină și proteine asociate
actinei, miozină;
- zona organitelor este situată în centrul celulei și corespunde granulomerului vizibil în MO;
conține mitocondrii, peroxizomi, incluziuni de glicogen și o serie de granule cu conținut diferit;
o granulele α sunt cele mai numeroase, au diametrul cel mai mare și un aspect
moderat electronodens; ele conțin fibrinogen, factori de coagulare, plasminogen,
inhibitorul activării plasminogenului și PDGF (factor de creștere derivat din
plachete, platelet derived growth factor);
o granulele δ sunt mai electronodense și mai mici și conțin ADP, ATP, serotonină și
histamină;
o granulele λ sunt similare lizozomilor și conțin enzime hidrolitice;
- zona membranei conține două sisteme membranare; sistemul canalicular deschis este
format din invaginări ale membranei plasmatice, resturi ale canalelor de demarcație plachetare care
nu au dus la formarea trombocitelor; acest sistem facilitează preluarea diferiților factori din plasmă
necesari în procesul de coagulare; al doilea sistem membranar este sistemul tubular dens, derivat
din reticulul endoplasmatic al megacariocitului, ce depozitează ioni de calciu.
Trombocitele sunt implicate în mai multe etape ale hemostazei (oprirea sângerării la
nivelul vaselor mici de sânge) (Fig. 13) [6][d]:
- hemostaza primară constă în aderarea, activarea și agregarea trombocitelor, pentru a forma
dopul plachetar la locul leziunii;
o în momentul în care un vas de sânge este lezat, trombocitele sunt recrutate la locul
leziunii prin interacțiunea cu molecule expuse ale țesutului conjunctiv din peretele
vasului, precum colagenul și factorul von Willebrand;
 o trombocitele prezintă receptori membranari specifici pentru factorul von
Willebrand, care mediază legarea plachetelor la colagenul subendotelial; aceasta
determină activarea (trombocitele capătă formă dendritică) și degranularea
plachetelor, cu eliberarea conținutului acestora;
o serotonina din granulele δ produce vasoconstricție, reducând fluxul de sânge la
locul leziunii; ADP-ul și tromboxanul produc agregarea plachetelor și promovează
recrutarea altor trombocite la locul leziunii, care se vor activa la rândul lor și vor
agrega; se formează astfel dopul plachetar;
- hemostaza secundară implică activarea cascadei coagulării [e] cu formarea cheagului de
sânge; cascada coagulării cuprinde calea extrinsecă, inițiată de factorul tisular (TF – tissue factor)
și calea intrinsecă, ce se întâlnesc ulterior pentru a forma calea comună, al cărei rezultat final este
activarea protrombinei, care este clivată la trombină; aceasta va cataliza transformarea
fibrinogenului solubil în fibrină insolubilă; rețeaua de fibrină în care sunt prinse hematiile și
trombocitele formează cheagul de sânge;
- fibrinoliza și degradarea cheagului; inițial, are loc retracția cheagului, datorită contracției
filamentelor de actină și miozină de la nivelul trombocitelor; odată ce peretele vasului a fost
reparat, cheagul va fi lizat de către plasmină, enzimă fibrinolitică ce circulă în plasmă în forma
inactivă de plasminogen; acesta va fi activat cu ajutorul unor factori eliberați de celulele
endoteliale; enzimele hidrolitice din granulele λ ale plachetelor sunt, de asemenea, implicate în
resorbția cheagului.
În afară de rolul în hemostază, trombocitele intervin și în repararea altor țesuturi, prin
intermediul PDGF eliberat de granulele α, care stimulează diviziunea celulelor musculare netede
și a fibroblastelor.
În cadrul hemogramei, parametrii trombocitari analizați sunt numărul de trombocite și
volumul trombocitar mediu. Creșterea numărului de trombocite (trombocitoză sau trombocitemie)
poate fi cauzată de boli mieloproliferative, boli inflamatorii, splenectomie etc. și poate avea drept
consecință tromboza – formarea de cheaguri sanguine care obstrucționează vasele de calibru mic.
Scăderea numărului de trombocite (trombocitopenie) duce la sângerări excesive; poate apărea
din cauza producției scăzute (în boli ereditare, leucemii, infecții) sau distrucției accelerate (în
urma unor procese imunologice sau non-imunologice).

Leucocitele
Leucocitele sunt celule sanguine nucleate, care părăsesc spațiul vascular și pătrund în
țesuturi, unde îndeplinesc diverse funcții legate de imunitate. Leucocitele se pot clasifica în funcție
de două criterii: prezența/absența granulelor specifice în citoplasmă (granulocite și agranulocite),
respectiv aspectul nucleului (polimorfonucleare – cu nucleu segmentat, multilobat și
mononucleare – cu nucleu nesegmentat). Rezultatele celor două clasificări se suprapun; astfel,
granulocitele sunt polimorfonucleare, iar agranulocitele sunt mononucleare. O altă diferență
importantă între cele două categorii de leucocite este dată
de faptul că granulocitele sunt celule diferențiate terminal, Termenul „azurofil” se referă la
pe când agranulocitele, nu. Toate leucocitele prezintă în afinitatea pentru coloranții azur; în cazul
citoplasmă granule nespecifice, azurofile, colorate în roșu- colorației MGG, pentru azur de metilen.
purpuriu pe frotiu.
 Tabelul 2 – Clasificarea leucocitelor și distribuția lor procentuală
Tipul celular
Granulocite/polimorfonucleare Agranulocite/mononucleare
Neutrofile Eozinofile Bazofile Monocite Limfocite
% 47-67% 1-4% < 0,5% 3-9% 26-28%

În funcție de tipul de granule specifice prezente în citoplasmă, granulocitele se clasifică în:

neutrofile, eozinofile și bazofile. Agranulocitele se împart, la rândul lor, în două categorii:
monocite și limfocite (Tabelul 2).
Creșterea numărului de leucocite (leucocitoza) se datorează de obicei creșterii numărului
de neutrofile sau limfocite, cauza principală fiind infecțiile sau alte răspunsuri inflamatorii.
Scăderea numărului de leucocite (leucopenia) poate fi cauzată de infecții virale sau bacteriene,
boli medulare, boli autoimune etc.
Formula leucocitară constă în diferențierea numărului total de leucocite în cele cinci
tipuri principale, exprimate procentual și în număr absolut. Variațiile numerice ale distribuției
tipurilor de leucocite oferă informații despre starea funcțională a sistemului imunitar.
N.B. La fiecare tip de leucocit vor fi indicate exemple de variații patologice ale numărului, însă
lista nu va fi exhaustivă (același lucru este valabil și pentru celelalte elemente figurate).
Patologiile asociate acestor variații fac obiectul specialității Hematologie.

Neutrofilele
Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite și au diametrul de 10-12 µm. La MO, se
observă aspectul caracteristic al nucleului, format din 2-4 lobi, uniți prin punți fine de cromatină
(Fig. 14). La sexul feminin, se poate observa la nivelul nucleului un apendice în formă de băț de
tobă, reprezentat de corpusculul Barr (unul din cromozomii X, inactivat) (Fig. 14C). Pe frotiu, mai
pot fi observate neutrofile tinere, cu nucleu nesegmentat (mai sunt numite și neutrofile în bandă)
(Fig. 14D). Citoplasma neutrofilelor este acidofilă și conține granule primare nespecifice, azurofile
și granule secundare specifice, de dimensiuni mici, roz-violet.
Pe lângă lobii nucleului, în imaginile TEM se poate observa dispunerea caracteristică a
cromatinei, cu heterocromatina la periferie, în contact cu învelișul nuclear, iar eucromatina spre
centrul nucleului (Fig. 15). Aparatul Golgi este situat central, iar alte organite (reticul
endoplasmatic, mitocondrii) sunt în număr mic. În citoplasmă sunt vizibile mai multe tipuri de
granule:
- granule primare (azurofile în MO), cu aspect electronodens, reprezentate de lizozomi; sunt
mai mari și mai puțin numeroase decât cele secundare; conțin mieloperoxidază, hidrolaze acide și
o serie de proteine antibacteriene, precum lizozimul și defensinele;
- granule secundare (specifice), cu aspect mai electronoclar; sunt mai numeroase și de
dimensiuni mai mici; conțin o varietate de enzime (colagenaze, gelatinaze, fosfolipaze), activatori
ai sistemului complement și alte peptide antibacteriene (lizozim, lactoferină);
 - granule terțiare, de dimensiuni mici; conțin fie fosfataze, fie metaloproteaze care
degradează matricea extracelulară, facilitând migrarea neutrofilelor prin țesutul conjunctiv.
Funcția principală a neutrofilelor este apărarea antibacteriană. Ele sunt de obicei primele
leucocite care ajung la locul infecției și elimină bacteriile prin fagocitoză. Toate leucocitele
părăsesc spațiul vascular printr-un proces numit diapedeză (Fig. 16) [f].
• Chemokinele (citokine ce induc chemotaxie – migrare celulară ca răspuns la un
stimul chimic) eliberate de celulele sistemului imunitar sau de microorganisme
determină activarea neutrofilelor, care vor exprima pe suprafața lor molecule de
adezivitate ce vor interacționa cu parteneri specifici de pe suprafața celulelor
endoteliale de la nivelul venulelor postcapilare;
• În prima etapă, grupările oligozaharidice sialice Lewisx de pe suprafața
neutrofilelor se leagă reversibil de selectinele P și E de pe suprafața celulelor
endoteliale, ceea ce duce la încetinirea deplasării neutrofilelor în vasul de sânge și
rostogolirea acestora pe suprafața endoteliului;
• Ulterior, chemokinele eliberate de celulele endoteliale determină exprimarea unor
integrine pe suprafața neutrofilelor, care interacționează stabil cu molecule de
adezivitate din superfamilia imunoglobulinelor de pe suprafața celulelor
endoteliale, (ex., ICAM-1 – molecula de adeziune intercelulară 1, intercellular cell
adhesion molecule 1). Neutrofilul aderă la suprafața endoteliului și extinde
pseudopode către joncțiunile intercelulare care au fost desfăcute de histamina și
heparina eliberate de mastocite la locul leziunii.
• Migrarea neutrofilului este facilitată de proteazele care degradează membrana
bazală endotelială și este direcționată în continuare de chemokine către situsul
inflamației/infecției.
Odată ajunse la locul infecției, neutrofilele Sistemul complement este reprezentat de o
omoară microorganismele prin fagocitoză (Fig. 17). serie de proteine plasmatice implicate în
Pentru a putea recunoaște microorganismele ce răspunsul imun, care au acțiune
urmează a fi fagocitate, neutrofilele posedă o serie de „complementară” celei a anticorpilor și
celulelor fagocitare.
receptori pe suprafața membranei care
interacționează cu antigenii bacterieni. Legarea se
poate face direct, însă în unele cazuri, particulele străine trebuie opsonizate pentru a putea fi
recunoscute și marcate pentru eliminare prin fagocitoză. Opsonizarea constă în acoperirea
particulei străine cu anticorpi IgG sau cu fracțiunea C3b a complementului. Neutrofilele prezintă
următoarele tipuri de receptori:
• receptori Fc, care se leagă la regiunile Fc ale anticorpilor IgG ce au opsonizat
bacterii;
• receptori pentru complement, care recunosc complexele imune opsonizate de C3b;
• receptori scavenger, ce recunosc forme modificate de LDL (lipoproteine cu
densitate mică) întâlnite frecvent pe suprafața bacteriilor Gram pozitive și negative;
• receptori Toll-like, ce recunosc molecule patogene exprimate pe suprafața
bacteriilor și a altor microorganisme: endotoxine, lipopolizaharide, peptidoglicani
etc.
 Odată ce antigenul a fost recunoscut, el va fi înglobat de pseudopodele emise de neutrofil
și internalizat la nivelul unui fagozom. Granulele specifice și nespecifice fuzionează cu fagozomul,
formând un fagolizozom, care va digera microorganismul.
În cursul fagocitozei, microorganismele pot fi omorâte prin mecanisme intracelulare care
depind sau nu de oxigen.
- mecanismele bactericide dependente de oxigen se bazează pe formarea unor specii
reactive de oxigen (SRO); acestea reprezintă radicali liberi și molecule reactive derivate din
oxigen, care posedă electroni neîmperecheați, responsabili de reactivitatea ridicată; SRO pot oxida
lipide, proteine și acizi nucleici; la nivelul neutrofilului, există două căi principale în care sunt
implicate SRO: cea a complexului NADPH (nicotinamid adenin dinucleotid fosfat) oxidazei din
membrana fagolizozomului și cea a mieloperoxidazei lizozomale (Fig. 18);
o complexul NADPH oxidazei transportă electroni prin membrana fagolizozomului,
pe care îi donează oxigenului molecular (O2), formându-se astfel anionul superoxid
(O2-), ce poate fi convertit de superoxid dismutază în oxigen singlet (1O2) sau
peroxid de hidrogen (H2O2), care, la rândul lui, poate reacționa cu anionii
superoxid, formând radicali hidroxil (OH-);
o în urma fuziunii lizozomilor cu fagozomul, mieloperoxidaza lizozomală produce
acid hipocloros (HOCl) din peroxid de hidrogen și un anion de Cl-; acesta este
metabolizat apoi la hipoclorit (OCl-) și clor (Cl2); toate aceste SRO au efect
bactericid;
o o serie de boli genetice afectează genele ce codifică proteine din complexul
NADPH oxidazei; ca urmare, neutrofilele nu mai pot produce SRO; aceste
afecțiuni poartă denumirea de boala granulomatoasă cronică [7]; indivizii cu
această boală au susceptibilitate crescută la infecții bacteriene și fungice;
- mecanismele bactericide independente de oxigen cuprind o serie de enzime
bacteriolitice (digeră proteine bacteriene), peptide cationice antimicrobiene (defensine) și lizozim,
care degradează peretele celular bacterian, lactoferina (chelează ionii de fier, un element important
în nutriția bacteriană) și capcanele extracelulare ale neutrofilelor (NET, neutrophil extracellular
traps) [8][g]; NET iau naștere prin dezorganizarea învelișului nuclear, decondensarea cromatinei,
care se amestecă în citoplasmă cu componente de la nivelul granulelor neutrofilului, precum
mieloperoxidaza, elastaza și defensinele, și formarea unor rețele care sunt expulzate în afara
celulei; dacă un microorganism este imobilizat într-o astfel de „plasă”, va fi omorât; după ce și-au
îndeplinit funcția, NET trebuie distruse; cromatina este degradată de nucleaze, iar restul
componentelor sunt eliminate de către macrofage; NET au fost identificate atât la nivel tisular, cât
și în sângele periferic [8].
După ce microorganismele au fost omorâte, ele sunt digerate de enzimele lizozomale.
Materialul digerat este exocitat sau depozitat în corpi reziduali. Bacteriile și neutrofilele moarte,
alături de materialul nedigerat formează puroiul. Neutrofilele au o durată de viață destul de scurtă;
ele circulă aproximativ 6-8 ore în sânge, iar în țesutul conjunctiv supraviețuiesc timp de 1-4 zile,
după care mor prin apoptoză în cursul proceselor de apărare.
Creșterea numărului de neutrofile peste valorile de referință se numește neutrofilie și
poate fi întâlnită în condiții fiziologice (efort fizic intens, stres, menstruație) sau patologice: în
infecții bacteriene acute, infecții fungice, boli inflamatorii cronice, în unele carcinoame (ca
urmare a reacției inflamatorii) și boli mieloproliferative cronice. Neutropenia reprezintă
scăderea numărului de neutrofile sub valorile de referință și poate fi rezultatul unor infecții
bacteriene severe, poate fi produsă de diferite medicamente, chimioterapie, boli hematopoietice
etc.

Eozinofilele
Eozinofilele sunt mai puțin numeroase decât neutrofilele și au diametru similar cu acestea.
La MO se observă nucleul de regulă bilobat, citoplasma acidofilă și granulele specifice intens
acidofile, roșu-portocalii, de dimensiuni egale și mai mari decât ale neutrofilelor (Fig. 19).
La TEM sunt vizibile puține organite (câteva mitocondrii și câțiva lizozomi), nucleul
bilobat, cu heterocromatina la periferie și eucromatina situată central. Lizozomii sunt granulele
primare azurofile, ce conțin hidrolaze acide lizozomale. Granulele specifice au formă ovală și
prezintă un miez cristalin electronodens (Fig. 20). La nivelul acestuia este localizată o proteină
bogată în arginină, proteina bazică principală (MBP, major basic protein), responsabilă de aspectul
intens acidofil al granulelor pe frotiu. Granulele secundare mai conțin proteina cationică a
eozinofilelor, peroxidaza eozinofilelor, neurotoxina derivată din eozinofile, histaminaze,
arilsulfataze, colagenaze și catepsine.
Eozinofilele sunt implicate în apărarea organismului împotriva infecțiilor cu paraziți
unicelulari (protozoare) și pluricelulari (ex., viermi paraziți – helminți) [9]. Paraziții induc un
răspuns imun cu anticorpi IgE (Fig. 21). Limfocitele T helper detectează celulele parazitare străine
și secretă citokine precum IL-4 (interleukina-4), IL-5, care determină proliferarea eozinofilelor și
creșterea producției de IgE. Anticorpii se leagă de parazit și cu un alt domeniu se atașează la
receptorii specifici de pe suprafața eozinofilelor; aceasta duce la activarea și degranularea
celulelor. MBP, proteina cationică a eozinofilelor și peroxidaza eozinofilelor au efect citotoxic
asupra paraziților, iar neurotoxina derivată din eozinofile provoacă disfuncția sistemului nervos al
parazitului.
Eozinofilele au rol și în reacțiile alergice și inflamatorii, prin eliberarea de arilsulfataze
și histaminaze, care neutralizează efectul histaminei și al leucotrienelor eliberate de mastocite și
bazofile. De asemenea, eozinofilele fagocitează complexe antigen-anticorp.
Creșterea numărului de eozinofile (eozinofilia) apare în boli alergice, infecții parazitare,
boli neoplazice etc. Eozinopenia (scăderea numărului de eozinofile) se întâlnește în general ca
urmare a producției ridicate de steroizi, în condiții de stres sau ca rezultat al unor infecții acute
și în sindromul Cushing.

Bazofilele
Bazofilele sunt cele mai puțin numeroase leucocite și au diametrul similar cu al celorlalte
granulocite, 10-12 µm. La MO (Fig. 22) se observă în citoplasmă granulele specifice, de
dimensiuni diferite, intens bazofile (albastru-violet spre negru); restul citoplasmei este acidofil.
Nucleul este de obicei bilobat, însă conturul lui este frecvent mascat de granulele specifice.
Aspectul nucleului poate fi însă vizualizat cu ajutorul TEM (Fig. 23). Cromatina are
dispunerea caracteristică: heterocromatina la periferie, eucromatina central. Bazofilele prezintă
granule primare cu enzime hidrolazice, similare celor din alte leucocite și granule secundare mari,
electronodense, ce conțin mediatori preformați: heparină și alti glicozaminoglicani sulfatați
(responsabili de bazofilia din MO), histamină, serin proteaze. De asemenea, bazofilele sintetizează
și alți mediatori în urma activării: leucotriene, factorul chemotactic al eozinofilelor și interleukine.
Bazofilele și mastocitele participă la reacții alergice (Fig. 24) și inflamatorii, alături de
eozinofile. La primul contact cu un alergen, limfocitele B se diferențiază în plasmocite, ce
sintetizează anticorpi IgE specifici, care se vor lega la receptorii Fc de pe suprafața bazofilelor și
mastocitelor. La contactul ulterior cu același alergen, are loc activarea și degranularea mastocitelor
și bazofilelor, cu eliberarea histaminei și heparan sulfatului, agenți vasoactivi care produc
vasodilatație, și a leucotrienelor, ce provoacă bronhoconstricție. Aceste substanțe sunt
responsabile de reacțiile de hipersensibilitate și anafilaxie.
Cele două tipuri celulare au origine comună, fiind derivate din aceeași celulă progenitoare
pentru bazofile și mastocite (BMCP – basophil-mast cell progenitor). În funcție de factorul de
transcripție exprimat de acest progenitor, el va urma calea diferențierii spre bazofile (C/EBPα –
CCAAT/enhancer binding protein α) sau mastocite (MITF – microphtalmia-associated
transcription factor) [10].
Bazofilia (creșterea numărului de bazofile) apare în boli alergice, unele leucemii etc.
Scăderea numărului de bazofile (bazopenia) este întâlnită în faza acută a infecțiilor, în reacții de
stres, după chimioterapie sau iradiere.

Monocitele
Monocitele sunt cele mai mari leucocite de pe frotiu (au diametrul cuprins între 15 și 20
µm). Nu sunt celule diferențiate terminal, ele migrând din spațiul vascular către țesuturi, unde se
diferențiază în celule macrofage ale sistemului fagocitar mononuclear: histiomacrofage în
țesutul conjunctiv, macrofage alveolare (celule prăfoase) în plămâni, osteoclaste în țesutul osos,
microglii în sistemul nervos, celule Kupffer în ficat, celule Langerhans în piele.
Vizualizate la MO, monocitele au o citoplasmă palid bazofilă, ce poate prezenta granulații
azurofile. Nucleul este indentat sau reniform și relativ eucromatic (Fig. 25).
La TEM se poate observa aparatul Golgi în indentația nucleului; de asemenea, sunt vizibile
mitocondrii, lizozomi, reticul endoplasmatic rugos și câțiva ribozomi liberi (Fig. 26). Nucleul
prezintă heterocromatina la periferie și eucromatina dispusă central.
Monocitele se diferențiază în macrofage MHC reprezintă un set de proteine de pe suprafața
după ce părăsesc spațiul vascular și fagocitează celulelor care ajută sistemul imunitar să distingă
bacterii, alte celule și resturi celulare. Ele au rol moleculele self (proprii) de cele nonself (străine).
de celule prezentatoare de antigen [h], Rolul lor este de a lega fragmente antigenice derivate
din agenți patogeni și a le expune pe suprafața
implicate în răspunsul imun (Fig. 27). Antigenii
celulelor pentru a fi recunoscute de limfocitele T
fagocitați de macrofage sunt fragmentați în adecvate. Există două clase de molecule MHC: MHC
interiorul lizozomilor în peptide. Aceste I și MHC II. Moleculele MHC I se găsesc pe suprafața
fragmente rezultate sunt legate de molecule tuturor celulelor nucleate, inclusiv cele implicate în
proteice ale complexului major de răspunsul imun, însă moleculele MHC II se întâlnesc
numai la celulele prezentatoare de antigen.
histocompatibilitate (MHC – major
histocompatibility complex) clasa II, expuse la suprafața celulei și prezentate limfocitelor T helper
pentru recunoaștere.
Monocitoza (creșterea numărului de monocite) se întâlnește în infecții bacteriene (ex.,
tuberculoză), în unele leucemii și carcinoame etc. Monocitopenia (scăderea numărului de
monocite) este rară și poate apărea în unele infecții severe care determină și neutropenie, în
anemia aplastică etc.

Limfocitele
Limfocitele sunt cele mai numeroase agranulocite. Ele prezintă o serie de caracteristici care
le diferențiază de granulocite și/sau monocite. Limfocitele recirculă între compartimentul vascular
și cel tisular, durata lor de viață variind de la câteva zile până la câțiva ani. Ca și monocitele, ele
nu sunt celule diferențiate terminal, putând să se dividă și să se diferențieze în alte celule efectoare.
În plus, deși au originea în măduva osoasă hematopoietică, la fel ca celelalte leucocite, dezvoltarea
lor poate continua în alte țesuturi.
În funcție de dimensiune, limfocitele sunt împărțite în trei categorii: mici, intermediare și
mari (Fig. 28). Diametrul lor poate varia între 6 și 30 µm, deși majoritatea se încadrează între
limitele 6-15 µm. Cele mai frecvente sunt limfocitele mici, iar limfocitele mari sunt de regulă
limfocite activate sau limfocite natural killer (NK). La MO, se observă raportul nucleu:citoplasmă
supraunitar; în cazul limfocitelor mici, nucleul este rotund, intens heterocromatic și ocupă aproape
întreaga celulă, citoplasma formând un inel subțire, palid bazofil, la periferie. La limfocitele
intermediare și mari, citoplasma este mai abundentă și poate prezenta granule azurofile (la
limfocitele granulare mari). Nucleul este mai puțin heterocromatic, comparativ cu cel al
limfocitelor mici și ușor mai indentat.
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), citoplasma limfocitelor conține puține
organite: câteva mitocondrii, aparat Golgi, ribozomi liberi și lizozomi ocazionali (granulele
azurofile vizibile în MO) (Fig. 29). Nucleul are heterocromatina dispusă la periferie și eucromatina
dispusă central.
Limfocitele sunt clasificate din punct de vedere funcțional în trei categorii: limfocite B,
limfocite T și limfocite (celule) NK. Ele nu pot fi diferențiate morfologic pe frotiu, identificarea
lor fiind realizată pe baza unor proteine specifice exprimate pe suprafață, denumite markeri CD
(cluster of differentiation), care pot fi deosebite cu ajutorul anticorpilor prin imunocitochimie sau
citometrie în flux.
Limfocitele B sunt denumite astfel, deoarece au fost studiate inițial ca populație separată
de limfocite în bursa lui Fabricius la păsări sau organe echivalente bursei la mamifere (măduva
osoasă). Ele reprezintă aproximativ 20-30% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate în
sinteza și secreția anticorpilor [h]. Pe lângă eliberarea de anticorpi în circulație, limfocitele B
exprimă IgM sau IgD și ca markeri de suprafață, sub denumirea de BCR (B cell receptor –
receptorul celulelor B). De asemenea, ele exprimă și molecule MHC II pe suprafață. Markerii lor
CD sunt CD9, CD19, CD20 și CD24.
Limfocitele B mediază răspunsul imun umoral (Fig. 30). La primul contact cu un antigen,
este inițiat răspunsul imun primar de către limfocitele B care exprimă pe suprafață Ig cu
specificitate pentru antigenul în cauză. Acestea se activează și proliferează, o parte se diferențiază
în plasmocite care vor sintetiza și secreta anticorpi specifici pentru antigenul recunoscut, iar un
număr mai mic de limfocite B rămân în circulație ca celule cu memorie. La contactul ulterior cu
același antigen, răspunsul imun va fi mai rapid și mai puternic, datorită prezenței limfocitelor B cu
memorie programate să răspundă la antigen.
Limfocitele T poartă această denumire, deoarece maturarea lor continuă în timus.
Reprezintă aproximativ 60-80% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate în imunitatea
mediată celular [h]. Exprimă pe suprafața lor TCR (T cell receptor – receptorul celulelor T) și o
serie de markeri CD: CD2, CD3, CD5, CD7. CD4 și CD8 sunt exprimați numai de anumite
subpopulații de limfocite T. Au fost identificate patru categorii distincte de limfocite T, cu funcții
diferite:
- limfocitele T helper CD4+ recunosc și leagă antigeni străini, dar numai dacă sunt cuplați
cu molecule MHC II expuse de celule prezentatoare de antigen (Fig. 31); această legare determină
activarea limfocitului, care secretă IL-2 ce va acționa autocrin, stimulând proliferarea și
diferențierea mai multor limfocite T helper, precum și paracrin, asupra altor celule efectoare din
vecinătate: limfocite B, limfocite T și celule NK;
- limfocitele T citotoxice CD8+ recunosc și leagă antigeni expuși pe suprafața celulelor
infectate viral sau neoplazice ale organismului gazdă; această interacțiune are loc numai dacă
fragmentele antigenice sunt cuplate cu molecule MHC I (Fig. 32); în urma legării TCR de aceste
complexe, limfocitele T citotoxice eliberează limfokine și perforine care formează canale în
membrana celulei infectate viral sau transformate, ducând la liza acesteia;
- limfocitele T reglatoare/supresoare reprezintă o populație de limfocite cu fenotipuri
diferite, care modulează răspunsul imun la antigenii self și nonself, influențând activitatea altor
celule ale sistemului imunitar; mecanismele prin care acționează cuprind: eliberarea de citokine
inhibitoare, citoliză prin secreția de granzime, inducerea unor dereglări metabolice (ex., prin
deprivarea de citokine) și inhibarea maturării și funcției celulelor dendritice [11];
- limfocitele T gamma/delta (γδ) reprezintă o populație mică de limfocite T care exprimă alt
tip de TCR pe suprafață (celelalte trei tipuri exprimă dimeri αβ); ele se dezvoltă în timus, ca toate
limfocitele T, însă ulterior migrează către diferite epitelii (tegumentar, al mucoasei orale,
intestinal, vaginal) pe care le colonizează, devenind limfocite intraepiteliale; ele nu mai recirculă
între sânge și organele limfatice; localizarea la nivelul interfeței între mediul extern și cel intern le
permite să funcționeze în prima linie de apărare împotriva organismelor patogene.
Celulele NK au abilitatea de a ucide anumite celule infectate viral și tumorale; reprezintă
aproximativ 5-10% din totalul limfocitelor circulante și sunt mai mari decât limfocitele B și T,
fiind denumite și limfocite granulare mari, datorită granulelor azurofile vizibile în citoplasmă.
Markerii lor CD includ CD16, CD56, CD94. Modul lor de acțiune asupra celulelor țintă este
similar cu al limfocitelor T citotoxice. După recunoașterea celulelor transformate, celulele NK
eliberează perforine și granzime, care creează canale în membrana plasmatică a celulei țintă și
induc fragmentarea ADN-ului, evenimente ce duc la apoptoza sau liza celulei țintă. Spre deosebire
de limfocitele T citotoxice, însă, recunoașterea celulelor țintă nu implică TCR, ci absența
moleculelor MHC I; astfel, celulele transformate care nu mai exprimă MHC I pe suprafața lor vor
declanșa mecanismele citotoxice ale celulelor NK.
Limfocitoza (creșterea numărului de limfocite) se întâlnește în infecții virale și alte tipuri
de infecții, precum și în anumite tipuri de leucemii care pot afecta limfocitele B sau T. Limfopenia
(scăderea numărului de limfocite) apare în infecția HIV (scădere selectivă a limfocitelor T CD4+),
post-chimioterapie și radioterapie, în imunodeficiențe congenitale etc.
Bibliografie
- Ross Histologie – Tratat și Atlas: Corelații din biologia moleculară și celulară, ediția a șaptea;
2020.
- Junqueira’s Basic Histology: Text and Atlas, 14th edition. Anthony L. Mescher; 2016.
Pentru variațiile patologice ale parametrilor din hemogramă, există o bibliografie stufoasă pe site-
ul synevo, care include mai multe tratate de hematologie: https://www.synevo.ro/hemograma-cu-
formula-leucocitara-cu-hb-ht-si-indici/
1) Fowler VM. (2013) The human erythrocyte plasma membrane: a Rosetta Stone for decoding
membrane-cytoskeleton structure. Curr Top Membr. 72:39-88.
2) Da Costa L, Galimand J, Fenneteau O, Mohandas N. (2013) Hereditary spherocytosis,
elliptocytosis, and other red cell membrane disorders. Blood Rev. 27(4):167-78.
3) https://www.uptodate.com/contents/causes-of-spiculated-cells-echinocytes-and-acanthocytes-
and-target-cells
4) Robier C, Klescher D, Reicht G, Amouzadeh-Ghadikolai O, Quehenberger F, Neubauer M.
(2015) Dacryocytes are a common morphologic feature of autoimmune and microangiopathic
haemolytic anaemia. Clin Chem Lab Med. 53(7):1073-6.
5) Ilesanmi OO. (2010) Pathological basis of symptoms and crises in sickle cell disorder:
implications for counseling and psychotherapy. Hematol Rep. 2(1):e2.
6) Bonar RA, Lippi G, Favaloro EJ. (2017) Overview of hemostasis and thrombosis and
contribution of laboratory testing to diagnosis and management of hemostasis and thrombosis
disorders. Methods Mol Biol. 1646:3-27.
7) Stasia MJ, Li XJ. (2008) Genetics and immunopathology of chronic granulomatous disease.
Semin Immunopathol. 30(3):209-35.
8) Papayannopoulos V. (2018) Neutrophil extracellular traps in immunity and disease. Nat Rev
Immunol. 18(2):134-147.
9) Fitzsimmons CM, Falcone FH, Dunne DW. (2014) Helminth allergens, parasite-specific IgE,
and its protective role in human immunity. Front Immunol. 5:61.
10) Qi X, Hong J, Chaves L, Zhuang Y, Chen Y, Wang D, Chabon J, Graham B, Ohmori K,
Li Y, Huang H. (2013) Antagonistic regulation by the transcription factors C/EBPα and MITF
specifies basophil and mast cell fates. Immunity. 39(1):97-110.
11) Vignali DA, Collison LW, Workman CJ. (2008) How regulatory T cells work. Nat Rev
Immunol. 8(7):523-32.
a) https://www.dnalc.org/view/15532-Sickle-cell-anemia-3D-animation-with-narration.html
b) https://www.youtube.com/watch?v=GTZCCyHljCk
c) https://www.youtube.com/watch?v=A7msxMuw6FQ
d) https://www.youtube.com/watch?v=R8JMfbYW2p4
e) https://www.youtube.com/watch?v=cy3a__OOa2M
f) https://www.youtube.com/watch?v=B9Qi7we0Ynk
g) https://www.youtube.com/watch?v=TIFmtnSdolM
h) https://www.youtube.com/watch?v=AucZlvEv29Y0