Edentatia partiala: forme clinice, clasificare, complicatii locale, loco-regionale

si generale

Edentaţia se defineşte ca fiind absenta unităţilor odonto-parodontale de pe arcadă.

Indiferent de etiologia ei, de localizarea la arcada maxilară sau mandibulară, de întindere şi de
topografie, edentația se constituie într-o entitate patologică şi care, prin evoluţia şi complicațiile
ei, provoacă dezechilibre grave ale sistemului stomatognat, atât la nivelul componentelor sale cât
şi la nivel de ansamblu, dezechilibre ce pot duce la instalarea unui sindrom disfuncţional.
Arcadele dentare cu 28 dinţi pot prezenta aproximativ 268 milioane de posibilităţi de
edentaţii, numărul lor putându-se calcula asfel: 218 = 210x210x28 =1024x1024x256 =268435456
Pentru o dentaţie cu n dinţi şi k breşe, există (k n) posibilităţi. În functie de localizarea,
mărimea şi numărul breşelor edentate vor fi perturbate intr-o proporţie variabilă funcţiile ADM.
Cu timpul apar migrări dentare, leziuni dento-parodontale, perturbări ale complexulul neuro-
muscular şi ATM, cu sau fără repercusiuni asupra stării generale a organismului.
O bună parte din desfăşurarea funcţiilor ADM au la bază activitatea proprio şi
mecanoceptorilor de la nivelul diferitelor componente prin care SNC este informat despre
modificările din sistem. Edentatul nu mai poate desfăşura o masticaţie normală, îşi vede
fizionomia alterată, îşi aude vocea schimbată. Toate aceste consecinţe ale stării de edentaţie
pot influenţa starea psihică a individului.
Edentaţia parţială este prezentă la orice vârstă. În ţara noastră aproape 50% dintre copii
de 13-15 ani au unul sau mai mulţi dinţi lipsă. La adolescenţă un număr redus de persoane
posedă toţi dinţii, iar peste 50 ani foarte mulţi oameni sunt deja edentaţi total. Unul din
obiectivele OMS pentru anul 2000 prevedea ca la 18 ani, 85 % din populaţia globului să prezinte
o dentaţie integră iar la 65 ani, 10 % din această categorie de oameni să aibă mai mulţi dinţi
prezenţi pe arcadă, chiar dacă aceştia au pungi parodontale.
Edentaţia parţială recunoaşte în etiologia sa două categorii de factori: congenitali şi
dobândiți.
Edentaţia parţială congenitală apare datorită anodonțiilor (hipodontia sau oligodonţia)
care se manifestă prin absenţa uneia sau mai multor unităţi dento-parodontale datorită ageneziei
mugurilor dentari.
 Edentaţia parţială dobândită poate apare drept consecinţa mai multor cauze dintre care
amintim: leziuni odontale şi a complicaţiilor lor, parodontale, extracţii în scop ortodontic, sau
în boala de focar, osteomielită, tumori de maxilar etc.
Traumatismele, cauzele social-economice şi o serie de condiţii biologice care implică
efectuarea unor tratamente endodontice necorespunzătoare stau la baza a numeroase extracţii
care generează diferite forme de edentaţii. În sfârşit iatrogeniile reprezintă din păcate o sursă
frecventă de pierdere a dinţilor, dintre acestea cele secundare terapiei endodontice situandu-se pe
primul loc.
Edentaţia parţiala redusă şi cea întinsă recunosc o incidenţă egală la ambele sexe, cu un
maxim la vârsta de 30-40 ani. După această vârstă, o frecvență mai mare o are edentaţia parţiala
întinsă, cu o proporţie mai crescută pentru sexul feminin. Indiferent dacă interesează arcada
maxilară, cea mandibulară sau ambele arcade, din punct de vedere al numărului dinţilor absenţi,
edentația se poate clasifica după cum urmează:
- edentaţia totală dinţilor; = lipsa tuturor dintilor
- edentaţia subtotală = când pe arcadă mai sunt prezenti cel mult 3 dinţi;
- edentaţia parţiala = lipsa a cel mult 12 dinţi.
Edentaţia parţială, la rândul ei, se subîmparte în edentaţie parţială redusă când lipsesc
cel mult 3 dinţi consecutivi (sau cei patru incisivi) şi edentaţie parţiala întinsă, în condiţiile
lipsei a mai mult de 3 dinți consecutivi (cu excepţia celor 4 incisivi). Edentaţia care include şi
caninul se numeşte edentaţie extinsă.
În ambele forme ale stării de edentaţie parţială, breşa edentată poate interesa arcada
maxilară, arcada mandibulară sau ambele arcade. În funcţie de poziţionarea dintilor restanţi,
edentaţia poate fi:
- edentaţie terminala = bresa edentată este limitată doar mezial de dinţii
restanţi
- edentaţia intercalată = breşa edentată este limitată atât mezial cât şi distal de
dinți restanţi;
- edentaţia frontală reprezintă o formă particulară, în acest caz dinţii restanţi
care limitează breşa edentată sunt localizaţi distal de aceasta.
Dacă pornim de la definiţia edentaţiei parţiale, constatăm ca absenţa molarului trei se
înscrie perfect în enunțul sau. Mai mult, edentaţia datorată lipsei molarului de minte declanşează
o patologie aparte, cu mult mai gravă decât lipsa altor dinţi de pe arcadă. Se justifică neluarea în
considerare a absenţei molarului de minte ca edentație prin aceea ca acest tip de breşă nu necesită
tratament protetic. Nimic mai fals decât ignorarea patologiei complexe declanşate de lipsa M3, a
subaprecierii acestei absenţe şi a abţinerii de la tratament.
Absenţa molarului de minte nu se protezează, dar trebuie tratată, mai precis,
patologia declanşata de ea. Ca urmare, nu suntem de acord să includem absenţa molarului de
minte în normalitate.
O altă particularitate a edentației, ce apare în special la pacienții tineri, este migrarea
corporeală a dinţilor către interiorul breşei edentate, ceea ce duce la închiderea breşei şi la
anularea terapiei protetice.
Cu toate acestea, edentaţia parţială, ca leziune anatomo-clinică, rămâne o realitate.
Chiar şi în condiţiile în care edentația parţială este tratată conjunct şi se reface integritatea
arcadelor, leziunea anatomo-clinică persistä, contrar opiniilor mai vechi vehiculate în literatura
de specialitate. Edentaţia parţială a preocupat ştiinta medicală de la începuturile civili-zaţiilor,
continuând să ramâna una din problemele majore ale medicinii stomatologice din zilele noastre.
Cu toate că progresele înregistrate în ultimele decenii, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi
material şi tehnic, permit realizarea unor tratamente protetice de durată, acestea nu vor putea
înlocui unitatile odonparodontale naturale, păstrându-se grad de deficit functional. Indiferent
progresul actual al medicinii stomatologice, atitudinea profilactică a fost şi ramane prioritară prin
eficacitatea ei.
Pentru clasificare s-au utilizat os versitate de criterii.
1. Clasificarea Friedman
Friedman utilizează criteriul funcțional (funcţia pe care o îndeplineşte in actul
masticator segmentul edentate) si descrie trei clase:
Clasa I, edentațiile care afecteaz incizia - zona anterioară a arcadei;
Clasa a II-a, edentațiile care afectează triturarea
Clasa a III-a, edentațiile care afecteaza incizia şi triturarea.
2. Clasificarea Osborne
Osborne foloseşte o clasificare terapeutica:
Clasa 1, edentațiile ce se trateaza cu aparate cu sprijin dento-parodontal;
Clasa a II-a, edentații ce se trateaza cu aparate cu sprijin muco-osos;
 Clasa a III-a, edentații ce se trateaza cu aparate cu sprijin mixt.
3. Clasificarea Cummer
Cummer foloseşte drept criteriu de clasificare plasarea liniei care uneşte croşetele şi în
jurul căreia apare mişcarea de basculare a protezei fulcrum-line. Autorul clasifica edentabile
funcție de raportul acestei linii cu planul medio-sagital al arcadel
Clasa 1, linia crosetelor intretaie in diagonalá planul medio-sagital
Clasa a II-a, linia crosetelor este transversala, perpendiculară pe planul medio-sagital
Clasa a III-a, linia crosetelor este plasata lateral de planul medio-sagital
Clasa a IV-a, unind toate crogetele se obține un poligon la care două din lateralele sale
traversează planul medio- sagital.
4. Clasificarea Kennedy - Applegate
Kennedy clasifică formele clinice e edentație parţială după criteriul topografic:
Clasa I cuprinde edentaţiile bilaterale la care breşele edentate sunt limitate numai mezial
de dinți.
Clasa a II-a cuprinde edentațile unilaterale la care breşa edentată este limitată numai
mezial de dinți.
Clasa a III-a cuprinde edentațiile situate în zonele laterale ale arcadei, bresa edentată fiind
limitată mezial şi distal de dinti.
Clasa a IV-a cuprinde edentaţiile din zona frontală a arcadei, breşa edentată fiind limitată
distal de dinţi. Existenţa unor breşe suplimentare a complicat clasificarea lui Kennedy, acesta
adăugând modificările claselor de edentație. Pentru stabilirea clasei de edentaţie se va lua în
consideraţie breşa cea mai distală, celelalte breşe edentate fiind considerate modificări ale clasei
respective. Având în vedere această regulă este evident că edentația de clasa a IV-a nu are
modificări.
De altfel trebuie subliniat faptul că pentru a fi utilă în cadrul elaborării unui plan
terapeutic o clasificare ar trebui să cuprindă pe lângă topografia şi întinderea breşelor şi
alte criterii cum ar fi: valoarea funcţională a dinţilor restanţi, rapoartele lor cu arcada an-
tagonistă, particularităţile relaţiilor ocluzale, statusul parodontal al dinţilor restanţi precum
şi o serie de condiţii loco-regionale şi/sau generale. O asemenea clasificare nu a fost încă
elaborată dar cu ajutorul modele lor de simulare prin metoda elemente lor finite, se pare că
vom putea in curând avea la dispozitie cea mai bună soluţie terapeutică pentru un caz
clinic.
Applegate completează această clasificare cu încă două clase în care include edentaţiile
subtotale:
-clasa a V-a, în care unitățile odonto parodontale restante sunt plasate in zona laterală;
-clasa a VI-a, în care dinți restanti sunt situaţi în zona frontală (Lejoyeux).
Aceste clasificări nu aduc lămuriri decât despre topografia edentației, dar nu şi despre
starea clinică a dintelui şi a parodonțiului sau a suportului muco-osos. Având în vedere acest
lucru este util de adăugat la clasificarea Kennedy Applegate subclasele Lejoyeux ce aduc date
suplimentare privind calitatea suportului dento-parodontal şi muco-osos. Sub-clasele Lejoyeux
sunt în număr de patru, denumite de la A la D, fiecare subclasă caracterizând simultan unităţile
odonto-parodontale şi suprafaţa de sprijin muco-periostica
Subclasa A Lejoyeux se acordă atunci când atât suportul dento-parodontal cât şi cel
muco-osos sunt sănătoase. În cazul subclasei B, suportul dento-parodontal este sănătos iar cel
muco-osos afectat, pe când în subclasa C sunt cuprinse cazurile în care suportul muco-osos este
sănătos iar cel dento-parodontal bolnav. Cazurile în care atât suportul dento-parodontal cât şi
suportul muco-osos sunt afectate le încadrăm în subclasa D.
5. Clasificarea Dubecq si Delmas-Marsalet
Clasificarea lui Dubecq si Delmas-Marsalet este bazată pe raportul dintre piesa
protetică şi organul de susţinere, raport care trebuie să tindå spre un echilibru total, ce se reali-
zează când centrul de greutate al protezei cade in zona de maximá stabilitate la nivelul bolti
palatine, situată pe rafeul median la unirea a 2/5 posterioare cu 3/5 anterioare. Astfel se descriu:
- clasa 1, proteze simetric echilibrate, echilibrul total realizându-se numai pentru proteza
situata distal liniei interpremolare;
- clasa a II-a, proteze nesimetric echilibrate, cuprinde protezele regiunii incisivo-canine,
al căror centru de greutate cade în fața zonei de stabilitate maxima;
- clasa a III-a, proteze partial echilibrate, cuprinzând proteze care comportă concomitent
elemente din regiunea anterioară şi din regiunea posterioară.
 6. Clasificarea E.Costa

E. Costa propune o clasificare dupå criteriul topografic. Enuntarea formei clinice incepe
Intotdeauna la maxilar din partea dreaptă şi se termină la mandibulă în partea stângă, existând:
edentație frontală prin lipsa unora dintre dinții incisivi sau canini; edentație laterala, prin lipsa
unora dintre dinții din regiu-nea premolară şi molară, spaţiul edentat fiind delimitat mezial şi
distal de dinți; edentaţia terminală, spațiul edentat fiind delimitat numai mezial de dinți, lipsind
dinții din regiunea premolară şi molară; edentație mixtă când pe arcada există cele trei forme de
bresa: laterale, frontle şi terminale. Exista sapte posibilitati de edentație dintre care patru se
formează la grupul dentar lateral şi trei grupul frontal,
In cazul edentației totale, morfologia câmpului protetic este atât de complexă încât
practic fiecare caz reprezinta o altă formă clinică diferită de celelalte. Deşi multitudinea
aspectelor clinice este evidentă, o clasificare a lor a fost necesară în dublu scop: al intelegerii
evolutiei aspectului clinic al maxilarului edentat către forme mai grave și in al doilea rand, in
scop terapeutic
Între clasificările existente în literatura de specialitate amintim clasificarea lui Souplée
care nu mai este de actualitate, a lui Costa şi Sangiulo.
E. Costa a grupat formele clinice ale edentației totale în raport de aspectul câmpului
protetic in: câmp protetic favorabil, câmp protetic mediu şi câmp protetic nefavorabil. Se mai
utilizează o clasificare a câmpurilor protetice în funcţie de calitatea mucoasei de acoperire a
câmpului Astfel, câmpurile protetice pot fi: moale caracterizează prin rezilienţa crescutà a
mucoasei, câmpul protetic dur printr-o mucoasă fermă, aderentă substratului osos cu o reziliență
foarte mică, iar câmpul protetic mediu reprezintă condiții medii favorabile de rezilienţă.
Aceste considerente trebuie luate in considerare la alegerea metodei şi a materialului de
amprentare.
Clasa I - maxilar, reprezentată de camp protetic favorabil protezării cu un suport osos în
care resorbţia şi atrofia nu s-au instalat sau sunt foarte reduse. Creasta alveolară este înaltă,
rotunjită, regulată, tuberozităţile proeminente, bolta este adâncă sau medie, torusul absent,
trecerea de la palatul dur la palatul moale se face după o linie oblică. Inserția elementelor
periferice se face la distanţă de muchia crestei, distanta dintre muchia crestei şi linia ghirlandată
fiind mai mare de 4-6 mm, iar rezilienta mucoasei favorabilă.
 Clasa I - mandibular, se caracterizează printr-un suport osos corespunzator, creastă
înaltă, rotunjită, tubercul pinform proeminent cu suport osos orizontal, apofizele genii la distanţă
de muchia crestei. Mucoasa are o rezilienţă normală, iar linia oblică internă şi externa sunt la
distanţă de muchía crestei. la distanţă de muchia crestei, înălţimea Inserția elementelor periferice
este versantilor crestei este mai mare de 4-6 mm, linia oblică internă este rotunjită permitand
prelungirea marginilor aparatulul gnatoprotetic, limba are o poziţie medie.
Clasa a II-a- maxilar, este reprezentată de câmp protetic mediu cu afectarea parţială prin
resorbţie şi atrofie. Tuberozităţile sunt medii, bolta este medie sau plată. Inserția periferiei
mobile este într-o poziţie medie în raport cu muchia crestei, distanța dintre muchia crestei şi zona
ghirlandată este de 4mm.
Trecerea de la palatul dur la palatul moale se face după o linie orizontală, torusul palatin
este prezent în zona medie sau anterioară a palatului dur, rezilienţa mucoasei este uşor crescută.
Clasa a II-a mandibular, încadrează situaţii clinice reprezentate de creasta edentată cu
înălţimea medie, linie oblică internă şi externă mai apropiată de muchia crestei, tubercul piriform
cu direcţie oblică.
Mucoasa are rezilienţa uşor crescută, tuberculul piriform se mobilizează uşor la tracţiunea
pe ligamentul pterigomandibular, înălţimea versanţilor crestei fiind de 4 mm. Limba are o pozi-
ție posterioară.
Clasa a III-a maxilar, se caracterizează prin atrofie marcată, înălţime redusă a crestelor
cu apropierea de muchia crestei a spinei nazale anterioare şi a crestei zigomoto-alveolare.
Bolta palatină este plată, mucoasa are rezilienţă mărită, este balantă sau în creastă de
cocos, tuberozităţile sunt atrofiate, iar când proemină aparent se constată mobilitatea lor. Inserția
elementelor periferice este aproape de muchía crestel, trecerea de la palatul dur la palatul moale
se face după o linie oblica.
Clasa a III-a mandibular, se însoteşte de atrofie marcată cu dispariția procesului
alveolar, atrofie aproape completà a tuberculului piriform, dehiscenta canalului mandibular, când
intre linia obliga internă şi externă apare un sant Mucoasa prezintă mobilitate orizontală şi
verticala, inserția elementelor periferice se face pe muchia crestei, câmpul protetic este redus de
forma unei linii iar limba are o poziție anterioara.
 Această clasificare a câmpurior protetice după Sangiuolo nu poate cu prinde Intreaga
varietate clinică a câmpurilor protetice deoarece destul de frecvent o portiune dintr-o arcada
poate fi Incadrata intr-o clasă, iar alta intr-o altă clasa.
Aceasta clasificare este totuşi una pentru stabilirea diagnosticului, a prognosticului şi a
planului de tratament

DINAMICA EVOLUŢIEI ŞI COMPLICAŢIILOR

PRODUSE DE EDENTAŢIE

ASPECTE DE DINAMICĂ ALE EVOLUŢIEI EDENTAŢIEI PARŢIAL ÎNTINSE

Pentru a avea o viziune clară asu pra aspectelor evolutive ale fiecărui su-port component
al câmpului protetic edentat parţial întins, elemente care ne ajută în luarea unei decizii
terapeutice concrete, este necesară urmărirea modificărilor în timp, mereu raportându-ne la
structura anatomică iniţială.
Elementele de la care pornim, pentru a urmări dinamica evoluţiei şi complicaţiilor
fiecărei componente a suportului odonto-parodontal şi muco-osos, sunt starea de normalitate, în
absenţa stimulilor negativi, urmărind instalarea edentaţiei, şi apoi evoluţia structurilor câmpului
protetic, compensatorie sau decompensatorie, pe care se grefează complicaţiile locale, într-un
prim timp.
1. Suportul odonto-parodontal
Este deosebit de important pentru soluția terapeutică aleasă prin: numărul şi topografia,
morfologia coronară, integritatea odontală şi implantarea unităţilor odonto-parodontale.
Numarul dintilor restanți este cu atât mai important pentru asigurarea stabilizárii
protezelor, cu cât este asociat şi cu o repartitie optima în planuri diferite ale arcadei dentare.
În ceea ce priveşte morfologia coronară este cunoscut faptul că fiecare coroană dentară
are o arhitectura proprie, rezultată din armonizarea parametrilor dimensionari cu cei morfologici,
care permite integrarea funcţională a dintelui In arcada dentară naturală.
Dinţii restanţi, prin caracteristicile lor morfologice au următoarele roluri:
- reper pentru alegerea şi montarea dințior artificiali in vederea structurării unei arcade
din punct de vedere al rapoartelor intra şi inter-arcadice:
 - suport al elementelor de menţinere, sprijin şi stabilizare, detaliile morfologi-ce dictând
modul de plasare a acestor elemente.
A. COMPONENTA CORONARÁ Starea de normalitate a componentei coronare.
Componenta coronará este adaptată şi specializată filogenetic pentru funcţionalitatea
sistemului stomatognat şi prezintă o morfologie specifica fiecărui dinte, în corelaţie cu zona unde
aceasta se găseşte. Reperul esenţial creat de morfologia coronarà il constituie ecuatorul protetic,
respectiv a liniei celui mai mare contur coronar. În funcție de acest reper morfologia coronară
pune la dispoziţie două zone:
- zona subecuatorială sau de retentie:
- zona supraecuatorială sau de sprijin, la care se asociază şi suprafaţa ocluzală cu
elementele morfologice proprii fiecărui dinte.
Un element morfologic favorabil constituie existenta ariilor de contact interdentare
proximale care asigura o distribuire echilibrată a fortelor orizontale ce le pe un număr cât mai
mare de dinți, o protectie corespunzătoare pentru papilele interdentare şi condiți mai bune de
stabilizare sagitală a protezei; in evolutie absenţa acestor arii prin discontinuitatea arcadei ca
urmare a edentaţiei antrenează solicitarea excesivă a unor dinţi restanţi cu consecinţe nefaste
asupra întregii arcade.
Starea odontalà a dinţilor suport (vitalitatea, prezența sau absenţa leziunilor odontale
coronare, gradul de abrazie, calitatea eventualelor obturaţii) orientează spre valoarea
biomecanică a acestora, element important in alcătuirea oricarei tentative de proiect în protezarea
amovibilă.
Evoluţia spre compensare sau decompensare
Evolutiv, consecutiv edentației, suportul odontal îşi modifică structura compensator sau
decompensator, ca raspuns la modificările morfologice generate de noul tipar ocluzal post
edentaţie.
Cele mai importante consecinţe apar ca urmare a întreruperii continuităţii arcadelor
dentare, ce antrenează modificări gradate ale ocluziei, produse prin uzură dentară, mişcare de
migrare şi extruzia dinţilor, fenomene care apar în urma suprasolicitărilor acestora.
Ca fenomene de compensare a pierderii de substanță produse prin uz ră dentară (abrazie)
dinţii restanţi pot prezenta:
 - depunere accentuată de dentină reacţională. Dentina de reacţie reprezintă o modalitate
reparativă pulpară consecutivă unor stimuli patogeni (carie, abrazie, proceduri operative). Ea se
depune pe pereţii camerei pulpare în vecinătatea locului de acţiune a factorilor cauzali şi
determină o micşorare a volumului acesteia.
- Supusă la compresiuni, pulpa declanşează mecanisme adaptative. Odontoblasti dispuşi
initial pe un singur rând se aglomerează pe mai multe rånduri, scade activitatea lor functionala,
producţia lor metabolică find imperfectă şi dezorganizată. Dezechilibrele pulpare induse de
reducerea spaţiului camerei pulpare şi a canalelor radiculare comporta fără excepţie, formarea de
țesuturi mineralizate care interesează atât zonele pulpare cât şi zona apicală (reducerea
dimensiunii constricţiei apicale).
- Un mecanism compensator al pierderii în dimensiune verticală a dintelui prin abrazie il
constituie depunerea de cement în vecinătatea apexului. Dezechilibrele pulpare au ca şi
consecinţă atrofierea treptată a pulpei şi apariţia modificări lor pulpare regresive.
Fenomenele de decompensare, însă, vor conduce, de cele mai multe. ori, la o uzură
marcată a structurilor dure dentare mergând până la deschiderea camerei pulpare, cu afectarea
vitali tăţii pulpare.

Complicaţiile locale

La nivelul suportului dentar se întâlnesc fenomene de abrazie, de diferite grade, ca o

consecinţă a intensificării efortului pentru supleerea insuficentei funcționale consecutivă
edentației, malpoziţii dentare.
O complicație locală pe care o decelám frecvent este reprezentata de migrările orizontale
ale dintilor care formează breşa, aceştia având tendinţa sa ocupe spatiul edentat, producându-se
astfel mezializări, distalizări, rotatii, vestibularizări sau oralizári
Migrarile orizontale se pot face prin translatie totală a dintelui sau prin inclinare, acestea
fiind mai frecvente la mandibula.
După vârsta de 12 ani migrările dentare se fac frecvent prin înclinarea coroanelor către
spațiul edentat, ceea ce are ca urmare o solicitare nefiziologica a parodonțiului acestor dinți,
deoarece forţele verticale din timpul masticației nu mai acţionează în axul lung al dintelui
 Din acest motiv, inclinärile de peste 30 0 duc la pierderea valorii protetice a acestor dinti,
deoarece in partea spre care sa facut inclinarea se exercitá presiuni asupra alveolei şi nu tracţiuni
prin fibrele parodontale.
Daca la acest motiv se adaugă şi suprasolicitarea in masticatie a dinților respectiv (pentru
a compensa absentele dentare), a pierderi punctelor de contact cu vecinii, precum şi a apariției
unor contacte incorecte cu antagonişti (contecte premature şi interferente), se poate intelege de ce
dinții limitanti breşelor devin mobil in scurt timp.
Cauza migrarii orizontale este expicas prin lipsa de rezistență a dinților la fortele
orizontale tangente arcadelor, ca urmare a pierderii punctelor de contact interdentare in zona
edentației. Dintele ajunge să fie izolat, iar solicitările ocluzale functionale, care până acum
puteau fi tolerate, ajung să aibă efect patologic asupra implantării dintelui, determinând astfel
apariția unei traume primare.
Migrările orizontale către spatiul edentat atrag după ele şi alte complicati cum sunt:
-apariția tremelor care favorizează retențile alimentare, depozitele tartrice:
-carlile
-traumatismele: acționează direct la nivelul papilel interdentare, solicitarea Individuală a
dinţilor în timpul masticatiei; prin inclinarea dinților apare o zonă retentivă pentru
alimente şi microorganisme, ce afectează parodontiul şi tesuturile suport ale dintelui;
înclinările dinţilor pun probleme dificile de inserție a protezelor mobile sau ale lucrărilor
conjuncte.
De asemenea, se pot instala vestibulo-versii în zona frontală, cu desfiinţarea punctelor de
contact şi de plasarea în evantai a grupului frontal
Clinic, se poate descrie o întreagă patologie a punctului de contact: Astfel, se pot
constata modificări de tipul:
- modificări de pozitie: primare malpoziții dentare izolate, secundare - deplasarea spre
apical a punctului de contact, cu pozitionarea lui radiculară;
- modificări de formă - transformarea contactului punctiform in unul in suprataja:
-desfacerea punctului de contact- sub actiunea forţelor ocluzale, apar doua mecanisme de
desfacere temporară a punctului de contact, în primele faze, realizându-se prin deplasările
fiziologice ale dintilor, ca în fazele ulterioare să se ajunga la desfiinţarea punctului de
contact, consecutiva malpoziţiilor dentare sau mobilităţii dentare.
 Primul mecanism se realizează prin infundarea dintelui în timpul funcţionalizării, când
punctul de contact se deplasează spre apical, revenind la poziția inițială, în momentul întreruperii
acţiunii forţelor ocluzale verticale. În această situaţie, contactul va deveni, ulterior, în suprafaţă,
prin abrazie.
Al doilea mecanism se desfăşoară sub actiunea forţelor tangentiale ce rezultá prin
descompunerea forţelor ocluzale şi va avea ca rezultat desfiinţarea punctului de contact, prin
versia sau migrarea ulterioară a dintelui spre breşa edentată.
absenţa punctului de contact poate fi:
- primară - anomalii dentare izolate, incongruenţă dento-alveolară prin
spațiere;
- secundară leziuni odontale coronare, edentații etc.
O menţiune specială trebuie făcută asupra ambrazurii cervicale.
Punctele de contact delimitează Ambrazurile cervicale ce adăpostesc papilele
interdentare. Modificarea sau desfiintarea punctului de contact au un impact direct asupra stării
de sănătate a papilei şi, implicit, a parodonțiului marginal şi de susţinere
Contactul punctiform asigură secționarea eficientă a alimentelor şi protecţia papilei
interdentare, care va fi ferită de tasarea alimentară. Când dintii sunt in contact proximal, spatiile
care se largesc pornind de la acest contact se numesc ambrazuri.
Spatiul interdentar este împărţit într-o ambrazura vestibulară şi una linguală, în sens V-L
şi într-o ambrazura ocluzală sau incisivă deasupra punctului de contact şi o ambrazură gingivală,
reprezentånd spațiul situat între punctul de contact şi osul alveolar.
Ambrazura gingivala este ocupată de tesuturi moi (gingia papilara), însă, odată cu vârsta,
sau în caz de boală parodontală, se creează o spaţiere la acest nivel.
Ambrazurile protejează gingia de tasarea alimentară şi deviază alimentele, furnizând
şanţuri de descărcare pentru alimente în timpul masticației, diminuând forţele ocluzale în cazul
masticatiei alimentelor dure.
Absenţa contactului sau prezenţa unei relații interproximale neadecvate favorizează
tasarea alimentară. Reducerea înălţimii dintelui prin abrazie face ca suprafețele aplatizate să
producă mărirea efectului de încastrare a cuspidului opus în spațiul interproximal, fapt care
antrenează tasarea alimentară.
 Perturbarea suprafeței de contact interproximal, antrenează retentia alimentară, inflamația
gingivală şi formarea de pungi, apoi pierderea de os mobilitatea dentară (Glickman).
Trebuie să insistăm asupra faptului că inflamaţia provocată de o tasarea alimentară
linguală (vestibulară) se poate propaga până la gingia marginală contiguă. Întotdeauna trebuie să
avem in vedere eventualitatea unei contribuții a tasării alimentare atunci când se analizează
etiologia unei gingivopati la nivelul maxilarului inferior.
În afara factorului microbian care acţionează direct prin produsele sale asupra ţesuturilor
parodontale mai există o serie de factori care acţionează in direct favorizând apariţia sau
agravand evoluția unei parodontopatii. Dintre aceştia putem enumera: trauma de origine
ocluzala, cariile cervicale si proximale, o multitudine de factori iatrogeni etc. ca şi o serie de
factori generali
Suprapunerea florei microbiene la aceste niveluri va duce la apariția fenomenelor
inflamatorii- papilite in prima fază, urmate de gingivite marginale superficiale ş.a.m.d.
La nivelul arcadei antagoniste, de asemenea, apar fenomene de abraziune şi leziuni
odontale, iar pierderea contactelor dento-dentare antagoniste induce apariţia migrărilor în plan
vertical, cu perturbarea planului de ocluzie.
B. Componenta radiculară
Componenta radiculară a dintelui, implantată în apofiza alveolară, are de asemenea o
influenţă determinantă asupra valorii biomecanice a dintelui restant prin:
- parametrii dimensionali, fiind de două ori mai lungă decât coroana şi cu grosime
suficient de mare pentru asigurarea stabilităţii dintelui;
- forma pe secţiune, adaptată unui maxim de rezistenţă şi stabilitate;
- număr dinţii pluriradiculari au o rezistenţă şi o stabilitate superioară monoradicularilor,
cu excepţia caninului a cărei morfologie radiculară îi conferă un rol deosebit în dinamica
funcţională mandibulară;
- suprafaţa poligonului format de apexurile radiculare: este cu atât mai favorabilă
implantării şi stabilităţii dintelui în alveolă, cu cât această arie este mai întinsă.
C. Evoluţia şi dinamica componentei parodontale a suportului odonto-parodontal
Starea de normalitate a componentei parodontale
Parodontiul, cea de a doua componentă a odontomului, în structura iniţială, fără acţiunea
efectelor compensatorii sau decompensatorii create de edentație are următoarea formulă:
 -parodonțiu de înveliş (superficial) constituit de mucoasa gingivală (gingie);
- parodonțiu de susţinere format din celelalte elemente componente, respectiv cementul
radicular, desmodontiul şi osul alveolar.
Este binecunoscut faptul că de starea de sănătate a componentelor parodonţiului depinde
reuşita tratamentului protetic.
Elementele parodonţiului permit dinţilor stâlpi mobilitatea fiziologică din timpul
funcţiilor şi contribuie la stabilirea valorii indicilor de competenţă biomecanică.
Mucoasa gingivală (gingia) este o parte integrantă a mucoasei masticatorii care acoperă
osul reunind gingia marginală şi cea aderentă.
Gingia marginală prezintă două sectoare: gingia marginală liberă şi gingia interdentară, a
căror continuitate formează inelul mucos pericervical, mai precis peretele mucos al sulcusului
gingival.
Gingia aderentă acoperă atât osul alveolar, de care aderă prin fibre gingivo-periostale, cât
şi cementul dentar la nivel cervical, de care gingivo-cementare. aderă prin fibre
Epiteliul gingival prezintă o structură diferenţiată, în funcţie de topografia sa descriindu-
se: epiteliul oral (extern), epiteliul şanţului gingival (epiteliul sulcular sau intern) epiteliu
jonctional

Evoluţia structurii parodontale postedentaţie

Forţele ocluzale afectează starea şi structura parodontiului, efectul lor depinzând de

intensitatea, direcţia, frecvenţa şi durata lor.
Când intensitatea forţelor ocluzale creşte, la nivelul parodonțiului se obţine o îngroşare şi
o creştere a fibrelor desmodontale. Dacă aceste forte sunt excesive şi continue se produce o
rezorbţie osoasă, fenomen frecvent când forţele se exercită lateral pe dinte. Dacă forţele ocluzale
depăşesc capacitatea de adaptare a parodonțiului rezultă o leziune tisulară numită traumă din
ocluzie, termen ce desemnează leziunea produsă asupra parodonțiului de forţele ocluzale
excesive, în acest caz ocluzia fiind traumatogenă sau traumatizanta.
După modul de producere trauma din ocluzie poate fi acută sau cronică iar după starea
tesuturilor parodontale se clasifică în primară şi secundară.
 Trauma cronică din ocluzie este mult mai frecventă decât cea acută şi are semnificaţie
clinică mult mai importantă. Cel mai frecvent apare în urma modificărilor gradate ale ocluzie,
produse prin uzură dentară, mişcare de migrare şi extruzia dinţilor.
Malocluzia nu produce în mod necesar traumă din ocluzie: afectarea parodontală poate
apare când ocluzia este aparent normală. O forţă ocluzală crescută nu este traumatică dacă
parodotiul se poate adapta la aceasta
Trauma primară din ocluzie apare cand trauma din ocluzie este considerata a fi factorul
etiologic primar al distrucției parodontale şi dacă singura modificare locală la care este supus
dintele este din partea ocluziei. Modificările produse de trauma primară nu schimbă nivelul de
ataşament al tesutului conjunctiv şi nu iniţiază formarea de pungi.
Trauma secundară din ocluzie spare atunci când capacitatea de adaptare a tesuturilor
pentru a rezista la fortele ocluzale este alterată de pierderea de os survenită în urma inflamației
marginale. Aceasta reduce aria de ataşament parodontal şi modifică efectul de parghie la nivelul
ţesuturilor restante. Parodontiul devine mult mai vulnerabil a injurii şi forţe ocluzale, anterior
bine tolerate, devin traumatice.
Trauma secundară din ocluzie este urmată de modificări adaptative ale parodontiului
marginal (cu caracter reversibil atunci când nu apar fenomene infamatorii datorate plăcii):
creşterea mobilităţi dentare, lărgirea spaţiului parodontal şi îngroşarea laminei dura.
In absenţa inflamației răspunsul la trauma din ocluzie este limitat la adaptarea la fortele
crescute,
In prezenta inflamației modificările formei osului alveolar pot conduce la pierdere
angulară de os, astfel încât pungile preexistente pot deveni infraosoase.
Astfel este important să se elimine componenta inflamatorie marginală în Cazul traumei
din ocluzie, deoarece prezenta sau absenţa inflamației afectează regenerarea osoasă după
îndepărtarea contactelor traumatizante.
Trauma din ocluzie este reversibilă dacă forţa este suprimată. În absenţa iritantilor locali,
poate apare mobilitate dentară, lărgirea desmodonțiului şi leziuni angulare osoase fără formare
de pungi parodontale.
Pe lângă fenomenele adaptative ce se produc la nivelul ligamentului parodontal şi al
osului alveolar, la nivelul parodonțiului de susţinere se remarcă îngroşarea cementului ca efect al
solicitărilor mecanice la care este supus dintele. Caracteristicile dinamice şi de răspuns ale
cementului sunt cruciale pentru menţinerea relaţiei ocluzale şi pentru integritatea suprafeţei
rădăcinii şi a funcţiei ei în susţinerea dintelui în alveolă.
Schimbările în poziţia dinţilor pot aduce variaţii temporale şi spaţiale de presiune şi
tensiune în suprafeţele rădăcinii şi osului alveolar.
Procesul de apozitie in exces a cementului radicular în vecinătatea apexului.
hipercementoza- poate exercita presiune directă pe vasele aferente şi eferente cu ecou asupra
circulaţiei pulpare.
In stadiile de decompensare, produse în cazul unui mecanism local de apărare deficitar
sau în cazul pacienților cu stare generală tarată, fie în cazul unor protezări nereuşite, se instalează
fenomene de decompensare prin care, combinat cu inflamaţia, traumatismul ocluzal duce la
formarea de pungi infraosoase, cu leziuni angulare şi cu mobilitate dentară crescută.

Complicatii locale

Suprasolicitarea parodontalà va conduce la o parodontită de solicitare, In timp ce

insuficienta fortelor ocluzale, datorată absenței dintilor sau unei malocluzii, antrenează
modificări atrofice patologice numite "atrofii parodontale prin hipofuncţie".
Pierderea integrităţii arcadelor dentare prin extracția din diferite motive a dintilor
declanşează o serie de transformari care antrenează grade diferite de boală parodontală.
Deplasarea şi versia dinților provoacă modificări ale contactului proximal, modificări
care sunt factori obişnuiţi în etiologia bolilor parodontale.
Migrarea verticală se poate produce impreună cu procesul alveolar (egresie), întâlnită
mai ales la dinții cu parodontiu sănătos, la molarii I, II super- ior. În urma egresiunii, aceştia pot
ocu- pa în întregime spațiul edentat, dinţii migrati vertical venind în contact cu mucoasa crestei
antagoniste. Egresia se poate datora şi unel activități exagerate a centrului osteogenic parodontal
lipsit de stimuli inhibitori ocluzali. Migrarea verticală fără procesul alveolar (extruzia) se
întâlneşte mai ales la dinții afectaţi parodontal, producându-se într-un timp mai rapid decât
egresia, tabloul local find dominat de un întreg cortegiu de simptome și semne ancorate in sfera
parodontiului.
Migrările verticale sunt urmate de o serie de consecinţe şi anume: denivelarea planului de
ocluzie cu apariția de contacte premature şi interferente care determina devierea sau limitarea
unor mişcări ale mandibule cu apariția unei ocluzii de necesitate, care, dacă nu afectează vreun
tesut al sistemului stomatognat, se transforma in ocluzie de obişnuinţă. Ca o consecinţă a pierde
rii stopurilor ocluzale ce antrenează limitarea dimensiunii verticale de ocluzie se instalează
disproporția etajelor feţei.
Reunirea variatelor fatete ale complicaţiilor este un leit-motiv întâlnit la pacienţii cu
forme avansate de edentație, ancorând aceste cazuri in teritoriul reabilitării orale complexe, in
care asemănător unui puzzle din care lipsesc multe piese, reconstituirea acestora cu redarea
imaginii de odinioară. Fara a eluda metamorfozele pe care trecerea timpul le lasă asupra fiecărei
persoane, constituie parcurgerea unui drum sinuos, la capătul căruia ar trebui si aştepte o
finalizare clinică de succes.

II DINAMICA EVOLUTIEI ŞI COMPLICATIILOR SUPORTULUI MUCO-

OSOS
Suportul muco-osos este o componenta deosebit de importantă a câmpu protetic, atât
pentru protezele mobile cat şi pentru reabilitarea implanto-protetica, dimensiunea, arhitectura
trabeculatiei şi a mucoasei influenţând decisiv terapia protetică.
Substratul osos acoperit de o mucoasă fină este reprezentat de:
-crestele alveolare maxilare
-tuberozităţile maxilare
-bolta palatină
-crestele edentate mandibulare
Creasta alveolară, ca element component al câmpului protetic edentat partial, este
reprezentată de o porțiune a apofizei alveolare a osului maxilar sau mandibular rezultată în urma
extracţiilor dentare şi are valoare deosebită în design-ul protezei amovibile adaptată
caraceristicilor morfologice existente.
Conservarea crestei alveolare reprezinta un criteriu esențial in realizarea obiectivelor
tratamentului stomatologic protetic, calitatea şi cantitatea osului alveolar conditionând rezultatele
estetice şi functionale ale restaurarilor dentare protetice
In cursul vindecării alveolei postextractionale prin proliferarea naturală a osului in
defectul osos, se produce şi o resorbţie a osului, atât în ceea ce priveste inaltimea, cât și latimea.
 Pierderea morfologiei crestei alveolare va influența negativ orice forma de protezare
ulterioară. De aceea protezarea imediatá este indicată, ori de câte ori este posibil, prin influentele
pe care le are asupra procesului de vindecare şi reorganizare osoasă funcțională, dar şi prin
efectele psihologice asupra pacientului
In edentatile terminale nu trebuie subestimată importanta zonelor biostatice de
condensare osoasă, respectiv tuberozitățile maxilare şi tuberculi piriformi, caracterizați de o rată
redusă de resorbţie şi atrofie.
Aspectul tuberozitaților maxilare variază adeseori de la un câmp protetic la altul şi are
profunde implicați asupra mentineri şi stabilităţi vitoarei proteze mobile. O retentivitate
importantă a tuberozitaţior, asociată unui volum crescut ce le oferă un aspect plonjant,
hiperostotic creeaza dificulta In protezare prin micşorarea inaltimii spaţiului protetic potențial şi
disconfort atunci când nu se corectează preprotetic
Bolta palatină, prin forma, elemente de morfologie şi prin rezilienta variabilá a mucoasei
acoperitoare, prezinta o stabilitate crescută în timp şi particularitati deosebite de a recepta
presiunile funcționale. Rezilienta variabila a mucoasel palatine poate influența însă transmiterea
neuniformă a presiunilor In cazul nerespectării unor etape clinico- tehnologice

Aspectele evolutive şi complicațiile componentei osoase

Variatii dimensionale întâlnite la nivelul crestelor reziduale
Un rol determinant în modelarea ulterioară a crestelor reziduale maxilare şi mandibulare
îl are balanţa dintre fenomenele de resorbţie şi atrofie.
Ulterior extracțiilor dentare, aspectul crestelor reziduale este rezultatul reducerii
volumetrice şi al modificărilor morfologice. De o deosebită importanţă în ceea ce priveşte forma
finală a arcadelor alveolare edentate este istoricul extracţiilor dentare, interesând momentul,
cronologia şi cauza ce a condus la soluţia terapeutică de îndepărtare a dinţilor. Extracțiile
alveoloplastice pledează pentru o resorbţie uniformă.
Resorbţia este corelată cu timpul scurs de la extracțiile dentare, interve-nind diferit de la
nivelul celor două maxilare datorită particularităților anatomice existente. Modificările la nivelul
mandibular sunt semnificativ mai mari decât la nivelul crestei mandibulare.
Forţa masticatorie maximă şi eficienţa funcţională trebuie corelată cu înălțimea crestei
mandibulare, extinderea resorbţiei devenind un factor determinant al succesului funcţional.
 În scopul înţelegerii formelor finale la care ajung crestele alveolare, este necesar de
precizat că modificările osului alveolar postextractional se întind pe o perioadă de la 9 la 12 luni
şi sunt dependente de elementele dinamicii de restructurare osoasă ce poate fi sintetizată astfel:
-Reducerea masei osoase la un an după extracție se sumează la 2-3 mm pentru maxilarul
superior şi 4-5 mm pentru mandibulă.
- Desfăşurarea procesului resorbitiv are drept consecinţă o pierdere osoasă alveolară de
aproximativ 05 mm pe an la mandibula, estimarea a nivelul maxilar fiind mult mai redusă
-Resorbția osoasă se încetineşte foarte mult la aproximativ 2 ani de la extracţiile efectuate
la maxilarul superior şi 7 ani de la cele de la mandibulă, urmând o perioadă de stagnare în care
pierderea osoasă este de 0,1-0,2 mm/an.
- Se poate concluziona că resorbția de la mandibulă este în total de 4 ori mai mare decât
la maxilar.
- În cazul realizării unei protezări totale imediate, se înregistrează o rată de resorbţie mai
mare în primele 3 luni în timpul cicatrizării plăgii, pentru ca in aproximativ 6 luni de resorbţie să
scadă
Trebuie menţionat că rata resorbtivă variază de la nivelul diferitelor zone ale fiecărui
individ, deţinând valori mai mari in segmentele anterioare maxilare şi mandibulare.
La nivelul arcadelor la care edentaţia a fost cauzată de parodontopatii, resorbția osoasă
devine mult mai importantă comparativ cu alţi agenti cauzali Momentul extracţiei influentează
rata atrofiei crestelor alveolare. Accentuarea atrofiei crestelor alveolare se remarcă în zonele in
care dinții au fost extraşi de mult timp
Literatura de specialitate oferta date despre relaţiile certe dintre morfologia facială,
respectiv lungimea feţei şi înălțimea crestei edentate precum şi între lungimea mandibulei şi
înălţimea crestei edentate.
Este cunoscut faptul că la pacienţii brahicefali cu mandibulă lungă şi ocluzie adâncă
resorbția osoasă la nivelul crestelor va fi în zona posterioară. Un impact deosebit asupra
variatelor forme de creste alveolare îl are atrofia. Aceasta poate fi simetrică, în cazul în care
edentația s-a instalat concomitent pe ambele hemiarcade sau la intervale ne- semnificative de
timp, sau asimetrică, situatie frecvent întâlnită, pierderea dinților pe cele 2 hemiarcade făcându-
se la intervale considerabile de timp.
 Datorită faptului că atrofia maxilarului este centripetă, resorbția urmând direcţia axelor
înclinate ale dinților superiori ce au o convergenţă apicală, în timp circumferinţa crestei edentate
maxilare se micşorează.
La mandibulă întâlnim atrofia de tip centrifug, resorbţia crestelor alveolare, urmând, de
asemenea, axele dinţilor inferiori, care au o divergenţă apicală, efectul în timp, succesiv
resorbţiei fiind deschiderea arcului crestelor alveolare.
În scopul argumentării deschiderii arcului mandibular se poate adăuga apoziţia pe
corticala vestibulară mandibulară.
Deşi maxilarul se atrofiază mai lent decât mandibula, pot apărea cazuri ale resorbţiei
spectaculoase, localizate în zona anterioară, în final cavitatea orală fiind despărţită de cea nazală
doar printr-o lamă osoasă subţire.
Atrofia rapidă a mandibulei conduce la apariţia câmpului protetic deficitar.
Odată instalarea resorbţiei cu osoase, găurile mentoniere aflate la distanţă de muchia
crestei pot ajunge la acest nivel. Linia oblică internă se poate situa la nivelul crestei reziduale,
inversându-se porţiunea centrală care ia aspect de jgheab. Apofizele genii se pot apropia foarte
mult de muchia crestei. Un grad de dificultate în protezare îl ridică inserţia frenului lingual pe
muchia crestei, precum şi starea de tonicitate a musculaturii învecinate.
Procesele de resorbţie şi atrofie mandibulare au drept consecință deschiderea gonionului
şi transformarea apofizei coronoide, ce va căpăta aspectul de cârlig.
Variaţii ale formei tuberozităților maxilare
Tuberozităţile sunt elemente morfologice ale câmpului protetic edentat parţial întins
maxilar, având aspectul unor proeminente localizate în regiunea posterioară a crestelor alveolare.
Aspectul tuberozităţilor variază de la un câmp protetic la altul, având profunde implicaţii
asupra designului viitoarei proteze mobile.
Tuberozităţile pot fi: neutre, şterse. retentive, neretentive.
Retentivitatea tuberozității se asociază frecvent cu un volum crescut, îmbrăcând un aspect
plonjat hiperostotic. Retentivitatea acestor formațiuni morfologice poate exista în sens vestibulo-
oral localizată la nivelul unei hemiarcade sau la nivelul ambelor arcade:
-in sens sagital
-in ambele sensuri
 În cazurile in care volumul tuberozităţii este crescut, aceasta se apropie foarte mult de
creasta mandibulară sau de tuberculul piriform.
Acest fenomen creează dificultăţi in protezare, prin micşorarea spaţiului protetic potential
in sens vertical, modificând, de asemenea, dimensiunea verticală de ocluzie. Atât în cazul
tuberozităţilor plonjante (hipertrofiate) cât şi în cazul celor retentive, situaţii în care este
împiedicatá aplicarea facila a protezei mobile pe câmpul protetic, se recomanda remodelarea
chirurgicală.
Ulterior interventiilor chirurgicale se obţine un spaţiu protetic corespunză-tor aplicării
bazelor celor două proteze totale, stabilindu-se o dimensiune verticală de ocluzie optimă.
Influenţa exostozelor asupra evoluției suportului osos
Torusul palatin este o proeminenţă osoasă localizată pe linia medianá a bolţii palatine. In
majoritatea cazurilor această formațiune osoasă este acoperită de o mucoasă subţire, sensibilă. În
situațiile in care aceste formatiuni sunt acoperite intern de baza protezei partial amovibile, se
constată apariția leziunilor de decubit sau se înregistrează fracturi ale protezei maxilare.
Pentru a evita aceste consecinte negative se recomandă folierea modelului în această
zonă.
O importanţă protetică deosebită o define torusul maxilar atunci când este in contact sau
interesează linia de reflexie a valului palatin. Acestor exostaze li se descriu aspecte variate
constituind adevărate obstacole în menţinerea şi stabilitatea protezei partial mobile mandibulare.
Pot fi acoperite de o mucoasă de aspect normal sau friabilă. Localizarea frecventă a torusului
mandibular este sub linia milohioidiană şi deasupra marginii alveolare. Clinic poate avea un
aspect lobulat şi un diametru mezio-distal de 14.00 mm.
Mucoasa subţire palidă ce acoperă torusul mandibular nu tolerează presiunille normale
generate de acoperirea cu un aparat gnatoprotetic total amovibil, generánd adesea leziuni de
decubit. Torusul mandibular cu dimensiune mare creează probleme încă din etapele de
amprentare, împiedicând înregistrarea completă a câmpului protetic.
Aceste formaţiuni pot fi localizate uni- sau bilateral, conducând la apariţia axelor de
basculare la nivelul protezei totale.
Complicatiile locale
La nivelul componentelor osoase, complicatiile pot imbraca doua aspecte:
 -aparitia de exostoze sau dozvoltări exagerate ale unor segmente ale suportului osos
datorate stimulării osteoblastice exagerate şi mai frecvent localizate la nivelul torusului palatin,
torusului mandibular, al crestei milohioidiene şi apofizelor genii, necesitand pentru corectare
interventii chirurgicale.
Hipertrofia alveolară este rară şi se localizează de obicei la nivelul tuberozitatilor
maxilare care devin hipertrofice, voluminoase, cu diametrul vestibulo-oral şi vertical crescut,
devenind retentive sau plonjante, ocupând în acest fel spatiul protetic potenţial şi impiedicând în
acest fel protezarea.
Instalarea sindromului de resorbţie şi atrofie alveolară se caracterizează prin atrofia
marcată a câmpului.
Resorbţia şi atrofia pot să ajungă atât de marcate încât să deschidă sinusul şi să determine
migrarea spinei nazale la nivelul câmpului protetic.
Creasta alveolará mandibulară se poate atrofia atât de mult, încât linia oblică internă şi
externă să ajungă la nivelul muchiei crestei, apofizele genii şi găurile mentoniere så migreze în
zona funcţională de sprijin, mergând până la dehiscenţa canalului mandibular.
- Atrofia poate interesa şi osul bazal mandibular, care poate ajunge până la grosimea unui
creion.
Evoluţia mucoasei de acoperire
Mucoasa ce acoperă suprafata câmpului protetic de sprijin la nivel maxilar şi mandibular
comportă diferite aspecte, imprimând traiectorii specifice de tratament diverselor cazuri clinice
Se pot descrie situații în care mucoasa se caracterizează prin grosime şi consistenţă
uniforme, situație deosebit de favorabilă protezării.
Procesele de resorbţie şi atrofie intâlnite la nivelul suprafetelor osoase de sprijin au ecou
şi asupra evoluției mucoasei de acoperire. Astfel, atunci când mucoasa nu urmează resorbția
osului subiacent, rămâne un strat de mucoasă balantă, cu o reziliență crescută, asemănătoare
"unei creste de cocos". În această situaţie intervenţia chirurgicală de corectare este cea mai
indicată atitudine terapeutică. Dacă starea generalà a pacientului contraindică intervenţia se
recurge la tehnici speciale de amprentare. De asemenea, în cazul balantei resorbţie-atrofie de la
nivelul tuberculului piriform, ne putem confrunta cu o mucoasă mobilizabilă în toate direcţiile
atunci când procesele amintite anterior sunt accentuate
 Consecința clinică a situaţiei creionate anterior o constituie faptul că mucoasa nu suportă
presiuni, devenind greu de amprentat. O altă situație clinică este cea în care mucoasa fixă se în-
groaşă, ca urmare a creşterii stratului submucos localizat între mucoasă şi periost, confruntându-
ne cu o rezilienţă mare a mucoasei, ce poate fi glisată şi in sens orizontal.
Mucoasa poate deveni subţire, sensibilă la nivelul torusului mandibular sau maxilar, sau
chiar la nivelul crestelor cu diverse particularități de resorbţie şi atrofie. Trebuie mentionate
situațiile in care rugile palatine acced la nivelul crestei edentate maxilare, desfăcându-se în
evantai, iar papila bunoida se apropie de muchia crestei reziduale. La maxilar, inserţia frenului şi
a plicilor alveolo-jugale la nivelul muchiei crestei creează dificultăţi în terapia protetica. La
mandibula, mucoasa fixă se poate reduce la o linie sau chiar dispărea complet în cazuri de
resorbţie şi atrofie marcate. Mucoasa fixă poate fi hipertrofiată, îmbrăcând un aspect fibrozat,
situată frecvent la nivelul tuberozităţilor,
Modificările în plan histologic pot evolua de la keratinizarea specifică mucoasei
sănătoase la hiperkeratoza, generată de diversele grade de inflamație ajungând la fenomenul de
hiperacantoză materializat prin înmulţirea crestelor papilare. Sunt cazuri clinice la care se
remarcă prezenţa unor mici papiloame la suprafața mucoasei fixe, marker al inflamației
generalizate. Structura mucoasei acoperitoare şi tendința la cheratinizare a epiteliului sunt calităţi
ce pot fi influentate de existenţa protezelor amovibile, cu apariţia unor neajunsuri datorate fie
materialului fie calităţilor de realizare clinico-tehnologice, etc.
Complicațiile locale ale compo- nentei mucoase
La nivelul componentei mucoasei complicațiile se manifestă prin atrofi marcate şi întinse
în suprafaţă, cu apariţia unor zone de mucoasă atrofiată, subţire, friabilă, care nu suportă nici un
fel de presiune, încât protezarea nu mai este posibila, find necesare intervenţii chirurgicale cu
adiţie de mucoasă.
Alteori componenta mucoasă de la velul câmpului protetic poate suferi un fenomen
contrar, de dezvoltare sau hipertrofiere îmbrăcând aspectul unei mucoase fibromatoase, situată
cel mai frecvent la nivelul tuberozităţilor. Atunci când resorbtia osoasă este foarte rapidă,
mucoasa de acoperire rămânând la vechea dimensiune, apare clinic ca fiind un exces, situația
fiind comparabilă cu situația unei haine rămase largi pe un om care a slăbit.
Aspectele clinice cele mai frecvente în aceste cazuri sunt cele de creastă balantă sau
creastă de cocos.
 Prin posibilitatea de mobilizare în sens orizontal a acestei zone, aparatul gnatoprotetic nu
mai poate fi stabilizat pe câmp, posibilitățile sale de mobilizare vor accentua resorbția osoasă, în
acest fel instalându-se un cerc vicios. Este corect de a se proceda de la început la intervenții
corectoare chirurgicale pentru a asigura condiții optime de stabilitate aparatului gnatoprotetic
amovibil.
La maxilar, prin instalarea sindromului de resorbţie şi atrofie osoasă, se reduce înălţimea
crestelor alveolare, iar inserția mucoasei mobile se apropie de muchia crestei la fel ca şi inserția
plicilor alveolo-jugale şi a frenurilor.
Există, de regulă, o linie de demarcaţie netă a mucoasei vestibulare şi a muchiel crestei
faţă de mucoasa bolți palatine, mai fibroasă şi mai groasă, care se atrofiază mai greu. Odată cu
atrofia osoasă şi mucoasă, linia de demarcație dintre mucoasa palatină şi cea a crestei alveolare,
migrează spre muchia crestei sau chiar pe versantul vestibular in apropierea inserției mucoasel
Rugile palatine se desfac în evantai, iar papila bunoida migrează spre muchia crestei şi
inserția frenului buzel superioare, semne premonitorii pentru o rată ridicată a procesului de
resorbţie.
La mandibulă apare o reziliență ridicată a mucoasei tuberculului piriform care se mişcă în
toate sensurile, fiind incapabil de a suporta presiuni. Datorită resorbţiei şi atrofiei marcate la
nivelul crestelor edentate, câmpul protetic mandibular se transformă într-o linie, iar insertia
mucoasei mobile migrează spre muchia crestei.
La nivelul mucoasei orale există un proces de ortokeratoză (cheratinizare normală),
asigurând o stare de sănătate normală a mucoasei orale, care astfel este capabilă să suporte
traumele alimentare şi cele produse de baza aparatului gnatoprotetic partial amovibil. Când apare
o uşoară stare de inflamație, se produce o hipokeratoză a mucoasei orale, scăzând capacitatea de
apărare la solicitările mecanice şi bacteriene.
Afectarea în profunzime a mucoasei orale duce mai întâi la subţierea stratului keratinizat
sau chiar la absenţa lui în unele zone, cu apariţia fenomenului de hiperkeratoză, care constă în în-
mulţirea crestelor papilare. Uneori poate să apară şi hiperpapilita inflamatorie, caracterizată prin
inflamația generalizată a mucoasei orale, observându-se pe suprafaţa ei mici papiloame.
Complicatiile locale interesând suportul dento-parodontal declanşează o reacţie în
lant, care se reflectă în modificările ocluzale statice şi dinamice, antrenând şi disfuncții
musculare, ecoul final fiind la nivel articular, instalându-se malrelaţiile cranio-mandibulare.
 Complicatiile loco-regionale reunesc tulburările produse la nivel facial, ca o urmare a
modificărilor locale in plan orizontal şi vertical.
a) Tulburările de antropologie facialä se caracterizează prin modificări complexe, fiind
primele care se pun în evidenţă. Are loc mai întâi o flexie a coloanei cervicale însoţită de
schimbarea axel orizontale a extremităţii cefalice. Pentru a-şi menţine extremitatea cefalică
orientată în planul orizontal care-i permite să scruteze orizontul în această poziție de coloană
vertebrală flectată, extremitatea cefalică realizează o uşoară rotaţie posterioară pentru a-şi păstra
posibilităţile de control vizual al spațiului înconjurător.
Această deplasare complexă poate avea drept consecinţă şi reajustarea echilibrului neuro-
muscular care este obligat să asigure o nouă relație de postură şi uneori chiar o nouă relaţie
centrică. În măsura în care schimburile se produc treptat, remodelarea osoasă şi echilibrul neuro-
muscular se reajustează într-o măsură egală.
b) Instalarea dishomestaziel sistemului stomatognat
Dishomeostazia sistemului stomatognat apărută ca o complicaţie a edentațiel întinse şi
subtotale se înscrie ca o etapă decompensată a evoluţiei acestei maladii complexe, preexistente
sau declanşată de dezordinea homeostazică instalată prin dispariţia mai mult sau mai puţin ra-
pidă a arcadelor dentare.
Capacitatea compensatorie a sistemului homeostazic de autoreglare find substantial
depăşită, sindromul disfuncţional se instalează definitiv, având loc modificări ireversibile. Ele
interesează articulația temporo-mandibulară, muşchii manducatori şi relaţiile fundamentale
mandibulo-craniene care se modifică datorită absenţei arcadelor dentare.
Suprasolicitarea musculară pe tipare neobişnuite şi modificarea echilibrului dintre
ridicători şi coborâtori duce la aparitia spasmelor musculare însoţite de durere musculară cu
caracter variat (durere mio-facială)
Durerea miofacială se proiectează in zone variate, are un mecanism complex şi se poate
manifesta sub forma trigerului miofacial. Durerea este provocata prin atingerea, palparea sau
solicitarea unor zone musculare şi se simte la distanţa de locul de declanşare.
c) La nivelul articulației temporo- mandibulare apar fenomene de uzură, de atrofie a
tuberculului articular şi condilului mandibular, de degenerescenţă a elementelor articulare, cu
uzarea meniscului şi chiar perforarea acestuia sau a osului timpanic datorate unei compresiuni
posterioare date de condil.
 Colapsul condilian posterior poate irita nervul auriculo-temporal şi duce la apariția de
dureri cu localizări variate: oftalmice, glosice, faciale, de multe ori extrem de greu de
diagnosticat corect.
d) La nivelul glandelor salivare, complicațiile constau în diminuarea secretiei, până la
xerostomie şi hipertrofia glandelor salivare, parotida şi sublinguala, mai ales la bărbaţi, în
legătură cu diminuarea secreţiei gonadice.
e) Limba este mărită în volum, hipotonă, luand un aspect caracteristic de limbă lătită, care
împiedică protezarea prin ocuparea spaţiului protetic potential.
f) La nivelul comisurilor bucale apare perleşul sau keilita angulară, leziune inflamatorie
acoperită de o crustă. Formatiunea este extrem de dureroasă la deschiderea gurii, la emisia
fonemelor determină tulburări ale mimicii faciale. Formarea acestei leziuni este favorizată de
zonele de declivitate create prin accentuarea şanţurilor comisurale, saliva scurgându-se la acest
nivel. Se creează condiţii dezvoltării florei microbiene şi deci, de apariție a leziunii.

Complicatiile generale
Complicatiile generale se referă la complicatiile digestive de ordin metabo- lic şi psihic.
a) Complicatiile digestive se datorează absenţei arcadelor dentare cu desfiinţarea funcției
masticatorii. Masticaţia este primul act care declanşează reflexele digestive.
Prin pregătirea bolului alimentar se stimulează secreţia salivară şi se pregăteşte o secreţie
şi motilitate gastrică corespunzătoare. Masticația riguroasă calmează, iar absenţa sau insuficienţa
sa poate determina apariţia unor maladii digestive prin tulburarea secventelor reflexelor
digestive.
De asemenea, au fost citate în literatură cazuri de cancere ale tubului digestiv declanşate
prin traumatizarea generată de particulele alimentare insuficient triturate.
b) Tulburările metabolice sunt datorate masticației insuficiente; activitatea digestivă este
astfel deficitară, absorbția principiilor nutritive este insuficientă ducând la tulburări metabolice
generale.
c) Tulburările psihice sunt complexe şi cunosc o etiologie complexă. Acestea apar
frecvent la persoanele cu arcade mutilate prin edentatie, manifestandu-se prin pierderea
echilibrului interior, aparitia starilor de neliniste sau de nevroza, avand repercusiuni asupra
gradsului de socializare al pacientului. In general starea de edentatie este inregistrata de pacient
ca un fenomen de amputare, de neapartenenta la propria persoana.