CURS 1

TRAUMATISMELE DENTARE ŞI
DENTO-ALVEOLARE LA COPII ŞI ADOLESCENŢI
Traumatismele dinţilor temporari

1.1. Introducere
Traumatismele dentare şi dento-alveolare sunt urgenţe dentare, care ridică probleme
complexe atât copilului, părinţilor, cât şi practicianului. Epidemiologia traumatismelor este
una din cele mai neglijate probleme de sănătate ale secolului 21, iar dintre acestea, leziunilor
traumatice dentare li s-a acordat cea mai mică atenţie.
Leziunile orale ocupă locul 4 între leziunile traumatice şi se întâlnesc mai ales la
pacienţi cu vârste între 7 şi 30 de ani - cele mai vulnerabile perioade de survenire a
traumatismelor dento-alveolare fiind reprezentate de copilărie şi adolescenţă.
Traumatismele dentare afectează copiii şi adolescenţii în proporţie variabilă; în timp
ce unii indivizi nu sunt afectaţi deloc sau doar o dată, în timpul şcolii, alţii suferă multiple
episoade de traumă dentară.
Grade sporite de violenţă, accidente rutiere şi practicarea sporturilor în rândul copiilor
şi adolescenţilor au contribuit la transformarea leziunilor traumatice dentare într-o problemă
de sănătate publică.
Traumatismele în dentiţia temporară afectează în medie un procent de aproximativ
30% din copii. Medicul trebuie să acţioneze cu prudenţă şi competenţă, deoarece ele
afectează funcţiile sistemului stomatognat: estetica feţei, dar mai ales masticaţia şi ocluzia.
Afecţiunile periapicale de la nivelul dinţilor temporari traumatizaţi, interferează cu mugurele
dintelui permanent în procent de 12% până la 69% (Ligydakis N.A., Laskari G.H.).
Traumatismele dentare din dentiţia temporară produc cel mai frecvent hipoplazii de smalţ,
dar şi alte fenomene mai grave, ca dilacerări coronare şi corono-radiculare sau opriri în
evoluţia mugurelui dintelui permanent.
Tratamentul în cazui unui copil mic (în jurul vârstei de 2 ani, când au loc cele mai
multe traumatisme) ridică numeroase probleme: dirijarea comportamentală a copilului,
interesul şi cooperarea părinţilor în obţinerea unui consult adecvat şi efectuarea radiografiilor;
toate acestea pot afecta deciziile de tratament.
Traumatismele dinţilor permanenţi tineri pot ridica şi ele probleme majore. Un
dinte permanent aflat în curs de formare a rădăcinii (apexogeneză) poate suferii de pe urma
traumatismului, existând riscul opririi în evoluţie. De aceea, pe cât este posibil, tratamentul
va viza păstrarea vitalităţii pulpare prin metode cât mai puţin invazive. Diagnosticul clinic şi
radiologic precis şi monitorizarea dintelui pe termen lung, reprezintă cheia succesului în
tratamentul acestor dinţi.
Traumatismele pot lăsa sechele ce afectează încrederea de sine şi calitatea vieţii
pacientului, mai ales când este vorba despre pacientul copil. Leziunile dentare pot duce la
apariţia unor tulburări funcţionale şi estetice severe, de aceea ar trebui să atrăgă atenţia
pacientului, a aparţinătorilor şi nu în ultimul rând medicului dentist.
 Trauma dentară este privită dintr-un punct de vedere profesional ca fiind
neproblematică în faza sa acută, dar consecinţele pe termen lung pot fi considerabile. În multe
cazuri sunt necesare ulterior traumei, multiple retratamente îndelungate şi costisitoare.

1.2. Etiologie şi epidemiologie

Prevalenţa leziunilor traumatice dentare printre copiii şcolari a fost raportată de foarte
mulţi autori, variind în diferite colţuri ale lumii între 2,6% şi 43%. Prevalenţa diferă
semnificativ, acest lucru datorându-se variabilităţii criteriilor de apreciere şi măsurare a
traumei dentare.
Andreasen şi colab. consideră că prevalenţa traumatismelor dentare este în realitate
mai mare decât cea raportată în studii epidemiologice, deoarece studiile cross-secţionale tind
să subestimeze apariţia fenomenului respectiv când se folosesc clasificările simple.
Andreasen şi colab., într-o monografie de referinţă, au trecut în revistă exhaustiv
problema traumatismelor dentare şi dento-alveolare, remarcând o creştere a frecvenţei
acestora în ultimii ani.
Din punct de vedere al etiologiei traumatismelor, Pinkham subliniază în urma
studiului său, următoarele aspecte:
1. Majoritatea traumatismelor în dentiţia temporară au loc în intervalul 1 an şi 6
luni - 2 ani şi 6 luni, perioada primei copilării, când copiii învaţă să meargă şi
de obicei căderea are loc spre anterior. Cel mai frecvent sunt afectaţi incisivii
centrali superiori, în special la copiii cu proalveolie;
2. O altă cauză majoră a traumatismelor o reprezintă accidentele rutiere;
3. Copiii cu tulburări neurologice (epilepsie) şi dizabilităţi mentale prezintă
adesea o incidenţă crescută a traumatismelor dentare, acest grup de copii vor
trebui protejeţi cu gutiere sau headgear;
4. O altă cauză serioasă, o reprezintă molestarea copiilor; astfel, mai mult de
50% din copiii molestaţi prezintă traumatisme ale regiunii cervico-faciale, deci
inclusiv dento-alveolare.
În timp ce caria dentară cunoaşte o scădere a prevalenţei în ultima vreme, prevalenţa
traumatismelor la copii şi adolescenţi este într-o continuă creştere (Locker D. et al.). De
asemenea, costul tratamentului acestora este într-o continuă creştere, depăşind costul terapiei
în caria dentară (Daley et al.). Deşi pot fi prevenite (Daly et al., D’Cuhna), traumatismele la
copii şi adolescenţi sunt considerate ca o problemă de sănătate publică majoră. Cercetătorii în
domeniu consideră necesară implementarea unor programe de prevenţie în comunităţile unde
ele sunt frecvente sau severe (Marcenes et al., Andreasen et al., Daly et al., D’Cuhna).
Studii relativ recente cu privire la traumatismele dento-alveolare la copii şi
adolescenţi iau în consideraţie o serie de factori ce influenţează variaţia prevalenţei, şi anume:
- clasificările traumatismelor,
- tipul dentiţiei,
- diferenţe geografice (variaţii în funcţie de ţară, dar şi în funcţie de regiunile aceleiaşi
ţări),
- stilul de viaţă la populaţiile studiate,
- accesul la serviciile de sănătate pentru evaluare şi plan de tratament.
 La copii majoritatea leziunilor neintenţionate la dinţii permanenţi se produc acasă sau
la şcoală. Accidentele în şi în jurul casei constituie principalele motive pentru traume în
dentiţia temporară, pe de altă parte accidentele la şcoală sunt sursa majoră pentru traumele
dentiţiei permanente.
Bugra Ozen et al., (2010) consideră că pe primul loc sunt căderile (48,7%), urmate de
accidente în timpul jocului (19,5%) şi coliziuni (12,8%).
De asemenea, un factor important în prevalenţa traumatismelor îl reprezintă şi gradul
de educaţie al părinţilor, precum şi grija faţă de sănătatea oro-dentară a copiilor (Traebert J et
al., 2006).
Bugra Ozen et al., (2010) au constatat în studiul lor că mai mult de jumătate din
părinţi (51,3%) au aşteptat cel puţin 4 luni de la traumatism ca să se prezinte cu copilul la
medic.
În ceea ce priveşte pervalenţa în funcţie de sexul pacientului, procentul la sexul
masculin (61.5%) fiind semnificativ crescut faţă de sexul feminin (38.5%); deşi la grupa de
vârstă 2-7 ani procentul traumatismelor dento-alveolare a fost semnificativ crescut la fete
(Bugra Ozen et al., 2010, Turcia).
Skaare and Jacobsen au întâlnit în studiul lor o incidenţă crescută a traumatismelor la
grupa de vârstă 8-10 ani, cu o rată a traumatismelor de 2,5 ori mai mare la băieţi decât la fete.
Au fost sudii care nu au evidenţiat diferenţe semnificative între sexe în ambele dentiţii
(Bastone EB et al., Kramer PF et al.), în vreme ce altele consider că nu există diferenţe
majore între sexe în ceea ce priveşte dentiţia temporară (Bijella, Onetto).
Variaţiile prevalenţei în funcţie de vârsta pacientului indică faptul că în dentiţia
permanentă vârful de incidenţă este la grupele de vârstă 10 -11 ani şi respectiv, 14 -15 ani.
Alte studii arată că traumatismele survin mai frecvent în prima decadă de viaţă, apoi descresc
progresiv (Gassner R et al., Oliveira LB et al.). Reducerea incidenţei traumatismelor după
vârsta de 10 ani (Oliveira LB et al.) relevă nivelul crescut educaţional oferit de mediul
şcoalar, elevul mai mare având o capacitate crescută de a se proteja faţă de copiii mai mici.
Dinţii anteriori sunt cei mai frecvent afectaţi prin traumatism (Saroğlu I et al., Zuhal
K et al., Rodríguez JG et al.).
Incisivii centrali maxilari sunt cei mai afectaţi dinţi, atât în dentiţia primară (69,6%),
cât şi în cea permanentă (85,3%) (Saroğlu I et al., Skaare AB et al., Bugra Ozen et al., 2010)
deoarece sunt cei mai expuşi datorită poziţiei lor protruzive, iar osul alveolar inferior este mai
flexibil decât cel superior, care este mai rigid, fapt ce reduce impactul forţelor aplicate direct
asupra dinţilor frontali inferiori.
Cea mai frecventă leziune a fost fractura coronară simplă a incisivului central
maxilar permanent, fiind raportate procente diferite în funcţie de studiu:
• Hamdan et al. a raportat un procent de 70,4%,
• Hargreaves et al. - 84% din cazuri,
• Cortes et al. - 81% din cazuri
• Nick-Hussein et al. - 78% din cazuri,
• Saroglu et al. - 86% din cazuri,
Cei mai mulţi autori au raportat că atât incisivii centrali maxilari stângi, cât şi drepţi
sunt afectaţi în număr egal.
 Studiile cu privire la prevalanţa în funcţie de numărul dinţilor afectaţi de traumatism
arată că frecvent a fost afectat un singur dinte (Caldas AF Jr et al., Kramer PF et al.). Mai
mult de jumătate din copii (64,16%) au avut câte un singur dinte afectat (Bugra Ozen et al.,
2010). Alte studii arată că în majoritatea traumatismelor orale sunt afectaţi mai mulţi dinţi
(Wright et al., 2007).
Există o asociere semnificativă între traumatismul dentar şi overjet (Soriano EPet al.,
2007) - la copiii cu un overjet mai mare de 3 mm riscul de traumatism este de 2 ori mai mare
decât la copiii cu overjet-ul mai mic de 3 mm (Nguyen QV, citat de Bugra Ozen et al., 2010).
Studiul prevalenţei în funcţie de tipul traumatismului a indicat faptul că luxaţia este
traumatismul care survine cel mai frecvent în dentiţia primară. Traumatizarea ţesuturilor
dentare dure este mai frecventă în dentiţia permanentă (Kramer PF et al. - Brazilia; Soriano
EP et al. - Brazilia; Skaare A et al. - Norvegia; Rodríguez JG et al. – Cuba).

1.3. Clasificarea traumatismelor

De-a lungul timpului au fost emise o serie de clasificări ale traumatismelor dentare şi
dento-alveolare, cele mai importante dintre ele fiind prezentate în continuare.

Clasificarea Ellis:
• fractură simplă de coroană care implică o porţiune limitată din dentină sau deloc;
• fractură extinsă de coroană care implică o cantitate considerabilă de dentină, dar nu
afectează pulpa;
• fractură extinsă de coroană care implică o cantitate considerabilă de dentină, dar
afectează pulpa;
• dinte traumatizat care devine devital cu sau fără pierdere de structură coronară;
• avulsie;
• fractură radiculară cu sau fără pierdere de structură coronară;
• deplasarea dintelui fără fractură coronară sau radiculară;
• fractură coronară totală cu înlocuire.

Clasificarea internaţională propusă de OMS în 1993 a fost următoarea:

Clasa I = fracturi ale smalţului;
Clasa a II-a = fracturi coronare fără afectare pulpară;
Clasa a III-a = fracturi coronare cu afectare pulpară;
Clasa a IV-a = fracturi radiculare orizontale (cement, dentină, pulpă);
Clasa a V-a = fracturi corono-radiculare;
Clasa a VI-a = luxaţii: contuzii (fără deplasare), subluxaţii (mobilizare fără deplasare),
luxaţii laterale, extruzii, intruzii.

În 1995, OMS prin Application of International Classification of Diseases to Dentistry

and Stomatology (Aplicaţiile clasificării internaţionale ale afecţiunilor din medicina dentară
şi stomatologie prezentate de Andreasen) propune următoarea clasificare a traumatismelor:
Traumatismele ţesuturilor dure dentare şi ale ţesuturilor pulpare:
a. Fisura smalţului ("crack") = fără pierdere de substanţă dentară;
 b. Fractura smalţului = fractură coronară necomplicată;
c. Fractura smalţ-dentină = fractură coronară necomplicată;
d. Fractură coronară complicată = implicarea smalţului şi dentinei cu expunerea
pulpei.
Traumatismele ţesuturilor dure dentare, ale ţesuturilor pulpare şi procesului
alveolar:
a. Fractura corono-radiculară = implică smalţul, dentina şi cementul; expunerea
pulpară poate exista sau nu (fractura corono-radiculară complicată sau
necomplicată);
b. Fractura radiculară = implică dentina, cementul şi pulpa; fracturile radiculare pot
fi clasificate mai departe în funcţie de fragmentul coronar;
c. Fractura peretelui alveolar maxilar sau mandibular = fractura procesului alveolar
care implică alveola propriu-zisă;
d. Fractura procesului alveolar maxilar sau mandibular = fractura procesului alveolar
care poate sau nu să implice manşonul alveolar.
Traumatismele ţesuturilor periodontale:
a. Contuzia = traumatismul ţesuturilor de susţinere fără mobiliate sau deplasare a
dintelui, dar cu o reacţie marcată la percuţie;
b. Subluxaţia = traumatismul ţesuturilor de susţinere cu mobiliate accentuată, dar
fără deplasarea dintelui;
c. Luxaţia extruzivă (dislocare periferică, avulsie parţială) = deplasarea parţială a
dintelui în afara alveolei;
d. Luxaţia laterală = deplasarea dintelui într-o altă direcţie decât cea axială, însoţită
de fractura alveolară;
e. Luxaţia intruzivă (dislocare centrală) = deplasarea dintelui în osul alveolar,
însoţită de fractura alveolară;
f. Avulsia = deplasarea completă a dintelui din alveolă.
Traumatismele gingiei şi ale mucoasei orale:
a. Dilacerarea gingiei şi mucoasei orale = plagă superficială sau profundă a
mucoasei prin tăiere, de obicei cu un obiect ascuţit;
b. Contuzia gingiei sau mucoasei orale = o contuzie produsă prin impact cu un obiect
bont şi nu se însoţeşte de întreruperea continuităţii mucoasei (uzual hemoragie
submucozală);
c. "Abrazia" gingiei sau mucoasei orale = plagă superficială produsă prin escoriaţia
mucoasei, rezultând o suprafaţă aspră şi sângerândă.

1.4. Examinarea pacientului copil în caz de traumatism

În orice tip de traumatism, Andreasen consideră necesară realizarea următoarelor
obiective majore:
1. Efectuarea procedurilor clinice necesare obţinerii informaţiilor despre tipul de
traumatism şi extinderea traumatismului.
 2. Examen radiologic pentru obţinerea informaţiilor suplimentare despre dinţii
implicaţi şi ţesuturile lor de susţinere; radiografiile pot pune în evidenţă prezenţa
corpilor străini la nivelul ţesuturilor moi, în special limba.
Foaia de observaţie în caz de traumatism trebuie să cuprindă următoarele:
▪ Anamneza trebuie să urmărească starea generală actuală a pacientului precum
şi antecedentele:
- medicale: boli cardiace care necesită profilaxia endocarditei bacteriene, tulburări
sanguine, alergii medicamentoase, tulburări de creştere, medicaţie, situaţia legată
de profilaxia antitetanică;
- dentare: traumatisme în antecedente;
- traumatismul actual: când, unde şi cum a avut loc.
▪ Examenul neurologic: verificarea implicării nervilor cranieni, simptome
însoţitoare (cefalee, letargie, vomismente, pierderea cunoştinţei, orientare
temporo-spaţială).
▪ Examenul extremităţii cefalice: tegumente, contur osos, nas, urechi, ochi.
▪ Implicarea ATM: dureri articulare, musculare, deschiderea gurii, latero-
devieri, limitare, dificultate masticatorie şi cu modificări în cinematica
mandibulară.
Trebuie precizat că la copii este bine ca în cazul unui traumatism sever
să se efectueze o radiografie a ATM pentru a depista eventualele fisuri, în
special la nivelul condilului mandibular, care nedepistate pot face vindecarea
poate vicioasă. Acest fenomen se va însoţi de o dezvoltare şi creştere
deficitară a mandibulei, cu instalarea unor modificări anatomice de creştere.
▪ Examenul intraoral: leziuni la nivelul mucoasei, statusul parodontal,
examenul ocluziei, examenul odontal (tipul de traumatism, culoare, mobilitate,
durere, vitalitate).
▪ Examenul radiologic (obligatoriu !!!).
▪ Fotografii.
▪ Dispensarizare obligatorie pentru urmărirea vitalităţii dinţilor (temporari sau
permanenţi imaturi), apexogeneza în cazul dinţilor permanenţi tineri.

1.5. Traumatismele în dentiţia temporară

1.5.1. Simptomatologie, semne clinice şi radiologice
În cazul traumatismelor nu este afectat numai dintele, ci şi ligamentul periodontal,
respectiv osul alveolar. În dentiţia temporară cel mai frecvent tip de traumatism îl reprezintă
luxaţia. Menţinerea vitalităţii dentare reprezintă obiectivul major în tratamentul tuturor
luxaţiilor (Pinkham JR.).
După Andreasen, luxaţiile în dentiţia temporară sunt:
▪ Contuzia: dintele nu este mobil, el nefiind deplasat; ligamentul periodontal
absoarbe traumatismul şi este inflamat, ceea ce face ca dintele să fie sensibil în
ocluzie şi la percuţie.
▪ Subluxaţia: dintele are o uşoară mobilitate, dar nu este deplasat din alveolă.
▪ Intruzia: este unul dintre cele mai frecvente traumatisme ale incisivilor
temporari.
Clinic, dintele poate să dispară complet în interiorul alveolei sau să
rămână parțial vizibil în cavitatea orală, coroana clinică având un aspect
scurtat comparativ cu dinții vecini indemni. Practic dintele se înfundă în
alveolă şi comprimă ligamentul periodontal, producându-se de obicei fracturi
prin zdrobire a manşonului alveolar, având drept rezultat o reducere a
mobilității dentare. Mai poate fi prezentă pentru scurt timp o sângerare în
șanțul gingival al dintelui intrudat, dar și un edem al buzei superioare, posibil
afectată în cursul traumatismului. Percuția dintelui intrudat nu este dureroasă.
În mod normal rădăcinile incisivilor temporari superiori se află în
apropierea feței vestibulare a dinților permanenți succesori în formare. Dacă în
urma traumatismului rădăcina dintelui temporar este împinsă spre coroana
dintelui permanent, la nivelul acestuia pot surveni diferite defecte de structură,
mai mult sau mai puțin severe în funcție de stadiul de dezvoltare, în care este
surprins succesorul. Din acest motiv, este important de determinat imediat
posttraumatic dacă rădăcina dintelui temporar vine în contact cu dintele
permanent sau este orientată spre vestibular. Din fericire, apexul dintelui
temporar intrudat este orientat de cele mai multe ori (peste 80% din cazuri)
spre vestibular, la distanță de dinții permanenți în formare.
Semne clinice și radiologice care indică orientarea spre vestibular a
rădăcinii dintelui temporar în intruzie:
- înclinația spre palatinal a coroanei,
- hemoragie sau edem în vestibul datorită fracturii peretelui alveolar
vestibular în cursul traumatismului,
- un aspect scurtat al rădăcinii comparativ cu dintele vecin indemn pe
imaginea radiologică,
- poziție nemodificată a dintelui permanent succesor evidențiată pe o
radiografie periapicală.
Absența acestor semne diagnostice trebuie să alerteze pedodontul în a
suspecta o poziție spre palatinal a rădăcinii dintelui temporar intrudat cu
posibila afectare a dintelui permanent succesor (Nowak A et al., 2019).
▪ Extruzia: reprezintă o dislocare centrală a dintelui în alveolă şi de obicei
ligamentul periodontal se rupe. Ca urmare, dintele extruzat prezintă o creștere
a mobilității și sensibilitate la percuție. Mai poate fi prezentă o sângerare de
scurtă durată la nivelul șanțului gingival.
Examenul radiologic evidențiază o lărgire a spațiului periodontal, mai
ale în jurul apexului. Vascularizația pulpară poate fi afectată, cu apariția
necrozei pulpare.
▪ Luxaţia laterală: dintele este deplasat în direcţie labială, linguală sau laterală;
uzual ligamentul periodontal se rupe şi uneori se poate produce şi fractura
suportului alveolar.
▪ Avulsia: dintele este expulzat din alveolă, iar ligamentul periodontal este
sever afectat şi se poate produce fractura alveolară. Afectează frecvent dinții
 pe care s-a instalat rizaliza, datorită raportului crescut coroană-rădăcină. În
aproximativ 75% din cazurile de avulsie, dintele permanent succesor este
afectat.

1.5.2. Examinarea unui copil cu traumatism în dentiţie temporară

Gradul de mobilitate a dintelui temporar este dificil de evaluat posttraumatic, în
special datorită mobilităţii fiziologice dată de rezorbţie, iar testarea vitalităţii pulpare nu este
un procedeu uzual (Pinkham JR.).
Un studiu efectuat în Japonia (Miwa K., 2001) a pus în evidenţă posibilitatea testării
vitalităţii pulpare la dinţii temporari printr-un procedeu numit transmitted-light
photopletismography (TLP) = fotopletismografie transmisă prin lumină. Cu această metodă s-
a obţinut un răspuns pozitiv (valul pulsatil a fost sincron cu pulsul luat la deget) pentru dinţii
de control şi negativ pentru dinţii fără vitalitate. Acest test şi-a dovedit valabilitatea şi poate fi
aplicat la dinţii temporari fără să producă durere, ceea ce trebuie luat în considerare la un
copil mic.
Din punct de vedere al examenului radiologic, trebuie de asemenea precizat că multe
din modificările patologice nu apar imediat după traumatism; după aproximativ 3 săptămâni,
pot fi identificate radiotransparenţe periapicale, datorate necrozei pulpare. În plus, se poate
observa resorbţia radiculară inflamatorie, iar după 6-7 săptămâni se poate produce înlocuirea
resorbţiei cu anchiloza.

1.5.3. Sechele patologice ce pot apare în urma traumatismelor din dentiţa

temporară (Pinkham JR.):
⬧ Hiperemia pulpară: se poate observa clinic prin transiluminarea coronară cu
lumină puternică; dinţii hiperemici sunt sensibili la percuţie, când ligamentul
periodontal este inflamat ca urmare a traumatismului (frecvent în luxații);
hiperemia poate fi total reversibilă sau severă, evoluând spre necroza pulpară.
⬧ Hemoragia pulpară: produce coloraţia dinţilor temporari, ceea ce nu
înseamnă că dintele este devital, mai ales atunci când colorarea are loc la 1-2
zile după traumatism. Modificările de culoare care se produc la câteva
săptămâni sau luni după traumatism pot indica o necroză. În orice caz, în
dentiţia temporară, numai o modificare a culorii nu indică necesitatea unei
terapii pulpare sau extracţia dintelui (Steelman RD.).
⬧ Metamorfoza calcică: nu reprezintă o reacţie pulpară normală, ea fiind un
răspuns pulpar patologic la traumatism. Jacobson şi Sagnes susţin că 90% din
dinţii temporari cu calcificări se resorb normal şi nu este indicat un tratament;
aceşti dinţi au un aspect gălbui.
⬧ Necroza pulpară: la dinţii frontali necrotici se poate observa pe radiografie
un granulom sau o formaţiune pseudochistică, eventual un parulis în dreptul
apexului. Unii autori tratează dinţii temporari necrotici prin pulpectomie (pastă
resorbabilă de oxid de zinc-eugenol), iar alţii recomandă extracţia lor.
⬧ Resorbţia inflamatorie: se poate manifesta fie prin resorbţia externă a
rădăcinii, fie prin resorbţie internă la nivelul camerei pulpare; ea apare în urma
unei luxaţii şi este în legătură cu un fenomen pulpar necrotic şi inflamaţia
 ligamentului periodontal. Poate progresa rapid, ducând la pierderea dintelui în
câteva luni. Unii clinicieni utilizează ca material endodontic, pasta resorbabilă
de oxid de zinc-eugenol.
⬧ Anchiloza: apare după un traumatism ireversibil al ligamentului periodontal;
osul alveolar este în contact direct cu dintele şi fuzionează cu suprafaţa
rădăcinii. Osul alveolar îşi continuă însă activitatea normală osteoclastică şi
osteoblastică şi rădăcina se resoarbe.
⬧ Consecinţe asupra dezvoltării dinţilor permanenţi: patologia periapicală
datorată unei pulpe necrotice, intruzia, instrumentarea neadecvată în timpul
tratamentelor de canal la dinţii temporari, pot produce modificări ireversibile
la nivelul dinţilor permanenţi. Dacă traumatismul a avut loc în perioada de
formare a coroanei, la nivelul dintelui apar hipoplazii de smalţ sau
hipocalcificări. Aceste traumatisme pot altera tiparul de dezvoltare al coroanei
dintelui permanent, dilacerare radiculară sau erupţie ectopică.

1.5.4. Terapia traumatismelor dentare în dentiţia temporară

Fracturile în smalţ: în cazul fracturilor mici, marginile anfractuoase se pot netezi cu
un disc sau o freză diamantată, fără a fi necesară o restaurare; în fracturile mai mari, dintele
poate fi reconstituit prin tehnici adezive cu compozit sau ciment ionomer de sticlă.
Fracturile de smalţ şi dentină: în caz de expunere dentinară se recomandă un coafaj
indirect cu hidroxid de calciu şi reconstituirea ulterioară prin aplicarea unei obturaţii sau o
capă pedodontică.
Fracturile cu implicare pulpară: Pinkham susţine că aceste traumatisme sunt mai rare
în dentiţia temporară; dacă însă avem de a face cu un astfel de traumatism, care s-a produs cu
câteva ore în urmă şi se consideră că pulpa este vitală, vom apela la tehnica pulpotomiei cu
sulfat feric sau MTA.
Dacă pulpa nu este vitală, se recomandă pulpectomia şi obturarea radiculară cu
materiale resorbabile (dacă se apreciază că ¾ din rădăcină este prezentă) sau extracţia.
În dentiţia temporară, în cazul unei fracturi coronare cu expunere pulpară, coafajul
direct nu este indicat.
Restaurarea coronară finală se realizează cu compozit sau compomer, folosind o
coroană de celuloid prefabricată. Acest procedeu este cel mai utilizat de către clinicieni, dar
se pot utiliza şi coroane metalice cu faţetă de compozit sau un inel ortodontic cimentat pe
dinte.
Fracturile coronare la dinţii laterali: apar de obicei în cazul unui traumatism
indirect, aplicat la nivelul bărbiei de jos în sus. Terapia în aceste cazuri este aceeaşi ca cea de
mai sus, singura diferenţă este că restaurarea finală se realizează cu o coroană metalică.
Fracturile radiculare: cel mai bun prognostic îl reprezintă fracturile din treimea
apicală. Majoritatea acestor dinţi îşi menţin vitalitatea şi au o mobilitate redusă. Dintele şi
fragmentul apical ar trebui să se resoarbă normal, dar este necesară o monitorizare periodică
prin examen radiologic.
În cazul fracturilor în regiunea cervicală şi în treimea medie, majoritatea autorilor
recomandă extracţia.
 1.5.5. Tratamentul traumatismelor ţesuturilor de susţinere (luxaţiile) în dentiţia
temporară
În cazul traumatismelor ţesuturilor de susţinere, Andreasen şi Pinkham recomandă o
serie de soluţii terapeutice, care vor fi detaliate în cele ce urmează.
Contuzia: dintele este sensibil la percuţie sau în ocluzie; durerile sunt mai mari, se
recomandă scoaterea dintelui din ocluzie.
Subluxaţia: se recomandă evitarea alimentelor dure şi implicarea dintelui în actul
masticator. Nu este necesară o imobilizare cu atelă, dar se recomandă urmărirea dintelui timp
de o lună, prognosticul fiind în general bun.
Intruzia: este unul din cele mai periculoase traumatisme care pot afecta dezvoltarea
mugurelui dintelui permanent. Întotdeauna este necesar examenul radiologic. Dacă dintele
intrudat este în contact cu mugurele dintelui permanent, dintele temporar afectat trebuie
extras.
Dacă dintele intrudat nu este în contact cu mugurele dintelui permanent, dar este
direcţionat mai mult vestibular, ar trebui ca el să reerupă. Majoritatea acestor dinţi reerup în
90% din cazuri în 2-6 luni de la traumatism (perioadă în care pot apare calcificări). Extracţia
dintelui este indicată dacă ulterior apare fistula sau o radiotransparenţă periapicală.
Extruzia şi luxaţia laterală: produc lezarea gravă a ligamentului periodontal. Unii
clinicieni recomandă imobilizarea dinţilor şi sutură până are loc ataşarea ligamentului
(aproximativ 2 săptămâni). Pinkham recomandă extracţia acestor dinţi, datorită pericolului de
aspirare şi potenţialului mare de afectare a mugurelui dintelui permanent.
Avulsia: dinţii temporari avulsionaţi nu se recomandă a fi reimplantaţi. Acest lucru se
datorează faptului că regiunea maxilară frontală prezintă un risc scăzut de pierdere a
spaţiului. Dacă este cazul, se poate reconstitui defectul fizionomic cu dispozitive ortodontice
fixe sau mobile. În aceste situaţii dintele permanent va erupe în decurs de 1-2 ani.