TRATAMENTUL

EDENTAŢIEI PARŢIALE
PRIN PROTEZE PARŢIALE
MOBILIZABILE ACRILICE
CURS PENTRU ANUL VI
FACULTATEA DE MEDICINĂ
DENTARĂ
 BIBLIOGRAFIE

 Borţun, Cristina, Leretter, M., Sandu, Liliana

– Tehnologia protezelor parţiale
mobilizabile, Editura Eurobit, Timişoara,
2002
 Bratu D., Bratu E., Antonie S., - Restaurarea
edentaţiilor parţiale prin proteze
mobilizabile, Editura Medicală, Bucureşti,
2008
 Ionescu, A. – Tratamentul edentaţiei parţiale
cu proteze mobile. Clinica şi tehnica de
laborator, Editura Naţional, 1999
 Păuna, Mihaela – Aspecte practice în
protezarea edentaţiei parţiale, vol. I, Editura
Cerma, Bucureşti, 2003
 Mancaş C., Duminică Tatiana, Freiman P.,
Leucuţa C., - Tehnologia confecţionării
protezei parţiale mobilizabile acrilice, “Vasile
Goldiş” University Press, Arad, 2009
 CURS
1 ORĂ/SĂPTĂMÂNĂ

LUCRĂRI PRACTICE
2 ORE/SĂPTĂMÂNĂ
TITULAR CURS:
ŞEF LUCRĂRI DR. CĂLIN MANCAŞ
PROTEZĂ CU BAZĂ ELASTICĂ
 CURSUL I

CLINICA EDENTAŢIEI
PARŢIALE
 DEFINIŢIE

Edentaţia parţială este o stare patologică a

organismului caracterizată prin absenţa
uneia sau mai multor unităţi dento-
parodontale de pe una sau ambele arcade
dentare, din perioada posteruptivă a
dinţilor.
 GENERALITĂŢI
 Starea de edentaţie apare la vârste tinere
(12 - 18 ani), când prin absenţa unui dinte
sau a mai multora, integritatea morfologică
a arcadelor este întreruptă.
 Clinic se manifestă prin apariţia în
cavitatea bucală a unor spaţii edentate,
cunoscute şi sub numele de breşe.
 GENERALITĂŢI
Edentaţia parţială poate fi prezentă la
orice vârstă, dar formele întinse sau
extinse se întâlnesc de regulă la 40 - 50
de ani. În ţara noastră edentaţiile sunt
prezente într-un procent alarmant chiar la
copii şi adolescenţi, 50% dintre copii de 13
- 15 ani având unul sau mai mulţi dinţi
lipsă, adolescenţii prezentând şi ei o rată
crescută de edentaţii.
 ETIOLOGIE:

 Caria şi complicaţiile ei – episoadele

infecţioase acute determină bolnavii să
ceară îndepărtarea dintelui cauzal. Alteori
distrucţiile coronare întinse în suprafaţă şi
profunzime transformă dinţii în resturi
radiculare irecuperabile;
 ETIOLOGIE:
 Boala parodontală - în ţările dezvoltate se pierd
mai mulţi dinţi prin parodontopatii marginale
decât prin complicaţiile cariilor dentare. În ţările
U.E., în jurul vârstei de 30 de ani se pierd mai
mulţi dinţi prin parodontopatie decât prin carie,
lucru ce a determinat O.M.S. să declare
parodontopatiile marginale ca fiind cele mai
răspândite boli ale omenirii. La americani, peste
75% din dinţii pierduţi se datorează
parodontopatiilor;
 ETIOLOGIE:

 Traumatismele: de joacă, accidentele

rutiere, accidentele sportive, agresiunile,
etc. Frecvenţa traumatismelor a înregistrat
o creştere îngrijorătoare, iar cea mai vizată
zonă în producerea edentaţiilor este
regiunea frontală;
 ETIOLOGIE:
 Procesele inflamatorii extinse – tratamentul lor
presupune extracţia dinţilor cauzali cât şi a celor
din focarul supurativ, pe suprafeţe întinse;
 Procesele tumorale – de multe ori se impune
îndepărtarea unor dinţi ce vin în relaţie cu
tumora. Până nu demult şi radioterapia
regiunilor cevico-faciale era o sursă frecventă de
pierderi dentare;
 Boala de focar – există persoane care şi-au
pierdut dinţii prin incriminarea lor în geneza unei
boli de focar;
 ETIOLOGIE:
 Uzura dentară - constă în pierderea de
substanţă sau structură în cursul unor procese
neuzuale sau anormale, în afara actului
masticator. Multe uzuri se datorează
parafuncţiilor, dintre care bruxismul deţine un rol
principal;
 Nevralgiile de trigemen (simptomatice sau
esenţiale) – prin amploarea durerilor determină
bolnavii să ceară îndepărtarea dinţilor pe care îi
acuză de declanşarea durerilor;
 ETIOLOGIE:
 Iatrogeniile – absenţa sau insuficienţa
prevenţiei oro-dentare, slaba pregătire
profesională, superficialitatea şi neglijenţa
unor medici dentişti, îndeplinirea
doleanţelor pacientului când nu sunt
justificate din punct de vedere clinic,
tratamentul incorect al cariei dentare,
aparate ortodontice care dezvoltă forţe
prea mari, iată tot atâtea cauze de
edentaţie;
 ETIOLOGIE:
 Cauze social-economice – sărăcia unei
părţi însemnate a populaţiei, frica de
medicul dentist datorată şi unei educaţii
deficitare, lipsa cabinetelor dentare în
multe localităţi rurale, slaba decontare a
serviciilor medicale de către casele de
asigurări de sănătate, etc.
 În etiologia edentaţie parţiale concură
şi cauze favorizante generale cum
sunt:

 Diabetul;
 Osteoporoza generalizată;
 Rahitismul;
 Osteomalacia.
 FORMELE CLINICE ALE
EDENTAŢIEI PARŢIALE
Edentaţia parţială poate fi clasificată în:
 Congenitală: formele înnăscute sunt rare
şi adeseori asociate bolilor genetice şi se
manifestă prin absenţa mugurilor dentari
(temporari şi/sau permanenţi), având
denumirea de anodonţii parţiale.
Edentaţia parţială congenitală apare
datorită hipodonţiilor, oligodonţiilor şi
anodonţiilor.
 FORME CLINICE

1. Hipodonţie – absenţa a 1 - 4 muguri

dentari;
2. Oligodonţie – absenţa a peste 8 muguri;
3. Anodonţie – absenţa tuturor mugurilor;
4. Aplazie – absenţa unor muguri simetrici,
interesând ultimul dinte din fiecare grup.
HIPODONŢIE – AGENEZIA
LATERALILOR SUPERIORI
OLIGODONŢIE
OLIGODONŢIE
 FORME CLINICE

 Dobândită: se instalează pe parcursul

vieţii, de obicei lent, ca o consecinţă a
cauzelor descrise anterior. Este forma de
edentaţie cea mai frecvent întâlnită la
adulţi.
 FORME CLINICE
 Aparentă: este tranzitorie, afectând
dentaţiile mixte şi permanente. Sub
identitatea unei breşe acoperite de o
mucoasă normală, dintele permanent se
află în grosimea oaselor maxilare, pe
cale de erupţie sau în diferite forme de
incluzie, de la totale la parţiale.
 CLASIFICAREA ARCADELOR
EDENTATE PARŢIAL

Formele clinice ale edentaţiei parţiale

îmbracă aspecte foarte diverse. Ele
cuprind o mulţime de posibilităţi,
combinaţii şi variante, care practic nu pot fi
cuantificate decât matematic. După Costa,
ar exista 65.535 posibilităţi de edentaţii pe
o singură arcadă dentară.
De-a lungul timpului au fost realizate
numeroase clasificări ale diverselor forme
de edentaţii parţiale, după diverse criterii.
Pentru ca o clasificare să fie optimă, ea
trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii (după Borţun, 2002):
CONDIŢIILE CLASIFICĂRILOR
 Ordonarea să corespundă scopului
propus;
 Să fie uşoară într-un caz concret;
 Fiecare caz să poată fi cuantificat;
 Fiecare caz să aparţină doar unei clase;
 Sistemul să aibă clase puţine şi să fie
accesibil.
CONDIŢIILE CLASIFICĂRILOR
După D. Bratu şi colaboratorii (2008),
normele unei clasificări acceptabile sunt:
 Să permită formarea unei imagini
precise a tipului de edentaţie;
 Să orienteze practicianul spre tipul de

proteză parţială indicată cazului

respectiv;
 Să servească la stabilirea designului
protezei;
 Să fie universal acceptată;
 Să fie simplă.
 Primele încercări de clasificare (aparţinând
şcolilor germane) au împărţit edentaţiile în:
 Terminale, când edentaţia este mărginită
numai mezial de dinţi restanţi, ele putând
fi:
 Uniterminale;

 Biterminale.
 Intercalate, în care edentaţiile sunt
delimitate la ambele capete de dinţi
restanţi. În funcţie de regiune, aceste
edentaţii pot fi:
 Frontale când sunt în regiunea anterioară;
 Laterale, care şi ele pot fi:
 unilaterale, când sunt situate numai într-

o parte;
 bilaterale, când sunt situate în ambele

părţi.
 Mixte sau combinate, rezultând din
coexistenţa situaţiilor de mai sus.
Aceste clasificări nu încadrează cu
exactitate toate posibilităţile existente. Alte
şcoli de stomatologie au introdus
clasificările edentaţiilor folosind clase
numerotate.
 CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR
1. Clasificarea lui Cummer – W. E.
Cummer a stabilit prima clasificare a
arcadelor dentare edentate parţial (în
1921) bazându-se pe principiul topografic
şi terapeutic. Astfel autorul a împărţit
edentaţiile în patru clase, încadrarea într-
una din ele făcându-se în funcţie de
poziţia liniei croşetelor (fulcrum line sau
kippline):
 CLASIFICAREA LU CUMMER
 Clasa I – linia croşetelor intersectează linia
mediană, dar nu este perpendiculară pe
aceasta;
 Clasa a II-a – linia croşetelor e perpendiculară
pe linia mediană;
 Clasa a III-a – linia croşetelor nu intersectează
linia mediană, edentaţia fiind pe o hemiarcadă;
 Clasa a IV-a – linia croşetelor este un poligon.
CLASIFICAREA LUI CUMMER
 CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR
2. Clasificarea lui Kennedy – este cea mai
răspândită în lume datorită simplităţii sale.
A fost elaborată în anul 1923 şi are la
bază criterii topografice de evaluare a
breşelor edentate faţă de dinţii restanţi.
Astfel Kennedy a împărţit edentaţiile în
patru clase:
CLASIFICAREA LUI KENNEDY
 Clasa I – edentaţia este distribuită bilateral şi
distal faţă de dinţii restanţi;
 Clasa II – edentaţia este situată unilateral,
posterior faţă de dinţii restanţi;
 Clasa III – spaţiul edentat este situat în zona
laterală şi este limitat anterior şi posterior de
dinţi restanţi;
 Clasa IV – edentaţia este în zona anterioară, de
o parte şi de alta a liniei mediane, mărginită de
dinţi restanţi.
CLASIFICAREA LUI KENNEDY
CLASA A II-A KENNEDY
CLASIFICARE LUI KENNEDY
Zonele edentate, altele decât cele care
determină clasele principale au fost
denumite modificări sau subclase.
Dezavantajele acestei clasificări au fost
ameliorate de către Applegate care a
introdus opt reguli de aplicare a clasificării,
care înlătură confuziile de interpretare.
Aceste reguli sunt:
 REGULILE LU APPLEGATE
 Includerea stării de edentaţie într-o clasă
sau alta urmează de regulă şi nu precede
o extracţie ulterioară;
 Când molarul al treilea lipseşte şi nu
trebuie înlocuit, spaţiul edentat nu este
luat în considerare;
 Când molarul al treilea este prezent şi
urmează să fie folosit ca element de
suport, este luat în consideraţie;
 REGULILE LU APPLEGATE
 Spaţiul edentat prin lipsa molarilor doi şi
trei nu este luat în considerare dacă dinţii
nu vor fi înlocuiţi şi dacă la nivelul arcadei
antagoniste lipsesc aceiaşi dinţi şi nu se
preconizează înlocuirea lor;
 Spaţiul edentat cel mai posterior, indiferent
de întinderea lui, determină clasa;
 REGULILE LU APPLEGATE
 Spaţiile edentate, altele decât cele care
determină clasa, sunt considerate modificări sau
subclase şi se consemnează prin numărul lor;
 Întinderea spaţiilor edentate aparţinând
modificărilor sau subclaselor nu se ia în
considerare. Se consideră doar numărul lor;
 Clasa a IV-a nu are modificări sau subclase. Alte
spaţii edentate, situate posterior faţă de spaţiul
edentat frontal, situat de o parte şi de alta a liniei
mediane, vor determina clasa.
CLASIFICAREA APPLEGATE-
KENNEDY:

În anul 1958 Applegate a elaborat o

clasificare a edentaţiilor cu şase clase:
 CLASIFICAREA APPLEGATE-
KENNEDY:
 Clasa I-a – edentaţie distală, bilateral, termino-
terminală, echivalentă clasei I Kennedy;
 Clasa a II-a – edentaţie distală unilaterală,
terminală unilaterală, echivalentă clasei a II-a
Kennedy;
 Clasa a III-a – edentaţie laterală mărginită
mezial şi distal de dinţi care nu pot suporta o
proteză parţială fixă şi necesită un tratament cu
proteză parţială mobilizabilă;
 Clasa a IV-a – edentaţie frontală,
echivalentă clasei a IV-a Kennedy;
 Clasa a V-a – breşă edentată fronto-
laterală mărginită mezial şi distal de dinţi,
dintele situat mezial de breşă nefiind
indicat a fi folosit ca stâlp protetic;
 Clasa a VI-a – breşă edentată în cazul
căreia dinţii vecini pot suporta o proteză
fixă.
CALASIFICAREA APPLEGATE-
KENNEDY:
 MODIFICAREA LUI KORBER
 A. Clasele de bază Kennedy;
 B. Modificarea claselor de bază printr-o
singură breşă edentată suplimentar
prezentă pe arcadă;
 C. Modificarea claselor de bază prin
prezenţa pe arcadă a mai multor breşe
edentate suplimentar;
 D. Pe arcadă există un număr redus de
dinţi.
 CLASIFICAREA LUI RUMPEL
În 1927 Rumpel lansează o clasificare a
protezelor parţiale mobilizabile cu 3 clase:
 CLASA I – PPM fiziologică (cu sprijin
dento-parodontal);
 CLASA II – PPM nefiziologică (cu sprijin
muco-osos);
 CLASA III – PPM semifiziologică (cu
sprijin mixt).
 CLASIFICAREA LUI COSTA
A fost elaborată în 1967 şi cuprinde 6
clase după criterii topografice, autorul
recomandând a se face citirea fiecărei
breşe edentate în sensul acelor de
ceasornic. Se disting următoarele tipuri de
edentaţii:
 Frontală;
 Laterală;
 Terminală;
 Mixtă cu trei variante:
 Laterală

 Frontală

 Terminală

 Extinsă – interesează zona laterală şi

frontală;
 Subtotală – când există doi - trei dinţi pe
arcadă.
CLASIFICAREA LUI COSTA
CLASIFICAREA LUI COSTA
Citirea fiecărei breşe edentate se face în
sensul acelor de ceasornic, începând de la
maxilarul din partea dreaptă. Precizarea în
scris a breşelor de pe aceeiaşi
hemiarcadă se face despărţind denumirea
lor prin virgulă, iar precizarea poziţiilor
breşelor din dreapta de cele din stânga se
face printr-o linie orizontală (-) sau litera M
(median).
 CLASIFICĂRI:
Nici una dintre clasificările prezentate nu
este ideală, oricare dintre ele are avantaje
şi dezavantaje, totuşi în practică s-a impus
clasificarea lui Kennedy, fiind utilizată de
un număr mare de specialişti, datorită
simplităţii acesteia. La noi în facultate
utilizăm clasificarea lui Kennedy şi a lui
Costa.
TABLOUL CLINIC AL EDENTAŢIEI
PARŢIALE ÎNTINSE

Prezintă multiple faţete, în deplin acord cu

tipul de edentaţie, cu numărul de unităţi
odonto-parodontale absente. Tabloul clinic
reuneşte aspecte subiective, care
determină pacientul să se prezinte în
cabinet şi semne obiective.
 SEMELE SUBIECTIVE:
 Durerea:
 Acută – este asociată cu o afectare
tisulară;
 Cronică – implică prelungirea durerii. Este
durerea care persistă sau se repetă după
mai mult de trei luni.
 Insuficienţa funcţională care poate fi:
 Masticatorie – depinde de topografia
edentaţiei şi numărul unităţilor lipsă.
Edentaţiile frontale afectează incizia
alimentelor, pe când edentaţiile laterale
creează disfuncţii în triturarea şi zdrobirea
alimentelor;
 Fizionomică – perceperea de către pacient
a deficitului estetic este în deplin acord cu
gradul de cultură al pacientului, cu vârsta
şi exigenţele profesiei sau ale mediului în
care îşi desfăşoară activitatea. Decisivă
este şi amplitudinea şi topografia
edentaţiei. Astfel:
 Edentaţiile terminale atrag înfundarea
obrajilor;
 Edentaţiile frontale determină inegalitatea
etajelor feţei.
 Fonetică – edentaţia frontală induce
modificări ale fonaţiei prin afectarea
fonemelor dentale şi sibilante. Edentaţiile
laterale reduse induc rareori modificări de
fonaţie, dar cele întinse modifică
rezonatorul bucal.
 De deglutiţie – edentaţia frontală
generează o deglutiţie asemănătoare celei
infantile (cu limba interpusă între arcadele
dentare). Edentaţia intercalată întinsă
induce o instabilitate a mandibulei faţă de
craniu, determinând eforturi suplimentare
în realizarea deglutiţiei.
 SEMNELE OBIECTIVE:

 Tulburările morfologiei faciale;

 Modificări tisulare faciale.
ASPECT FACIAL ÎNAINTE ŞI
DUPĂ PROTEZARE
 COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI
PARŢIALE

Din punct de vedere didactic se pot

clasifica în:
 Complicaţii locale;
 Complicaţii loco-regionale;
 Complicaţii generale.
 COMPLICAŢIILE LOCALE
Acestea se referă la:
1. Dinţii restanţi: ca urmare a apariţiei
breşelor apar schimbări în poziţia iniţială
a dinţilor care mărginesc spaţiul edentat.
Totdeauna acestea sunt însoţite şi de
modificări de poziţie ale dinţilor vecini şi
antagonişti.
Modificările de poziţie ale dinţilor, care
sunt consecinţă directă a breşelor
edentate, poartă denumirea de migrări
dentare. Aceste modificări de poziţie ale
dinţilor restanţi mai sunt numite malpoziţii
secundare. Deplasările dinţilor în cadrul
malpoziţiilor secundare se produc în
direcţie orizontală şi verticală.
 Migrările orizontale:
se produc în două direcţii:

 Mezial (meziogresiune) sunt mai ample şi

mai numeroase;
 Distal (distogresiune).
MIGRĂRILE ORIZONTALE
 MIGRĂRILE ORIZONTALE
Astfel:
 incisivul central şi lateral, de cele mai
multe ori se mezializează;
 caninul de regulă rămâne pe locul iniţial
sau se poate deplasa în ambele sensuri;
 premolarii se distalizează;
 molarii întotdeauna se mezializază.
 MIGRĂRILE ORIZONTALE
În general, migrarea orizontală se face
către breşa edentată, fiind determinată de
direcţia forţelor ocluzale care cad oblic faţă
de planul de ocluzie şi se descompun în
componente orizontale.
 MIGRĂRILE ORIZONTALE
Migrările orizontale au la maxilar o viteză
şi amplitudine mult mai mare, datorită
structurii spongioase a osului care opune
o rezistenţă mai mică tendinţei de
deplasare, în timp ce la mandibulă se
produc mai lent, datorită structurii
compacte a osului. Aceste migrări se
manifestă clinic sub două forme:
 MIGRĂRILE ORIZONTALE
 prin înclinare sau basculare, când axul
dintelui este înclinat, coroana este
deplasată spre edentaţie, iar rădăcina în
direcţie opusă sau rămâne implantată în
poziţia iniţială;
 prin translaţie axială, care se produce mai
rar şi dintele se deplasează în acelaşi
sens în totalitate.
 MIGRĂRILE VERTICALE

Migrările verticale sunt deplasările dinţilor

în direcţie verticală spre spaţiul edentat, în
căutarea dinţilor antagonişti absenţi. Clinic
se prezintă sub două forme:
 MIGRĂRILE VERTICALE
 egresiunea, când dintele înaintează împreună
cu procesul alveolar în direcţia ocluzală, raportul
dintre coroana clinică şi coroana anatomică
rămânând nemodificat;
 extruzia, dintele se deplasează în direcţie
verticală spre spaţiul edentat, fără procesul
alveolar. Astfel, coroana clinică devine mai mare
decât coroana anatomică, iar implantarea
dintelui devine deficitară.
EXTRUZIA DINTELUI
MIGRĂRILE VERTICALE
 MIGRĂRILE VERTICALE
Consecinţele acestor migrări sunt
denivelarea planului de ocluzie, cu o serie
de dizarmonii ocluzale prin prezenţa
contactelor premature şi a interferenţelor
multiple, care determină devieri de
mişcare mandibulară, modificări în
articulaţie temporo-mandibulară, modificări
musculare şi nervoase (la nivelul
sistemului nervos central).
MIGRĂRILE VERTICALE
MIGRĂRI VERTICALE ŞI
ORIZONTALE
 2.PARODONŢIUL DINŢILOR
RESTANŢI
Aceste afectări nu apar doar la nivelul
dinţilor care limitează edentaţia, ci se
întind pe ambele arcade. În zona dinţilor
restanţi are loc o deschidere a nişei
interdentare şi o lărgire sau dispariţie a
ariei de contact cu vecinul. Acest spaţiu
neprotejat va retenţiona resturi alimentare
ceea ce va duce la apariţia inflamaţiilor
cronice ale parodonţiului marginal.
 PARODONŢIUL DINŢILOR
RESTANŢI
Afectarea parodontală are ca punct de
plecare papila interdentară, evoluând
apoi spre parodonţiul marginal superficial
şi ulterior spre cel profund. Apoi apar
pungile false fibroase la dinţii migraţi sau
mai rău afectarea parodontală este
majoră, acompaniată de pungi gingivo-
osoase şi mobilitate dentară patologică.
3. CRESTELE REZIDUALE

În imediata vecinătate a dinţilor stâlpi,

crestele alveolare îşi modifică structura
alveolară prin procese de rezorbţie şi
apoziţie, osul fiind mai sărac în trabecule
osoase, în zona superficială şi medie a
crestei.
 4. MUCOASA BUCALĂ

Pot apărea stomatite protetice sau

periprotetice datorită factorilor mecanici,
chimico-toxici, alergici, microbieni, dar şi
deficienţelor sistemului imunitar.
 COMPLICAŢIILE LOCO-
REGIONALE

1.Musculatura oro-facială: solicitarea

asimetrică a unor muşchi sau a unor
fascicule musculare pot duce la
manifestări clinice sub formă de hipertrofie
unilaterală, spasm, durere musculară.
2. Articulaţia temporo-mandibulară: iniţial
apar la acest nivel manifestări funcţionale,
manifestate sub formă de disfuncţii
temporo-mandibulare (crepitaţii,
cracmente, subluxaţii, devieri) şi mai rar
de natură organică.
 COMPLICAŢIILE GENERALE
 Digestive: scurtarea etapei bucale de
digestie, înghiţirea unor fragmente
alimentare mari şi diminuarea
terminaţiilor nervoase de la nivelul
papilelor gustative, tulbură sistemul de
secreţie gastrică şi motilitatea intestinală,
reprezentând un factor de risc pentru
apariţia gastritelor, duodenitelor şi
colitelor.
 Psihice: la originea acestora, pe lângă
modificările perceperii propriei imagini, stă
şi teama de neadaptare la viitoarea
proteză parţială.
 Tulburări la nivelul funcţiilor
A.D.M:

Pe lângă complicaţii apar şi o serie de

tulburări la nivelul funcţiilor A.D.M. Astfel:
 Masticaţia:
este alterată mai ales datorită absenţei
dinţilor din zonele laterale. Prin pierderea
molarilor dispare 3/4 din suprafaţa activă
de masticaţie ceea ce va duce la
scăderea eficienţei triturării alimentelor,
atât din punct de vedere calitativ, cât şi
cantitativ. Reducerea suprafeţei de
masticaţie impune o creştere a timpului
de triturare şi o concentrare a forţelor de
masticaţie pe dinţii restanţi.
 Masticaţia
Această suprasolicitare duce în timp la
apariţia de manifestări patologice la nivelul
dinţilor restanţi. De asemenea o masticaţie
insuficientă determină o creştere a
activităţii celorlalte segmente ale tubului
digestiv, cu posibila lor alterare.
 Deglutiţia:
este legată de realizarea de contacte
dento-dentare în relaţie centrică.
Contactele premature stabilite în relaţie
centrică au efecte negative şi asupra
mişcărilor mandibulei, care caută să
ocolească obstacolele nedorite prin
devieri nefuncţionale.
 Fonaţia:
este afectată mai ales în edentaţiile
frontale când induce evidente dificultăţi
de vorbire.
 Estetica:
această funcţie este afectată în cazul
pierderii dinţilor din zona frontală, dar pot
apărea modificări şi datorită
complicaţiilor edentaţiei parţiale netratate
din zona laterală sau terminală. Migrările
exagerate din aceste zone determină
apariţia de treme şi diasteme, care
modifică fizionomia pacientului.
 Estetica
Absenţa dinţilor laterali în edentaţiile
terminale instalate precoce, modifică
dimensiunea verticală de ocluzie. Se
produce o apropiere a mandibulei de
maxilar, mai mult decât normal, cu apariţia
ocluziei adânci.
MODIFICAREA ASPECTULUI
ESTETIC
 Evoluţia edentaţiei parţiale:

Starea de edentaţie parţială este o etapă

de evoluţie spre forma de edentaţie totală.
O serie de factori individuali şi generali
influenţează evoluţia formelor spre
edentaţie totală:
 Factori:
 Vechimea edentaţiei;
 Vârsta la care apare prima edentaţie;
 Evoluţia stării parodonţiului;
 Tipul ocluziei dentare;
 Factorii de risc apăruţi ulterior – traumatici,
tumorali, etc.;
 Factori:
 Calitatea tratamentelor protetice
reconstitutive unitare sau plurale;
 Igiena buco-dentară;
 Afectarea stării generale a organismului
prin boli de sistem, boli metabolice,
avitaminoze, etc.
Evoluţia bolnavilor edentaţi parţiali:
 Cei care rămân neprotezaţi şi îşi solicită
dinţii restanţi peste un prag liminal, ce
duce la pierderea rapidă a acestora,
devenind edentaţi total;
 Cei care îşi restaurează protetic edentaţia
suferă atrofii şi rezorbţii marcate, ştiindu-
se că orice proteză mobilă în timp nu
vindecă sau menţine suportul osos, ci-l
deformează.
 Prognosticul edentaţiei
parţiale
În stabilirea prognosticului unei edentaţii
parţiale trebuie să se ţină cont de o serie
de factori care intervin pozitiv sau negativ
în tratamentul ei, cât şi de calitatea
factorului numit teren.
Factorii prognostici favorabili sunt
reprezentaţi de:
 Prognosticul
 Prezenţa unui număr suficient de dinţi
restanţi, optim distribuiţi topografic pe
arcadă şi cu valoare parodontală bună;
 O componentă muco-osoasă sănătoasă,
favorabilă protezării;
 Bune cunoştinţe de biomecanică a
protezelor parţiale aplicate individualizat;
 Prognosticul
 Realizarea unei echipe medic stomatolog
– tehnician dentar;
 Stimularea receptivităţii şi capacităţii
adaptative a pacientului, cât şi
dispensarizarea acestuia.
 Prognosticul
Factorii prognostici nefavorabili sunt legaţi
de:
O apreciere inadecvată clinică şi
paraclinică a componentelor câmpului
protetic;
 Intervenţii medicale tardive, care duc la
soluţii paleative;
 Prognosticul
 Iatrogenii – tratamente odonto-parodontale
deficitare;
 Tehnologii de lucru inadecvate, imprecise;
 Anumite predispoziţii familiare pentru
apariţia unor afecţiuni dento-parodontale
sau muco-osoase orale.
 Prognosticul
Factorul teren este implicat totdeauna în
prognosticul edentaţiei parţiale şi are în
vedere:
 Predispoziţia familiară;
 Rezistenţa naturală scăzută a
organismului;
 Prezenţa tarelor genetice;
 Prognosticul
 Prezenţa anumitor stări fiziologice;
 Prezenţa unor boli generale debilitante;
 Comportamentul individual al pacientului
faţă de afecţiune şi de tratament.
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE
Orice decizie în alegerea unei soluţii în
terapia edentaţiei parţiale trebuie să
cuprindă, după Korber, pe lângă
aprecierea şi influenţele stării generale,
un set de 12 întrebări:
 Care este întinderea şi topografia
breşelor edentate?
 Este sau nu integru relieful ocluzal?
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE
 Care este starea de sănătate parodontală
a dinţilor stâlpi?
 Necesită dinţii restanţi să fie imobilizaţi?
 Relaţiile intermaxilare sunt normale sau
patologice?
 Rapoartele ocluzale sunt fiziologice sau
nu?
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE

 Stopurile ocluzale sunt multiple,

simetrice şi uniforme?
 Dinamica mandibulară este perturbată
sau nu?
 Funcţia neuro-musculară este normală
sau perturbată?
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE

 Care este starea igienei buco-dentare?

 Se impune luarea unor măsuri
profilactice?
 Necesită (şi se doreşte) sau nu a fi
îmbunătăţită estetica individuală?
 Planul de tratament
Elaborarea unui plan protetic individual cu
ajutorul protezelor mobilizabile este o
problemă extrem de dificilă, deoarece este
necesar ca medicul dentist să cunoască în
amănunt morfo-fiziopatologia aparatului
dento-maxilar, mecanismul de adaptare
biologică a viitoarei proteze, cât şi
mijloacele de menţinere, stabilizare şi
sprijin.
 Planul de tratament
De asemenea trebuie să cunoască şi
materialele dentare, doleanţele pacientului
(cât din ele se pot aplica cu bune rezultate
cazului clinic respectiv) şi posibilităţile
tehnice ale laboratorului de tehnică
dentară. În întocmirea proiectelor de
protezare mobilizabilă trebuie să se ţină
seama de:
 Planul de tratament
 Vârsta pacientului, numărul şi implantarea
dinţilor restanţi influenţează planul de
tratament;
 Proteza aleasă să acopere o suprafaţă cât
mai redusă din câmpul protetic şi să ocupe
cât mai puţin volum din cavitatea bucală,
pentru a asigura un grad mărit de confort
pacientului;
 Planul de tratament

 Protezaconcepută să fie stabilă faţă de

câmpul protetic, atât static, cât şi dinamic.
În timpul exercitării funcţiilor, să nu se
desprindă, să nu se înfunde, să nu se
deplaseze orizontal şi să nu basculeze;
 Planul de tratament

 Presiunile captate de dinţii artificiali în

momentul ocluziei să fie repartizate la
ţesuturile câmpului protetic într-un mod cât
mai fiziologic şi să fie transmise pe cât
posibil prin intermediul sistemului dento-
parodontal;
 Planul de tratament

 Nici un element al protezei să nu vină în

contact direct cu ţesuturile parodontale
marginale şi să nu acopere regiunile
funcţionale ale câmpului protetic;
 Să fie rezistente din punct de vedere
mecanic;
 Planul de tratament

 Să fie stabile din punct de vedere fizico-

chimic, să nu intre în reacţie cu diferitele
substanţe din cavitatea bucală şi să nu fie
alergice;
 Forma şi materialele din care sunt
confecţionate să permită igienizarea lor cu
uşurinţă;
 Planul de tratament

 Cele pentru zona anterioară să

restabilească estetica în cel mai înalt grad
posibil;
 Să fie realizate cât mai simetric, deoarece
şi contracţiile musculare în timpul funcţiilor
A.D.M. sunt simetrice;
 Să se efectueze în condiţii economice
acceptabile pentru pacient;
 Planul de tratament
 Nivelul profesional al echipei medic – tehnician
dentar şi dotările tehnico-materiale decid de
multe ori soluţia terapeutică şi respectarea
planului de tratament;
 La pacienţii care au fost purtători de proteze, în
măsura în care acestea au fost corecte şi
situaţia clinică o permite, să fie identice ca formă
şi dimensiune;
 Să poată fi reparate, recondiţionate sau chiar
modificate.
OBIECTIVELE TRATAMENTULUI
EDENTATULUI PARŢIAL

Există două motivaţii principale care aduc

pacientul într-un cabinet de medicină
dentară:
 deficitul masticator;
 deficitul estetic.
Din acest moment medicul este
responsabil dacă pacientul rămâne pentru
a-i fi protezată edentaţia sau pleacă.
 Obiective
Obiectivele unui tratament protetic,
urmărite prin planul de tratament sunt:
 Ameliorarea funcţiei masticatorii;
 Realizarea celui mai bun aspect estetic;
 Păstrarea în stare funcţională a dinţilor
restanţi şi a ţesuturilor de suport.
 Obiective

Obiectivele terapiei de restaurare a unui

edentat parţial sunt:
 Obiective profilactice, care la rândul lor pot
fi:
 Obiective profilactice generale – se
referă la depistarea unor maladii
generale ce pot debuta sau avea semne
în cavitatea bucală. De asemenea
medicul răspunde de prevenirea şi/sau
transmiterea unor maladii infecto-
contagioase;
 Obiective profilactice locale – depistarea
sau oprirea în evoluţie a afecţiunilor
buco-dentare.
 Obiective
 Obiective curative (de restaurare) –
urmăresc pe de o parte refacerea
integrităţii arcadelor şi a segmentelor lipsă
din crestele alveolare resorbite şi atrofiate,
iar pe de altă parte refacerea funcţiei
afectate şi menţinerea celor păstrate.
 ECUAŢIA PROTEZEI PARŢIALE
MOBILIZABILE
Pentru a justifica tratamentul protetic şi
beneficiile pentru pacient, trebuie luaţi în
considerare următorii factori:
 Motivaţia pacientului;
 Designul protezei;
 Realizarea şi întreţinerea corectă a
protezei;
 Caracterul mobilizabil al acesteia.
 BENEFICIILE

 Optimizează estetica pacientului;

 Îmbunătăţeşte fonaţia;
 Îmbunătăţeşte masticaţia;
 Menţine sănătatea sistemului stomatognat
prin:
o prevenirea migrării dinţilor limitrofi
breşelor edentate;
o optimizarea repartiţiei ocluzale:
 Tranziţia către proteza totală.
 EFECTELE NEGATIVE

 Placa şi caria dentară;

 Traumele directe generate de
componente;
 Forţe excesive datorate designului
incorect;
 Erori în aprecierea ocluziei.
TIPURI DE PROTEZE PARŢIALE
ACRILICE CU CROŞETE
PREFABRICATE