CAPITOLUL I

EDENTAŢIA PARŢIALĂ
Definiţie.

Edentaţia parţială este o stare patologică a aparatului dento-maxilar ce apare în urma

pierderii uneia până la 15 unităţi dento-parodontale de pe o arcadă dentară. În urma instalării
edentaţiei, pe arcadă, apar una ori mai multe breşe sau spaţii edentate.
Spaţiile edentate diferă în funcţie de topografie (zona edentată), întindere şi frecvenţă.
Pot fi localizate la maxilar, la mandibulă sau la nivelul ambelor maxilare. La nivelul unui
maxilar pot fi localizate pe o hemiarcadă, pe ambele hemiarcade, în zona de sprijin (premolari,
molari), în zona frontală sau anterioară(incisivi,canini) sau în zona de curbură a arcadei.
În funcţie de poziţia spaţiilor edentate faţă de dinţii restanţi, breşele edentate pot fi:
- intercalate – când sunt delimitate la ambele extremităţi de dinţi restanţi;
- terminale – când sunt delimitate numai anterior de dinţi restanţi;
- mixte – când pe aceeaşi arcadă sunt prezente breşe edentate terminale şi intercalate.
Dacă numărul dinţilor absenţi la nivelul unei breşe edentate este mic (1-2 dinţi sau
absenţa celor 4 incisivi) vorbim de o edentaţie redusă, absenţa a cel puțin 3 dinţi de la nivelul
unei singure breşe edentate dă o edentaţie întinsă, iar când pe arcadă rămân 1 – 3 dinţi, edentaţia
devine subtotală. Breşa edentată care include caninul este denumită extinsă.
Edentaţia parţială se instalează de la vârste foarte tinere, uneori chiar înaintea erupţiei
molarului de 12 ani.În literatura de specialitate nu există multe date referitoare la prevalenţa
edentaţiei parţiale, totuşi un studiu din India(SeenivasanMadhankumar) arată o prevalenţă de
55% pentru edentaţia de clasa a III-a Kennedy şi de 26%pentru celelalte forme de edentaţie
parţială la un grup de populaţiecu vârsta între 13 ani şi 87 de ani. Un studiu realizat în
Romania(Murariu A.) indică o prevalenţă a edentaţieparţiale de 65,5%.Un alt studiu(Shah
N.)arată o prevalenţă a diverselorforme de edentaţie de peste 70%, la populaţia de peste 60 de
ani.

Prevalența în Dolj
Vârsta (ani)

10-19 20-29 30-39 40-49 50-59 60-69 70-79 Total

Nr pacienti 6 40 66 72 85 56 12 337

MAXILAR

Nr pacienti
edentatie 2 28 54 70 85 56 12

%
33.33 70.00 81.82 97.22 100.00 100.00 100.00
% % % % % % %
MANDIBULA

Nr pacienti
edentatie 2 28 56 64 80 55 10

33.33 70.00 84.85 88.89

% 94.12% 98.21% 83.33%
% % % %

Etiologia edentaţiei parţiale.

În funcţie de etiologie, edentaţia parţială este congenitală sau dobândită.

7
 a.Edentaţia congenitală este determinată de lipsa mugurilor dentari şi poate fi:
- anodonţie totală – lipsa mugurilor dentari în totalitate;
- hipodonţie – lipsesc mai puţin de 5 muguri dentari;
- oligodonţie – lipsesc mai mult de 5 muguri dentari.
Reducerea numărului de dinţi apare izolat sau ca simptom în cadrul unor sindroame
genetice: displazia ectodermală, sindromul Ellis Van Creveld.
Ordinea afectării dinţilor este următoarea:
- ultimii molari mandibulari (cel mai frecvent)
- incisivii laterali maxilari
- primii premolari maxilari
- incisivii centrali mandibulari
- primii premolari mandibulari
b.Edentaţia parţială dobândită poate fi determinată de mai mulţi factori:
1. Caria şi complicaţiile ei:
- complicaţiile acute pulpare şi ale parodonţiului apical pot provoca dureri
puternice care determină pacientul să solicite cu insistenţă extracţia dintelui
respectiv;
- distrucţiile corono – radiculare mari, imposibil de refăcut prin obturaţii sau
mijloace protetice impun extracţia dintelui;
- leziunile periapicale cronice la care nu se poate aplica un tratament
conservator simplu sau asociat cu intervenţii chirurgicale ajutătoare
tratamentului endodontic;
2. Afecţiunile parodontale cronice marginale degenerative, inflamatorii sau mixte în
formele avansate, deoarece viciază implantarea dinţilor.
3. Traumatismele brutale (la copii: accidentele de joacă; la tineri: accidentele sportive,
de circulaţie sau de muncă), pot produce fracturi ale dinţilor, luxaţii complete cu
avulsia dinţilor din alveole, precum şi fracturi ale oaselor maxilare, situaţii ce impun
extracţia dinţilor atunci când aceştia determină o supuraţie în focarul de fractură sau
împiedică reducerea corectă a fracturii.
4. Supuraţiile perimaxilare (abcese, flegmoane, adenite, osteomielite) impun extracţia
dinţilor care au generat aceste complicaţii infecţioase.
5. Tumorile benigne şi maligne din sfera oaselor maxilare. Tratamentul chirurgical
impune pe lângă extirparea tumorii şi extracţia dinţilor răspunzători de aceste tumori.
6. Factorii iatrogeni – tratamentele odontale incorecte, tratamentele protetice prin care
dinţii stâlpi sunt suprasolicitaţi, tratamentele ortodontice care nu sunt urmate de o
echilibrare ocluzală. Toate aceste tratamente incorecte pot determina o dizarmonie
ocluzală care poate compromite parodonţiul marginal şi profund al dinţilor stâlpi.
7. Dizarmoniile ocluzale care determină tulburări ale mişcărilor mandibulare şi mai
ales transmiterea presiunilor ocluzale în afara axului lung al dinţilor.
8. Extracţiile de necesitate – făcute în scop ortodontic, protetic (dinţii înclinaţi peste
45º, dinţi la care raportul coroană/rădăcină este mai mare de unu), profilactic (dinţii
susceptibili de infecţii înaintea începerii tratamentului radioterapeutic în zonele
cervico-faciale), în scop terapeutic general (eliminarea focarelor de infecţie ca
măsură terapeutică în tratamentul general al afecţiunilor reumatismale, oculare,
auriculare, articulare şi cardio-vasculare).
Diagnosticul diferenţial al edentaţiilor congenitale şi dobândite se face cu:
- edentaţiile tranzitorii din dreptul dinţilor pe cale de erupţie;
- edentaţiile aparente din dreptul dinţilor incluşi, a dinţilor ectopici şi a resturilor
radiculare incluse;

8
 - spaţiile care apar pe arcadă consecutiv migrărilor dentare orizontale, determinate de
dizarmonii ocluzale instalate după edentaţii vechi neprotezate.
Anamneza, examenul clinic cu apelul dinţilor şi examenul imagistic ne ajută să punem
un diagnostic corect de edentaţie.
Atitudinea terapeutică în cazul spaţiilor de pe arcadă din dreptul dinţilor incluşi,
ectopici, al resturilor radiculare etc. este aceeaşi ca şi cea din edentaţie, dar, este incorect să ne
referim la edentaţie atâta timp cât dintele respectiv este prezent pe arcadă.
În cazul spaţiilor edentate ocupate prin migrarea orizontală a dinţilor limitanţi,
diagnosticul de edentaţie rămâne şi se stabileşte pe baza apelului dinţilor.

Clasificarea edentaţiilor
Pierderea unui dinte din cavitatea orală crează o breşă edentată pe arcadă cu 32 de
situaţii posibile. De la pierderea unui dinte de pe arcadă şi până la prezenţa unui singur dinte
pe aceeaşi arcadă se poate crea un număr foarte mare de situaţii clinice posibile. Costa şi
Biolaru, în urma unui calcul, au apreciat că la nivelul unei singure arcade dentare ar putea exista
peste 65.000 de posibilităţi de edentaţie.
Diversitatea mare a formelor de edentaţie nu este dată numai de numărul dinţilor absenţi
ci şi de poziţia spaţiilor edentate, de întinderea acestora, de raportul dintre aceste spaţii şi dinţii
restanţi, denumărul dinţilor restanţi, etc.
Numărul mare de forme clinice ale edentaţiei parţiale a făcut necesară o clasificare. A
fost propus un număr mare de clasificări, ceea ce a dus la multe controverse şi confuzii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clasificare a edentaţiilor sunt:
- să fie acceptată de majoritatea specialiştilor;
- să fie utilizată la congrese, comunicări internaţionale, trecând proba timpului;
- să fie orientativă pentru planul de tratament protetic;
- să permită o apreciere imediată, globală a tipului de edentaţie de la nivelul unei
arcade;
- să permită comunicarea combinaţiilor între poziţiile spaţiilor edentate şi poziţiile
dinţilor restanţi.
Orice clasificare îşi pierde valoarea practică dacă nu ţine cont de valoarea funcţională
a dinţilor restanţi şi de capacitatea de suport a crestelor edentate.
Clasificarea lui Cummer 1921
Această clasificare ţine seama mai mult de forma protezelor parţiale mobilizabile şi de
linia croşetelor decât de situaţia clinică iniţială. Linia croşetelor, “fulcrum line”, în jurul căreia
protezele basculează trece prin “dinţii ancoră”.
După Cummer edentaţiile sunt împărţite în 4 clase:
- Clasa I – linia croşetelor trece în diagonală faţă de linia mediană a arcadei;
- Clasa a II-a – linia croşetelor trece transversal peste linia mediană a arcadei;
- Clasa a III-a – linia croşetelor este unilaterală fără să treacă peste linia mediană a
arcadei dentare;
- Clasa a IV-a – linia croşetelor este poligonală.
Clasificarea lui Cummer nu precizează numărul şi poziţia dinţilor absenţi.

9
 Fig. 1 Edentaţie clasa I Cummer Fig. 2 Edentaţie clasa a II - a Cummer

Fig. 3 Edentaţie clasa a III - a Cummer Fig. 4 Edentaţie clasa a IV - a Cummer

Clasificarea lui Friedman

Friedman a realizat o clasificare ce ţine cont de funcţia îndeplinită de segmentul dentar
absent de la nivelul arcadei:
- Clasa I – lipsesc dinţi din segmentul anterior cu rol în incizia alimentelor;
- Clasa II – sunt absenţi dinţi din segmentul lateral cu rol în zdrobirea şi triturarea
alimentelor;
Această clasă are 2 variante:
a) în care breşa edentată laterală este delimitată atât anterior cât şi posterior de dinţi
restanţi;
b) în care breşa edentată este delimitată numai anterior de dinţi restanţi.
Clasificarea nu a trecut proba timpului deoarece, fiind foarte simplistă, nu se referă la
toate formele posibile de edentaţie, iar criteriul funcţional se referă numai la masticaţie.
Clasificarea lui Kennedy
Eduard Kennedy (1923, New York) a elaborat o clasificare ce ţine cont de topografia
breşelor edentate şi care a rezistat în timp datorită simplităţii şi caracterului ei practic. Autorul
a redus numărul mare de forme clinice la numai 4 grupe pe care le-a denumit clase:
- Clasa I – cuprinde edentaţiile biterminale, spaţiile edentate se află pe ambele
hemiarcade fiind situate posterior în raport cu dinţii restanţi;
- Clasa a II-a – cuprinde edentaţiile uniterminale la care breşa este situată pe o singură
hemiarcadă şi delimitată numai anterior de dinţii restanţi;
- Clasa a III-a – cuprinde edentaţiile din regiunile laterale ale arcadei mărginite atât
anterior cât şi posterior de dinţii restanţi;
- Clasa a IV-a – breşa edentată este situată în regiunea anterioară de o parte şi de alta
a liniei mediane.

10
 Fig. 5 Edentaţie clasa I Kennedy Fig. 6 Edentaţie clasa a II - a Kennedy

Fig. 7 Edentaţie clasa a III - a Kennedy Fig. 8 Edentaţie clasa a IV - Kennedy

La aceste 4 clase, Kennedy a adăugat ulterior şi alte subclase pe care le-a denumit
“modificări”, determinate de numărul breşelor secundare. Primele trei clase pot prezenta până
la 4 modificări.
Clasificarea permite o vizualizare imediată a arcadelor dentare, este simplă, didactică
şi facilitează conceperea pragmatică a planului de tratament.
Autorul a ordonat succesiunea claselor în funcţie de formele mai frecvente de edentaţie
şi de modalităţile practice de realizare a tratamentului protetic în cazurile respective, astfel:
Edentaţiile clasa I se tratează cu ajutorul protezelor scheletate cu sprijin mixt dento-
parodontal şi muco-osos sau cu ajutorul protezelor acrilice cu sprijin muco-osos.
Edentaţiile clasa a II - a mai puţin frecvente sunt incluse din punct de vedere terapeutic
între formele de tratament protetic aplicabile edentaţiilor terminale şi a celor intercalate,
deoarece se asociază frecvent cu o breşă edentată intercalată situată pe hemiarcada opusă.
Edentaţiile din această clasă beneficiază de un suport mai consistent al dinţilor restanţi,
iar zona de sprijin muco-osoasă este mai redusă.
Edentaţiile laterale şi cele frontale se tratează conjunct sau adjunct dar, primează
sprijinul dento-parodontal de la extremităţile spaţiului edentat.
La clasificarea lui Kennedy au mai intervenit şi alţi autori.
Applegate a introdus opt reguli de aplicare a clasificării.
1. Includerea într-o clasă urmează tratamentelor preprotetice de asanare acavităţii orale.
2. Absenţa molarului 3 nu se consideră edentaţie.
3. Prezenţa molarului 3 pe arcadă şi posibilitatea ca acesta să fie folosit ca dinte stâlp
modifică clasa de edentaţie.
4. Spaţiul edentat prin lipsa molarului 2 şi a molarului 3 nu este luat în consideraţie
dacă dinţii nu vor fi înlocuiţi şi dacă la nivelul arcadei antagoniste lipsesc aceiaşi
dinţi.
5. Spaţiul edentat cel mai posterior determină clasa de edentaţie.
6. Spaţiile edentate altele decât cele care determină clasa, sunt considerate modificări
sau subclase şi se consemnează prin numărul lor (clasa III mod 1, clasa II mod 2).
7. Întinderea spaţiilor edentate nu se ia în consideraţie, ci numai numărul lor.

11
 8. Clasa a IV-a nu are modificări.
Applegate grupează edentaţiile în 6 clase, iar noua clasificare se va numi
ClasificareaApplegate-Kennedy.
Clasa I-a – Edentaţie termino-terminală
Clasa a II-a – Edentaţie uniterminală
Clasa a III-a – Edentaţie laterală tratată adjunct
Clasa a IV-a – Edentaţie anterioară
Clasa a V-a – Edentaţie laterală cu lipsa caninului
Clasa a VI-a – Edentaţie laterală tratată conjunct
În 1975 Korber a modificat clasificarea Kennedy.
Clasa A – cuprinde clasele de bază Kennedy.
Clasa B – cuprinde clasele de bază Kennedy cu o singură modificare.
Clasa C – cuprinde clasele de bază Kennedy cu mai multe modificări.
Clasa D – pe arcadă există un număr redus de dinţi.

Clasificarea Colegiului American de Protetică Dentară (Americam College of

Prosthodontists)
Clasificarea Colegiului American de Protetică Dentară este rezultatul eforturilor unei
„subcomisii de clasificare” compusă din 7 membrii, înfiinţată în 1994 în cadrul organizaţiei
menţionate. Obiectivele acestui organism au fost acela de a crea un sistem global de clasificare
a cazurilor ce necesită tratament restaurator protetic, care să asigure:
§ creşterea relevanţei diagnostice intra şi interoperatorii;
§ uşurarea comunicării profesionale;
§ proporţionalitatea cheltuielilor societăţilor de asigurări medicale dentare, cu
complexitatea tratamentului;
§ o metodă obiectivă de screening în educaţia dentară;
§ criterii standardizate de evaluare şi cercetare;
§ simplificarea criteriilor privind consultul medical (abordarea multidisciplinară).
Clasificarea utilizează patru criterii diagnostice :
1. Întinderea şi topografia breşelor edentate
2. Starea dinţilor restanţi
3. Rapoartele de ocluzie
4. Capacitatea de suport a crestelor edentate( gradul de atrofie)
Fiecare criteriu diagnostic se poate încadra în patru clase, comune pentru toate cazurile
în care este necesar tratamenetul restaurator protetic (edentaţii totale, parţiale, leziuni odontale
fără breşe edentate), având următoarea semnificaţie:
1. Clasa 1: Ideal sau afectare minină
2. Clasa 2 : Afectare moderată
3. Clasa 3 : Afectare substanţială
4. Clasa 4 : Afectare severă

Criteriul 1 – Întinderea şi topografia breşelor edentate

Clasa 1 – Arcade cu o situaţie clinică ideală sau minim afectate de edentaţie.
Breşă edentată unică, localizată la o singură arcadă, care îndeplineşte una din
următoarele condiţii:
§ Orice breşă frontală maxilară care nu depăşeşte 2 incisivi;
§ Orice breşă frontală mandibulară care nu depăşeşte 4 incisivi;
§ Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară care nu depăşeşte 2 premolari sau un
premolar şi un molar.

12
 Clasa a 2-a - Arcade moderat afectate de edentaţie.
Breşele edentate sunt prezente la ambele arcade şi îndeplinesc una din următoarele
condiţii:
§ Orice breşă frontală maxilară care nu depăşeşte 2 incisivi;
§ Orice breşă frontală mandibulară care nu depăşeşte 4 incisivi;
§ Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară care nu depăşeşte 2 premolari sau un
premolar şi un molar;
Este absent un canin maxilar sau mandibular.
Clasa a 3-a – Arcade substanţial afectate de edentaţie.
Breşele edentate sunt prezente la ambele arcade şi îndeplinesc una din următoarele
condiţii:
§ Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară de cel puţin 3 dinţi sau cuprinzând 2
molari;
§ Orice breşă edentată de cel puţin 3 dinţi, care include un canin.
Clasa a 4-a –Arcade sever afectate de edentaţie.
Orice breşă edentată sau asociere de breşe care solicită complianţă terapeutică sporită
din partea pacientului.

13
 Fig.9Clasa I.
A.Intercuspidare maximă, zona frontală; B. Intercuspidare maximă, zona laterală dreaptă;
C. Intercuspidare maximă, zona laterală stânga; D. Arcada maxilară; E. Arcada mandibulară; F.Zona frontală,
mişcarea de protruzie; G. Mişcare de lateralitate dreapta; H. Mişcare de lateralitate stânga.
Classification System for Partial Edentulism, Thomas J. McGarry,Arthur Nimmo, James F. Skiba, Robert H.
Ahlstrom, Christopher R. Smith, Jack H. Koumjian, Nancy S. Arbree)

14
 Fig.10Clasa a II-a
A.Intercuspidare maximă, zona frontală; B. Intercuspidare maximă, zona laterală dreaptă; C. Intercuspidare
maximă, zona laterală stânga; D. Arcada maxilară; E. Arcada mandibulară; F.Zona frontală, mişcarea de
protruzie; G. Mişcare de lateralitate dreapta; H. Mişcare de lateralitate stânga. Classification System for
Partial Edentulism, Thomas J. McGarry,Arthur Nimmo, James F. Skiba, Robert H. Ahlstrom, Christopher R.
Smith, Jack H. Koumjian, Nancy S. Arbree)

15
 Fig.11Clasa aIII-a.
A.Intercuspidare maximă, zona frontală; B. Intercuspidare maximă, zona laterală dreaptă;
C. Intercuspidare maximă, zona laterală stânga; D. Arcada maxilară; E. Arcada mandibulară; F.Zona frontală,
mişcarea de protruzie; G. Mişcare de lateralitate dreapta; H. Mişcare de lateralitate stânga.. Classification
System for Partial Edentulism, Thomas J. McGarry,Arthur Nimmo, James F. Skiba, Robert H. Ahlstrom,
Christopher R. Smith, Jack H. Koumjian, Nancy S. Arbree)

16
 Criteriul 2 – Starea dinţilor stâlpi
Clasa 1 – Dinţi stâlpi cu o situaţie clinică ideală sau minim afectaţi.
§ Nu este necesar niciun tratament preprotetic.
Clasa a 2-a – Dinţi stâlpi afectaţi moderat
§ Structuri dentare insuficiente pentru retenţia şi sprijinul unor restaurări intracoronare
sau extracoronare în 1-2 sextante*;
§ Dinţii stâlpi din 1-2 sextante necesită tratament preprotetic limitat, de exemplu
tratament parodontal, endodontic, ortodontic.
Clasa a 3-a – Dinţi stâlpi afectaţi substanţial
§ Structuri dentare insuficiente pentru retenţia şi sprijinul unor restaurări intracoronare
şi extracoronare în 3 sextante;
§ Dinţii stâlpi din 3 sextante necesită tratament preprotetic limitat, de exemplu
tratament parodontal, endodontic, ortodontic.
Clasa a 4-a – Dinţi stâlpi afectaţi sever
§ Structuri dentare insuficiente pentru retenţia şi sprijinul unor restaurări intracoronare
şi extracoronare în 4-6 sextante;
§ Dinţii stâlpi din 4-6 sextante necesită tratament preprotetic limitat, de exemplu
tratament parodontal, endodontic, ortodontic;
§ Dinţi stâlpi cu prognostic rezervat.
* - un sextant este o subdiviziune a arcadei dentare. Arcadele maxilară şi mandibulară pot fi subîmpărţite în 6 arii
sau sextante. La maxilar 3 sextanţi: unul în zona laterală dreaptă:1.8.-1.4., unul în zona frontală:1.3.-2.3. şi unul
în zona laterală stângă: 2.4.-2.8. La mandibulă 3 sextanţi: unul în zona laterală dreaptă:4.8.-4.4., unul înzona
frontală: 4.3.-3.3. şi unul în zona laterală stângă: 3.4.-3.8. )

Criteriul 3 – Rapoartele de ocluzie

Clasa 1 –Rapoartele ocluzale ideale sau minim afectate.
§ Nu este necesar tratament preprotetic ocluzal;
§ Rapoartele intermaxilare de clasa I.
Clasa a 2-a –Rapoartele ocluzale moderat afectate.
§ Este necesar tratament preprotetic ocluzal limitat, de exemplu îndepărtarea prin
şlefuire selectivă a contactelor premature;
§ Rapoartele intermaxilare de clasa I.
Clasa a 3-a – Rapoartele ocluzale substanţial afectate.
§ Este necesară restabilirea ocluziei, dar fără modificarea dimensiunii verticale de
ocluzie;
§ Rapoartele intermaxilare de clasa II.
Clasa a 4-a –Rapoartele ocluzale sever afectate.
§ Este necesară restabilirea ocluziei şi modificarea dimensiunii verticale de ocluzie;
§ Rapoartele intermaxilare de clasa II diviziunea 2 sau clasa a III-a.

17
 Fig.12 Clasa a IV-a.
A.Intercuspidare maximă, zona frontală; B. Intercuspidare maximă, zona laterală dreaptă;
C. Intercuspidare maximă, zona laterală stânga; D. Arcada maxilară; E. Arcada mandibulară; F.Zona frontală,
mişcarea de protruzie; G. Mişcare de lateralitate dreapta; H. Mişcare de lateralitate stânga.. Classification
System for Partial Edentulism, Thomas J. McGarry,Arthur Nimmo, James F. Skiba, Robert H. Ahlstrom,
Christopher R. Smith, Jack H. Koumjian, Nancy S. Arbree)

18
 Criteriul 4. Caracteristicile crestei reziduale-capacitatea de suport
Criteriile publicate in Sistemul de clasificare pentru edentaţiile totale sunt folosite in
vederea clasificării oricarei tip de breşă edentată prezentă în cazul pacientului edentat parţial.
Clasa I-a.Această clasă se caracterizează prin cele mai bune condiţii de protezare.
Toate cele 4 criterii de diagnostic sunt favorabile.
§ Înălţimea osului rezidual este >21 mm măsurată la ultima dimensiune verticală a
mandibulei pe o radiografie panoramică;
§ Morfologia crestei edentate reziduale rezistă la mişcările orizontale şi verticale ale
bazei protezei; maxilar tip A;
§ Localizarea inserţiilor musculare favorabile retenţiei şi stabilităţii bazei; tip A sau B
de mandibulă;
§ Relaţie intermaxilară Clasa I.
Clasa a II-a.Se remarcă prin degradarea morfologiei crestei edentate.
§ Înălţimea osului rezidual de la 16 la 20 mm măsurați la ultima dimensiune verticală
a mandibulei pe o radiografie panoramic;
§ Morfologia a crestei edentate reziduale rezistă la mişcările orizontale; maxilar tip A;
§ Relaţii intermaxilare Clasa I;
§ Modificări minore în condiţiile psihosociale, boli sistemice minore cu manifestări
orale.
Clasa a III-a.Se caracterizează prin nevoia de remodelare chirurgicală a structurilor
de suport pentru a permite o funcţie protetică adecvată.
§ Înălţimea osului rezidual de la 11 la 15 mm măsurată la ultima dimensiune verticală
a mandibulei pe o radiografie panoramică;
§ Morfologie a crestei edentate reziduale cu rezistenţă mică la mişcările orizontale şi
verticale ale protezei, maxilar tip C;
§ Localizarea inserţiilor musculare cu influenţă moderată a retenţiei şi stabilităţii
bazei, mandibulă de tip C;
§ Relaţii intermaxilare Clasa I,II sau III.
§ O serie de condiţii care necesită chirurgie în scop protetic;
§ Proceduri minore asupra ţesuturilor moi;
§ Proceduri minore asupra ţesuturilor osoase care includ alveoloplastia;
§ Plasarea simplă a implanturilor, fără augmentare osoasă;
§ Consideraţii psihosociale moderate şi/sau manifestări orale moderate ale bolilor
sitemice sau ale altor afecţiuni cum ar fi xerostomia;
§ Simptome de disfuncţie temporo-mandibulară;
§ Reflex exagerat de vomă.
Clasa a IV-a.
Reprezintă edentaţia cu morfologia cea mai precară. Reconstrucţia chirurgicală este
cel mai des indicată, dar nu poate fi aplicată totdeauna datorită stării de sănătate a
pacientului,preferinţelor acestuia, istoricului medical dentar şi considerentelor financiare.
Când intervenţia chirurgicală nu este o opţiune, trebuie folosite tehnicile protetice specializate.
§ Înălţimea osului rezidual mai mică de 10 mm măsurată la ultima dimensiune
verticală a mandibulei pe o radiografie panoramică;
§ Relaţii intermaxilare Clasa I,II sau III;
§ Creastă reziduală care nu se opune mişcărilor orizontale sau verticale, maxilar tip D;
§ Inserţii ale muşchilor care pot să influenţeze stabilitatea şi retenţia protezei,
mandibulă tip D şi E;

19
 § O serie de condiţii care necesită chirurgie în scop protetic.

Criterii suplimentare care încadrează cazul direct în clasa a IV-a:

-Pacient refractar(pacient cu nemulțumiri cronice după tratamente corespunzătoare);
-Manifestări orale severe ale unor afecțiuni generale, inclusiv sechele după tratamentul
oncologic;
-Dischinezie sau ataxie mandibulo-craniană.

Utilizarea sistemului de clasificare pentru edentaţia parţială

Analiza factorilor implicaţi în diagnostic este facilitată de utilizarea unei foi de lucru.
Fiecare criteriu este evaluat şi notat în căsuţa corespunzătoare. In acele cazuri în care un pacient
intruneste criteri de diagnostic ce se suprapun în două sau mai multe clase, pacientul este plasat
în clasa mai complexă.Pentru a asigura aplicarea corectă a sistemului de clasificare se respectă
urmatoarele reguli :
1 . Viitoarele tratamente nu trebuie să influenţeze stabilirea diagnosticului;
2 . Tratamentul preprotetic iniţial şi / sau adjuvant poate schimba clasificarea iniţială.
Clasificarea poate fi reevaluată după îndepartarea lucrărilor protetice existente;
3 . Preocupările estetice determină încadrarea cu un nivel superior pentru clasele în
clasele I şi II;
4. Prezenţa simptomelor TMD determină încadrarea cu un nivel superior pentru clasele
I şi II;
5. În cazul unui pacient cu maxilarul edentat total si o mandibulă edentată parţial,
fiecare arcadă este diagnosticată conform sistemului de clasificare adecvat; maxilarul este
clasificat conform sistemului de clasificare al edentatului total, iar mandibula este clasificată
în conformitate cu clasificarea edentaţiei parţiale.
Singura excepţie de la această regulă apare atunci când pacientul se prezintă cu o
edentaţie totală mandibulară si o edentatie parţială maxilară. Această situaţie clinică prezintă
complexitate şi un potenţial de eşec semnificativ pe termen lung şi ca atare, ar trebui să fie
diagnosticată ca o clasa a IV-a în fiecare sistem;
6. Sănătatea parodontală este strâns legată de diagnosticul şi prognosticul edentatului
parţial.
Scopul acestui sistem, presupune că pacienţii vor beneficia de terapie în vederea
realizării şi menţinerii sănătăţii parodontale, în vederea realizării unui tratament protetic
adecvat.
Clasificarea lui Costa
Profesorul Eugen Costa a propus în 1974 o clasificare a stǎrilor de edentaţie parţială
mai simplă şi mai sugestivă în care ţine cont de topografia breşelor edentate şi de numărul
dinţilor absenţi.
Această clasificare permite citirea şi înscrierea spaţiilor edentate prin simboluri literare.
Terminologia constă din trei cuvinte care se regăsesc în orice limbă: anterior (frontal), lateral
şi terminal.
Autorul propune următoarele reguli:
1. Absenţa molarului de minte de pe arcadă nu se consideră edentaţie în schimb prezenţa
lui pe arcadă are importanţă în denumirea edentaţiei.
2. Breşele edentate de pe aceeaşi hemiarcadă se despart prin virgulă, iar cele de pe o
hemiarcadă faţă de cealaltă hemiarcadă prin “-“ sau litera “M”.
3. O singură breşă edentată frontală chiar dacă depăşeşte linia mediană primeşte o singură
denumire.
4. Când o breşă edentată interesează atât regiunea laterală cât şi regiunea frontală se
numeşte edentaţie extinsă.

20
 5. Citirea breşelor edentate se face de la dreapta la stânga întâi la maxilar şi apoi la
mandibulă.
Costa utilizează termenul de edentaţie redusă atunci când de la nivelul unei breşe
edentate lipsesc 1-2 dinţi, de edentaţie întinsă atunci când de la nivelul unei breşe edentate
lipsesc 3-4 dinţi, iar când pe arcadă rămân 1-4 dinţi utilizează termenul de edentaţie subtotală.
Când există un singur spaţiu edentat este denumit astfel:
- edentaţie laterală dreaptă maxilară;
- edentaţie frontală mandibulară;
- edentaţie terminală dreaptă maxilară;
Când există mai multe breşe edentate:
- edentaţie fronto, terminală maxilară
- edentaţie latero, fronto, laterală mandibulară.

Fig. 13 Edentaţie termino, frontală Fig. 14 Edentaţie latero, frontală

Fig. 15 Edentaţie termino, latero, frontală Fig. 16 Edentaţie latero-fronto, terminală

Fig. 17 Edentaţie termino, latero, fronto, terminală Fig. 18 Edentaţie latero, fronto, latero, terminală

21
 Fig. 19 Edentaţie latero, laterară dreaptă Fig. 20 Edentaţie latero, terminală stângă

Cu toate că este foarte sugestivă, completă şi didactică nu reuşeşte să fie clară în toate
situaţiile.
Exemplu: o edentaţie subtotală este după Costa, cea în care rămân pe arcadă 1 – 4 dinţi
dar, o atitudine terapeutică se adoptă în cazul prezenţei pe arcadă a celor patru incisivi
mandibulari şi alta în cazul prezenţei pe arcada superioară a doi molari şi a doi canini.
Un alt exemplu este cel al edentaţiei extinse. În cazul absenţei caninului şi premolarului
de pe aceeaşi hemiarcadă tratamentul se realizează prin punte. Absenţa caninului, a
premolarului unu şi a premolarului doi, impune o altă conduită terapeutică şi anume un
tratament adjunct.
Clasificarea lui Eichner.
Eichner a realizat o clasificare ce pune accent pe relaţiile de ocluzie ale dinţilor restanţi
cu antagoniştii.
El împarte edentaţiile în trei grupe fiecare cu mai multe subgrupe.
Grupa A – dinţii restanţi ai unei arcade realizează stopuri ocluzale cu antagoniştii în
toate cele patru zone de sprijin ( premolari şi molari).
În subgrupa A 1 – ambele maxilare sunt complet dentate dar, anumiţi dinţi sunt parţial
afectaţi.
Subgrupa A 2 – un maxilar este complet dentat, iar celălalt cuprinde breşe intercalate.
Subgrupa A 3 –ambele maxilare prezintă breşe edentate dar, realizează rapoarte de
ocluzie în cele patru zone de sprijin.
Grupa B – rapoartele de ocluzie nu se mai realizează în cele patru zone de sprijin.
Subgrupa B 1 – rapoartele de ocluzie între cele două arcade se realizează în trei zone de
sprijin.
Subgrupa B 2 –rapoartele de ocluzie între cele două arcade se realizează în două zone
de sprijin.
Subgrupa B 3 – rapoartele de ocluzie între cele 2 arcade se realizează într-o singură zonă
de sprijin.
Subgrupa B 4 – rapoartele de ocluzie între cele două arcade se realizează în afara zonelor
de sprijin.
Grupa C – cuprinde edentaţiile parţiale în care dinţii unei arcade nu mai realizează
rapoarte ocluzale cu dinţii antagonişti.
Subgrupa C 1 – există dinţi pe ambele maxilare dar, fără contact ocluzal cu antagoniştii.
Subgrupa C 2 – un maxilar este complet edentat, iar la nivelul celuilalt maxilar există
dinţi restanţi.
Subgrupa C 3 – ambele maxilare sunt complet edentate.
În cadrul grupei A se consideră că relaţiile intermaxilare sunt stabile, fiind posibilă chiar
poziţionarea manuală a celor două modele maxilar şi mandibular în poziţia de intrecuspidare
maximă.

22
 Fig.21 Clasificarea lui Eichner

În stabilirea unui diagnostic complet de edentaţie parţială, în afară de topografia

breşei edentate, se vor mai preciza:
- etiologia edentaţiei care poate oferi date despre capacitatea de suport a dinţilor
restanţi şi a creastei edentate;
- tratamentele protetice anterioare, aprecierea corectitudinii lor, prin ce anume au
devenit necorespunzătoare;
- complicaţiile locale, loco-regionale şi generale.
Exemplu: Edentaţie frontală maxilară de etiologie traumaticǎ protezată conjunct
necorespunzător, nefizionomic, cu modificarea relaţiilor de ocluzie şi mobilizarea dinţilor
stâlpi.

23