1

1. EDENTAŢIA PARŢIALĂ. CONCEPT, ETIOLOGIE, FORME

CLINICE ŞI CLASIFICĂRI. SIMPTOMATOLOGIA ŞI
COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI PARŢIALE

Concept Edentaţia parţială reprezintă o stare fiziopatologică a sistemului

orofacial, caracterizată prin absenţa unui număr oarecare de dinţi la nivelul unei
arcade , până la rămânerea unuia singur.
În 70% a cazurilor, edentaţia parţială survine la un singur maxilar, mai
frecvent la mandibulă. Mărimea spaţiului edentat, care poartă denumirea
generică de breşă , poate fi variabilă, în funcţie de numărul de dinţi absenţi,
localizarea breşelor edentate putând fi la rândul ei diferită. Caracteristica
esenţială a edentaţiei parţiale este polimorfismul formelor clinice pe care le
îmbracă.
Etiologie. Asemănător edentaţiei totale, cauzele apariţiei edentaţiei parţiale se
pot sistematiza în două direcţii :
 congenitale: anodonţia parţială prin agenezie şi anodonţia
parţială aparentă; unele forme de agenezii dentare se înscriu în
tendinţa filogenetică de reducere a numărului de dinţi, cum este
cazul incisivului lateral superior şi al molarilor de minte, altele nu
se încadrează în această tendinţă. In cadrul formelor aparente,
incluziile dentare se pot manifesta clinic prin prezenţa unei breşe
edentate, examinarea radiografică fiind obligatorie pentru
excluderea existenţei unui dinte inclus, sau a prezenţei chiar a
unui rest radicular.
 dobândite, ca urmare a :
 extracţiilor dentare;
 avulsiilor traumatice;
 traumelor ocluzale;
 2

 inflamaţiilor oaselor maxilare;

 tumorilor oaselor maxilare.

Forme clinice. Clasificările şi sistematizările formelor clinice ale edentaţiei

parţiale au la bază in general două criterii principale : cel topografic şi cel al
numărului de dinţi absenţi.
Pe baza criteriului topografic se deosebesc ca forme clinice
edentaţiile : - terminale ( uniterminale sau biterminale);
- intercalate ( frontale şi laterale):
- mixte.

Criteriul numărului de dinţi absenţi recunoaşte edentaţii :

 reduse ( lipsesc 1-2 dinţi);
 întinse ( lipsesc 3-4 dinţi);
 extinse ( edentaţia interesează un grup dentar şi se extinde la
altul);
 subtotale ( mai rămân pe arcade mai puţin de 4 dinţi)

Precizarea diagnosticului clinic de edentaţie, privind numărul şi dispoziţia

pe arcadă a dinţilor restanţi şi a breşelor edentate, necesită utilizarea unui sistem
unanim acceptat de nominalizare a formei de edentaţie. Numărul extrem de mare
de combinaţii posibile de edentaţie parţială pentru un maxilar ( peste 65.534
după Cummer), face extrem de dificilă sistematizarea optimă a variatelor
categorii de edentaţii. Acest lucru este cu atât mai greu, cu cât o clasificare ideală
ar trebui să includă nu numai elemente privind localizarea şi întinderea breşelor,
ci şi unele care să ne orientaze asupra valorii funcţionale a dinţilor restanţi,
asupra naturii relaţiilor ocluzale şi asupra altor condiţii locale, loco-regionale sau
chiar generale. Astfel, imperativele ideale ale clasificării edentaţiei parţiale
presupun următoarele:

1. să se folosească o terminologie topografică precisă şi unanim acceptată;

2. să aibă la bază criterii morfologice şi de ordin funcţional care să evidenţieze
valoarea intrinsecă şi extrinsecă a dinţilor restanţi :
 3

valoare intrinsecă : - morfologia coronară;

- rezistenţa dintelui;
- integritatea dintelui.

valoare extrinsecă : - implantarea dintelui;

- raportul coroană rădăcină;
- poziţie topografică;
- abraziunea;
- mobilitatea patologică.

3. clasificarea să fie simplă, uşor de reţinut, să permită o vizualizare imediată a

cazului clinic examinat;
4. să nominalizeze dinţii restanţi.

Dintre multiplele clasificări existente la ora actuală, nici una nu

îndeplineşte toate aceste cerinţe.

SISTEME DE CLASIFICARE A FORMELOR CLINICE DE EDENTATII

PARTIALE

Clasificarea lui CUMMER

Are ca element esențial poziția liniei croșetelor ( fulcrum lineae) față de linia
medio-sagitală. In raport cu acest criteriu, autorul descrie patru clase de
edentație parțială :
Clasa I – a : edentație parțială cu linia croșetelor oblică, diagonală față de linia
medio-sagitală a arcadei (a) ;
Clasa a II-a: edentație parțială cu linia croșetelor transversală față de linia medio-
sagitală (b);
Clasa a III-a: edentație parțială cu linia croșetelor unilaterală, fără a interesa linia
medio-sagitală a arcadei (c);
Clasa a IV-a: edentație parțială cu linia croșetelor bilaterală și transversală, cu
aspect poligonal (d).
 4

Clasificarea lui BAILYN

Este o clasificare care se fundamentează pe criterii topografice și de întindere a
breșelor edentate. Conform acestora, clasificarea recunoaște următoarele trei
clase de edentație parțială:
Clasa I-a : edentații cu breșe determinate de absența a maxim trei dinți, care
sunt delimitate anterior și posterior de dinți restanți;
Clasa a II-a: edentații caracterizate prin breșe rezultate din absența a maxim trei
unități odontale, delimitate numai anterior de dinți restanți;
Clasa a III-a: breșe rezultate din pierderea a mai mult de trei dinți.
Utilizarea clasificării presupune precizarea topografiei edentației în zona
posterioară sau anterioară a arcadei.
 5

Clasificarea lui FRIEDMANN

Se bazează pe funcțiile îndeplinite de segmentul dentar absent și cuprinde trei

clase :
Clasa I-a : edentații prin lipsa segmentului anterior al arcadei, cu rol în incizia
alimentelor;
Clasa a II-a: absența dinților din zona laterală a arcadei, cu rol în triturarea
alimentelor. Are două subclase :
a- breșă delimitată anterior și posterior de dinți restanți;
b- breșă delimitată doar anterior de dinți restanți.
Clasa a III-a : edentații care afectează incizia si triturarea alimentelor
 6

Clasificarea lui STEFFEL

Are ca element definitoriu modul în care se realizează sprijinul protezei care
tratează edentația respectivă. Cuprinde un număr de 6 forme de sprijin :

a) cvadrangular;
b) triunghiular;
c 1) liniar-sagital;
c 2) liniar-diagonal;
c 3) liniar-transversal;
d) punctiform.
7
 8

Clasificarea FABIAN – FEJERDY

Clasificarea ia în considerare numărul și poziția dinților restanți și axele de rotație
posibile ale pieselor protetice care restaurează edentația. Clasificarea cuprinde
trei clase mari de forme clinice:
Clasa I A: prezența uneia sau a mai multor axe de rotație primare, dar nici una
dintre acestea nu devine axă principală de rotație și proteza nu se poate
desprinde în nici o direcție. Este caracteristică situațiilor în care tratamentul de
elecție este protezarea fixă;
Clasa 1B: există una sau mai multe axe de rotație, dar momentul de rotație nu
este prea mare și desprinderea protezei se poate compensa. Tratamentul
acestor forme clinice de edentație poate fi atât fix cât și mobilizabil;
Clasa 2 A: există o axă primară de rotație, care după inserarea piesei protetice
poate deveni axa de rotație a acesteia. Este specifică edentațiilor terminale sau
frontale care necesită tratament protetic mobilizabil;
Clasa II A/1: edentația în care doar o axă de rotație este posibilă și după
inserarea protezei ea devine axă de rotație propriu-zisă. Caracterizează
edentațiile subtotale;
Clasa 2B: se caracterizează prin prezența mai multor axe primare de rotație a
piesei protetice, dintre care una poate deveni dominantă . Se regăsește în
edentații biterminale cu breșe adiționale laterale și/sau frontale, sau în edentații
extinse care necesită tratament mobilizabil;
Clasa 3: caracterizează edentațiile subtotale cu distribuție nefavorabilă a dinților
restanți. Are una sau mai multe axe primare de rotație, iar proteza confecționată
se poate desprinde în două direcții.
9
 10

Clasificarea CRADOCK
Este o clasificare bazată pe modul în care se sprijină piesa protetică mobilizabilă.
Clasa I- a : situațiile clinice în care șaua protezei este sprijinită doar pe dinții
restanți, sprijinul fiind strict dento-parodontal. Deși vine în contact cu creasta
edentată, șaua protezei nu transmite acesteia presiunile de masticație;
Clasa a II-a: situațiile clinice în care proteza are doar sprijin muco-periostal. Este
caracteristică situațiilor ce vor fi tratate cu proteza parțială acrilică clasică;
Clasa a III-a: situațiile clinice în care sprijinul protezei este unul mixt, dento-
parodontal și muco-periostal.
 11

CLASIFICAREA LUI EDWARD KENNEDY ( 1923)

Este cea mai răspândită, fiind didactică, uşor de reţinut, topografică şi
sugerând soluţia terapeutică. Din păcate, în literatura protetică autohtonă
clasificarea este adesea interpretată eronat față de versiunea originală, fie prin
necunoașterea regulilor de aplicare, fie prin utilizarea unei terminologii
inadecvate ( de exemplu utilizarea termenilor de edentație frontală, edentație
terminală).
Reguli de aplicare ( după Applegate):
- clasificarea se face totdeauna numai după
tratamentul preprotetic;
- molarul 3 absent nu se ia în considerare în
clasificare;
- molarul 2 absent fără antagonist nu se ia în
considerare;
- breşele cele mai posterioare sunt cele care
determină clasa de edentaţie; alte suprafeţe
edentate adiţionale se numesc modificări,
sau subclase ale clasei de bază. Kennedy
notează aceste modificări cu A pentru
breșele suplimentare localizate în regiunea
anterioară a arcadei și cu P cele situate în
zonele posterioare ale arcadei;
- cu excepţia clasei a IV-a, fiecare clasă
poate avea mai multe modificări. ATENȚIE!
Multe din lucrările care abordează această
temă susțin posibilitatea existenței a maxim
4 astfel de modificări pentru fiecare din
clasele I, II și III, dar acest fapt nu este real,
putând exista mai mult de patru modificări.
 12

Clasificarea originală a lui E.Kennedy nu

specifică numărul de modificări posibile.
- întinderea spaţiilor edentate nu se ia în
considerare,ci numai numărul suprafeţelor
edentate
Reperul principal luat în considerare de către clasificare pentru localizarea
topografică a breșelor edentate este reprezentat de linia mediană a arcadei.

Clasa I- a : Edentaţie bilaterală, mărginită numai mezial de dinţi restanţi;

Clasa a II-a Edentaţie unilaterală, mărginită numai mezial de dinţi restanţi;
Clasa a III-a : Edentaţie unilaterală, mărginită mezial şi distal de dinţi
restanţi;
Clasa a IV-a : Edentaţie mărginită mezial şi distal de dinţi restanţi,
intersectând linia mediană a arcadei

II
I
I

III IV

I/A II/A-P

III/P III/2P

Clasele de bază Kennedy si câteva modificări ale acestora

 13

III/3A-2P

III/A-P

Edentație clasa III/ 5 Kennedy la maxilar și III/2 la mandibulă, cu specificarea localizării

topografice a modificărilor. Situația de la maxilar este ilustrarea faptului că pot exista mai
mult de 4 modificări ale clasei de bază la primele trei clase ale clasificării, motiv pentru
care Kennedy nici nu specifică numărul de modificări posibile

După Skinner, frecvența cu care regăsim diferitele clase de edentație

parțială după Kennedy este reprezentată în figura de mai jos.
 14

Întrucât în figura de mai sus se face referire și la clasa de edentație după

Skinner, prezentăm mai jos si acest sistem de clasificare.

Clasificarea lui SKINNER

Are la bază principii morfo-funcționale, autorul considerând că pentru
tratamentul edentației parțiale este mai importantă poziția pe care o au pe arcadă
dinții restanți decât numărul dinților absenți. Clasificare cuprinde 5 clase, iar
criteriul acesteia este reprezentat de poziția dinților restanți față de șaua cea mai
extinsă a viitoarei proteze parțiale mobilizabie.
Clasa I-a: dinții restanți sunt situați atât anterior cât și posterior față de șaua
protezei ( 14% a cazurilor);
 15

Clasa a II-a: dinții restanți sunt situați posterior față de șaua cea mai extinsă (
8.5% a cazurilor);
Clasa a III-a: dinții retanți sunt situați anterior față de șaua protezei ( 72% a
cazurilor);
Clasa a IV-a: șeile protezei parțiale sunt situate anterior și posterior față de dinții
restanți (3%);
Clasa a V-a: toți dinții restanți sunt situați unilateral față de șaua cea mai extinsă
a protezei (2.2%)

Clasificarea KENNEDY- APPLEGATE ( 1958)

Aduce elemente de informare clinică clasificării lui Kennedy,

subliniind importanţa pe care o are caninul pe arcadă.
Cuprinde următoarele 6 clase de edentație:

Clasa I-a: este aceeaşi cu a lui Kennedy;

Clasa a II-a : este aceeaşi cu a lui Kennedy;
Clasa a III-a: aceeaşi cu a lui Kennedy, dar caninul este incapabil
să suporte o lucrare fixă, edentaţia fiind tratată mobilizabil;
Clasa a IV-a este aceeaşi cu a lui Kennedy;
Clasa a V-a este clasa a III-a Kennedy, dar cu absenţa caninului
( tratament mobilizabil);
Clasa a VI-a este clasa III Kennedy redusă, se tratează prin lucrare
fixă.
 16

Clasificarea lui EICHNER

Este de fapt denumită impropriu clasificare a edentaţiei parţiale, deoarece
cuprinde şi forme clinice de edentaţie totală unimaxilară şi bimaxilară, dar şi
situaţii cu arcade integre .
Este o clasificare cu accent pe rapoartele dinţilor restanţi cu antagoniştii,
Eichner considerând ca element esenţial asigurarea sprijinului ocluzal .

Clasa A. Edentaţie cu contacte antagoniste în toate cele 4 zone de sprijin

ocluzal ( incisivi, canini, premolari, molari):
A1. Ambele maxilare complet dentate ( eventual leziuni carioase);
A2. Un maxilar complet dentat, antagonistul cu breşe intercalate;
A3. Ambele maxilare cu breşe intercalate, dar cu sprijin în toate
cele 4 zone ale ocluziei;
Clasa B. Edentaţie parţială cu contacte antagoniste ce nu se realizeză în
toate cele 4 zone de sprijin:
 17

B1. Contacte în 3 zone;

B2. Contacte în 2 zone;
B3. Contacte într-o zonă;
B4. Contacte înafara zonelor de sprijin.

Clasa C. Edentaţie parţială cu lipsa contactului antagonist:

C1. Dinţi restanţi pe ambele maxilare, fără contacte antagoniste;
C2. Un maxilar complet edentat, celălalt prezintă dinţi restanţi;
C3. Edentaţia totală bimaxilară.
 18

Clasificarea lui LEJOYEUX ( 1973)

Completează clasificarea lui Kennedy cu patru subdiviziuni reprezentând

elemente de informare clinică privind valoarea suportului edentat (SE) şi al celui
dentat (SD) al câmpului protetic.

Subdiviziunea A. SE+ valoare optimă calitativă a suportului muco-osos

SD+ valoare intrinsecă şi extrinsecă excelentă
Subdiviziunea B. SE - valoare inegală fie a suportului osos, fie a celui
mucos
SD+ valoare excelentă intrinsecă şi extrinsecă

Subdiviziunea C. SE+ suport mucoosos excelent

SD- valoare slabă intrinsecă şi extrinsecă,
necesită un tratament endodontic, parodontal şi
protetic de contenţie
Subdiviziunea D. SE -
SD - ambele segmente necesită un tratament complex
preprotetic şi proprotetic, prognostic rezervat

Exemplu de diagnostic protetic (topografic) de edentație:

Edentaţie clasa a II.a/2P Kennedy, subdiviziunea B

Clasificarea ACP (American College of Prosthodontics) (2002)

Este de fapt mai mult un sistem de inventariere a datelor clinice rezultate din
examinarea pacientului, sistem conceput de altfel și pentru situațiile de edentat
total sau pentru pacientul dentat.
Clasificarea are 5 criterii, primele patru criterii cu patru clase de complexitate, iar
ultimul cuprinde o serie de elemente de prognostic rezervat care, dacă sunt
prezente, încadrează pacientul la acest criteriu în clasa a IV-a, cea mai
complexă.
Criteriile de diagnostic ale clasificării sunt:
 19

- localizarea și extinderea breșelor edentate;

- starea dinților stâlpi;
- schema ocluzală;
- starea crestei edentate;
- situații care conferă un prognostic rezervat
cazului.

Pentru fiecare din primele 4 criterii cele patru clase de complexitate etichetează
în ordine următoarele alterări:
Clasa I : situație ideală sau cu modificări minore;
Clasa a II-a: alterări medii;
Clasa a III-a: alterări avansate;
Clasa a IV-a: alterarea severă.

Regulile generale de utilizare a acestui sistem de evaluare a pacientului edentat

parțial, elaborate de către ACP sunt următoarele:
1. Orice criteriu unic al unei clase mai complexe plasează pacientul în clasa
cea mai complex;
2. Considerațiile privind procedee terapeutice viitoare nu trebuie să
influențeze nivelul de diagnostic;
3. Tratamentele preprotetice inițiale și/sau terapiile adjuvante pot modifica
nivelul inițial de clasificare;
4. În cazul existenței unor solicitări estetice deosebite, complexitatea
clasificării crește cu un nivel;
5. In prezența simptomatologiei disfuncționale craniomandibulare, gradul de
complexitate al cazului crește cu unul sau mai multe niveluri;
6. In situația în care pacientul prezintă o arcadă mandibulară edentată total și
arcada maxilară edentată parțial, fiecare arcadă este diagnosticată cu
propriul sistem de clasificare. Același lucru este valabil și pentru arcadele
fără edentație.
 20

Clasa Clasa Clasa Clasa

I II III IV
Localizarea și extinderea ariilor edentate
Ideal sau minim compromise -o singură arcadă

Moderat compromise – ambele arcade

Substanțial compromise - > 3 dinți

Sever compromise – prognostic rezervat

Defecte congenitale sau dobândite maxilo-faciale

Starea dinților stâlpi

Ideali sau minim compromiși

Moderat compromiși – 1-2 sextante

Substanțial compromiși – 3 sextante

Sever compromiși – 4 sau mai multe sextant

Schema ocluzală
Ideală sau minim compromisă

Moderat compromisă - modificări localizate

Substanțial compromisă – schema ocluzală

Sever compromisă – modificări ale DVO

Creasta edentată ( înălțime)

Edentație de clasa I-a > 21 mm

Edentație de clasa a II-a 10-20mm

Edentație de clasa a III-a 11-15 mm

Edentație de clasa a IV-a < 10 mm

Condiții care sugerează un prognostic

rezervat
Manifestări orale severe ale unei afecțiuni sistemice

Diskinezie și/sau ataxie maxilo-mandibulară

Pacient refractar la tratament

 21

Clasificarea SIEBERT JS, 1983

Este o clasificare utilă de fapt mai mult în tratamentul edentației parțiale prin
proteze fixe, dar este aplicabilă și protezării mobilizabile, care ia în considerare
cele trei tipuri de deformități ale crestei edentate, la care se adaugă situația
normală (N):

Clasa I-a: Creastă edentată cu pierdere de substanță în sens vestibulo-oral, cu

înălțime normală in sens apico-coronar;
Clasa a II-a: Pierdere de substanță în înălțime la nivelul crestei, cu lățime
normală;
Clasa a III-a: Pierdere de substanță la nivelul crestei edentate atât vertical, cît și
în lățime.
Clasa a IV-a reprezintă configurația normală a crestei.

Într-un studiu efectuat pe 416 modele de studiu și diagnostic, ABRAMS et al.

(citați de SHILLINGBURG, 1997) au arătat că defectele crestei edentate de clasa
I-a s-au regăsit în 32.4%, cele de clasa a II-a fiind evidențiate în 2.9%, iar cele de
clasa a III-a în 55.9%. Creste edentate fără defecte s-au putut observa doar în
8.8% a modelelor investigate.
22
 23

SISTEMATIZAREA EDENTAŢIILOR PARŢIALE DUPĂ E.COSTA

Este o sistematizare a edentației parțiale și nu o clasificare propriu-zisă, fiind
deosebit de utilă prin simplitate și expeditivitate pentru stabilirea diagnosticului
topografic de edentație. Publicată în anul 1974 într-o prestigioasă revistă de
specialitate (Journal of Prosthetic Dentistry ,32: 639-645), ea nu a reușit să se
impună totuși pe plan internațional din cauza unor deficiențe, dintre care cea mai
importantă este neconcordanța dintre nominalizarea verbală și cea scrisă a unor
situații clinice de edentație frontală. Cu toate acestea, ea s-a impus pe plan
național și este încă mult utilizată pentru stabilirea diagnosticului topografic
(protetic) al edentațiilor în practica de zi cu zi. Ea permite vizualizarea imediată a
cazului clinic respectiv prin utilizarea unor denumiri topografice ale breșelor:

 edentaţie frontală F
 edentaţie laterală L
 edentaţie terminală T
 edentaţie mixtă

 Citirea breşelor se face totdeauna de la dreapta la stânga pacientului,

întâi la maxilar şi apoi la mandibulă;
 Se citesc breşele şi nu dinţii care lipsesc;
 La scriere, între breşele de pe aceeaşi parte a arcadei se pune semnul ,
 Când se trece de pe o hemiarcadă pe alta se notează cu - sau cu M
la maxilarul superior şi m la mandibulă ( mediană)

De exemplu : edentaţie latero, latero, fronto - latero, terminală maxilară

 Când breşa este unică, se precizează şi sediul ( dreapta sau stânga)

 Termenii cantitativi, ca edentaţie redusă, întinsă, sau extinsă pot fi
adăugaţi nominalizării, dar se va apela la aceştia numai în formele
simple, unilaterale sau bilaterale simetrice.
 Când numărul de dinţi prezenţi pe arcadă este de numai 3-4 , se va
utiliza pentru nominalizare termenul de edentaţie subtotală.
 24

Nominalizarea formei de edentaţie Nominalizarea edentaţiei

după COSTA : edentaţie T,L - F,T parţiale după COSTA : edentaţie
maxilară subtotală maxilară

Simptomatologia edentației parțiale

În funcţie de forma topografică şi de extinderea breşelor edentate, survin

tulburări de ordin fizionomic, fonetic, masticator şi ale stării generale a
pacientului, îndeosebi a celei psihice.
I. Edentaţia frontală se caracterizează simptomatologic prin :

a) -tulburarea aspectului fizionomic, în funcţie de numărul de dinţi

absenţi şi topografia beşei;
- înfundarea buzelor;
- mimică crispată, pentru ascunderea breşei;
b) - modificări fonetice privind alterarea timbrului vocii;
- pierderea incisivilor superiori determină alterarea pronunţării
labiodentalelor V, F , care se percep modificat ca B, fenomen
care modifică chiar sensul cuvintelor. Această manifestare poartă
denumirea de “comutare“ şi survine şi în unele afecţiuni
neurologice ( dislalii);
- în edentaţiile frontale recente, linguodentalele T, D, S, Z suferă
alterări de pronunţare. La edentaţii parţial protezaţi prin piese protetice
mobilizabile, consoana S poate fi alterată şi datorită realizării unei grosimi
exagerate a plăcii în regiunea frontală, sau datorită modelării artizanale a
 25

rugilor palatine. Cu trecerea timpului, aceste alterări dispar, fiind

transformate în sunete labiale;
c) masticaţia este afectată prin greutatea de realizare a inciziei
alimentelor;
d) tulburările psihice sunt evidente prin modificările de
comportament ce duc la instalarea aşa-numitei “nevroze de
edentaţie”. Aceste tulburări sunt mai pregnante la tineri şi mai
frecvent întâlnite la femei, fiind de asemenea caracteristice unor
profesii care implică relaţii directe ale pacientului cu anturajul.
Aceste considerente justifică necesitatea protezării provizorii
imediate a edentaţiei frontale şi considerarea formelor clinice de
edentaţie parţială ca urgenţe stomatologice.

II. Edentaţiile parţiale laterale şi cele terminale întinse, unilateral sau

bilateral, au următoarele particularităţi clinice :
a) afectarea fizionomiei şi a eficacităţii masticatorii variază în funcţie
de topografia şi întinderea breşelor;
b) în edentaţile mici nu există tulburări fizionomice;
c) cînd edentaţia interesează ambele hemiarcade , sau arcadele
antagoniste, se evidenţiază repercusiuni masticatorii. Se
consideră că prin pierderea molarilor dispare cam 3/4 din
suprafaţa activă de masticaţie, se prelungeşte timpul de
masticaţie şi se modifică tiparul ciclurilor masticatorii, manifestat
în special prin instalarea malpraxiilor, de tipul masticaţiei
unilaterale sau frontale;
d) în edentaţiile parţiale bilaterale întinse sau extinse aspectul
fizionomic este substanţial modificat, prin adâncirea şanţurilor
peribucale, înfundarea obrajilor şi a buzelor, micşorarea
dimensiunii etajului inferior al feţei, cu imprimarea unui aspect
fizionomic de îmbătrânire;
e) în edentaţiile parţiale unilaterale întinse intercalate pot fi evidente
asimetrii faciale;
 26

f) pierderea bilaterală a molarilor are ca efect fonetic “ şoptirea”

cuvintelor, prin scăparea aerului în vestibul;
g) în edentaţiile bilaterale însoţite de diminuarea dimensiunii
verticale de ocluzie, fizionomia este afectată indirect prin apariţia
în zona anterioară a arcadelor a tremelor, diastemei şi
vestibularizărilor dinţilor frontali.
III. În edentaţiile parţiale mixte:
a) tulburările mai pregnante sunt în funcţie de topografia şi
întinderea breşei;
b) posibilităţile de restaurare combinată, sau compozită (hibridă)
a edentaţiilor pot restabili rapid funcţiile esenţiale ale sistemului
orofacial, permiţând şi o integrare psihocorticală mai rapidă a restaurărilor
protetice, care posedă şi o componentă fixă.
IV. Edentaţiile subtotale au o simptomatologie clinică practic similară cu
cea a edentaţiei totale

Evoluţia şi complicaţiile edentaţiei parţiale

Atunci când nu este tratată la timp şi corespunzător, edentaţia parţială
evoluează totdeauna spre complicaţii locale, regionale şi generale.
7.5.1. Migrările dentare. Întreruperea continuităţii arcadelor dentare prin
lipsa dinţilor, determină ruperea echilibrului funcţional intraarcadic şi
interarcadic. Modificările consecutive de poziţie ale dinţilor (
malpoziţii dentare postextracţionale) se manifestă uneori sub formă
de rotaţii în ax, vestibularizări, oralizări. Cel mai frecvent , migrările
dentare se produc în sens orizontal şi în sens vertical.
Migrările orizontale ale dinţilor îmbracă forma basculării, când
dintele limitrof breşei se înclină înspre aceasta, fără a se deplasa de la
locul său, sau forma translaţiei, cînd dintele se deplasează spre breşă, cu
păstrarea axului său de implantare. Atunci când bascularea este
exagerată, peste 30, utilizarea protetică a dintelui respectiv devine
 27

problematică. Translaţia este caracteristică pierderii timpurii a dinţilor din

zona de sprijin, producându-se în mod caracteristic cu direcţie distală la
maxilarul superior şi spre mezial la mandibulă.
Migrările verticale se manifestă fie sub forma extruziei, când
deplasarea interesează numai dintele respectiv, fie sub forma egresiunii,
când în deplasarea verticală este antrenat şi procesul alveolar din
regiunea dintelui. În acest din urmă caz vorbim de o supraalveolodenţie,
determinată de o activitate exagerată a centrului osteogenetic parodontal,
lipsită de inhibiţia ocluzală.
Consecinţele acestor tipuri de migrări, deseori combinate, le
recunoaştem în :
a) denivelarea planului de ocluzie şi apariţia consecutivă a
contactelor premature şi a interferenţelor ocluzale, tributare
modificării patologice a curbelor de compensaţie;
b) adoptarea de poziţii excentrice ale mandibulei, cu instalarea unei
intercuspidări de necesitate, impuse de dizarmoniile ocluzale,
care la început poate fi compensată de mecanismele specifice
de apărare ale componentelor sistemului orofacial, dar care în
scurt timp devine decompensată, manifestă prin alterări
morfologice şi funcţionale ale diferitelor structuri ce compun
sistemul amintit;
c) repartizarea neuniformă a presiunilor şi transmiterea paraaxială a
presiunilor ocluzale determină generarea de forţe orizontale şi
oblice asupra dinţilor interesaţi, a căror rezistenţă la aceste
solicitări este mult diminuată prin pierderea ariilor de contact;
d) prin pierderea ariilor de contact şi apariţia retentivităţii, se crează
premizele interesării parodontale.
Pe aceste considerente, este importantă efectuarea pregătirilor
preprotetice de reabilitare a planului de ocluzie şi protezarea precoce a oricărei
forme de edentaţie parţială.
 28

Consecinţele pierderii primului molar inferior

mandibular, în lipsa protezării precoce.
Fenomenele tipice sunt extruzia
antagonistului(1), bascularea dinţilor vecini
edentaţiei(2) şi pierderea ariilor de contact(3)
( după Rosenstiel et al.,1995)

Aspecte clinice de alterări grave ale planului de ocluzie prin migrări, datorită întârzierii
protezării edentațiilor
 29

Diminuarea dimensiunii verticale de ocluzie. Este o consecinţă frecventă a

edentaţiilor bilaterale premolaro-molare, mai ales a celor asociate cu lipsa
stopurilor stabile în regiunea frontală. Ca urmare a abraziunii excesive şi a
vestibularizării dinţilor anteriori sub acţiunea forţelor, poate surveni scăderea
dimensiunii verticale de ocluzie, chiar dacă la examenul clinic este evident un
raport ocluzal psalidodont. Reevaluarea atentă a dimensiunii verticale de ocluzie
în etape, prin tatonare cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, sau prin apelarea la
proteze provizorii fixe sau mobilizabile( “articulatoare fiziologice “) este esenţială,
deoarece de multe ori diminuarea dimensiunii verticale nu este evidentă la
simpla examinare clinică, fiind compensată neuromuscular.

Abraziunea dentară patologică poate apare ca urmare a :

a) distribuirii inegale a forţelor;
b) masticaţiei unilaterale;
c) bruxismului.

Artrofia crestelor edentate se produce mai lent sau mai rapid, în funcţie de
reactivitatea specifică a organismului, exprimată de aşa-numitul “ factor osos”
descris de Glickmann ( pozitiv, sau negativ), întruchipând capacitatea osului de a
răspunde prin apoziţie sau rezorbţie la factori iritanţi locali, sau la sarcini
funcţionale exagerate. Această reactivitate se evaluează radiografic prin indicele
reumatologic de osteopenie al lui Duval, care apreciază gradul de trabeculizare a
osului şi starea corticalei osoase, elemente care depind de etiologia pierderii
dinţilor, vârsta pacientului, eventualele afecţiuni de ordin general cu răsunet
asupra metabolismului osos, protezările anterioare etc.
Disfuncţia ocluzală, cu manifestările sale subiective şi obiective complexe (
Ieremia şi Dociu, 1987) :
a) specifice : - dento-parodontale;
- neuromusculare;
- articulare.
 30

b) complexe: - algii faciale;

-dureri cervicale;
- otice;
- glandulare;
- rino-faringiene;
- tulburări complexe la nivelul limbii.

Manifestări clinice ale disfuncţiei ocluzale

( după Malone şi Koth, 1993)

Toate aceste manifestări pot fi regăsite în cadrul tabloului disfuncţiilor

craniomandibulare, care implică atât alterări morfologice şi funcţionale ale
articulării mandibulei la baza craniului, cât şi interesarea elementelor
neuromusculare asociate direct sau indirect articulaţiilor temporomandibulare.
Aceste tulburări din sfera articulaţiilor temporomandibulare pot fi extrinseci,
reflectând tulburări de etiologie variată a sistemului neuromuscular mobilizator al
mandibulei, sau intrinseci, situaţie în care este vorba despre o patologie proprie
articulară. De obicei, în cadrul disfuncţiilor craniomandibulare asistăm la o
intricare a celor două categorii de factori. Factorii extrinseci implicând sistemul
musculo-scheletal craniocervical sunt consideraţi ca făcând parte din categoria
disfuncţiilor musculo-scheletice reumatologice ale capului şi gâtului.
 31

Sistemul neuromuscular cervico-cefalic

( după Tylmann, 1993)

Disfuncţia articulaţiilor temporomandibulare. Pierderea dinţilor, cu

suprasolicitarea consecutivă a ATM, determină modificări morfologice ale
cartilajelor articulare, ale meniscurilor, sinovialei şi a componentelor osoase.
Severitatea acestora creşte cu avansarea în vârstă, iar o afecţiune preexistentă a
ATM poate fi agravată de stabilizarea ocluzală deficitară a articulaţiilor, care
survine prin pierderea dinţilor din zona de sprijin, sau prin abraziunea dentară
excesivă ( Christensen, 1986). Deşi au un impact evident asupra activităţii
neuromusculaturii mobilizatoare a mandibulei, conform datelor actuale din
literatură nu există dovezi fundamentate ştiinţific care să ateste că factorii ocluzali
specifici, cum sunt natura raportului dintre RC şi IM, caracterul ghidajului antero-
lateral, interferenţele în cinematica mandibulară, etc…, au acţiune etiologică
directă în patologia disfuncţională a ATM , însă stabilizarea ocluzală a ATM, care
se realizează în condiţiile arcadelor integre, este afectată evident prin pierderea
dinţilor. În aceste condiţii, funcţia de stabilizare este suplinită de către
musculatură şi formaţiunile ligamentare asociate ATM, dar această alternativă
poate expune articulaţiile şi musculatura solicitărilor prelungite sau exagerate.
Efectele acestora apar evidente iniţial tot la nivel muscular ( spasme musculare,
“ gutiera musculară protectivă”), la muşchii ridicători ai mandibulei şi la fascicolul
inferior al pterigoidianului extern. Ulterior, repercusiunile se reflectă la nivelul
 32

structurilor articulare. Numeroase studii anatomo-patologice au comunicat

corelaţii între pierderea extinsă a dinţilor sau abraziunea patologică excesivă
interesând majoritatea dinţilor (bricoza) şi modificările patologice ale ATM,
constând în:
 remodelări regresive şi progresive articulare;
 fenomene de scleroză ale elementelor osoase ale ATM;
 subţierea sau distrugerea cartilajului articular;
 vascularizări, calcifieri ectopice, subţieri, fragmentări,
perforaţii şi dislocări meniscale,
toate acestea regăsindu-se în tabloul osteoartrozei temporomandibulare.
Tulburările digestive , în condiţiile în care alimentaţia rafinată caracteristică
omului actual nu mai necesită performanţe masticatorii deosebite, mai rar pot fi
atribuite edentaţiei parţiale. Se pare însă că edentaţile parţiale, mai ales când
sunt de întindere mai mare, pot agrava afecţiunile gastrointestinale preexistente.
Tulburări psihice. Afectarea stării psihice a pacienţilor edentaţi parţial cunoaşte
grade diferite de gravitate, aceste tulburări fiind mai frecvente în situaţia
edentaţiilor frontale şi a celor mixte cu componentă frontală, la pacienţii tineri, la
cei de sex feminin şi în contextul anumitor profesii. La pacienţii cu o
vulnerabilitate psihică deosebită protezarea provizorie şi definitivă a edentaţiei
parţiale devine o urgenţă stomatologică majoră.
Alterarea calității vieții individului. Este evident faptul că, prin complicațiile pe care
le generează, edentația parțială are un impact deosebit asupra calității vieții
pacientului. Pentru aprecierea modului în care edentația parțială și tratamentul
acesteia influențează calitatea vieții se utilizează mai multe metode de
investigație specifice, cel mai cunoscut astfel de instrument fiind OHIP ( Oral
Health Impact Profile). Versiunea originală a acestui instrument de evaluare (
OHIP-49) se recomandă a fi aplicată înaintea oricărui tratament de medicină
dentară ( Walter et al., 2007) Ea constă în 49 de întrebări organizate în 7
dimensiuni : limitări functionale (9 întrebări), durere (întrebări), discomfort psihic
( 5 intrebări), disabilitate fizică ( 9 întrebări), disabilitate psihologică ( 6 intrebări)
disabilitate socială (5 intrebări) și handicap( 6 întrebări) . Fiecare întrebare are 5
categorii de răspunsuri, cu limite între ”niciodată” și ” foarte frecvent”. Versiunea
cu 14 elemente este foarte răspândită atât în studii populaționale, cât și în
 33

cercetările clinice. Intre aceste versiuni, versiunea japoneză OHIP-J ( WHOQOL,

1993) este una dintre cele mai acceptate (Bowling, 2005; Bowling, 2001),
îndeosebi pentru aprecierea calității vieții raportate la problemele de protetică
dentară, proprietățile psihometrice ale instrumentului de evaluare fiind excelente.

Proteze utilizate în tratamentul edentaţiei parţiale

Posibilităţile terapeutice ale edentaţiei parţiale includ trei categorii

principale de rezolvare, distincte din punctul de vedere al sprijinului, retenţiei şi
volumului care le caracterizează :
a) conjunctă (fixă), prin intermediul punţilor dentare;
b) adjunctă (mobilizabilă) : - clasică ( proteza parţială acrilică);
- scheletată;
( școala ieșeană de protetică dentară a adoptat terminologia franceză,
aceea de „protezare inamovobilă” pentru soluțiile protetice fixe și de „
protezare amovibilă” pentru lucrările mobile și mobilizabile )

c) compozită (hibridă), reabilitarea constând dintr-o proteză

parțială mobilizabilă agregată la o componentă fixă.

Caracteristici comparative între proteza fixă şi cea mobilizabilă

1. Integrarea biologică şi asimilarea psiho-corticală este mult mai rapidă în
cazul punţilor dentare, prin caracterul lor de fixitate şi volumul mai redus
pe care îl ocupă.
2. Eficienţa masticatorie a lucrării protetice fixe este cu mult superioară
lucrărilor mobilizabile, fiind apropiată de cea a arcadelor naturale, dacă
este corect executată.
3. Acţiunea pe care o exercită puntea dentară asupra dinţilor stâlpi este
una stabilizatoare, de solidarizare, dacă lucrarea respectă cerinţele
esenţiale biomecanice, faţă de lucrările mobilizabile, care traumatizează
dinţii stâlpi la fiecare inserţie şi dezinserţie a protezei.
 34

4. Posibilităţile de igienizare ale punţilor dentare obişnuite sunt inferioare

celor aplicabile protezelor parţiale.
5. Sacrificiile de substanţă dentară sunt mai importante în cazul punţilor
dentare, fiind necesară de multe ori chiar devitalizarea.
6. Obţinerea relaţiilor ocluzale stabile cu ajutorul punţilor dentare este
relativ mai facilă comparativ cu restaurările mobilizabile.
7. Influenţarea funcţiei gustative şi a termorecepţiei, caracteristică în
special protezei parţiale acrilice clasice, nu apare practic în cazul
punţilor dentare, decât cu totul excepţional.
8. Performanţele estetice sunt mai greu de obţinut cu ajutorul punţilor
dentare obişnuite, de multe ori cerinţele estetice venind în contradicţie
cu cele biomecanice. Protezele parţiale permit mai uşor şi mai adecvat
redarea aspectului estetic prin individualizări ale montării dinţilor
artificiali şi imitarea aspectului natural al gingiei.
 35

2. CÂMPUL PROTETIC EDENTAT PARŢIAL

Individualizarea terapiei edentaţiei parţiale prin proteze mobilizabile trebuie

asigurată în urma unei analize atente a câmpului protetic. Această analiză
implică aspecte de ordin cantitativ, calitativ şi dinamic.
Elementele componente ale câmpului protetic se împart, după structura lor
morfologică şi funcţională, în două grupe:
a) elementele dento-parodontale restante ( suportul dento-parodontal);
b) fibromucoasa şi oasele maxilare ( suportul muco-periostal).

Prin reducerea suprafeţei ocluzale a unităţilor odonto-parodontale, în

edentaţia parţială forţele masticatorii se concentrează asupra dinţilor restanţi. Ele
sunt preluate, recepţionate şi transmise prin intermediul acestora cât şi a
mucoasei ce acoperă zonele edentate.

Sprijinul mixt . Forţele masticatorii sunt preluate atât de dinţii restanţi, cât şi de suportul
muco-periostal

Dinţii restanţi au rol biologic, mecanic şi funcţional important. Pentru protezare

are însemnătate valoarea intrinsecă şi extrinsecă a acestora.
 36

Prin valoare intrinsecă înţelegem aprecierea morfologiei coronare, a

rezistenţei dintelui, integritatea acestuia, posibilităţile pe care le oferă pentru
retenţie.
Valoarea extrinsecă se referă la aspecte privind implantarea dintelui,
raportul coroană-rădăcină, poziţia topografică pe arcadă, abraziunea şi
mobilitatea patologică.

Zona muco-osoasă a câmpului protetic edentat parţial

Baza osoasă prezintă aspecte variate în funcţie de etiologia pierderii
dinţilor, vârstă, modul cum s-au efectuat extracţiile, vechimea edentaţiei, modul
de vindecare a plăgilor postextracţionale, natura antagonismului ocluzal,
constituţia pacientului. Imediat după extracţie, se produce o reorganizare la
nivelul alveolelor, proces care implică pe de o parte o rezorbţie a tablelor osoase
alveolare , iar pe de altă parte o apoziţie de os lamelar ce umple alveolele.
Pentru ATWOOD, cicatrizarea determină un volum relativ stabilizat al
osului alveolar în 8-12 săptămâni de la extracţie. După CRUM şi ROONEZ
rezorbţia osoasă în cursul primelor două luni de la extracţie reprezintă 50% din
rezorbţia totală. Începând cu a treia lună de la extracţie are loc un proces lent,
dar continuu de rezorbţie osoasă, care se desfăşoară toată viaţa individului.
Osteoliza nu interesează numai osul alveolar, cum s-a considerat mult timp, dar
şi osul bazal şi cel spongios. Amplitudinea involuţiei osoase variază în funcţie de
caracteristicile individuale, fiind totdeauna legată de influenţa unor factori locali şi
generali. Printre factorii generali amintim:
1. Perturbarea secreţiei unor hormoni ce joacă rol în metabolismul calcic:
hormonii paratiroidieni, genitali, suprarenali, tiroidieni:
2. Carenţe vitaminice A,C şi D, responsabile de stoparea osteogenezei:
Trebuie remarcat faptul că aceşti doi factori se asociază frecvent la femei cu
menopauza şi vârsta înaintată (osteoporoza postmenopauză, osteoporoza de
involuţie senilă)
Factorii locali au un rol important în ruperea echilibrului osteogeneză-
osteoliză:
1. Intensitatea forţelor exercitate asupra substratului osos (legea lui
BOSE):
 37

- o acţiune de intensitate excesivă provoacă o rezorbţie

ireversibilă;
- o acţiune lentă, moderată ca intensitate, menţine structura
osoasă;
- acţiunea nulă, hipofuncţia, determină osteoliză.
2. Frecvenţa solicitărilor aplicate ( legea lui JORES):
- presiunea continuă favorizează osteoliza;
- presiunea discontinuă cu intervale de repaus scurte, acţionează
ca o presiune continuă;
- presiunea discontinuă, cu intervale de repaus prelungite,
favorizează osteogeneza.
3. Vascularizaţia (LERICHE şi POLICARD): toate modificările de
vascularizaţie, atât cele hiperemice, cât şi cele ischemice, provoacă
osteoliză.
Mecanismele intime ale modificărilor structurii osoase la nivelul crestelor
edentate au fost intuite de către WOLF încă din 1892, ca afirma că " la
fiecare modificare funcţională a unui os se produce o reorganizare a
arhitecturii sale trabeculare şi a morfologiei lui, corelată matematic cu
importanţa solicitării la care osul răspunde". Studiile moderne au validat
actualitatea acestei teorii. Cecetători japonezi şi americani au decoperit că
osul , datorită structurii sale cristaline ( 45% elemente minerale sub forma
cristalelor de hidroxiapatită) posedă proprietăţi piezolelectrice. Solicitările
exercitate asupra osului dau naştere unui curent electric. În zonele osoase
supuse presiunii, mediul electro-negativ alcalin favorizează osteogeneza,
în timp ce în zonele osoase electro-pozitive aciditatea este responsabilă
pentru osteoliză. În concluzie, din punct de vedere clinic, presiunea
exercitată asupra osului este un factor determinant pentru conservarea
structurii sale. În timp ce presiunile exercitate în masticaţie asupra dinţilor
restanţi sunt transmise osului alveolar prin intermediul fibrelor parodontale,
la nivelul breşelor edentate mecanismul este asemănător, însă incitaţiile
funcţionale sunt "filtrate" de către fibromucoasă, în funcţie de calitatea
acesteia ( fermă şi aderentă, sau mobilă şi detaşată de substratul osos)

Profilul crestelor edentate pe secţiune poate fi :

 38

 triunghiular;
 parabolic;
 trapezoidal.

După Lejoyeux, elementele morfologice osoase de sprijin ale câmpurilor

protetice edentate parţial se clasifică după cum urmează:

Crestele maxilare: gr I. : înalte şi retentive;

gr.II: medii, cu versante oblice datorită rezorbţiei
centripete;
gr.III.: creste de valoare slabă, cu rezorbţie
accentuată;
gr. IV: creste negative.
Tuberozităţile maxilare. Sunt considerate zone biostatice la nivelul
maxilarului superior, deoarece suferă cel mai puţin în urma procesului de
rezorbţie şi atrofie, fiind esenţiale pentru menţinerea şi stabnilitatea protezei
parţiale.
gr. I: favorabile, retentive, cu versanţi paraleli;
gr.II. de valoare medie, acceptabile;
gr. III valoare negativă;
gr.IV: impun modelarea plastică chirurgicală.

Bolta palatină : gr,I: extinsă, oferă o bună adeziune, fără torus, cu

zone Schroder puţin depresibile;
gr. II: de valoare medie, cu sutura mediană sensibilă,
ce necesită despăovărare;
gr. III: boltă ogivală, cu doi versanţi oblici, de valoare
protetică scăzută;
gr. IV. Boltă ogivală, cu zone Schroder întinse şi
foarte depresibile, sutura intermaxilară fiind sensibilă şi ascuţită, nu prezintă
condiţii de asigurare a adeziunii.

Crestele edentate mandibulare:

 39

gr.I: valoare protetică foarte bună, puţin rezorbite,

convexe, cu versanţi înalţi;
gr.II: de valoare medie, apte pentru asigurarea
menţinerii şi stabilităţii;
gr.III: de valoare scăzută, cu o rezorbţie accentuată;
gr.IV: valoare negativă, concave.

Tuberculii piriformi:
gr.I.: favorabili, fermi, aderenţi, convexi, acoperiţi de o
mucoasă sănătoasă;
gr.II: de valoare medie, uşor mobili şi depresibili;
gr.III: de valoare scăzută;
gr.IV: de valoare negativă.
La aprecierea bazei osoase a câmpului protetic edentat parţial trebuie luaţi
în considerare 2 factori importanţi:
a) relieful osos;
b) structura osoasă ( factorul osos)

Fibromucoasa

Interesează calitatea acesteia şi în primul rând rezilienţa ei. Sub acţiunea

forţelor ocluzale, proprietăţile de elasticitate ale mucoasei ce acoperă crestele
edentate permit uşoara înfundare a protezei, care poate atinge 0.4-2 mm.
Capacitatea de înfundare a dintelui în alveolă este însă numai de 0.1 mm, astfel
încât unul dintre obiectivele prioritare în tratamentul edentaţiei parţiale prin
intermediul protezelor, îndeosebi în edentaţiile terminale, este acela de a permite
înfundarea în mucoasa elastică a plăcii protetice, fără a antrena şi dinţii în
această mişcare. La exercitarea presiunii asupra mucoasei, deformarea acesteia
este rapidă, prin fuga spre periferie a elementelor sanguine şi limfatice din
mucoasă. Revenirea la situaţia iniţială este mult mai lentă, iar în condiţiile unor
presiuni continue asupra mucoasei (de ex.dimensiune verticală supraevaluată,
bruxism) chiar imposibilă, cu efecte negative asupra troficităţii mucoasei şi a
 40

osului subiacent. Studiile efectuate de Picton şi Wills între anii 1976-1978 prin
măsurători asupra vâsco-elasticităţii mucoasei ce acoperă substratul osos al
câmpului protetic prezintă un interes deosebit, deoarece evidenţiază concepţia
eronată privind unele dispozitive flexibile, sau articulate utilizate în tratamentul
adjunct al edentaţiei parţiale. Ei au arătat că fibromucoasa are un comportament
vâsco-elastic, şi anume că atunci când presiunea exercitată asupra ei încetează,
nu numai că persistă o deformare reziduală după un timp de recuperare, dar în
timpul unei noi solicitări funcţionale deformarea totală este mult mai importantă.

Mucoasa care acoperă câmpul protetic poate fi:

 sănătoasă, de grosime moderată, depresibilă, ce reduce tendinţele de
deplasare a protezelor;
 subţire, puţin elastică, inaptă să suporte presiuni, influenţează
nefavorabil valoarea funcţională a protezei;
 fibromucoasă groasă, comprimabilă, care favorizează deplasarea
protezei pe câmpul protetic şi atrofia crestelor;
 inflamată;
 hipertrofiată, mobilă, flotantă, nu poate asigura stabilitatea protezei

La nivelul maxilarului superior, în funcţie de aspectul mucoasei ce

acoperă câmpul protetic, deosebim trei zone:
a) zona fibroasă periferică şi mediană;
b) zona rugilor palatine ( necesită foliere);
c) zona glandulară Schroder

La mandibulă gradul variabil de rezilienţă al mucoasei face dificilă

sistematizarea acesteia pe zone topografice.
 41

Rezilienţa mucoasei
este mult mai mare
decât cea
parodontală.
Deformarea rapidă a
mucoasei sub
acţiunea unei
presiuni, este de
revenirea lentă la
starea iniţială

DINTE CREASTA TUBERCUL VESTIBULAR ORAL

EEEDEEDENTATĂ R

R MARE
E
Z
I
L
I
E
N
Ț
A MICĂ

Reziliența variabilă mucoasei crestei edentate într-o edentație terminală la

mandibulă
 42

SECȚIUNE FRONTALĂ MAXILARĂ

CREASTA PALAT CREASTA

Reziliența variabilă mucoasei

crestei edentate într-o
edentație terminală la maxilar
R MARE ( 1/3 posterioară a palatului)
E
Z
I
L
I
E
N
Ț MICĂ
A

În cadrul examinării clinice a edentatului parţial este esenţială

aprecierea aşa-numiţilor indici biologici , care exprimă toate elementele
anatomice şi fiziologice, toate zonele punctiforme, liniare sau întinse, care
au proprietăţi deosebite în raportul lor direct sau indirect cu tratamentul
protetic.
Indicii biologici pozitivi contribuie la stabilizarea protezei şi la
menajarea suprafeţei de sprijin. Sunt zone acoperite de obicei de o
fibromucoasă fermă şi aderentă.
Indicii biologici negativi sunt reprezentaţi de papila retroincisivă,
inserţiile musculare şi ligamentare, liniile oblice interne, exostoze, torusuri.

Zonele protetice pozitive ale câmpului protetic edentat parţial sunt:

La maxilar:
- dinţii restanţi;
- crestele alveolare;
- bolta palatină;
- tuberozităţile maxilare.

La mandibulă:
- dinţii restanţi;
 43

- crestele edentate;
- tuberculii piriformi.

Dinţii restanţi asigură:

- sprijinul parodontal;
- menţinerea directă şi indirectă;
- stabilizarea orizontală a protezei.
Crestele edentate asigură:
- sprijinul muco-osos al protezei;
- stabilizarea orizontală;
- menţinerea protezei prin adeziune.
Muchia crestei edentate reprezintă zona de sarcină primară a acesteia, în
timp ce versanţii crestei reprezintă zonele de sarcină secundară.
Bolta palatină asigură:
- sprijinul muco-osos al conectorului principal;
- stabilizarea orizontală a protezei atunci când bolta este adâncă;
- menţinerea protezei prin adeziune când bolta este plată.
Tuberozitatăţile maxilare şi tuberculii piriformi sunt considerate zone biostatice
sale câmpului protetic, deoarece suferă cel mai puţin de pe urma procesului de
rezorbţie şi atrofie. Ele au , în formele de edentaţii terminale, rolul de asigurare a
sprijinului mucoosos al şeilor, de stabilizare orizontală şi de menţinere chiar, când
sunt retentive.
Zonele protetice negative sunt acele regiuni anatomice care trebuie
evitate , sau despovărate de contactul cu elementele constitutive ale protezei.
La maxilar, aceste zone sunt reprezentate de:
1. Parodonţiul marginal al dinţilor restanţi: trebuie ocolit de către elementele
componente ale protezei la 5 mm, iar dacă acest lucru nu este posibil se va
realiza despovărarea prin foliere de cel mult 0.2 mm;
2. Papila incisivă, trebuie ocolită de conectorul principal, iar dacă aceasta nu
este posibil se va realiza folierea la nivelul ei de 0,2-0,3 mm;
3. Rugile palatine trebuie şi ele evitate de conectorul principal, sau să fie
despovvărate de presiuni prin foliere u o distanţare de 0.2-0,3 mm;
 44

4. Rafeul median intermaxilar, zonă sensibilă la presiuni, se va folia cu 0,3-0,4

mm. În situaţia când acest rafeu nu este evident, zona respectivă devine o
zonă pozitivă a câmpului protetic;
5. Torusul palatin, atunci când este prezent, de mărime mică şi medie nu ridică
probleme deosebite, fiind suficientă folierea cu 0,5-1mm. Dacă este de
mărime mare, este necesară ocolirea lui de către conectorul principal al
protezei scheletate, sau îndepărtarea lui pe cale chirurgicală;
6. Zonele grăsoase ale lui Shroder au valoare pozitivă, sau negativă în funcţie
de rezilienţa acestora;
7. Bridele laterale şi inserţiile musculare şi ligamentare trebuie ocolite de proteză

La mandibulă:
1. Zona parodonţiului marginal se supune aceloraşi principii ca la maxilar;
2. Frenul limbii şi inserţia planşeului bucal trebuie apreciate pentru alegerea
tipului de conector principal;
3. Mucoasa procesului alveolar în zona linguală va fi protejată prin foliere cu o
grosime a foliei de 0,3-2 mm, în funcţie de rezilienţa acestei regiuni;
4. Linia milohioidiană, bridele laterale, inserţiile musculare şi ligamentare trebuie
evitate de către elementele constructive ale protezei;
5. Exostozele, torusul mandibular trebuie îndepărtate chirurgical prerprotetic;
6. Mucoasa procesului alveolar şi parodonţiul marginal din dreptul conectorului
secundar al braţelor retentive ale croşetelor divizate trebuie foliate cu o
distanţare de 0,2-0,3 mm, iar zona dentară subecuatorială deretentivizată prin
foliere.

Ambele categorii de indici au o semnificaţie deosebită pentru :

 stabilirea obiectivelor tratamentului preprotetic;
 alegerea materialului şi a tehnicii de amprentare;
 alegerea gradului de elasticitate al conectorilor la realizarea sprijinului
mixt;
 stabilirea zonelor de fibromucoasă ce necesită despovărare.
 45

3. EXAMINAREA CLINICĂ ŞI PARACLINICĂ ÎN

TRATAMENTUL PROTETIC MOBILIZABIL AL EDENTAŢIEI
PARŢIALE

Indicaţiile protezei parţiale mobilizabile

Se referă la situaţii care exclud tratamentele protetice ale edentaţiei

parţiale prin punţi dentare şi la situaţii specifice tratamentului mobilizabil al
edentaţiei parţiale ( edentaţiile de clasele I, II şi IV întinse Kenedy) :
- edentaţii intercalate întinse cu pierderea a 3-8 dinţi;
- edentaţii intercalate pe arcade, cu dinţi afectaţi parodontal;
- refuzul pacientului de a-şi şlefui dinţii, sau situaţii clinice care
împiedică prepararea protetică a dinţilor ( diferite afecţiuni
generale);
- rezolvarea de urgenţă a edentaţiei parţiale;
- lipsa dinţilor din regiunea de curbură a arcadelor dentare;
- edentaţii frontale, cu dinţi afectaţi parodontal;
- edentaţii frontale cu pierdere masivă de substanţă osoasă la
nivelul crestei;
- edentaţii frontale la pacienţi cu pretenţii estetice deosebite, când
protezarea pe implante sau alte soluţii terapeutice nu pot fi
abordate.

Examenul clinic în tratamentul mobilizabil al edentaţiei parţiale decurge în

două etape distincte : examinarea clinică preliminară şi cea finală .
 46

Examenul clinic preliminar presupune succint parcurgerea

următoarelor etape, de altfel specifice examenului clinic de medicină
dentară uzual al pacientului, cu unele particulatirăți :

- datele personale de identificare, anamneza şi istoricul edentaţiei

parţiale;
- examenul clinic exobucal;
- examinarea clinică endobucală ( cu accent pe aprecierea indicilor
pozitivi şi negativi ai protezării, evaluarea planului de ocluzie şi a
relaţiilor ocluzale);
- recomandarea examinărilor complementare paraclinice;
- realizarea amprentării pentru confecţionarea modelelor
documentare;
- se explică pacientului specificul tratamentului mobilizabil al
edentaţiei parţiale şi se obţine consimţământul informat al
acestuia.

Examenul final are ca scopuri :

a) aprecierea rezultatelor examinărilor paraclinice radiologice :

- imaginea radiografică a procesului alveolar la nivelul dinţilor

stâlpi;
- examinarea radiologică a laminei dura;
- imaginea spaţiului parodontal al dinţilor restanţi;
- examinarea rădăcinilor restante;
- aprecierea radiologică a coroanelor dinţilor restanţi;
- aprecierea radiologică a aspectului trabecular al osului la nivelul
crestelor edentate ( gradul de osteopenie DUVAL)
 47

Pe baza examenului clinic preliminar şi a examenului radiografic se

planifică eventualele acte terapeutice preprotetice nespecifice.
După terapia preprotetică nespecifică, sau în situaţia când aceasta nu este
necesară ( rareori), se efectuează amprentarea câmpului protetic , ultima
etapă a examinării finale fiind reprezentată de:

b) confecţionarea şi analiza modelelor de studiu şi diagnostic

Aceste modele sunt realizate pentru :

(a) precizarea diagnosticului final de edentaţie;

(b) analiza arcadelor restante;
(c) analiza crestelor edentate;
(d) analiza rapoartelor intermaxilare;
(e) analiza la paralelograf – etapă caracteristică tratamentului
mobilizabil al edentaţiei parţiale prin proteze scheletate. Ea se
poate efectua în unele situaţii pe modelele de studiu, dar în
majoritatea cazurilor se intreprinde după amprentarea finală, pe
modelul de lucru.
În cadrul operaţiunilor de pregătire a modelelor de lucru pentru
duplicare, analiza acestora la paralelograf este una dintre secvenţele
esenţiale.
Paralelograful, denumit şi paralelizor, sau paraleloscop, a fost
preconizat în 1923 de către firma NEY în SUA, pentru ca în 1930 să se
stabilească cu claritate regulile de utilizare ale acestui aparat, aşa cum le
cunoaştem astăzi.
 48

Paralelograf cu braţ orizontal articulat

Este un aparat cu un grad variat de complexitate, cu ajutorul căruia

se apreciază paralelismul dinţilor restanţi, axul de inserţie şi dezinserţie al
protezei scheletate, se prelucrează modelul funcţional şi se fixează în
poziţie corectă elementele speciale de menţinere şi stabilizare.Există trei
tipuri mai cunoscute de paralelografe:
- cu braţ orizontal fix ( tip NEY);
- cu braţ orizontal articulat ( tip Anthogyr sau Krupp);
- cu braţ vertical articulat ( tip SOYER), care are o platformă fixă şi
modelul nu se poate mişca – concepţie constructivă inversată
faţă de cea propusă de Ney).

Indiferent de tipul constructiv, toate paralelografele posedă o serie

de accesorii, cu ajutorul cărora se realizează obiectivele analize:

► tija de analiză ( de reperaj sau detectoare);

 49

►tija port-mină de grafit, pentru trasarea ecuatorului protetic şi

tripodare;

Ecuatorul protetic( înălţime de contur, linie ghid) trebuie deosebit de ecuatorul

anatomic, de implantare sau de malpoziţie, fiind singurul de care se ţine seama în aplicarea
braţului retentiv al croşetului. Ecuatorul protetic reprezintă linia celor mai mari convexităţi ale
dinţilor stâlpi, fiind trasat în funcţie de axul de inserţie al protezei care se stabileşte înainte de
trasarea ecuatorului, cu ajutorul tijei de reperaj. Ecuatorul protetic poate îmbrăca următoarele
aspecte:
- linie ecuatorială tipică ;
- linie ecuatorială diagonală;
- linie ecuatorială înaltă;
- linie ecuatorială coborâtă.
Ecuatorul anatomic este linia trasată cu ajutorul paralelografului ce trece prin punctele
cele mai convexe ale coroanei unui dinte izolat, plasat în poziţie verticală.
Ecuatorul de implantare este dat de direcţia normală înclinată de implantare în alveole
a dinţilor celor două maxilare. Deşi trece prin convexităţile maxime, nu poate fi utilizat pentru
aplicarea croşetelor, ci doar pentru unele aparate mobile de imobilizare a dinţilor, de tipul şinei
Elbrecht.
Ecuatorul de malpoziţie se identifică pe dinţi malpoziţionaţi prin migrări dentare
consecutive stării de edentaţie şi poate fi utilizat numai pentru aplicarea croşetelor din sârmă ale
protezelor parţiale mobilizabile cu placă acrilică
 50

►tijele retentivometrice ( denumite joje) de 0.25, 0,50 şi 0.75 mm;cu

ajutorul lor se apreciază mărimea unghiului de convergenţă ecuatorială;

► spatulele de ceară ( răzuşe) pentru paralelizări ale zonei

subecuatoriale şi deretentivizări;

►spatulele convergente de 2 şi de 6 grade (la unele paralelografe)

pentru îndepărtarea cerii subecuatoriale în unghiul specificat;
►dispozitive speciale de măsurare a retentivităţii subecuatoriale (la
unele tipuri), ca de exemplu stessograful Ticonium, retentoscopul Saddle
Lock, microanalizorul Austenal, izoparalelometrul Le Huche, etc…
 51

Accesoriile paralelografului : (1) tija detectoate; (2) mina de grafit; (3) joje retentivometrice;
(4) răzuşa

Timpii de analiză la paralelograf al modelelor de lucru sunt următorii:

1. Stabilirea celei mai acceptabile axe de inserţie şi de dezinserţie a

protezei; se realizează cu ajutorul tijei detectoare a paralelografului
şi este condiţionată de :
- planurile de ghidare;
- zonele retentive dentare;
- zonele de interferenţă muco-osoasă;
- zonele de interferenţă dentare;
- estetică.
 52

Fixarea modelului pe măsuţa paralelografului şi determinarea axei de inserţie, pornind de

la poziţionarea orizontală a modelului

Stabilirea axei de inserţie a protezei cu ajutorul tijei de reperaj, prin înclinarea măsuţei
paralelografului
 53

Determinarea planurilor de ghidare

Depistarea zonelor de interferenţă dentară şi osoasă

 54

Considerente estetice : se alege tipul de croşet care este cel mai puţin vizibil, în
funcţie de plasarea retentivităţii subecuatoriale

Realizarea planurilor de ghidare care să nu afecteze fizionomia în zona frontală; evitarea

zonelor de interferenţă osoasă şi dentară în zona laterală

Considerente estetice la stabilirea axului de inserţie a protezei

 55

Determinarea celei mai favorabile axe de inserţie prin deplasarea măsuţei paralelografului

2. Trasarea ecuatorului protetic ( linia ghid, înălţimea de contur), cu

ajutorul tijei port-mină de grafit.

Ecuatorul anatomic Relaţia ecuatorului anatomic (a) cu ecuatorul protetic (b)

Plasarea vârfului braţului activ al croşetului sub ecuatorul protetic (4) asigură
menţinerea protezei
 56

Trasarea cu tija de grafit a ecuatorului protetic în funcţie de poziţia modelului pe

măsuţa paralelografului, stabilită cu ajutorul tijei detectoare

3. Stabilirea locului în care se plasează vârful porţiunii flexibile a

braţului retentiv al croşetului turnat ( cu ajutorul jojelor de reperaj, sau a
dispozitivelor speciale amintite mai sus);

Stabilirea locului optim de plasare subecuatorială a vârfului braţului activ al

croşetului, cu ajutorul tijei de reperaj ( jojă retentivometrică)
 57

4. Fixarea poziţiei modelului faţă de paralelograf prin tripodare:

Tripodarea ( imortalizarea poziţiei modelului pe măsuţa paralelografului)

Se trasează trei linii în zone diferite pe soclul modelului care să corespundă
poziţiilor respective ale tijei de reperaj. La nivelul acestora sunt tăiate apoi trei şanţuri
verticale, care după duplicare vor fi reproduse şi pe modelul duplicat, permiţând plasarea
modelului duplicat pe măsuţa paralelografului pentru operaţiunile ulterioare

În afară de aceste obiective, analiza la paralelograf are şi o serie de

utilizări auxiliare:

- realizarea de machete pentru construcţii protetice fixe paralele

între ele;
 58

Paralelizarea machetei din ceară a unei coroane de înveliş cu ajutorul răzuşei

paralelografului

- prelucrări, şlefuiri şi frezări paralele ale unor lucrări protetice prin

ataşarea unui micromotor la braţul paralelografului, devenit astfel
aparat de frezat;

Operaţiunea de frezare paralelă a machetei în ceară a unei lucrări fixe, sau chiar a piesei
metalice turnate pentru aplicarea unor elemente componente ale protezei scheletate

- realizarea de machete ale protezelor unidentare şi a sistemelor

speciale;
- confecţionarea capelor şi paralelizarea lor pentru sistemul
telescop;
- poziţionarea şi paralelizarea diferitelor sisteme speciale, tip culise
sau capse;
- paralelizarea bonturilor mobile.
 59

(f) desenarea proiectului protezei scheletate pe model; se realizează

în mod obligatoriu de către medic cu un creion albastru, după
îndepărtarea modelului de studiu şi diagnostic ( sau al celui de
lucru) de pe măsuţa paralelografului. Cu linii duble se schiţează
elementele componente ale scheletului protezei, începând cu
şeile, conectorii principali, pinteni, conectori secundari, braţe
opozante, braţe retentive şi elemente de menţinere indirectă.
Locul de plasare al pintenilor se notează cu un creion roşu în
dreptul zonei respective pe soclul modelului şi nu pe dinte, cu
litera P .

Desenarea proiectului protezei parţiale scheletate şi notarea indicaţiilor tehnice în fişă

Etapele tratamentul preprotetic nespecific în terapia mobilizabilă a

edentaţiei parţiale

1. Informarea şi pregătirea psihică a pacientului;

2. Intervenţii chirurgicale preprotetice:
 60

- extracţii ale dinţilor şi ale rădăcinilor irecuperabile;

- intervenţii chirurgicale ajutătoare terapiei endodontice
(osteotomia transmaxilară, chiuretajul periapical, rezecţia
apicală);
- intervenţii pentru chisturi, tumori, hiperplazii ale mucoasei.

3. Tratamentul parodontal

- detartraj minuţios;
- eliminarea altor factori de iritaţie parodontală ( obturaţii
debordante, coroane prea largi sau prea lungi, lipsa ariei de
contact, carii de colet);
- intervenţii de chirurgie parodontală;
- imobilizări provizorii.

4. Echilibrarea ocluzală preprotetică

Are ca scopuri principale :

a) obţinerea unui plan de ocluzie corect :

- remodelări cuspidiene;
- amputaţii coronare parţiale sau totale, eventual cu gingivo-
osteoplastie;
- înlăturarea unor proteze unidentare sau punţi care alterează
planul de ocluzie;
- extracţia unor dinţi migraţi vertical exagerat şi care nu mai pot fi
recuperaţi;
- extracţia unor dinţi înclinaţi, care nu mai pot fi recuperaţi
ortodontic sau protetic
 61

b) ajustarea ocluzală prin şlefuirea selectivă a unor contacte

premature sau interferenţe în arcul de închidere al
mandibulei şi în deplasările excentrice, cu contactare
dento-dentară;
5. Tratamentul ortodontic ( mai ales la grupul frontal);
6. Tratamentul odontal ( rezolvarea cariilor simple şi
complicate);
7. Protezări cu caracter provizoriu – mai ales în cazul
edentaţiilor frontale ( proteze de retenţie tip Kemeny,
proteze din mase plastice elastice , etc..)

Tratamentul preprotetic specific ( proprotetic)

În cadrul terapiei mobilizabile a edentaţiei parţiale, tratamentul proprotetic

cuprinde trei grupe de intervenţii:

1. Intervenţii asupra mucoasei câmpului protetic, pentru

asigurarea condiţiilor optime de sprijin al protezei:

►operaţiuni care interesează frenul labial, frenul lingual,

bridele laterale inserate lângă creastă;
►corectarea hipertofiilor de mucoasă şi a hiperplaziilor
de la nivelul versanţilor crestei ( zonele de sarcină
secundară) şi de la nivelul bolţii palatine;
►în atrofii mari ale crestelor plastii de şanţ vestibular
sau lingual.
 62

2. Intervenţii asupra substratului osos al câmpului

protetic:

►îndepărtarea chirurgicală a neregularităţilor osoase de

la nivelul câmpului protetic;
►modelarea chirurgicală a crestelor şi a tuberozităţilor
exagerat retentive;

Zone de interferenţă osoasă ( tuberozitate) şi dentară ( dintele 4.8)

►corectarea chirurgicală a torusului palatin sau al celui

mandibular;

Torusuri mandibulare Torusul maxilar

 63

3. Intervenţii asupra dinţilor stâlpi ( mai ales la

protezarea scheletată, pentru a favoriza aplicarea
corectă a croşetelor turnate sau mixte)

►şlefuiri pentru realizarea planurilor de ghidare, prin

desfiinţarea zonelor dentare retentive meziale şi distale,
pentru asigurarea axului corect de inserţie al protezei;

Realizarea prin şlefuire a planurilor de ghidare

►reducerea convexităţilor exagerate vestibulare sau

orale ale dinţilor;
 64

Reducerea convexităţilor exagerate linguale

►reducerea retentivităţilor datorate migrărilor orizontale

şi a înclinărilor dentare exagerate in sens vestibulo-oral;
►remodelarea coronară (coronoplastia) a dinţilor laterali
abrazaţi;
►prepararea lăcaşurilor pentru pinteni ocluzali,
supracingulari şi gheruţe incizale ( descriere pe larg va fi
prezentată încapitolul consacrat croşetelor dentare);

Preparaţii dentare pentru plasarea pintenilor ocluzali

 65

Preparaţii pentru pinteni supracingulari

► acoperirea coroanelor dentare cu proteze fixe

unidentare (pe dinţii şlefuiţi anterior, pe dinţi cu
rezistenţă coronară diminuată prin leziuni coronare sau
obturaţii, pe dinţi cu absenţa retentivităţii naturale, pe
dinţi cu tendinţa la carie, când se utilizează sisteme
speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare); cel mai
frecvent se utilizează coroane din Co-Cr cu retentivităţi
pentru croşet, lăcaş pentru pinten, prag oral şi versant
oral plat. Aceste coroane se cimentează definitiv după
amprentarea finală; coroanele destinate sistemelor
speciale nu se cimentează, ele trebuie să fie prezente
pe modelul de lucru !
►Solidarizarea dinţilor restanţi cu variate proteze
unidentare;
►Confecţionarea de punţi dentare pentru închiderea
breşelor intercalate;
►Realizarea de preparaţii speciale pentru culise, capse,
sistem telescop, bare conjunctoare, etc…
66
 67

4. PROTEZA PARŢIALĂ

Este piesa protetică cu caracter mobilizabil destinată tratamentului

variatelor forme de edentaţie parţială.

Clasificare

1. După forma clinică a edentaţiei parţiale pe care o tratează:

 uniterminale;
 biterminale;
 laterale;
 latero-laterale;
 frontale;
 subtotale.
2. După material:
 acrilice;
 mixte
 din materiale alternative ( poliamide, copoliamide)
3. După forma bazei şeii şi a elementelor de legătură dintre şei:
 cu placă totală acrilică;
 cu placă totală metalică;
 cu placă redusă acrilică;
 proteza scheletată.
4. După tehnologie:
 prin polimerizare;
 prin turnare;
 prin injectare;
 mixte
 68

5. După sistemele de stabilizare de care dispune:

 cu mecanisme simple ( croşete) : - din sârmă
- mixte
- turnate
- prefabricate
- cu sisteme speciale : - culise;
- capse;
- bare conjunctoare;
- telescop;
- magneți;
- balamalele şi articulaţiile;
- disjunctorii de forţe.

6. După scop:
 Provizorie (interimară);
 Terapeutică;
 De tranzitie;
 Scheletata;
 Maxilo-facială.

7. După tipul de sprijin:

 Dento-parodontal;
 Muco-periostal;
 Mixt dento-parodontal și muco-periostal;
 Mixt dentoimplantar și muco-periostal;
 Implantar (sprijin osos).
 69

PROTEZA PARŢIALĂ CU PLACĂ ACRILICĂ

Este cel mai simplu gen de proteză parţială mobilizabilă, destinată

restaurării protetice a unor situaţii variate de edentaţie parţială.
Prin preţul relativ redus al acestei construcţii protetice, proteza parţială cu
placă acrilică constituie una dintre alternativele „sociale” de rezolvare protetică a
edentaţiilor parţiale.
Avantajul economic, adresabilitatea şi relativa simplitate tehnică de
obţinere a acestui tip de proteză nu compensează însă dezavantajele majore pe
care le posedă.
Protezele parțiale acrilice, după scopul pentru care sunt realizate, pot fi
provizorii sau de durată.
Protezele parțiale mobilizabile provizorii ( interimare sau de diagnostic) pot
fi la rândul lor :
 Imediate (pe baza unei amprente preextracționale);
 Precoce – de vindecare- (pe baza unei amprente postextractionale);
 Terapeutice;
 De tranziție ( de tip „ spoon„ sau „Every„)
Protezele provizorii (interimare) , fie că se realizează pe baza unei amprente
preextracționale, fie că au la bază o amprentă postextracțională, se indică
îndeosebi în următoarele situații :
- La copii ( anodonții parțiale, traumatisme) cu rol de menținător de spațiu;
- La adulți cu starea generală alterată;
- Urgențe stomatologice de ordin estetic sau social.
De obicei aceste proteze nu necesită ancorarea prin croșete, dar este mai
indicat să se folosească un croșet simplu, cu un oarecare sprijin dento-
parodontal, cum este croșetul ocluzo-interdentar al lui Stahl, sau croșetul „cu
bilă„. La realizarea protezei mai întâi se realizează și se adaptează pe model
croșetele, apoi se aleg dinții artificiali și se trece la modelarea machetei.
 70

Protezele parțiale terapeutice se utilizează ca suport pentru materialele de

recondiționare tisulară (de obicei copolimeri acrilici rezilienți) pentru condiționarea
câmpului protetic în vederea unei protezări de durată.
Protezele de tranziție constituie opțiuni terapeutice în următoarele situații :
 Când dinții restanți sunt afectați parodontal ;
 Imposibilitatea de a îndepărta ultimii dinți restanți neutilizabili protetic,
datorită deteriorării grave a stării de sănătate generală a pacientului;
 În protetica pe implante, ca etapă terapeutică a reabilitării.
Protezele de durată sunt reprezentate de proteza parțială acrilică clasică. Sunt
denumite și proteze sociale sau „ de resemnare”, 90-95% a cazurilor de edentații
parțiale întinse la noi în țară fiind rezolvate prin astfel de piese protetice, datorită
prețului de cost redus, al dotării materiale accesibile pe care o pretinde și a
ușurinței de confecționare de către orice tehnician dentar.
Avantajele protezei parțiale cu placă acrilică, în afară de cele menționate, pot fi
considerate și următoarele:
 Pot fi utilizate ca mijloace terapeutice la orice vârstă, inclusiv la copii;
 Pot fi ușor readaptate sau reparate;
 Sunt foarte ieftine, chiar compensate parțial în sistemul nostru de asigurări
de sănătate.
Dezavantajele ei însă surmontează puținele avantaje pe care le are:
 Sunt inconfortabile pentru pacient datorită ocupării unui spațiu însemnat din
cavitatea bucală prin grosimea plăcii de minim 2 mm;
 Datorită rezorbțiilor accelerate pe care le provoacă se înfundă continuu și sunt
instabile; aceste genuri de proteze au preponderent sprijin muco-osos şi un
oarecare sprijin dento-parodontal în fazele iniţiale de purtare a lor. Prin faptul
că în mod obişnuit utilizează ca mijloace de menţinere croşetele din sârmă,
elementul de reciprocitate fiind reprezentat de către contracroşet ( porţiunea
din placa acrilică în contact cu feţele orale ale dinţilor în zona
supraecuatorială), ca urmare a dezactivării relativ rapide a croşetelor,
contracroşetul exercită o acţiune disortodontică de vestibularizare a dinţilor
prezenţi, placa protezei îşi pierde contactul cu dinţii şi se produce înfundarea
protezei în mucoasa câmpului protetic, în limitele rezilienţei acesteia, ( dacă
nu intervine şi atrofia osoasă de suprasolicitare). Urmarea acestui fenomen
este micşorarea dimensiunii verticale de ocluzie, descentrarea ocluziei,
 71

diminuarea eficienţei funcţionale a piesei protetice, accelerarea rezorbţiei şi

atrofiei osoase.

Mecanismul de înfundare a protezei parţiale cu placă acrilică

Aspectul clinic al unei proteze parţiale acrilice înfundate, ca urmare a pierderii mijloacelor
de menţinere ( croşete din sârmă rupte)

În practica clinică, pentru a diminua aceste efecte nedorite, în situaţia când

se recurge la proteze parţiale acrilice există posibilitatea de ameliorare a
sprijinului dento-parodontal al piesei protetice prin utilizarea unor croşete care au
şi un oarecare sprijin ocluzal ( croşetul în buclă cu trei braţe tip Kennedy, croşetul
 72

Stahl, croşetul Jackson, croşetul Gerber), sau chiar recurgerea la ancorarea

rigidă a protezei prin sistemul telescop.

Unele croșete din sârmă asigură pentru un timp un sprijin ocluzal

 în timp, prin acţiunea lor necontrolabilă, croşetelor dentare din sârmă li se

atribuie calitatea de „ mijloace de extracţie lentă, dar sigură, a dinţilor pe care
se ancorează”;
 bazele groase și extinse ale protezelor reduc drastic percepția senzațiilor
termice și gustative;
 frecvența stomatopatiilor protetice la purtătorul de proteze parțiale acrilice
este mare;
 contactul direct al pieselor protetice cu parodonțiul marginal al dinților restanți
și igienizarea lor defectuoasă determină apariția și progresiunea bolii
parodontale;
 există cazuri de accidente la purtătorii de astfel de proteze, manifestate prin
ingestia sau inhalarea acestora ( traseu greu de urmărit radiologic mai ales al
celor fără croșete, datorită radiotransparenței);
 fisurarea și fracturarea frecventă a bazei, ca și fractura elementelor de
menținere (croșete de sârmă);
 senzația de resemnare a pacienților în fața precarității pieselor protetice.
 73

Există la ora actuală o serie de materiale alternative la rășinile acrilice

clasice, care au apărut ca o încercare de a elimina unele dintre dezavantajele
menționate ale protezării. Între acestea, poliamidele și copliamidele s-au
remarcat ca materiale ideale pentru confecționarea protezelor flexibile, de tipul
Valplast sau Flexite, lucrări protetice mult agreate de o parte a practicienilor
pentru proprietățile acestor materiale:
 echilibru foarte bun între rezistența mecanică, ductilitatea, termorezistența și
flexibilitatea inerentă;
 rezistență crescută la oboseală și memorie elastică deosebită;
 structura lor poate fi modificată pentru creșterea rigidității și rezistenței la
uzură;
 elasticitate crescută;
 nu conțin monomer rezidual;
 teoretic nu se fracturează;
 greutate mică;
 impermeabile pentru fluidele din mediul bucal.
Față de aceste proprietăți însă trebuie să subliniem faptul că raționamentul
medical ar trebui să îndemne practicianul să privească cu mai multă
circumspecție aceste rezolvări protetice, cel puțin din următoarele motive:
 aceste proteze nu rezistă suficient la abraziune;
 nu mențin DVO la solicitările ocluzale;
 deformarea permanentă în timpul masticației determină prin flexibilitate
solicitarea inegală și atrofia consecutivă a suportului muco-periostal al
câmpului protetice, protezele flexibile ignorând un principiu elementar în
tehnica și tehnologia protezelor mobile și mobilizabile: baza protezei trebuie
să fie rigidă și nedeformabilă.

Elementele componente ale unei proteze parțiale mobilizabile clasice cu

placă acrilică sunt :
1. Bazele și șeile.
2. Arcadele dentare artificiale.
3. Elementele de menținere și stabilitate.
 74

Șeile protezei parțiale mobilizabile acrilice :

a) sunt elementele care acoperă crestele edentate și la nivelul cărora se
montează dinții artificiali. Prin intermediul șeilor se transmit presiunile
de masticație substratului muco-periostal;
b) prezintă o față mucozală și o față externă lustruită care are doi
versanți :vestibular și oral;
c) pe fața externă se fixează dinții artificiali ai protezei, pe mijlocul crestei;
d) versantul oral la maxilar se continuă cu baza protezei, iar la mandibulă
se extinde până aproape de fundul de sac lingual;
e) versantul vestibular se extinde până la nivelul mucoasei pasiv mobile;
f) în edentațiile terminale șeile trebuie să cuprindă la maxilar
tuberozitatea maxilară în totalitate, iar la nivelul mandibulei porțiunea
fixă a tuberculului piriform, până la inserția ligamentului pterigo-
mandibular.
Baza protezei parțiale :
a) realizează legătura dintre șei;
b) este rezistentă la solicitările mecanice și nedeformabilă;
c) este distanțată de parodonțiul marginal al dinților restanți;
d) este bine să fie simetrică;
e) vine în contact cu suprafața orală a dinților restanți până la nivel
supracingular în cazul frontalilor și aproape de suprafața ocluzală la
dinții laterali, în zona supraecuatorială, îndeplinind rolul de
contracroșet.
f) se poate prezenta sub mai multe forme:
 Placa palatinală totală ;
 Placa palatinală redusă;
 Placa răscroită distal;
 Placa fenestrată;
 Placa decoletată;
 Placa linguală
g) Se realizează din rășini acrilice (grosime minimă de 2 mm), aliaje
metalice de titan ( grosime de 0.6-0.8mm), cobalt – crom (grosime
de 0.3-0.5 mm), aluminiu cuaternar (0.8-1 mm).
 75

Arcadele dentare artificiale :

 să se armonizeze cu dinții naturali ai pacientului și cu eventualele restaurații
existente în cavitatea bucală;
 dinți din acrilat (ieftini, realizează legătură chimică cu baza, se pot ajusta
ocluzal și relustrui, dar se abrazează și nu păstrează DVO);
 dinți din ceramică mai rar ( scumpi, stabilitate cromatică, rezistență, nu se pot
prelucra, sunt casanți);

Elementele de menținere, sprijin și stabilizare – croșetele din sârmă

Se confecţionează din sârmă rotundă de wiplă, aur 750%o, sau din wiptan
(Co-Cr) şi se utilizează ca mijloace de menţinere şi stabilizare a protezelor parţiale
cu placă acrilică.
Diametrul sârmei este de 0,6-0,8 mm, croșetele confecționate având avantaje
și dezavantaje:
Avantaje:
 flexibilitate și elasticitate mare;
 reparație ușoară prin înlocuire cu alt croșet;
 contactul liniar cu dintele nu uzează substanța dură dentară;

Dezavantaje:
 suprasolicitarea dinților pe care se aplică;
 activarea empirică;
 posibilitatea de dezvoltare a unor forțe orizontale.
Tipuri de croșete din sârmă mai des utilizate sunt următoarele:

- Croşetul cervico-alveolar ( în buclă): poate fi deschis dental sau edental.

Prima variantă se indică pe dinții cu retentivități crescute deoarece bucla, prin
lungimea ei, asigură o mai mare elasticitate. Croșetul se opune tendinței de
desprindere a protezei de pe câmpul protetic și de distalizare.

Cel deschis edental se recomandă la protezele terminale, unde brațul activ

se opune tendinței de basculare a protezei.
 76

Croșetele cervico-alveolare fiind aplicate în jumătatea cervicală a dinților pe

care se aplică sunt acoperite de buze și sunt puțin sau de loc vizibile, având
astfel un avantaj estetic față de alte tipuri de croșete.

Croșet cervico-alveolar deschis dental

Croșetul în buclă ( variantă a celui precedent)

- Croşetul cervico-ocluzal (cu umăr)
Se poate utiliza și el în varianta deschisă dental sau edental. Cel deschis
dental este utilizat de multe ori ca element de ancorare al protezelor parțiale
acrilice atât la maxilar cât și la mandibulă, pe dinți cu retentivități coronare
moderate sau reduse. Varianta deschisă edental se folosește în edentațiile
terminale, când între dintele limitant al breșei terminale și cel vecin există o
tremă. Extremitatea liberă a croșetului se opune basculării prin desprindere a
protezei, iar porțiunea supraecuatorială se opune înfundării și deplasărilor
laterale ale protezei.
 77

Croșetul cervico- ocluzal și cel cervico-ocluzal întors ( acesta din urmă este indicat pe
molari mezializați, cu retentivitatea mezio-vestibulară)

-- Croşetul Stahl ( ocluzo-interdentar): se utilizează mai ales la protezele

acrilice în edentațiile de clasa a II-a și a III-a, când se aplică pe hemiarcada
integră. Porțiunea ocluzală a croșetului, care trece prin nișa masticatorie, se
opune înfundării protezei pe câmpul protetic ( cel puțin pentru o perioadă de
timp), în timp ce ansa acționează pentru menținerea protezei.

Croșetul ocluzo-interdentar STAHL

- croşetul inelar Jackson : este indicat pentru stabilizarea protezelor de

clasa a II-a și a III-a Kennedy, fiind plasat pe partea opusă edentației.
 78

Croșetul inelar încălecat al lui Jackson (rol de stabilizare, menținere și parțial de

sprijin)

- croşetul muco-alveolar: se utililizează la maxilar în edentații terminale, la

pacienții cu zâmbet gingival, la care procesul alveolar din zona frontală este
retentiv. Acționează îndeosebi prin activitate reflexă de contracție musculară la
nivelul orbicularilor buzelor și al buccinatorilor, sau prin sprijinirea pelotei de
procesul alveolar retentiv.

Croșetul muco-alveolar

- croşetele proximale cu patrice şi în casetă: Cel cu patrice se recomandă

în zona frontală când dintele limitant este o proteză fixă unidentară sau
element de agregare al unei punți , prevăzut cu o patrice proximală de care
se agață croșetul.

Croșetul cu patrice
 79

Cel cu casetă este identic cu precedentul, dar vârful croșetului se inseră

într-o cavitate proximală. Se utilizează mai ales în edentații intercalate
reduse.

- croşetul de sârmă cu trei braţe în buclă (tip Kennedy) : este unul dintre
croșetele din sârmă a cărui configurație derivă din designul croșetului circular
care, pe lângă menținere și stabilitate, asigură protezei parțiale și un oarecare
sprijin parodontal, cel puțin până la dezactivarea croșetului. Croșetul se
compune dintr-o porțiune retentivă care pleacă din placa protezei, se
continuă pe fața vestibulară a dintelui cu un braț asemănător cu cel al
croșetului cu o buclă. Porțiunea superioară a acestei bucle se continuă cu o
buclă ocluzală la nivelul fosetei proximale respective, croșetul continuând cu
o nouă buclă pe fața orală a dintelui, care se termină cu a doua retenție în
placa acrilică. Toată morfologia acestui croșet se realizează prin îndoirea cu
cleștele a unui singur fragment de sârmă.

Croșetul în buclă cu trei brațe tip Kennedy

- croşetul în „ G ” : descris de către Gerber, poartă această denumire nu
după numele autorului, ci după forma sa. Se indică în special pe molari și
prin configurația sa este unul din croșetele de sârmă care realizează și un
oarecare sprijin parodontal. Se confecționează din sârmă de wiptam de 0.9
mm. Porțiunea ocluzală este situată de partea opusă edentației, astfel încât
este evitată posibilitatea înclinării dintelui spre edentație în timpul masticației.
 80

Condiția este, ca și la cel în buclă cu trei brațe, să existe spațiu față de

antagoniști pentru ca porțiunea terminală a brațului situată ocluzal să nu
interfereze cu ocluzia.

Croșetul de sârmă în „G”

- crosetul Bonyhardt : este o variantă a croșetului cervico-alveolar, al cărui

porțiune retentivă are forma literei T, croșetul fiind realizat artizanal. Varianta
prefabricată a acestuia poartă denumirea de croșet Budlong.

Croșetul Bonyhardt (stânga) și croșetul Budlong (dreapta)

- croșetul Rush: se indică numai atunci când lipsește papila interdentară.

Porțiunea care se inseră în spațiul interproximal cervical poate avea formă
circulară, sau de săgeată.
 81

Croșetul din sârmă RUSH

Etapele clinico-tehnice de realizare a unei proteze parţiale acrilice sunt

practic similare cu cele de obţinere a unei proteze totale, adăugându-se faza
tehnică de confecţionare a croşetelor din sârmă :

FAZE CLINICE FAZE DE LABORATOR

Examinarea pacientului și
stabilirea etapelor tratamentului
Pregatiri preprotetice nespecifice
și specifice
Amprentarea preliminară
Confecționarea modelului
preliminar
Confectionarea lingurii individuale
Adaptarea lingurii individuale și
amprentarea finală. Amprentarea
arcadei antagoniste
Confecționarea modelului de lucru
Confecționarea șabloanelor de
ocluzie
 82

Determinarea și inregistrarea
rapoartelor intermaxilare
Montarea in simulator ( ocluzor)
Confecționarea machetei
preliminare din ceară cu dinții
artificiali
Verificarea machetei cu dinți in
cavitatea bucală
Modelarea finală a machetei cu
dinți
Confecționarea și fixarea
croșetelor din sârmă *
Confecționarea tiparului,
ambalarea
Prepararea, îndesarea, presarea
și polimerizarea rășinii acrilice
Dezambalarea, prelucrarea,
lustruirea
Inserarea protezei în cavitatea
bucală
Echilibrarea ocluzală și retușări
ale bazei

ELEMENTELE COMPONENTE ALE PROTEZEI SCHELETATE

1. Conectorii principali ( majori);
2. Conectorii secundari ( minori);
3. Mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare;
4. Şeile protetice şi dinţii artificiali.
 83

Elementele componente ale protezei scheletate

CONECTORII PRINCIPALI

1. sunt elementele transversale ale protezei scheletate;

2. unesc şeile de pe o parte cu cele de partea opusă, sau şaua de
o parte cu mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare de
partea opusă. Se pot compara cu şasiul unui automobil, sau cu
fundaţia unei clădiri ( Mc Cracken)
Caracteristici comune:

a) Rigiditate, în funcţie de grosime, lăţime şi profil pe secţiune;

b) Realizează profilaxia ţesuturilor cu care vin în contact, prin foliere şi
decoletare;
c) Confortul pacientului prin:
1. simetrie faţă de linia mediană;
2. plasare perpendiculară pe planul medio-sagital;
3. plasare în zone cât mai puţin funcţionale;
4. păstrarea conturului natural al ţesuturilor cu care
vine în contact;
 84

5. reproducerea conturului anatomic al regiunii pe

care se aplică;
6. întâlnirea cu celelalte elemente ale protezei să se
realizeze în unghiuri rotunjite şi bine lustruite.

Caracteristici individuale la mandibulă:

1. Bara linguală
a. condiţii de utilizare: înălţimea de cel puţin 9 mm a
procesului alveolar din zona linguală centrală;
b. poziţie: - la 4-5 mm de parodonţiul marginal;
- la 0.3-2 mm de mucoasa procesului alveolar
- inferior în contact cu mucoasa fundului de
sac;
c. profil pe secţiune: semipiriform cel mai indicat, asigurând
confort şi rezistenţă.
d. dimensiuni: - înălţime de 4-5 mm
- grosime de 1 mm superior şi 3 mm inferior
e. zone de minimă rezistenţă: - mijlocul barei, joncţiunea cu
şeile şi cu conectorii secundari.

Bara linguală
 85

Profilul pe secţiune al barei linguale

Dimensiunile barei linguale

Dacă grosimea barei linguale nu poate fi decât sub 4 mm, este necesar
totdeauna şi un croşet continuu Kennedy ( dublă bară linguală), obligatoriu
sprijinit la extremităţi prin pinteni sau gheruţe pentru a contracara efectul
disortodontic al acestui element. Croşetul continuu poate fi element
independent, sau se realizeză în continuarea braţelor opozante ale
croşetelor. Croşetul continuu are o lăţime de 2-3 mm, formă semiovală pe
secţiune şi grosime maximă de 1 mm.
Rolul croşetului continuu :
 rigidizarea barei linguale;
 contribuie la realizarea sprijinului parodontal;
 86

 asigură menţinerea indirectă;

 stabilizează proteza în sens disto-mezial;
 solidarizează dinţii restanţi.

Bara linguală cu croşet continuu Kennedy (dubla bară linguală)

Atunci când între parodonţiul marginal şi planşeul bucal există spaţiu

insuficient, pot fi utilizate alte 3 tipuri de conectori principali mandibulari:

2. Placa dento-mucozală mandibulară ( placa linguală)

a) inferior seamănă cu bara linguală;
b) porţiunea superioară se transformă într-o plăcuţă cu grosime
de 0.4-0.5 mm pe zona supracingulară;
c) lateral se extinde până aproape de feţele ocluzale, este
indicată decoletarea;
d) la nivelul papilei interdentare şi a parodonţiului marginal
distanţată prin foliere cu 0.2 mm;
e) ca şi croşetul continuu, trebuie să asigure sprijin parodontal;
f) are aceleaşi roluri ca şi croşetul continuu.
 87

Plăcuță dento-mucozală la mandibulă

Plăcuţa dento-mucozală mandibulară

3. Bara vestibulară
a) se utilizează destul de rar, datorită inconfortului şi al afectării
fizionomiei prin modificarea profilului buzei inferioare;
b) se foloseşte în situaţii de inserţie înaltă a planşeului, de
lingualizare mare a dinţilor frontali mandibulari, sau în cazul
existenţei unui torus mandibular exagerat.

Bara vestibulară

4. Conectorul principal dentar. Este de fapt un croşet continuu mai lat şi mai
gros, ale cărui extremităţi se termină în şaua protezei.
 88

Este indicat când planşeul este prea aproape inserat de parodonţiul dinţilor,
iar dinţii sunt înalţi şi verticali.
Se utilizează rar, având o rezistenţă mecanică mult redusă.

Conector principal dentar

Caracteristici individuale la maxilar:

a) sunt mai laţi şi au gosime mai mică;
b) au lăţimea minimă egală cu mărimea spaţiului edentat;
c) grosimea este de 0.4-0.6 mm, în funcţie de lăţime;
d) se folosesc de obicei plăcuţe (mucozale, sau dento-
mucozale) şi mai rar bare;
e) totdeauna se aplică la distanţă de 5 mm de parodonţiul
marginal, la 0,2 mm de papila incisivă şi la 0.3-0.4 mm
distanţă de torusul palatin.
Se utilizează următoarele tipuri:

a) Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă

 se utilizează în edentaţii laterale cu sprijin dento-parodontal ( clasa a III-a
Kennedy);
 grosimea ei este de 0.6 mm;
 distanţată la nivelul rafeului median cu 0.3-0.4 mm şi faţă de torusul palatin cu
0.5-1 mm.
 89

Plăcuţa palatinală cu lăţime redusă

b) Plăcuţa mucozală cu lăţime mare:

 se indică în edentaţiile de clasa I-a şi a II-a Kennedy;
 se foloseşte când crestele sunt bine reprezentate;
 când există mai mult de 6 dinţi restanţi;
 când torusul este absent sau mic;
 Acoperă 2/3 din bolta palatină.
 Folierea pentru anumite zone ce nu suportă presiuni este de 0.2-0.3 mm;
 Favorizează adeziunea ca mijloc de menţinere al protezei;
 Este necesară decoletarea în dreptul dinţilor laterali, anterior obligatoriu
plăcuţa se va termina între două perechi de rugi palatine, iar posterior se va
extinde până la nivelul liniei Ah.

Plăcuţa palatinală cu grosime mare

c) Plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară ( fenestrată)

 când există un torus palatin voluminos;
 90

 este considerat cel mai rigid conector principal;

 plăcuţa anterioară are o lăţime de 6-9 mm, cea posterioară 4-5 mm, iar
benzile laterale 5-6 mm, la distanţă de 5 mm faţă de parodonţiul marginal;
 Pe secţiune formă semiovală.

Plăcuţa palatinală anterioară şi posterioară ( fenestrată)

d) Plăcuţa mucozală în formă de U ( deschisă posterior)

 se recomandă numai atunci când există un torus masiv plasat posterior. Are o
grosime de 0.6 mm şi este necesară distanţarea faţă de parodonţiul dinţilor
restanţi la 5-6 mm.

Plăcuţa palatinală în formă de „ U”

e)Plăcuţa dento-mucozală:
- când există numai grupul dinţilor frontali, sau în formele cu breşe în regiunea
frontală;
- seamănă cu cea mandibulară.
 91

Plăcuţa dento-mucozală

e) Placa palatinală totală (completă):

 când există foarte puţini dinţi restanţi (practic numai frontali);
 când crestele edentate sunt atrofiate;
 oferă o adeziune maximă, este suficientă grosimea de 0.4 mm.

Placa palatinală totală

 92

Cauzele efectelor negative ale conectorilor principali dento-mucozali

asupra câmpului protetic

A) Presiuni exagerate asupra ţesuturilor datorită:

a) lipsei sprijinului parodontal;
b) folierea inexistentă, sau insuficientă;
c) deteriorarea elementelor de sprijin parodontal;
d) lipsa de echilibrare ocluzală;
e) lipsa pregătirilor preprotetice;
f) lipsa stabilizării orizontale;
g) lipsa, sau fractura elementelor contrabasculante;
h) atrofia crestelor;
i) conectori principali prea înguşti.
B) Lipsa de igienă a cavităţii bucale şi a protezei
C) Purtarea protezei permanent, zi şi noapte.

CONECTORII SECUNDARI ( MINORI)

Sunt benzi metalice ce unesc diferitele elemente ale protezei între ele.
Caracteristici:
a) rigiditate prin lăţime şi grosime;
b) volum ce să nu împiedece montarea dinţilor şi mişcările limbii;
c) traiectul vertical ( cu unele excepţii);
d) joncţiunea cu conectorul principal totdeauna perpendicular şi în unghiuri
rotunjite;
e) joncţiunea cu pintenii ocluzali în unghiuri de 90 de grade, sau mai mic;
f) situarea la distanţă de parodonţiul marginal, papila interdentară şi
mucoasă;
g) niciodată nu se plasează pe suprafeţele dentare convexe vestibulare şi
orale.
 93

Tipuri:
a) Conectorii secundari proximali: se utilizează în edentaţii laterale, când
transmit presiuni de masticaţie prin intermediul pintenilor ocluzali şi în
edentaţii terminale când au rol de ghidaj şi nu prezintă pinteni. Ocupă
1/3 din suprafaţa proximală a dintelui, pe planul de ghidare şi 2/3 din
înălţimea dintelui, având contact cu dintele în zona crestei marginale.

Conectori secundari proximali

b) Conectorii secundari interdentari: se plasează oral interdentar.

Transmit presiuni de masticaţie prin intermediul pintenilor principali, au
rol antibasculant şi de stabilizare orizontală. Au o formă triunghiulară şi
proprietatea de a rigidiza croşetul continuu.

Conectori secundari interdentari

 94

c) Conectorii secundari ai braţelor retentive ale croşetelor divizate: se

caracterizează prin flexibilitate şi distanţare de mucoasa crestelor
edentate.

Conectorul secundar al braţului retentiv al croşetului divizat în „T”

d) Conectorul secundar de întărire al croşetului inelar cu 4 braţe: are

caracteristic traiectul orizontal, la distanţă de parodonţiu şi mucoasă.

Conectorul secundar de întărire al croşetului circular cu patru braţe

e) Conectorii secundari elastici Bonwill, Elbrecht, Schroeder se utilizează

extrem de rar.
 95

ȘEILE PROTETICE

Transmit presiunile masticatorii asupra suportului muco-osos şi contribuie

la stabilizarea orizontală a protezei.
Condiţii:
a) adaptare intimă şi precisă la ţesuturile cu care vin în contact ( creastă
şi periferie); extindere maximă în zonele permisibile, cu reproducerea
formei funcţionale a mucoasei şi nu a celei anatomice;
b) rezistenţă mecanică pentru a se evita fracturile, sau distorsiunile;
c) greutate redusă, fără afectarea însă a rezistenţei mecanice,
d) suprafeţe externe bine lustruite şi fără retentivităţi;
e) să aibă o bună conductibilitate termică pentru a transmite variaţiile
termice la ţesuturi;
f) să poată reface şi să menţină fizionomia, mai ales la şeile frontale;
g) să permită efectuarea rebazărilor.

Componenta metalică :
a) formă de plasă sau grilă cu ochiuri mici şi dese;
b) forma de reţea cu ochiuri largi (cea mai utilizată);
c) forma complet metalică, fără ochiuri;
d) prezintă o treaptă la joncţiunea cu conectorul principal;

Treapta joncţională cu conectorul principal al şeii metalice, cu rolul de a

asigura o trecere optimă de la metal la răşina acrilică
 96

e) la 1 mm distanţă de creastă prin folierea modelului înaintea

duplicării;
f) lungimea şi lăţimea de 2/3 din cea a crestei;
g) prezintă stopuri frontal şi distal pentru a împiedeca înfundarea în
timpul ambalării.

Schiţarea pe model a scheletului cu stopuri distale de prevenire a înfundării; reproducerea

pe model a stopului de înfundare, după folierea crestelor înainte de duplicare

Evidenţierea pe modelul duplicat a stopului de înfundare şi reproducerea acestuia

pe scheletul protezei

Componenta acrilică:
- Acrilatul roz termopolimerizabil sau baropolimerizabil;
- Extindere maximă în limite fiziologice.
 97

ARCADA DENTARĂ ARTIFICIALĂ

Frontal se utilizează următoarele tipuri de dinţi artificiali:

a) dinţi prefabricaţi din porţelan cu crampoane butonate, sau
nebutonate;
b) Dinţi prefabricaţi din acrilat;
c) Faţete interşanjabile din porţelan sau din acrilat;
d) Coroane şi faţete din acrilat, realizate în laborator.

Lateral:
a) dinţi prefabricaţi din porţelan;
b) dinţi prefabricaţi din acrilat;
c) dinţi acrilici fabricaţi în laborator;
d) dinţi metalici;
e) faţete interşanjabile ceramice, sau acrilice;
f) suprafeţe metalice ocluzale tip onlay;
g) suprafeţe ocluzale din amalgam de argint;
h) onlayuri ocluzale.

ELEMENTELE DE MENȚINERE, SPRIJIN ȘI STABILIZARE

Elementele de menținere, sprijin și stabilizare, denumite astfel de către P. Housset,

care considera că cele trei acțiuni reprezintă „triada echilibrului protezei scheletate”,
sunt reprezentate de către mijloacele principale directe (croșete turnate și
sisteme speciale) și indirecte (elemente antibasculante), la care se adugă cele
auxiliare ( adeziune, succiune, tonicitate musculară, autocontrolul pacientului).

Mijloacele directe de menținere, sprijin și stabilizare. Croșetele dentare

turnate

După ce în 1880 Bonwill prezenta pintenul ocluzal ca element al croșetului și

furniza cele două legi ale croșetelor ( croșetul să vină în contact cu dintele cel puțin
 98

în trei puncte și croșetul să încercuiască dintele mai mult de jumătate din

circumferință), mijloacele directe de menținere a protezei parțiale scheletate s-au
dezvoltat atât de mult, încât la începutul secolului trecut în Statele Unite s-a
conturat chiar concepția și tendința ca proteza parțială mobilizabilă să înlocuiască
puntea dentară.

Pentru o lungă perioadă de timp mijloacele principale de menținere, sprijin și

stabilizare cele mai utilizate au fost croșetele turnate sau cele mixte ( 95 % dintre
acestea) un procentaj de 5% revenind sistemelor speciale. Probabil că la ora
actuală, având în vedere interesul practicienilor, al tehnicienilor dentari și al
firmelor producătoare pentru protezele parțiale ancorate prin mijloace speciale,
aceste repartiții procentuale să fie modificate.

La realizarea protezelor scheletate se utilizează atât croșetele turnate, cât și cele

mixte. Dacă la început conceperea croșetelor turnate urmărea obținerea unor
turnături cu putere de fricțiune cât mai mare, la ora actuală croșetele moderne
valorifică pentru menținere retentivitățile anatomice ale dintelui și flexibilitatea
croșetului.

După modul în care acționează asupra dintelui, croșetele dentare turnate sunt :

 circulare: ambele brațe pornesc din corpul croșetului;

 divizate; brațul retentiv pleacă din scheletul ( șaua) protezei;

Față de croșetele circulare, care „ se agață ” de retentivitățile

favorabile subecuatoriale depistate la paralelograf, croșetele divizate
„ se proptesc ” în aceste retentivități (acționează prin împingere).
Astfel, deși croșetele divizate vor avea o menținere mai slabă
comparativ cu cele circulare, având în vedere că brațul retentiv
pleacă din șaua protezei, deci de la nivelul crestei alveolare, aceste
croșete sunt mai estetice, fiind mai puțin vizibile.
 99

Diferența de acțiune între croșetele circulare și cele divizate ( croșet circular

la mandibulă și croșet divizat la maxilar)

 monoactive: (brațul activ plasat subecuatorial și cel opozant supraecuatorial);

 biactive ( ambele brațe plasate subecuatorial);

Funcţiile croşetelor turnate

I. Menţinerea directă ( retenţia , ancorarea);

2. Stabilizarea ( orizontală);
3. Sprijinul parodontal;
4. Încercuirea;
5. Reciprocitatea;
6. Pasivitatea;
7. Menţinerea indirectă.

Menținerea directă depinde de :

 mărimea retentivităţii zonei subecuatoriale în care este angajată porţiunea
flexibilă a braţului retentiv ( ecuatorul protetic, de implantare şi de
 100

malpoziţie; (liniile ecuatoriale tipică, diagonală, inaltă şi coborâtă);- vezi

cap.3.
 gradul de flexibilitate al braţului retentiv (în funcţie de lungime, diametru,
secţiune, formă şi aliaj);
 numărul croşetelor şi poziţia lor; numărul depinde de clasa de edentație,
numărul breșelor adiționale, valoarea retentivă și implantarea dinților
restanți. Pentru asigurarea menținerii se aplică minim 2 croșete,
repartizate astfel încât linia croșetelor să treacă cât mai aproape de
mijlocul protezei. Atunci când se utilizează mai multe croșete, repartizarea
acestora trebuie să fie cât mai simetrică și să se utilizeze aceeași tijă
retentivometrică, indiferent că brațul activ se aplică vestibular sau oral;
 gradul de fricţiune dintre dinte şi croşet; la croșetele turnate contactul cu
dintele este în suprafață, duritatea aliajului de Co-Cr având un puternic
efect abraziv ( 274-380 duritate Knoope, față de smalț care are duritatea
260-290). Croșetele circulare au un contact mai mare cu dintele decât cele
divizate, fricțiunea fiind în consecință mai pronunțată;
 implantarea dinţilor stâlpi; în cazul dinților cu implantare precară, se indică
croșete cât mai flexibile și cu brațul activ plasat subecuatorial cât mai
aproape de colet. De asemenea, este necesară solidarizarea prin
microproteze a dinților stâlpi, iar adâncimea de retenție să nu depășească
0.25 mm. O alternativă în cazul acestor dinți este utilizarea croșetelor
divizate sau a celor mixte;
 tipul de croşet (circular, divizat); cea mai bună menținere o oferă croșetele
divizate, urmate de cele circulare și apoi cele din sârmă;
 Fizionomia; croșetele turnate divizate sunt mai puțin vizibile, comparativ cu
cele circulare.
 101

Stabilitatea:
 Contracararea deplasărilor orizontale ale protezei;
 Realizată de braţul opozant şi pinteni ;
 Croșetele circulare au o acțiune de stabilizare mai bună decât cele
divizate;
 Contribuie la stabilizare toate porțiunile rigide ale croșetului plasate
supraecuatorial.

Sprijinul :

 Se realizează prin pinteni şi alte elemente rigide supraecuatoriale ale

croşetului;
 Pinteni :
 Externi ( lăcaș preparat în structura dentară);
 Interni ( lăcaș preparat într-o proteză unidentară);
 Principali ( pe dinții stâlpi principali);
 Auxiliari (suplimentari, pentru mărirea sprijinului parodontal
sau ca elemente de menținere indirectă).

 Pintenul ocluzal principal:

 102

 Se plasează în lăcaș de formă hemisferică, în foseta

mezială sau distală a dintelui;
 Are formă de lingură;
 Trebuie să fie un element rigid;
 Mărimea de 1/3 din dimensiunile V-0 și M-D ale dintelui.

Funcţiile pintenului ocluzal principal

 Asigură sprijin parodontal;
 Menţine nivelul cuspidian al dinţilor artificiali în planul de ocluzie;
 Menţine relaţia ocluzală a protezei cu antagoniştii, diminuând atrofia
crestei şi evitând lezarea parodonţiului;
 Menţin brațele croşetului în poziţie constantă stabilă faţă de ecuatorul
protetic şi zona de retenţie a dinţilor stâlpi ;
 Reduc presiunea dureroasă a şeilor asupra crestei edentate;
 Plasaţi în fosetele vecine edentaţiei evită retenţia alimentară între şei şi
dinţii stâlpi, realizând un punct de contact perfect;
 Plasaţi interdentar pot reface punctele de contact pierdute prin migrări
orizontale;
 Intervin în stabilitatea orizontală a protezei;
 Împiedică migrările verticale .

Pintenii principali supracingulari

 Mai ales pe caninii maxilari;

 Se realizează pe o treaptă supracingulară, transmit presiuni ocluzale în
axul dintelui;
 Dimensiuni:
 Lungime 3 mm;
 Înălţime 1.5-2 mm;
 Grosime 1 mm .
 103

Pintenii principali incizali ( gheruţe incizale) :

 Se utilizează mai ales la mandibulă;
 Se utilizează pe canini, sau între canin și incisivul lateral;
 Afectează fizionomia;
 Realizează stabilizare și menținere indirectă.

Lăcaș pentru pinteni incizali

Lăcaș pentru pinten supracingular

Încercuirea:
 Cuprinderea dintelui mai mult de 180 de grade din circumferința acestuia,
putându-se ajunge la un contact aproape total în cazul celor circulare, sau
la un contact întrerupt în cazul celor divizate;
 Este dată numai de către porțiunile rigide ale croșetului;
 Realizează stabilizare orizontală, sprijin şi chiar menţinere.
 104

Încercuirea mai mult de 180 de grade din circumferința dintelui

Reciprocitatea:
 Funcția care asigură neutralizarea efectului extremității flexibile a brațului
retentiv în timpul inserției și al dezinserției protezei. Acest lucru se realizează
de către brațul opozant, denumit și contracroșet sau braț reciproc;
 Brațul opozant poate avea efect disortodontic asupra dintelui la toate tipurile
de croșete care au brațul opozant plasat supraecuatorial.
 Realizată de braţul opozant, prin:
– Plasarea braţelor croşetului la acelaşi nivel subecuatorial, prin:
a) șlefuirea în cadrul tratamentului preprotetic a feței pe care se aplică
brațul opozant ( de obicei orală) pentru desființarea convexității;
b) aplicarea de proteze unidentare prevăzute cu prag oral și perete
vertical, pe care se plasează brațul opozant;
c) utilizarea croșetelor tip Ney care este biactiv ( ambele brațe plasate
subecuatorial) ( atenție însă ca brațele să aibă aceeași flexibilitate !).
– Renunţarea la braţul opozant, contracroşetul fiind conectorul
secundar interdentar;
 Utilizarea croşetului special R.P.I.
 105

Reciprocitatea

Pasivitatea :

După aplicarea protezei, braţul activ trebuie să rămână în contact lejer cu dintele,
fără a exercita nici o presiune.

Menţinerea indirectă (contracararea basculării prin desprindere):

Se realizează prin:
– Pinten ocluzal în foseta mezială;
– Pinten supracingular pe canin;
– Gheruţe incizale;
– Croşet continuu Kennedy;
– Conectori principali dento-mucozali;
– Sisteme speciale (culise, telescop) .

Urmările lipsei menţinerii indirecte :

 Oboseala rapidă şi uzura mijloacelor de menţinere
directă;
 Solicitarea nefiziologică a dinţilor stâlpi;
 Eroziuni şi carii ale dinţilor stâlpi;
 Lipsa de confort pentru pacienţi.
Factorii de care depinde calitatea menţinerii indirecte:
 Eficacitatea menţinerii directe;
 106

 Distanţa de plasare a elementului antibasculant, în

funcţie de :
 Lungimea şeii terminale;
 Situarea axei de basculare;
 Locul plasării elementului contrabasculant faţă de axa de
basculare;
 Rigiditatea conectorului secundar al elementului
contrabasculant;
 Existenţa unui lăcaş special pregătit;
 Valoarea parodontală a dinţilor stâlpi indirecţi .
Elemente cu rol secundar în menţinerea indirectă:
 Adeziunea, retentivităţile anatomice, tonicitatea
musculară;
 Micşorarea dimensiunii mezio-distale a arcadei;
 Croşetele circulare deschise edental;
 Braţe opozante plasate pe praguri;
 Lustruirea perfectă a protezei;
 Modelarea fără retentivităţi a şeilor;
 Evitarea alimentelor lipicioase.
Funcţiile auxiliare ale menţinerii indirecte:
 Stabilizarea orizontală;
 Imobilizarea dinţilor frontali;
 Împiedecarea înfundării conectorului principal;
 Transmiterea de presiuni de masticaţie şi pe dinţii
indirecţi;
 Refacerea punctelor de contact;
 Rigidizarea elementelor scheletului (bară linguală, croşet
continuu).

Pentru alegerea corectă a tipului de croșet cel mai indicat situației date, pe
modelul de studiu pe care se desenează proiectul se evaluează următoarele
elemente :
 107

 Desemnarea dinților stâlpi principali;

 Evaluarea valorii dinților restanți sub raportul valorii intrinseci și extrinseci;
 Existența eventualelor retentivități și evaluarea acestora;
 Inexistența retentivității orientează medicul spre necesitatea acoperirii dintelui
cu o coroană de înveliș cu convexități corespunzătoare croșetului preconizat;
 Aspectul liniei ecuatorului protetic;
 Alegerea zonei de retentivitate optimă pentru croșet, în funcție și de alte
elemente, cum ar fi considerentul estetic;
 Stabilirea locului de plasare al lăcașurilor pentru pinteni și gheruțe;
 Tipul de edentație;
 Contactul croșetului cu dintele să se facă pe o suprafață cât mai mică dacă
dinții nu sunt acoperiți cu proteze unidentare;
 Prin brațele croșetului să nu se supraâncarce dintele, datorită măririi
suprafeței ocluzale;
 Existența unor zone retentive la nivelul procesului alveolar în dreptul dintelui
pe care se aplică croșetul poate să fie determinantă în alegerea tipului de
croșet;
 Croșetul trebuie să aibă eficacitate și pe dinții rotați sau malpoziționați.

A. Croșetele circulare
 Au cu dintele stâlp un contact aproape circular;
 Brațele retentive ajung în zona subecuatorială pornind dinspre ocluzal și se
plasează pe fețele vestibulară sau orală ale dintelui;
 Toate brațele croșetului pleacă dintr-un corp comun.

1. Croșetul caninului:
 Se plasează pe canini, numai în edentațiile laterale;
 Porțiunea supraecuatorială este rigidă și se plasează pe un prag
supracingular, asigurând sprijinul parodontal;
 Pe caninii inferiori, unde nu se poate realiza prag supracingular, se utilizează
gheruțe incizale ca elemente de sprijin parodontal, plasate înre canin și
incisivul lateral, sau numai pe unghiul mezial al caninului;
 108

 Cel mai indicat este să se plaseze pe dinți acoperiți cu proteze unidentare

modelate cu prag oral și convexitate vestibulară;
 Dezavantajele sunt legate de aspectul inestetic, lipsa reciprocității, alterări ale
ghidajului antero-lateral;
 NU poate fi folosit pe canini superiori în ocluzii adânci.

Croșetul caninului

2. Croșetul Ackers ( croșet circular cu trei brațe):

 Este prototipul croșetului circular;
 Se aplică pe premolari și molari maxilari și mandibulari atunci când există
retentivități favorabile situate vestibular sau oral;
 Este un croșet monoactiv;
 Varianta deschisă anterior (mezial) se indică în edentații parțiale laterale
intercalate, unde linia ecuatorului protetic este diagonală și adâncimea de
retenție trebuie să fie de 0.25 mm; pintenul ocluzal este plasat în foseta
distală;
 Varianta deschisă posterior (distal) este indicată atât în edentații laterale, cât
și terminale, când croșetul are pintenul ocluzal în foseta mezială; în edentațiile
intercalate linia ecuatorială este tipică și adâncimea de retenție de 0.25 mm,
iar în edentațiile terminale linia ecuatorului protetic este diagonală și
adâncimea de retenție de 0.5 mm.
 109

Croșetul Ackers – prototipul croșetului circular turnat

3. Croșetul circular cu 4 brațe ( inelar):

 Față de croșetul precedent are în plus un pinten ocluzal auxiliar plasat opus
celui principal și un conector secundar de întărire pentru rigidizarea croșetului;
 Are sprijin dublu, mezial și distal;
 Conectorul secundar de întărire se plasează de obicei de aceeași parte cu
brațul opozant, la 0.20 mm distanță de mucoasa procesului alveolar;
 Deși poate fi utilizat pe molari și chiar pe premolari, indicația de elecție este
molarul de 12 ani maxilar, izolat și înclinat mezial, la care linia ecuatorului
protetic trece pe fața vestibulară aproape de suprafața ocluzală, iar oral
aproape de colet ( invers la molarul omolog inferior);
 Acțiunea retentivă se datorează mai ales vârfului porțiunii flexibile a brațului
activ, adâncimea de retenție trebuind să fie de 0.50 mm la molari și de 0.25
mm la premolari.

Croșetul circular cu 4 brațe ( vedere pe fața orală)

 110

4. Croșetul circular în buclă inversată ( „ ac de păr ”) :

 indicat pe molarii mandibulari înclinați spre mezial, cu retentivitatea favorabilă
vestibulo-mezial. Coroana trebuie să fie suficient de înaltă și linia ecuatorială
tipică. Derivă din croșetul Ackers, dar brațul activ are o porțiune
supraecuatorială rigidă aproape paralelă cu ecuatorul protetic, cu rol de sprijin
și stabilizare, care se continuă în apropierea feței proximale opuse edentației
cu o buclă și se îndreaptă spre edentație cu porțiunea flexibilă subecuatorială;
 adâncimea de retenție trebuie să fie de 0.50 mm, datorită flexibilității mai mari
a brațului activ, dată de lungimea acestuia.

Croșetul în „ ac de păr ” sau buclă inversată

5. Croșetul circular cu acțiune dublă „ half and half” :

 Este un croșet biactiv;
 Indicat mai ales pe premolari în edentații laterale;
 Adâncimea de retenție de 0.25 mm este suficientă.

Croșetul circular cu acțiune dublă

 111

6. Croșetul circular cu 6 brațe Bonwill ( cu acțiune contrarie, dublu Ackers

sau croșet interdentar):

 Se aplică pe hemiarcada integră în edentații de clasa a II-a și a IV-a;

 Se aplică între doi premolari sau între doi molari între care se poate asigura
un spațiu suficient pentru inserarea corpului croșetului;
 Deși derivă din croșetul Ackers ( două croșete Ackers unite prin corpurile lor),
există posibilitatea ca toate cele patru brațe să fie retentive;

Croșetul Bonwill
 Uneori unul dintre brațele retentive poate fi înlocuit cu un braț în ac de păr;

Braț activ în buclă inversată al unui croșet Bonwill

 112

Croșete Bonwill într-o edentație de clasa a IV-a Kennedy

 Când una dintre extremitățile croșetului Bonwill se continuă mai departe pe

dinții restanți pe arcadă, croșetul îmbracă caracterul de acțiune reciprocă și
poate fi utilizat cu success în contracararea mobilității dentare patologice,
jucând rol de șină de imobilizare.

Prelungirea reciprocă a brațelor active la nivelul unei extremități a croșetului Bonwill

B. Sistemul de croșete ROACH

 Este conceput pe ideea că pentru menținerea unei proteze este mai eficient
să se utilizeze zonele retentive meziale și distale ale dinților, unghiul de
convergență ecuatorială fiind mai bine exprimat în aceste zone decât pe fețele
laterale ale dinților;
 Retenția proximală este conferită de următoarele elemente :
 113

a) Retentivitățile naturale datorate convexităților proximale;

b) Înclinările proximale ale dinților care limitează spațiul edentat;
c) Fricțiunea care există numai pe dinți ale căror suprafețe
proximale sunt aproape paralele, cum este uneori cazul dinților
frontali;
d) Retentivitatea artificială realizată prin proteze unidentare.
Pe baza acestor principii, Roach a conceput două categorii de
croșete turnate:
 Grupa croșetelor divizate ( denumite croșete bară de către Roach) care sunt
cel mai frecvent utilizate;
 Grupa croșetelor circulare ( mai rar folosite).

I. Croșetele Roach divizate sunt 7 la număr și au următoarele caracteristici

generale:
 Brațul retentiv nu pleacă din corpul croșetului, ca la cele circulare, ci din
scheletul metalic;
 Porțiunea terminală a brațului retentiv ajunge în zona de retenție a dintelui
dinspre gingival și acționează prin împingere;
 Dezinserția protezelor prevăzute cu astfel de croșete este mai ușoară decât
inserția;
 Sunt mai estetice, mai puțin vizibile decât cele circulare;
 Contactul în suprafață cu dintele stâlp este mai mic ca la cele circulare;
 Elasticitatea brațului activ este teoretic mai mare ca la croșetele
circulate, dar această proprietate este discutabilă și depinde și de alte
elemente;
 Cu excepția brațului activ, celelalte elemente componente ale
croșetului turnat sunt asemănătoare croșetului circular cu trei brațe;
 Brațele retentive ale croșetelor divizate din sistemul Roach au formele
literelor de alfabet și pentru a fi mai ușor reținute ROUOT le-a grupat
într-o formulă mnemotehnică : „ CLUSTIR ”.
 114

Croșetul divizat în „ C ”:
 Indicat pe molari inferiori, brațul retentiv terminându-se în regiunea mezio-
linguală și pe premolari, la care brațul retentiv se termină în regiunea
vestibulo-distală.
Croșetul divizat în „ L ”:
 Este indicat mai ales pe premolari.
Croșetul divizat în „ U ” :
 Se aplică de obicei tot pe premolari.

„C”

„L”

„U”

„S”

„T”

„I”

„R”

Croșetele divizate ROACH

Croșetul divizat în „ S ” :
 Indicat pe premolari.
Croșetul divizat în „ T ” :
 Este cel mai utilizat din această grupă;
 115

 Poate fi utilizat și în varianta de semi –T la caninii sau premolarii superiori,

sau de Y ( croșet Budlong);

 Poate fi folosit în orice tip de edentație, aplicat pe canini, premolari sau molari.

 NU se poate utiliza în edentațiile terminale când zona retentivă a dintelui pe

care se aplică se situează mezial și dintele are un ecuator înalt, datorită
puternicului efect de pârghie pe care-l exercită;

 NU se utilizează când există o zonă retentivă a procesului alveolar în dreptul

brațului retentiv al croșetului;

 NU se folosește când pretențiile fizionomice sunt deosebite ( se preferă alt

croșet divizat, de exemplu în „I ”);

 Ca pentru orice croșet divizat, adâncimea de retenție pentru brațul activ

trebuie să fie de 0.5 mm, iar conectorul secundar al brațului retentiv trebuie să
treacă la distanță de procesul alveolar și de parodonțiu 0.20-0.30 mm.

Croșetul divizat în „ I ” :

 Este un croșet cu efect redus de menținere;

 Este un croșet divizat scurt și puțin flexibil;

 Utilizat pe premolarii superiori din rațiuni estetice, aplicat în regiunea disto-

vestibulară în edentații laterale.

Croșetul divizat în „ R ”:

 Este utilizat pe ambele fețe laterale ale molarilor de minte inferiori, când
aceștia au o înălțime mică și zone retentive reduse.

II. Croșetele Roach circulare

Conține trei tipuri de croșete, mult mai rar utilizate:

a) Gheruțele mezio-distale;

b) Croșetul unibar;
 116

c) Croșetul inelar.

Gheruțele mezio-distale:
 utilizează pentru menținere fricțiunea dintre croșet și fețele proximale
ale dinților restanți;
 se folosesc mai ales pe dinții frontali și nu ajung pe fețele
vestibulare;
 gheruțe cu dublă extremitate liberă : se aplică mai ales pe canini
izolați, fiind alcătuite dintr-un corp pe fața orală supracingular, de la
care pleacă două prelungiri orizontale spre fețele mezială și distală,
fără a ajunge pe fața vestibulară;

Gheruțe cu dublă extremitate liberă

 gheruțe cu o extremitate liberă: de obicei corpul este plasat între

canin și lateral, brațul orizontal prelungindu-se pe fața orală a
caninului și se termină pe fața distală a acestuia;

Gheruțe cu o extremitate liberă

 gheruțele mezio-distale compuse: se utilizează pe doi dinți vecini,

de obicei pe canin și incisivul lateral.
Croșetul unibar este de două tipuri:
 cu contact dentar parțial : este indicat pe molarii izolați .
Plecând din șa la distanță de mucoasa procesului alveolar
are un traiect orizontal. Are contact cu dintele pe fața
proximală opusă șeii și se terminăm pe fața laterală opusă.
 117

 cu contact dentar total : când molarul pe care se aplică este

izolat, brațul retentiv al croșetului ia contact cu dintele
imediat ce iese din șa, urcând pe fața vestibulară
supraecuatorial. Apoi înconjoară dintele și ajunge pe fața
proximală opusă șeii, terminându-se pe fața lingală în zona
subecuatorială. Când molarul respectiv are un dinte
adiacent, croșetul încalecă nișa masticatorie, având un
traiect asemănător cu cel al croșetului cu contact dentar
parțial.

Croșet unibar cu contact dentar total

Croșetul inelar : indicat pe molarii izolați de formă conică. Fiind

aplicat supraecuatorial, asigură sprijin, încercuire și stabilizare, dar
NU asigură menținerea.
 118

Gheruțe mezio-distale compuse ( vedere orală)

Gheruțe mezio-distale compuse ( vedere

vestibulară)

Croșetul unibar cu contact dentar total

Croșetul unibar cu contact dentar parțial

Croșetul inelar

Croșete circulare Roach

C. Sistemul de croșete NEY

- Cuprinde un număr de 6 croșete : 4 cu acțiune dublă (biactive) și 2

monoactive;
- Fiecare croșet are o indicație precisă, în funcție de aspectul liniei
ecuatoriale și de adâncimea de retenție ( valabilă însă numai pentru
aliajele de aur platinat !);
- Dacă se folosește aliajul de Co-Cr, adâncimea zonei de retenție trebuie să
fie mai mică.
Croșetul NEY I. :
- derivat din croșetul ACKERS;
 119

- asigură menținere dublă și reciprocă prin plasarea

ambelor brațe subecuatorial;
- se aplică pe dinți cu ecuator protetic tipic ( ecuator
protetic nr. I), care seamănă cu ecuatorul protetic
diagonal;
- brațele croșetului pleacă din corpul plasat și el
supraecuatorial;
- poate fi aplicat pe premolari și molari.

Croșetul NEY II:

 Derivă din croșetul divizat în „ T” al lui Roach;
 Are două brațe retentive asemănătoare croșetului divizat,
dar aceste brațe pleacă din baza corpului croșetului, la
joncțiunea cu șaua;
 Se utilizează pe dinți cu linie ecuatorială nr. II, opusă
celei nr.I

Croșetul NEY combinat I-II :

o Se aplică pe dinți malpoziționați și mai ales pe
molari. Pe o față linia ecuatorială este
asemănătoare cu cea a croșetului I, iar pe partea
opusă cu cea a croșetului II;
o Jumătatea circulară a croșetului, provine de la
croșetul nr. I și se termină la nivelul corpului
croșetului, de unde pleacă pintenul ocluzal și
conectorul secundar;
o Jumătatea divizată este proprie croșetului nr.II și
se termină în șa, la baza conectorului secundar.
Croșetul NEY biactiv mixt: din considerente fizionomice, are brațul
vestibular din sârmă, celălalt braț fiind turnat împreună cu croșetul.
 120

NEY I.

NEY II.

NEY I – II ( combinat)

NEY biactiv mixt

Grupa croșetelor NEY biactive

PRAGAI-MARI ( 1975) propune un croșet preluat din modelul croșetului NEY I,

croșet pe care-l denumește croșet „ doică” , format din două croșete Ney
așezate față în față, unite prin unul dintre brațe și indicat pe canini mandibulari
izolați.
Croșetele Ney biactive au ca punct slab stabilizarea insuficientă pe care o
asigură, din cauza flexibilității porțiunii terminale a brațelor retentive.
 121

Croșetul „ doică ” ( Pragai, 1975)

Cele două croșete circulare monoactive ale sistemului NEY sunt

următoarele :
 Croșetul NEY cu acțiune posterioară :
o se aplică pe caninii și premolarii care au înălțime mică
sau zone retentive reduse;
o Pe canini are o acțiune similară cu croșetul caninului
descris la croșetele circulare;

Croșet cu acțiune posterioară

o Există și varianta croșetului NEY cu acțiune posterioară

inversă, care se aplică pe premolarii inferiori lingualizați,
și are conectorul secundar plasat vestibular interdentar.
 122

o Croșetele cu acțiune posterioară au deficiența că pintenul

ocluzal nu este prevăzut cu conector secundar și este
plasat într-o zonă flexibilă a croșetului.

 Croșetul inelar:
 Se indică mai ales pe molarul 2, înconjurând
dintele pe întreaga circumferință;
 Este asemănător celui din sistemul de croșete
Roach.
D. Croșetele speciale

 Croșetul Rest-Proximal-Played-I ( R.P.I): a fost conceput de către

Kratochvil în 1960 și perfecționat de către Krol, în scopul realizării
unui element protetic care să evite torsiunea distală a dintelui stâlp
în timpul basculării prin înfundare a șeilor în edentațiile terminale;
 Se aplică pe canini și premolari;
 Se compune din : pinten în foseta mezială, placă
proximo-linguală, braț retentiv divizat în „I”.

Croșetul RPI
 Croșetul cu pinten intern: a fost conceput de către SOYER și se
indică în edentațiile de clasa a III-a și a IV-a din considerente
estetice; nu se indică în nici un caz în edentațiile terminale, datorită
legăturii rigide pe care o realizează.
 Pintenul intern poate fi plasat într-un lăcaș realizat
într-o coroană de înveliș, sau într-o incrustație. In
acest din urmă caz, croșetul poartă denumirea de
croșet „equi-poise”;
 123

 Brațul retentiv turnat se plasează totdeauna oral, în

zona retentivă subecuatorială opusă edentației.
 În locul pintenului intern se poate recurge la utilizarea
unei culise intracoronare.

Croșet cu pinten intern modificat: pintenul ocluzal este înlocuit cu o culisă

intracoronară

 Croșetele mixte :
 se caracterizează prin faptul că o parte a
croșetului se realizează prin turnare odată cu
scheletul, iar brațul retentiv se realizează din
sârmă rotundă, fiind sudat la corpul croșetului.
Pentru realizarea brațului din sârmă se
utilizează următoarele tipuri de aliaje :
 Aliaj de aur platinat special trefilat;
 Aliaje de Co-Cr ( Wiptam, Ticonium, etc....)
 Aliaje inoxidabile tip Wipla.
 Grosimea sârmei este de 0.6 – 0.8 mm, în
funcție de lungimea brațului, implantarea
dintelui, mărimea retentivității, vizibilitatea
croșetului, tipul de edentație.
o Croșetul Ney mixt biactiv – a fost descris la croșetele NEY
o Croșetul Ney mixt combinat ( biactiv)

Croșetul mixt NEY combinat

 124

- este un croșet cu trei brațe, unul dintre brațele laterale fiind din
sârmă și plasat vestibular;
- brațul retentiv oral are o porțiune rigidă și una terminală elastică.
o Croșetul mixt Mc Cracken: se aseamănă cu precedentul, dar
are brațul opozant oral rigid în întregime;
- În unele situații, brațul retentiv din sârmă poate porni și din șaua
protezei.

Croșetul mixt Mc Cracken

o Croșetul mixt cu pinten intern și braț retentiv din sârmă:
- Are un pinten intern ca și croșetul cu pinten intern și un braț retentiv
plasat oral din sârmă, fixat prin lipire sau prin supraturnare

AVANTAJELE CROȘETELOR DEZAVANTAJELE CROȘETELOR

MIXTE
Flexibilitate mai mare ca a croșetelor
turnate
Vizibilitate redusă
Rezistență la îndoire
Contact redus cu dintele
Forma rotundă conferă un contact
liniar și nu în suprafață
Poziția brațului din sârmă poate fi
ușor modificată
Reparații ușor de realizat
MIXTE
Dezactivare în timp prin efect
Bauschinger
Dificultatea de lipire sau sudare la
corpul croșetului a brațului din sârmă
Deformarea frecventă de către
pacient a brațului din sârmă la
dezinserția protezei
Solicitare exagerată a dintelui stâlp
prin plasarea subecuatorială și
activarea empirică
Pasivitatea nu este totdeauna
prezentă
Forțele orizontale exercitate de
brațul de sârmă nu pot fi întotdeauna
controlate
Activarea brațului de sârmă, chiar
dacă este foarte ușor de realizat,
este una empirică
Activările repetate scad rezistența
mecanică a croșetului
 125

SISTEMELE SPECIALE DE MENȚINERE, SPRIJIN ȘI STABILIZARE

(ATAȘAMENTELE)
Sistemele speciale de menținere, sprijin și stabilizare se utilizează în
situațiile clinice în care se dorește realizarea unei proteze care să aibă
unul din următoarele tipuri de sprijin :

• Sprijinul dento-parodontal;
• Sprijinul mixt rigid;
• Sprijinul mixt articulat.
Atașamentele constau în general din îmbinarea a două elemente protetice –
matricea și patricea – care formează o articulare precisă, dar separabilă.
Indicații:
 Rezolvarea problemelor de paralelism;
 Conectori ai protezelor parțiale mobilizabile (componente ale protezelor
parțiale fixe)
 Retenția protezelor parțiale mobilizabile;
 Retenția protezelor maxilo-faciale;
 Pentru supraprotezări.

Clasificare:
 Atașamente active = retenția între matrice și patrice poate fi ajustată, astfel
încât atașamentul poate fi activat când survine uzura sa. Sunt excelente
elemente de retenție a protezelor parțiale mobilizabile sau a supraprotezelor;
 Atașamente pasive = retenția între cele două elemente nu poate fi mărită sau
diminuată. Se folosesc mai ales atunci când se dorește rezolvarea unor
probleme minore de aliniere dentară, pentru menținerea șeii terminale lungi a
unei proteze parțiale mobilizabile, sau ca ruptori de forțe la o proteză
cimentată fixă-mobilizabilă.
 Rigide : sunt cele la care între elementele componente nu există posibilitatea
de mișcare. Se folosesc cu precădere în edentații intercalate la protezele cu
sprijin dento-parodontal.
 126

 Reziliente: permit realizarea unor mișcări între matrice și patrice când proteza
este complet inserată pe câmp, având astfel o funcție de ruptori de forțe.
Mișcarea este de obicei una de balama și are ca scop distribuirea forțelor cu
potențial nociv de la dinții restanți la creasta edentată în cazul edentațiilor
terminale.
 De precizie ( confecționate industrial)
 De semiprecizie ( realizate în laboratorul de tehnică dentară).
Atașamentele se realizează dintr-o gamă largă de aliaje metalice, al căror
punct de topire este în general cuprins între 850-1450 grade Celsius. Porțelanul
utilizat pentru lucrări metalo-ceramice are o temperatură de maturare de 960
grade Celsius, mai mare decât cel mai coborât punct de topire al atașamentelor.
Dacă se optează pentru atașamentele cu punct coborât de topire in componența
unor lucrări fixe metalo-ceramice, componenta ceramică este prima care trebuie
realizată, iar atașamentele sunt fixate ulterior prin sudură. Marele dezavantaj al
acestui procedeu este acela că structura integral metalică a restaurării nu poate fi
probată, în condițiile în care este foarte important ca această probă să fie
realizată pentru a controla adaptarea atașamentelor, a scheletului și localizarea
în cavitatea bucală a atașamentelor, înainte de realizarea componentei estetice
ceramice.
Din aceste considerente, cea mai bună opțiune este utilizarea pentru
confecționarea atașamentelor a aliajelor cu punct ridicat de topire.Tehnicianul
poate incorpora atașamente de acest tip în macheta din ceară a scheletului când
se utilizează aliaje semi-prețioase, dar nu și atunci când se utilizează aliaje de
Co-Cr cu punct ridicat de topire. Când atașamentele se utilizează împreună cu
aliaje de aur sau în componența unor proteze acrilice, precum și atunci când ele
se sudează după realizarea unei structure metalo-ceramice, pot fi folosite aliaje
cu punct de topire mai coborât pentru realizarea atașamentelor.
Practic, este ideal să se folosească atașamente realizate industrial, care
au un punct de topire ridicat, deși sunt mai scumpe. Unele tipuri de atașamente
sunt livrate comercial sub formă calcinabilă, din mase plastice; acestea se
incorporează în macheta din ceară a scheletului și turnarea se face cu aliajul
ales.
Înainte de selectarea tipului de atașament, modelele de studiu și diagnostic
trebuie montate într-un articulator, utilizând arcul facial de transfer și înregistrări
 127

ocluzale corespunzătoare. Informațiile obținute din analiză sunt esențiale pentru

aprecierea cu acuratețe a distanței dintre arcade și a locului de plasare a
atașamentelor, în funcție de care se aleg cele corespunzătoare cazului clinic.

SISTEMELE DE CULISARE ( MATRICE ȘI PATRICE)

- Formate din matrice și patrice;
- Se contraindică pe dinți mici sau abrazați;
- Fixarea matricei sau a patricei la nivelul microprotezei element
de agregare se face prin lipire sau supraturnare;
- După raportul culisei cu microproteza, pot fi:

• Intracoronare prefabricate : plasarea matricei în interiorul perimetrului

microprotezei;
– Extraplată de precizie (nu se activează): este o culisă simplă, cu
patrice în „H”. Are cele mai mici dimensiuni și este confecționată din
aur intens platinat.

Culisa de precizie extraplată

– Culisa Stern Mini, are patricea în „H„ și poate fi activată, fiind o

culisă despicată.
 128

Culise Stern Mini

– De precizie (patrice cu arc și bilă): Pentru mărirea fricțiunii, patricea

este prevăzută cu un arc și o bilă, care apasă pe matrice, sau
patricea are un canal în care intră o bilă sprijinită pe un arc din
componența matricei ( vezi foto de mai jos)

Culise de precizie cu arc și bilă

– Culisa NEY-CHAYES (deschisă, fără prag gingival): matricea
acestei culise nu are prag gingival pe care să se sprijine patricea,
fiind o culisă deschisă.
 129

Variante de sisteme culisabile prefabricate

• Extracoronare prefabricate
– Culisa HUSSER652 (patrice cilindrică și știft orizontal)

Culisa Husser

– Culisa SCHATZMANN (patrice trapezoidală, culisă deschisă);

– Culisa CRISMANI: Culisă deschisă, cu patrice trapezoidală pe
secțiune și un arc în formă de „U” plasat bilateral pentru mărirea
fricțiunii;
– Culisa CHAYES : este prototipul culisei, fiind cea mai veche culisă,
realizată în 1906 de către Chayes; patricea în „T” este activabilă și
matricea deschisă, culisa putând fi utilizată atât extracoronar, cât și
intracoronar;
 130

– Culisa DENTAURUM (patrice activabilă despicată).

Culise extracoronare cu cap cilindric – elementele patrice și matrice din

aliaj Co-Cr

• Culisele de semiprecizie, realizate în laborator se confecționează :

– de către tehnician , prin utilizarea paralelografului și modelarea
artizanală în ceară a matricei odată cu macheta coroanei de înveliș
purtătoare de culise; după turnare, în matrice se introduce ceară
sau acrilat autopolimerizabil și se obține macheta patricei, care se
ambalează și se toarnă fie independent, fie odată cu scheletul
protezei;
– de către tehnician utilizând sisteme de culise calcinabile,
disponibile comercial, care se fixează la machetele elementelor
protetice fixe și mobilizabile ale protezării parțiale mobilizabile, tot
prin utilizarea paralelografului.
 131

Matrici culisabile calcinabile

Există practica de a utiliza aceste sisteme, îndeosebi variantele teflonate
ale acestora, prin turnarea din aliaj numai a uneia din componentele sistemului
culisabil (de obicei patricea), cealaltă componentă rămânând din element
calcinabil. În acest caz menținerea se realizează prin forțe compresive și diminuă
în timp relativ scurt, necesitând înlocuirea periodică a matricei. Deși utilizat pe
scară largă, procedeul este mai puțin indicat, deoarece ;
- reparațiile frecvente de înlocuire a uneia din părțile sistemului compromite
mult caracterul de durată al protezării;înlocuirea frecventă a matricei determină
nemulțumirea și pierderea încrederii pacientului în piesa protetică mobilizabilă;
- procedeul ascunde de fapt nesiguranța în realizarea tehnică a paralelismului
și a turnării;
- menținerea nu este realizată atât prin fricțiune, cât prin compresie elastică.

Fixarea elementului matrice Bredent din material plastic în lăcașul din scheletul protezei

CAPSE ( patrice sferică sau cilindro-sferică și o matrice tubulară) . Patricea

de obicei se continuă cu o tijă care se fixează la un dispozitiv corono-radicular, în
timp ce matricea se fixează în interiorul șeilor protezei. Este unul din cele mai
estetice mijloace de retenție a protezei, dispozitivul fiind în întregime acoperit de
către acrilatul protezei.
 132

PREFABRICATE
– BIAGGI ( 2 tipuri, după forma matricei)
– DALBO 604 (patrice sferică sau cilindro-sferică – tipul 604 A- și
matrice despicată în patru); patricea are și o plăcuță pentru lipirea
de dispozitivul radicular. Matricea despicată în 4 poate fi activată.

DALBO 604 A

– GERBER (patrice cilindrică): patricea prezintă un șanț în care

pătrunde un inel fixat de matrice, mărind fricțiunea dintre matrice și
patrice.
 133

Capsa Gerber

– ROTHERMAN (patrice discoidală și matrice inelară); patricea se

lipește la un dispozitiv radicular, iar matricea se fixează în acrilatul
șeii. Există o variantă rigidă a sistemului și una care permite
înfundarea protezei în funcție de reziliența mucoasei.

Capsa Rotherman
- Capsa CEKA statică sau axială: este un tip de capsă destinată
retenției protezelor parțiale mobilizabile sau supraprotezelor.
 134

Capsa CEKA statică sau axială

• REALIZATE ÎN LABORATOR
– Dispozitivele radiculare sunt modelate cu un bont coronar sferic
care reprezintă patricea;
– Matricea care retenționează proteza este reprezentată de două
fragmente din sârmă fixate pe fața mucozală a șeilor, care prind
patricea sferică între ele.

SISTEME DE BARĂ CU CĂLĂREȚI

- Sunt sisteme speciale prefabricate sau realizate în laborator, destinate
îndeosebi edentațiilor parțiale subtotale, laterale sau frontale.

• Sistemul DOLDER (culisabil, rezilient și articulat):

• Este bazat de fapt tot pe sistemul matrice-patrice;
• Poate fi prefabricat, sau realizat artizanal în laborator;
• Patricea este o bară cu lungimea de 20-30 mm, fiind
disponibilă în două grosimi cu forma pe secțiune
rotundă, ovoidală, ovală și în „U”;
• Matricea, sau călărețul (clama) are aceeași lungime cu
bara, fiind confecționată din tablă de 0.25-0.3 mm, în
funcție de grosimea barei, fiind prevăzută cu retenții la
majoritatea tipurilor prefabricate;
 135

Călăreț cu retenții pentru acrilat

• Bara se fixează prin lipire sau cu ajutorul unor șuruburi
de dispozitivele corono-radiculare sau de cape coronare
nu mai înalte de 2 mm;

Variante de bare ale sistemului Dolder

• Bara poate fi fixată și de implante;

• Proteza realizată va avea aspect de proteză totală, cu
aspect estetic deosebit;
• La protezele cu sprijin mixt, cu reziliență mai mare a
mucoasei câmpului protetic, pentru a permite bascularea
prin înfundarea protezei fără solicitarea dinților stâlpi
bara trebuie să aibă pe secțiune un profil ovoid, oval,
sau rotund;
 136

Sistem Dolder rezilient

• La protezele cu sprijin dento-parodontal, bara va avea
un profil pe secțiune în „U”;

• Trebuie să se acorde mare atenție indicației sistemului

Dolder, deoarece acesta pretinde un spațiu vertical
destul de mare; în consecință putem apela la el atunci
când dinții restanți ( de obicei caninii) au avut o lungime
destul de mare.
• Sistemul GILMORE: este de fapt precursor al sistemului Dolder, fiind
primul sistem de bare cu călăreți imaginat pentru menținerea protezelor
parțiale;

• Barele sistemului sunt rotunde sau patrate pe secțiune,

călăreții fiind turnați și prevăzuți cu retenții pentru acrilat.

Sistem Gilmore
 137

Variante ale sistemului Gilmore

• Sistemul ACKERMANN :
• Bara are aceeași configurație ca a sistemului Dolder;
• Călăreții sunt tot din tablă, dar călărețul nu este unic,
călăreții sunt mai mulți și mai mici fixați pe același
segment de bară.

Sistem Ackermann

• Sistemul STEIGER - BOITEL:

• Bara prezintă la mijlocul ei un canal (tunel), în timp ce
călărețul aplicat pe bară prezintă corespunzător acestui
tunel un știft, care asigură prin fricțiune o augmentare a
menținerii sistemului.
SISTEMUL TELESCOP
- Este probabil cel mai eficient sistem de menținere, sprijin și
stabilizare al protezei scheletate;
- Asigură menținerea protezelor parțiale prin fricțiune asemănător
culiselor, dar suprafața de fricțiune este mult mai mare.
- Telescoparea poate fi :
- Coronară;
 138

- Radiculară ( sistem teacă cu pivot).

Telescoparea coronară:
-Pe dinții stâlpi pregătiți exigent prin șlefuire se aplică sistemul telescop format
din capa care copiază perfect configurația bontului și coroana externă
(telescop).
- În funcție de modul în care s-a realizat șlefuirea, capele vor fi sau nu
prevăzute cu prag gingival;
- Existența mai multor dinți purtători ai sistemului telescopic impune
necesitatea paralelismului strict între preparații, respectiv între capele turnate
realizate. Paralelizarea se realizează în faza de machetă a capelor prin
acționarea cu răzușa paralelografului, sau cel mai târziu prin frezare când
capele sunt finalizate.;
- Coroanele externe care culisează peste cape se modelează și se toarnă
împreună cu scheletul metalic al protezei;
- În funcție de situația clinică, sistemul telescopic poate îmbrăca trei
configurații :
a) Sistem telescopic fricțional (Boettger), caracterizat
prin paralelismul perfect al exteriorului coroanelor
primare (cape), capele fiind cilindrice, indiferent de
prepararea dintelui; asigură o fricțiune foarte
puternică, îndepărtarea protezei fiind destul de dificilă.
Se recomandă îndeosebi pentru protezele cu sprijin
dento-parodontal.
b) Sistemul telescopic conic, propus de Korber, care
pentru a ușura îndepărtarea protezei propune o
conicizare ușoară a capei, dar nu mai mult de 6 grade;
fricțiunea are loc prin efectul de „pană” pe care îl
exercită conul capei turnate în interiorul coroanei
externe; se recomandă pentru orice formă de
edentație cu sprijin mixt.
c) Sistemul telescopic rezilient Hofmann, care este tot
un sistem conic, dar între cele două proteze
unidentare ale sistemului se realizează un spațiu de
0.3 mm în repaus, dar care dispare în deglutiție;
 139

aceasta are rolul de a egaliza reziliența parodontală

cu cea mucozală și creșterea fricțiunii după înfundare.
Este o configurație care are o indicație specială în
supraprotezări în situațiile clinice de edentații
subtotale, unde proteza are sprijin muco-periostal
predominant

Sistemul telescopic
rezilient Hofmann

Sistemul telescopic
fricțional Boettger

Sistemul telescopic conic

Korber
 140

Cu cât conicitatea sistemului telescopic este mai mare, cu atât forța de retenție scade; un
grad de conicitate în plus determină înjumătățirea forței retentive

Sistem telescopic fără prag gingival

 141

Sistem telescopic cu prag gingival

- Posibilitatea utilizării mai multor stâlpi crează, în condițiile unor preparații
corecte și execuții tehnice corespunzătoare, premizele pentru renunțarea la
conectorul principal la maxilar, cu efecte evidente asupra confortului pacientului
purtător al protezei scheletate;

Proteză telescopată maxilară: utilizarea a 4 bonturi pentru telescopare fricțională permite

renunțarea la conectorul principal

- Sistemul telescopic clasic acționează prin fricțiune; realizarea elementelor

sistemului telescopic prin galvanoformare permite realizarea retenției
hidraulice, conferite de prezența stratului subțire de salivă care se interpune
între capă și coroana externă, sistemul acționând prin adeziune.
 142

Aparatul de galvanoformare Kulzer

Sistem telescopic galvanoformat

– Sistemul prefabricat de telescopare coronară Introfix: are o
înălțime de 4.7 mm și poate fi utilizat pentru retenția protezei
parțiale mobilizabile, însă întotdeauna împreună cu unul sau mai
multe alte atașamente.

Atașament prefabricat de telescopare coronară INTROFIX

Ca atașament auxiliar sistemului telescopic, dispozitivul Presso-Matic MP

are rolul de a suplimenta retenția coroanelor telescop, dar și a barelor
conjunctoare realizate prin turnare în laborator ca elemente de menținere a
protezelor parțiale mobilizabile sau a supraprotezelor.
 143

Atașament Presso-Matic MP

Telescoparea radiculară :
 este cunoscută și sub denumirea de teacă cu pivot și este alcătuită dintr-
un dispozitiv radicular în care s-a forat un puț cilindric în care culisează un
știft fixat la fața mucozală a șeilor protetice;
 asigură menținere, stabilizare și sprijin parodontal.

MAGNEȚII
- Sunt sisteme speciale pe cât de costisitoare, pe atât de controversate în ceea
ce privește eficacitate;
• Asigură doar menținerea;
• Sunt confecționați din aliaje de samariu-cobalt;
• Se aplică pe resturi radiculare obturate corect radicular sau dinți amputați
coronar în acest scop;
• Necesită un știft radicular de 5-6 mm;
• Se realizează o capă de protecție de 0.4 mm;
• Între elementele sistemului se asigură un spațiu de reziliență de 0.2 mm;
• Forța dezvoltată de sistem este de 300 de grame.
• Se indică mai ales în supraprotezări.
 144

Elementele sistemului magnetic și utilizarea ca elemente de menținere pentru

supraprotezare

SISTEMELE ARTICULATE
- Se utilizează în edentațiile de clasa I-a și a II-a ;
- Pe lângă menținere, sprijin și stabilizare permit șeilor și o ușoară mobilitate
pentru a evita efectul nefiziologic de pârghie al șeii terminale asupra dinților
stâlpi;
- Se clasifică în ruptori de forțe și amortizori de forțe;
- Se indică mai ales la mandibulă :
 în cazul rezilienței mari a mucoasei;
 când s-au folosit amprente mucostatice;
 dinții stâlpi sunt mobili.

• RUPTORII DE FORȚE (INTRERUPĂTORI, DISTRIBUITORI):

- Sunt dispozitive prefabricate care fac legătura între șeile terminale
și dinții stâlpi;
- Au rolul de menținere și de distribuire a forțelor masticatorii fie pe
crestă, fie pe creastă și dinți stâlpi, în funcție de numărul de mișcări pe
care le permit șeii terminale.

– Balamalele: permit miscări într-un singur sens, au rol de ruptor, fără

asigurarea menținerii; dintre toate sistemele speciale ele sunt cele
care se apropie cel mai mult de valoarea funcțională a legăturilor
 145

rigide, privind eficiența masticatorie, oferind și avantajul protejării

dinților stâlpi prin permiterea basculării prin înfundare.
– Ruptori care permit mișcări în două sensuri (basculare si V-O)
• Dispozitiv ROACH plat;
• Dispozitiv ROACH sferic cu platou de ghidaj;
• CAPSA CEKA (permite translațíe și basculare prin
înfundare)

Capsa CEKA dinamică

– Ruptori care permit mișcări în trei direcții (translație verticală, rotatie

V-O, basculare prin infundare):
• Dispozitiv ROACH sferic fără platou de ghidaj;

Dispozitiv Roach sferic fără platou de ghidaj

• AMORTIZORII DE FORȚĂ ( PREVĂZUȚI CU UN RESORT ELASTIC,

ASIGURĂ SPRIJINUL MIXT ARTICULAT AMORTIZAT): datorită unui
resort elastic au posibilitatea să readucă șeile la poziția inițială după
 146

încetarea efortului masticator, contribuind într-o oarecare măsură la

decompresiunea mucoasei crestei edentate.
– Amortizori care asigură și menținerea:
• DALBO (DALLA-BONA):
• Este fabricat în două tipuri, pentru edentații
uniterminale și pentru cele biterminale;
• Permite translația verticală cam 1 mm și bascularea
prin înfundare a extremității distale a șeii;

Amortizor DALBO
• ASC 52 (asigură 6 tipuri de mișcări):
• Este utilizat pentru edentații de clasa I-a și a II-a;
• Are o matrice deschisă ocluzal și distal și închisă
gingival și fixată la coroana de pe dintele stâlp;
• Patricea are formă sferică sau discoidală.

ASC 52 pentru edentație uniterminală

– Sisteme care NU ASIGURĂ MENȚINEREA : menținerea este

asigurată de croșete circulare și se fixează la conectorul secundar
proximal) :
• Sistemul BEAT-MULLER ( permite 4 mișcări);
 147

• Sistemul BIAGGI (permite 6 mișcări);

• ASC 52 sferic ( permite 6 mișcări).

ASC 52 sferic
148
 149

5. FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA PROTEZELOR

PARŢIALE MOBILIZABILE

Odată inserate în cavitatea bucală, protezele parțiale mobilizabile trebuie

să prezinte o bună stabilitate statică și dinamică.
Statica protezelor parțiale presupune conceperea și realizarea unor
piese protetice la care să se poată determina condițiile de echilibru a forțelor.
Forțele externe acționează asupra protezelor atât în stare de repaus, cât și în
timpul funcțiilor. Sprijinul protezei parțiale mobilizabile trebuie astfel conceput
încât forțele masticatorii să fie dirijate în axul dinților stâlpi, fără forțe de torsiune
sau mobilizare și să protejeze în același timp suportul muco-periostal de presiuni
exagerate.
Zonele de sprijin dento-parodontal și muco-periostal trebuie să fie
distribuite relativ simetric și echilibrat, în funcție de centrul de greutate al protezei.
Repartiția uniformă a greutății protezei este legată de topografia edentației,
retentivitățile anatomice ale câmpului protetic, forma arcadelor și dinții restanți.
Conform legilor staticii, centrul de greutate al protezei trebuie să se suprapună
zonei de stabilitate maximă a suprafeței de sprijin. Greutatea piesei protetice
mobilizabile trebuie să se repartizeze uniform pe toate structurile anatomice ale
câmpului protetic pe care se sprijină.
Centrul de greutate al protezei sau locul de care se poate suspenda corpul
fără a se mișca, este plasat înaintea unirii celor 3/4 anterioare ale bolții palatine
cu 1/4 posterioară. De la centrul de greutate derivă radial mai multe direcții de
acțiune ale unor linii de stabilitate. Pe acest principiu, metodele moderne de
analiză ocluzală de tipul T-Scan III determină repartizarea centrului forței ocluzale
care în mod normal ar trebui să se situeze în interiorul elipsei din centrul bolții,
proteza fiind în echilibru dacă situarea centrului de forță este cel puțin în zona gri
a elipsei.
 150

Distribuția radiară a direcțiilor de acțiune a centrului de grutate.

Imagine T-Scan III cu distribuție corectă a centrului forței ocluzale. Proteza este echilibrată
static.

Stabilitatea dinamică a protezei parțiale mobilizabile.

Conform legilor fizicii mecanice se cunosc 6 mecanisme aplicabile
biomecanicii medicale : pârgia sau levierul, pana, şurubul, roata cu ax, scripetele
şi planul înclinat. Dintre acestea, la conceperea biomecanică a protezelor parţiale
mobilizabile au importanţă primul şi ultimul. Atât efectul de pârghie cât şi cel de
plan înclinat trebuie evitate pe cât posibil sau diminuate la conceperea protezelor
parţiale mobilizabile.

Mecanisme fizice aplicabile biomecanicii protezei parțiale

Efectul de pârgie se materializează datorită existenţei axei de basculare (linia

croşetelor), care uneşte dinţii ce delimitează edentaţiile. Dintre cele trei sisteme
de pârghie, practic are importanţă pârgia de gradul I, care acţionează atât în
cazul basculării prin înfundare, cât şi prin desprindere. Efectul de basculare
depinde mult de o serie de factori ca: numărul de dinţi restanţi şi distribuţia lor
topografică, magnitudinea forţelor exercitate, calitatea suportului muco-osos, felul
montării dinţilor artificiali, relaţiile ocluzale.
 151

Cele trei tipuri de pârghii ; pârghia de gradul I este caracteristică basculărilor protezelor
parţiale
F2
F1

R2

R1

Pârghia de gradul I se întâlneşte în edentaţiile terminale şi intervine atât în cazul basculării

prin înfundare (1) cât şi prin desprindere (2)

Ilustrarea efectului de pârghie aplicat la plasarea brațelor croșetelor dentare: efectul de

pârghie este cu atât mai redus cu cât brațele croșetelor sunt mai aproape de colet
 152

FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA PROTEZELOR PARŢIALE

MOBILIZABILE

După origine sunt:

1. Forţe de masticaţie: ca urmare a acţiunii muşchilor masticatori.

Au o intensitate variabilă şi acţionează intermitent. Forţele maxime
capabile să le dezvolte muşchii masticatori ajung la 390 kgF, însă forţele
funcţionale de masticaţie sunt mult mai mici, de numai 1-3 kgF.
Forţele de masticaţie sunt :
a) verticale – solicită zonele de sarcină primară reprezentate de către
muchia crestei edentate. Sunt stimulatoare pentru suportul muco-osos
şi pentru unităţile odonto-parodontale, dar pot deveni nocive când nu
se transmit în axul lung al dinţilor, sau când sunt prea puternice sau
continue;
b) oblice şi orizontale – solicită zonele de sarcină secundară,
reprezentate de către versanţii crestei edentate. Apar prin
descompunerea forţelor verticale pe pantele cuspidiene, ca urmare a
activităţii formaţiunilor mobile de la perifiria câmpului protetic, sau în
parafuncţii.
Punctul de aplicare al forţelor masticatorii se situează pe dinţii restanţi
şi pe dinţii artificiali ai protezei. Presiunea de masticaţie la nivelul
crestei edentate este direct proporţională cu intensitatea forţei de
masticaţie şi invers proporţională cu suprafaţa şeii protezei scheletate.
Cea mai mare presiune de masticaţie se înregistrează între ultimul
dinte stâlp şi primul dinte artificial al protezei.
2. Forţele nocive. Sunt cele exercitate de alimentele adezive, forţa
gravitaţională, ca o consecinţă a unor acte reflexe cum sunt strănutul şi
tusea, în diferite parafuncţii şi datorită greutăţii protezei.
3. Forţe datorate lipsei de echilibrare ocluzală a protezei şi a dinţilor restanţi.
Ele determină dislocarea protezei de pe câmpul protetic şi acţionează
nefiziologic asupra ţesuturilor de sprijin muco-osos şi asupra dinţilor.
4. Forţele datorate musculaturii periprotetice, ca urmare a nemodelării corecte
a periferiei protezei ( frenuri, bride, inserţii musculare)
 153

După direcţie :

I. Verticale - de presiune;
- de tracţiune.

II. Orizontale - Tangenţiale de-a lungul arcadei;

- Sagitale;
- Transversale;
- Oblice.
III. Combinate orizontale şi verticale, care imprimă deplasări complexe
protezelor.

TENDINŢELE DE DEPLASARE ALE PROTEZELOR PARŢIALE ŞI

MIJLOACELE CARE SE OPUN ACESTOR DEPLASĂRI
Sub acţiunea forţelor de mai sus, protezele parţiale au tendinţa de a se
deplasa în toate direcţiile. Unele dintre aceste deplasări sunt numai tendinţe, ce
pot fi eficient contracarate, altele sunt deplasări posibile efectiv.

Deplasările protezei parțiale mobilizabile sunt posibile în toate direcțiile

 154

1. Tendinţe de deplasare în sens vertical

Sunt tendinţe de deplasare şi deplasări posibile, provocate de gravitaţie,
alimente lipicioase, acte reflexe, musculatură periprotetică.
Îmbracă două aspecte : a) desprinderea;
b)înfundarea.

Desprinderea este o tendinţă de deplasare care trebuie să fie posibilă voluntar.

Tendinţa de desprindere a protezei parţiale este contracarată de:
1. Mijloacele principale directe de menţinere, sprijin şi stabilizare,
reprezentate în principal de către porţiunea flexibilă
subecuatorială a braţului retentiv al croşetului turnat. Adâncimea
de retenţie este suficientă de 0.25 mm, în timp ce pentru
croşetele mixte ea trebuie să fie de 0.5 mm. Acţiunea de
contracarare a desprinderii este diferită la croşetele turnate
circulare faţă de cele divizate; astfel, dacă primele se agaţă de
retentivităţile dintelui, a doua categorie de croşete se proptesc în
aceste retentivităţi.
2. Sistemele speciale gen telescop, matrice-patrice, capse, etc...
3. Elemente auxiliare:
- adeziunea;
- retentivităţile anatomice;
- tonicitatea musculară;
- fricţiunea dintre dinţi şi elementele constitutive ale protezei;
- lustruirea perfectă a protezei;
- conectori principali cât mai aproape de centrulde greutate al
protezei;
- prafurile sau gelurile adezive;
- evitarea alimentelor lipicioase;
- realizarea cât mai uşoară a protezei în greutate

Înfundarea. Este o deplasare care nu poate fi evitată, ci numai atenuată.

Tendinţa de înfundare este cu atât mai mare, cu cât ne depărtăm de ultimii dinţi
stâlpi, dar nu trebuie confundată cu bascularea prin înfundare.
 155

Este provocată de masticaţie, deglutiţie, bruxism, echilibrare ocluzală incorectă.

Este contracarată de toate elementele protezei care realizează sprijin parodontal:
croşete dentare, sisteme speciale, pinteni, gheruţe. Ca mijloace auxiliare
acţionează în acest sens toate elementele constitutive ale protezei plasate
supraecuatorial (croşet continuu, benzile supracingulare, plăcuţele dento-
mucozale) cu condiţia prevederii acestora cu pinteni sau gheruţe care să
împiedece efectul disortodontic prin planuri înclinate asupra dinţilor pe care se
aplică.
La protezele clasice cu placă acrilică, este posibilă înfundarea totală a protezei
datorită sprijinului muco-osos al acestor construcţii protetice, înfundarea fiind în
limitele rezilienţei mucoasei ( 0.6mm ) dacă nu intervine şi atrofia osoasă prin
suprasolicitare.

2. Tendinţe de deplasare în sens orizontal

Au loc fie în direcţie sagitală, fie transversală.

Mezializarea se produce în edentaţii frontale şi terminale cu creste ascendente

spre distal la mandibulă şi descendente la maxilar, precum şi în cazul echilibrării
ocluzale incorecte ale protezelor parţiale.
Se opun mezializării conectorii dentari, conectorii secundari interdentari, pintenii
ocluzali, versantul palatinal sau lingual al şeii.

Conectorii dentari se opun mezializării

Ca mijloace auxiliare se recurge la contracararea efectelor mezializării prin

realizarea inocluziei sagitale, montarea corectă a dinţilor frontali inferiori,
 156

cuprinderea în totalitate a crestei frontale, accentuarea curbei sagitale, subţierea

bazei pentru asigurarea spaţiului necesar limbii.
Distalizarea este tot o tendinţă, provocată de existenţa unor creste cu direcţie
descendentă distal la mandibulă şi ascendente distal la maxilar, precum şi de
lipsa de echilibrare ocluzală a pieselor protetice mobilizabile. Este contracarată
de aceleaşi elemente care se opun mezializării, adăugându-se respectarea
funcţiei de încercuire cu cel puţin 180 de grade a croşetelor şi extinderea
protezelor pe zonele biostatice.
Deplasările laterale sunt tot tendinţe, contracarate de toate elementele protetice
rigide în contact cu feţele orale ale dinţilor restanţi şi de versanţii şeii când
crestele sunt bine reprezentate.

3. Rotaţiile protezelor în jurul unui ax transversal ( basculările)

Rotaţiile protezei în jurul axului transversal reprezentat de linia croşetelor se

materializează în înfundare şi desprindere
 157

Poziția normală, bascularea prin înfundare și bascularea prin desprindere a șeilor

terminale

a) Bascularea prin înfundarea extremităţii distale a şeilor în edentaţiile

terminale

a) se produce în jurul axei de rotaţie principale ce trece prin pintenii

ocluzali cei mai anteriori;
b) este o tendinţă care nu poate fi contracarată, ci doar atenuată,
datorită rezilienţei mucoasei ce acoperă câmpul protetic şi are efecte
nefavorabile atât asupra suportului muco-osos, cât şi asupra dinţilor
de care se ancorează proteza;

Datorită rezilienţei mucoasei crestei de la nivelul şeilor terminale există tendinţa de

înfundare a extremităţii distale a acesteia; rezilienţa parodontală fiind mult mai mică,
bascularea prin infundare exercită efecte nocive asupra dintelui de ancorare. Stabilitatea
protezei terminale depinde mult de gradul de atrofie şi de calitatea suportului mucos.
 158

c) poate să apară şi în edentaţiile frontale întinse, dacă nu se adoptă

măsuri corespunzătoare la conceperea protezei;
d) în funcţie de rezilienţa mucoasei ce acoperă crestele, extremitatea
distală a protezei se poate înfunda prin basculare 3-5 grade.

Bascularea prin înfundare poate fi diminuată ca amploare şi efecte nocive prin

:
- extinderea maximă a şeilor protetice, în limite fiziologice;
- acoperirea zonelor biostatice;
- recurgerea la amprente funcţionale compresive;
- solidarizarea fixă prin proteze unidentare fixe a dinţilor de care se
ancorează proteza;
- utilizarea unor croşete cât mai elastice;
- asigurarea sprijinului parodontal în foseta mezială a dintelui
terminal;

Contracararea basculării prin înfundare prin plasarea pintenului ocluzal în foseta mezială a
premolarului

- recurgerea la conectori principali cât mai laţi la maxilar;

- utilizarea sistemelor speciale de tipul ruptorilor de forţe;
- căptuşirea la timp a protezei când apar semnele basculării prin
înfundare;
- utilizarea unor croşete speciale, gen RPI.

La proteza parţială cu placă acrilică, bascularea prin înfundare se transformă

rapid în înfundare totală a protezei.
 159

b) Bascularea prin desprindere

a. este o tendinţă de deplasare în edentaţiile de clasa I-a, a II-a şi a IV-a

întinsă;
b. poate fi contracarată de mijloacele de menţinere indirectă –
contrabasculante- care sunt elemente rigide ale protezei plasate pe
dinţi situaţi cât mai departe de axa de rotaţie;
c. este provocată de alimente lipicioase, gravitaţie, mobilitatea
formaţiunilor de la periferia câmpului protetic, echilibrarea ocluzală
incorectă a protezei;
d. se produce în jurul axei de rotaţie secundare, care trece prin
extremităţile braţelor flexibile ale croşetelor plasate cel mai distal.
Asigurarea menţinerii indirecte a protezei se realizează, în funcţie de clasa de
edentaţie, după cum urmează:

In edentaţia de clasa I-a :

- pintenii ocluzali cei mai meziali;
- pintenii supracingulari pe canini;
- gheruţele incizale;
- croşetul continuu Kennedy;
- plăcuţele dento-mucozale;
- sisteme speciale: culise, telescop;
- elemente auxiliare.
În edentaţia de clasa a II-a :
- elementul contrabasculant se plasează pe dinţi de partea opusă
edentaţiei terminale;
- pinten ocluzal în foseta mezială a primului premolar;
- pinten supracingular pe canin.
În cazul protezelor cu placă acrilică, atât pentru edentaţiile de clasa I-a, cât şi
pentru cele de clasa a II-a elementul de contracarare a basculării prin
desprindere este contracroşetul ( porţiunea din bază care se sprijină pe
faţa orală a dinţilor, supraecuatorial .
 160

În edentaţiile de clasa a IV-a întinse:

- pintenii ocluzali cei mai posteriori;
- braţele flexibile ale croşetelor;
- elementele auxiliare.

5. Rotaţiile protezelor în jurul unui ax sagital ( pendulări)

Sunt tendinţe de deplasare care pot să apară atât la protezele parţiale cu

placă acrilică, cât şi la cele scheletate de clasa I-a, a II-a şi a III-a.

Exercitarea forţelor în afara perimetrului de sprijin, determină bascularea laterală

( pendularea) protezei

- solicită nefiziologic dinţii ;

- pendularea apare când dinţii sunt prea laţi în raport cu creasta
alveolară, sau sunt montaţi în afara crestei;
- se evidenţiază de partea de balans, opusă celei la nivelul căreia se
situează axa sagitală de basculare;
Contracararea basculării în jurul unui ax sagital se poate realiza prin:
 161

- alegerea unor dinţi artificiali cu o morfologie în armonie cu creasta

edentată;
- montarea dinţilor artificiali ai protezei parţiale strict pe creastă, chiar
dacă se ajunge la inversarea ocluziei;
- alegerea unor dinţi mai înguşti în sens V-O, dar cu rapoarte
ocluzale funcţionale de tip cuspid-fosă antagonistă.

EFECTELE NOCIVE ALE DEPLASĂRILOR PROTEZELOR PARŢIALE

- efecte disortodontice brutale asupra dinţilor restanţi;

- eroziuni şi leziuni carioase;
- afectarea parodonţiului marginal;
- afectarea implantării dinţilor;
- leziuni mucozale;
- atrofie osoasă accelerată;
- devieri laterale sau sagitale ale mandibulei;
- inconfort pentru pacient;
- adaptare dificilă a pacientului cu proteza;
- apariţia de diferite ticuri şi malfuncţii.
162
 163

6. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE ALE PROTEZEI

PARȚIALE SCHELETATE

Schematic, fazele pe care le pretind realizarea unei proteze parțiale scheletate

pot fi sintetizate în următoarele etape clinice (C) și de laborator (L)
• Examinarea pacientului, stabilirea diagnosticului și a indicației de
tratament mobilizabil al edentației parțiale (C) ( vezi capitolul 3);

• Amprentarea preliminară (model documentar, de studiu si diagnostic) (C);

• Confecționarea lingurii individuale ( L);

• Amprentarea funcțională si realizarea modelului de lucru (C) ;

- După realizarea modelului de lucru, unele tehnici de confecționare a

protezei scheletate presupun deteminarea și înregistrarea relațiilor
intermaxilare ( de obicei cu șabloane de ocluzie) , montarea modelelor
în simulatorul cinematicii mandibulare ( modelul superior montat în
articulator pe baza înregistrării cu arcul facial de transfer, iar modelul
inferior prin una din tehnicile de înregistrare pozițională), efectuarea
machetei cu dinți în ceară și realizarea cheii (sau a cheilor) vestibulare
pentru înregistrarea poziției dinților artificiali.

Cheia vestibulară pentru poziționarea dinților artificiali

- Aceste chei vor fi utilizate apoi, după realizarea și proba scheletului,
pentru confecționarea machetei cu dinți a protezei scheletate (C , L).
 164

- În altă tehnică de lucru, șabloanele de ocluzie se realizează având ca

bază scheletul protezei ( în cazuri bine precizate).

• Analiza modelului de lucru la paralelograf ( C, L) ( vezi capitolul 3);

• Conceperea planului de tratament, conform principiilor de concepere a

proiectului protezei parțiale în funcție de clasa de edentație tratată (C) (
vezi capitolul 10) ; Pregătirea modelului de lucru pentru duplicare astfel:

• Deretentivizarea la nivelul dinților restanți;

• Deretentivizarea la nivelul altor zone;

• Folierea zonelor expuse la presiuni;

• Folierea traiectoriilor conectorului principal și al celor

secundari;

• Izolarea modelului

• Realizarea modelului duplicat din masă de ambalat( L ) după

amprentarea cu hidrocoloid reversibil sau material special de duplicare a
modelului de lucru :

• Pregătirea masei duplicatore;

• Pregătirea conformatorului pentru duplicare;

• Turnarea materialului duplicator;

• Îndepărtarea modelului de lucru din amprentă;

• Așezarea conformatorului pentru pălnia și canalul

principal de turnare;

• Turnarea pastei de masă de ambalat;

• Degajarea modelului după priză prin secționarea

amprentei duplicatoare;

• Uscarea și impregnarea modelului

 165

Modelul duplicat , parte component a tiparului, este

modificat față de modelul de lucru prin pregătirile
effectuate și servește la modelarea și fixarea machetei
din ceară a scheletului metalic.
• Realizarea machetei scheletului metalic ( L );

• Realizarea tiparului si turnarea aliajului in tipar ( L ):

• Alegerea conformatorului și solidarizarea modelului

duplicat la capacul acestuia;

• Realizarea machetei canalelor de pătrundere a

aliajului fluid;

• Realizarea machetei canalelor de evacuare a gazelor;

• Detensionarea machete;

• Degresarea machete;

• Cuplarea cilindrului conformatorului la capac;

• Prepararea pastei de masă de ambalat și turnarea ei;

• Topirea și arderea machete din ceară.

• Dezambalarea și prelucrarea scheletului metalic ( L );

• Proba scheletului metalic si în unele cazuri determinarea relației

intermaxilare; (C).

• Realizarea machetei componentei acrilice ( L );

• Proba machetei în cavitatea bucala ( C ) – unii autori o consideră inutilă;

• Realizarea tiparului, polimerizarea, prelucrarea componentei acrilice ( L );

• Aplicarea protezei în cavitatea bucală si adaptarea protezei, indicații

oferite purtătorului de proteze parțiale ( C ).
166
 167

7. AMPRENTAREA ÎN TRATAMENTUL MOBILIZABIL AL

EDENTAȚIEI PARȚIALE

Tipuri de amprentă utilizate în tratmentul mobilizabil al edentației parțiale

• AMPRENTA DOCUMENTARĂ : se realizează cu lingură standard și

alginat în prima ședință de prezentare a unui pacient la tratament, pentru a
reproduce statusul oral înaintea oricărei intervenții. Prin turnarea acestei
amprente se realizează MODELUL DOCUMENTAR 1 care are
următoarele utilizări :

– Precizarea diagnosticului clinic inițial și a etapelor tratamentului

preprotetic;

– Scop didactic;

– Utilizarea ca mijloc de educație sanitară a pacienților;

– Scop științific;

– Scop medico-legal.

• AMPRENTA PRELIMINARĂ; se realizează după finalizarea tuturor

tratamentelor preprotetice nespecifice, prin turnarea acesteia obținându-se
MODELUL DE STUDIU ȘI DIAGNOSTIC. Acesta din urmă servește
pentru :

– Studierea dinților restanți pe arcade;

– Stabilirea diagnosticului topografic de edentație pe baza unuia din

sistemele de clasificare cunoscute;

– Analiza la paralelograf:

• Determinarea axei de inserție și dezinserție a

protezei;

• Trasarea ecuatorului protetic;

 168

• Determinarea locului de plasare a vârfului brațului

retentiv al croșetului turnat;

• Deretentivizarea;

• Tripodarea modelului;

• Operațiuni auxiliare.

– Desenarea proiectului protezei scheletate;

– Realizarea unor eventuale proteze interimare acrilice;

– Confecționarea lingurilor individuale și a șabloanelor de ocluzie.

• AMPRENTA FUNCTIONALĂ (FINALĂ), realizată cu lingură individuală și

material de amprentare elastic pe bază de cauciuc, pe baza căreia se
confecționează MODELUL DE LUCRU. In tehnologia realizării protezei
scheletate, acest model va servi pentru realizarea componentei acrilice a
protezei. Componenta metalică ( scheletul protezei) se va realiza pe un
duplicat al modelului de lucru, care poartă denumirea de MODEL
DUPLICAT. Acest model se realizează din masă de ambalat specifică
aliajului din care se realizează proteza scheletată și este parte
componentă a tiparului.

• AMPRENTA FINALĂ DE SITUAȚIE (terminală). Este amprenta câmpului

protetic cu restaurațiile protetice realizate și imortalizează de fapt
rezultatul tratamentului protetic. Se realizează printr-o amprentă cu lingură
standard și alginat, iar modelul rezultat prin turnare poartă denumirea de
MODEL DOCUMENTAR 2 sau terminal. Rolul acestui model, cel de
susținere și justificare a tratamentului realizat, este de fapt aproape același
cu cel al modelului documentar 1 privind valoarea lui de documentare
științifică, educațională, didactică și medico-legală. Acest model este
indicat să fie păstrat alături de celelalte evidențe primare ale pacientului,
radiografii, fotografii, etc…
 169

Amprentarea preliminară
În tratamentul mobilizabil al edentației parțiale etapa clinică de amprentare
preliminară presupune :
- Alegerea unui material de amprentare adecvat;

- Alegerea portamprentei corespunzătoare ;

- Utilizarea unei tehnici de amprentare corecte.

Materialul de amprentare cel mai recomandat pentru amprentarea

preliminară a câmpului protetic edentat parțial este alginatul, datorită
ușurinței de manipulare și a preciziei suficiente a amprentei.
Prepararea și manipularea greșită a materialului, erori frecvente în
practica zilnică, fac acest material de amprentare unul „capricios, perfid
și necredincios” (E.Miller). Amprentele cu alginat au următoarele
caracteristici:
o În timpul amprentării, formarea gelului este accelerată de
căldura locală de la nivelul țesuturilor orale și va începe să se
formeze mai întâi în vecinătatea acestora. Consecința practică
este aceea că orice mișcare a amprentei în timpul formării
gelului determină apariția tensiunilor interne, deformarea
amprentei și imprecizia modelului;

o Amprenta cu alginat este stabilă doar pentru o perioadă foarte

scurtă de timp după îndepărtarea din cavitatea bucală, în
contact cu aerul deshidratându-se, cu producerea consecutivă
a contracției amprentei. Este însă o greșeală (frecventă !!)
menținerea amprentei în apă, deoarece și aceasta determină
modificarea volumetrică a amprentei manifestată prin mărirea
volumului datorită imbibiției;

o Chiar menținută în mediu umed, amprenta cu alginat suferă

fenomenul de sinereză cu modificarea volumului amprentei si
obținerea unui model imprecis.
 170

Aceste probleme determină conduita practică de turnare

imediată a amprentei, în primele 15 minute de la amprentare,
sau menținerea amprentei într-o atmosferă saturată de vapori (
învelită în tifon umed sau introdusă umedă într-o pungă de
plastic închisă), departe de surse de căldură. În nici un caz nu
se vor păstra amprentele în apă!.

Amprenta preliminară cu alginat păstrată umedă în pungă de plastic

În tratamentul edentației parțiale alginatul se utilizează pentru
următoarele tipuri de amprentări:
- Amprente documentare;

- Amprente preliminare pentru realizarea modelului de studiu și

diagnostic;

- Amprente funcționale ( cu linguri standard individualizate sau cu linguri

individuale) pentru realizarea modelului de lucru pentru :

 Proteze parțiale acrilice;

 Proteze scheletate de clasa a III-a și a IV-a;

 Realizarea scheletului protezelor de clasa I-a și a II-a;

 Proteze scheletate în clasele I și II care nu necesită

amprentări compresive, sau care vor fi rebazate;

 Ca material de amprentă global în amprentările duble sau

disociate, când se utilizează ca portamprente linguri
standard perforate, după tehnica Hindels, sau linguri
obișnuite standard după tehnica McLean;
 171

 Amprente terminale, utilizând linguri standard.

Portamprentele standard utilizate pentru amprentarea preliminară a

câmpului protetic edentate parțial pot fi :
- Lingurile standard metalice ( netede sau perforate) sau din
material plastic;

- Lingurile standard individualizate;

- Lingurile individuale ( mai rar).

Lingurile standard se aleg în funcție de morfologia câmpului protetic și de

preferințele practicianului. De obicei se folosesc lingurile utilizate pentru dentat,
dar există și linguri speciale pentru edentația parțială, îndeosebi pentru cea
biterminală.
Rareori însă lingurile standard corespund tuturor cerințelor de adaptare la nivelul
câmpului protetic, motiv pentru care de multe ori practicianul trebuie să recurgă la
individualizarea lingurilor standard. Această individualizare presupune :
 Prelungirea marginilor prea scurte;

 Adaptarea la nivelul fundurilor de sac pentru

perfectarea închiderii marginale ( mai ales
vestibular anterior la maxilar, în zona linguală
centrală la mandibulă, la nivelul tuberculilor
piriformi și ai zonei de închidere distală);

 Crearea de stopuri contra înfundării;

Individualizarea lingurilor standard se poate realiza cu material de

amprentare termoplastic sau cu material de amprentare pe bază de cauciuc
siliconic de consistență chitoasă.
 172

Tipuri de linguri universale (standard) utilizate pentru amprentarea preliminară a câmpului

protetic edentate parțial

Lingură de amprentare standard prea mică

Linguri standard cu margini prea scurte: marginile nu ajung în zona fundurilor de sac,
spațiu prea mare pentru materialul de amprentare la nivelul zonelor edentate și a palatului
( cu cât materialul este în strat mai gros, cu atât contracția de priză este mai pronunțată).
Indicație de individualizare a lingurilor standard.

Individualizare lingurilor standard cu material termoplastic. La maxilar individualizarea

poate porni chiar de la o lingură mandibulară.

Adaptare marginală cu material termoplastic la nivelul zonei linguale centrale – zonă

importantă pentru alegerea tipului de conector principal
 173

Individualizarea lingurii standard maxilare cu material de amprentare termoplastic

Linguri universale individualizate cu material termoplastic

( maxilar) și material elastic pe bază de cauciuc siliconic de
consistență chitoasă

Lingură universală metalică individualizată cu material termoplastic la nivelul zonelor

biostatice și amprentarea preliminară cu alginat

Este foarte important ca îndepărtarea amprentei cu alginat din cavitatea

bucală să se facă printr-o mișcare rapidă, într-un singur sens și fără balansări ale
amprentei, pentru a evita apariția tensiunilor interne în masa materialului de
amprentare care determină modificări dimensionale și implicit imprecizia
modelului. Medicul tracționează mânerul lingurii într-o singură direcție, în axul
dinților, în timp ce cu cealaltă mână îndepărtează părțile moi pentru desființarea
succiunii. Concomitent, proiectarea unui jet de apă și aer în vestibul va ușura
desprinderea amprentei.
 174

Amprenta cu alginat se îndepărtează rapid și prin tracțiune într-o singură direcție, în axul
dinților.

Amprentă preliminară mandibulară. Trasarea limitelor câmpului protetic cu creion de

contur.

Lingurile individuale se utilizează mult mai rar pentru amprentarea preliminară,

cu toate că ar trebui să se apeleze la acestea în toate formele de edentație
parțială. Ele se indică în următoarele situații :
o Edentațiile terminale la maxilar;

o Edentații în zona lateral și în zona frontală, cu breșe lungi;

o Când lingura standard (sau cea standard individualizată), nu

corespunde cerințelor amprentării în cazul clinic dat;

o Pentru maxilarele anormal de mari sau cu configurații

neobișnuite;

o În toate cazurile de edentații parțiale mandibulare tratate prin

proteze scheletate, întrucât zona linguală centrală și laterală trebuie exigent
amprentate pentru a permite aplicarea corectă a conectorului principal;
 175

o Când se preconizează transformarea edentației parțiale în

edentație totală

Cu toate că pretinde o solicitare mai mare a laboratorului, ședințe

suplimentare și un preț de cost mai ridicat al tratamentului, lingura
individuală are avantaje de necontestat:
 Precizie mai mare a amprentei;

 Grosime mai mică și uniformă a materialului de

amprentare ( modificări volumetrice mult diminuate);

 Economie de material de amprentare;

 Retenționare mai bună a materialului de amprentare;

 Gabarit mai redus decât al lingurii standard;

 Adaptare marginală mai ușoară;

Dacă pentru amprentarea preliminară se recurge mai rar la linguri individuale ca

portamprentă, pentru faza de amprentare finală utilizarea acestora nu poate fi
evitată.

Tehnica de amprentare cu alginate trebuie să cuprindă mai multe etape în

care să se țină seama de următoarele aspecte :
1. Pregătirea pacientului

a. Pregătirea psihică : se explică pacientului în ce constă faza de

amprentare, insistând asupra fricii nejustificate de asfixie,
înecare sau vomă. Este bine să se prezinte pacientului
materialul de amprentare în timp ce este malaxat, mirosul plăcut
al majorității alginatelor câștigând încrederea pacientului.

b. Pregătirea cavității bucale: curățirea minuțioasă a dinților de

depozitele de placă, tartru, resturi alimentare; se atrage atenția
pacientului asupra necesității igienizării riguroase a cavității
bucale; eventualii dinți șlefuiți selectiv pentru echilibrare ocluzală
preprotetică trebuie bine lustruiți cu gume pentru ca materialul
 176

de amprentare să nu adere de aceste suprafețe;

deretentivizarea zonelor foarte retentive interdentare sau sub
corpurile de punte cu un material provizoriu de obturație.

c. Poziția pacientului : capul drept, bine sprijinit pe tetieră, planul

de ocluzie să fie paralel cu solul, înălțimea capului pacientului la
nivelul coatelor operatorului.

d. Indicații pentru pacient și protecția vestimentară a acestuia: se

explică pacientului că nu există pericolul obstruării căilor
respiratorii, deci să respire liniștit, pe nas; se recomandă
pacientului ca în timpul amprentării să nu înghită, saliva fiind
aspirată cu aspiratorul de salivă dacă este posibil sau se
protejează pacientul de scurgerea salivei din cavitatea bucală
printr-o tăviță așezată sub bărbie; protecția vestimentară a
pacientului prin șorț de protecție.

e. Secreția exagerată de salivă: poate împiedeca obținerea unei

amprente corespunzătoare prin golurile pe care le produce la
nivelul marginilor amprentei , îndeosebi la arcada mandibulară.

2. Alegerea portamprentei :

- Lingura să acopere în întregime câmpul protetic, fără a veni în contact

cu nici un element al acestuia și să fie aleasă în funcție de tipul de
edentație;

- Lingura să asigure o grosime suficientă și uniformă a materialului de

amprentare, între lingură și câmpul protetic să fie o distanță de 3-5
mm;

- Marginile lingurii să fie aproape de linia de reflexie a mucoasei și să

permită mișcările funcționale ale periferiei câmpului protetic;

- Lingurile să fie prevăzute cu mijloace de retenție pentru materialul

elastic
 177

Când este cazul se va proceda la individualizarea lingurilor standard

conform celor prezentate anterior, sau se vor utilize linguri individuale.
3. Combaterea reflexului exagerat de greață-vomă : prin psihoterapie,
medicație sedativă și antiemetică, poziționarea corectă a pacientului cu
capul aplecat ușor înainte. Pacientul va fi pregătit prin:

a. Clătirea gurii cu apă rece în care s-a dizolvat bicarbonat de

sodiu;

b. Suflarea nasului înainte de amprentare pentru eliberarea căilor

respiratorii;

c. Eventual anestezie de contact a mucoasei oro-faringiene;

În ceea ce privește tehnica operatorie, se va avea grijă ca :

- Lingura să nu depășească distal zona Ah la pacienții cu reflex exagerat
de vomă;

- La nivelul zonei de închidere distală lingura să fie mai subțire, cât mai
aproape de țesuturi și chiar îndiguită cu material termoplastic pentru a
nu permite scurgerea spre faringe a materialului de amprentare;

- Aplicarea lingurii întâi posterior și apoi anterior;

- Unii autori indică pentru amprentare preliminară utilizarea lingurilor

individuale, care au un volum mai mic și margini corect adaptate;

- Materialele de amprentare să fie cele cu priză rapidă;

- Distragerea atenției pacientului de la faza de amprentare, întrucât

reflexul de greață-vomă este foarte mult condiționat de factori
psihologici și de excitanții externi ( concentrarea pacientului asupra
unui alt subiect);

- Controlul poziției limbii: limba să stea cât mai aproape de planșeu, în

spatele frontalilor inferiori, deoarece limba ridicată determină contracția
muschiului palatoglos care apasă pe vălul palatin și apare senzația de
vomă;
 178

- Este indicat ca mai întâi să se amprenteze arcada inferioară și apoi

cea superioară.

4. Prepararea corectă a materialului : Se vor respecta indicațiile privind

cantitatea de pudră și apă, aplicându-se inițial în bol apa și apoi pudra;
spatularea să se facă prin frecarea pastei de pereții bolului și nu prin
amestecare, pentru a înlătura din material bulele de aer; malaxarea să
aibă ca rezultat obținerea unei paste cu aspect neted și lucios, puțin
lipicios, de consistență aproape chitoasă

5. Aplicarea materialului în lingura perfect uscată, încât să acopere

marginile lingurii, dar să nu fie în cantitate prea mare , deoarece
excesul alunecă spre faringe sau deformează periferia câmpului
protetic. Această fază nu trebuie să dureze mai mult de 15-30 de
secunde .

6. Amprentarea propriu-zisă: se va acorda atenție introducerii corecte în

gură a portamprentei cu materialul de amprentare, centrării corecte a
lingurii și modelării marginale a amprentei. Buza trebuie să acopere
portamprenta. Până la instalarea prizei lingura se ține ferm în poziție,
fără a o mișca în timpul formării gelului.

7. Scoaterea amprentei din cavitatea bucală, dezinfecția și protecția

amprentei : așa cum am arătat anterior, înlăturarea se face rapid, dintr-
o dată și în axul dinților. Se spală apoi amprenta cu apă rece și se
controlează integritatea amprentei. Dezinfectarea amprentei cu
alginate este obligatorie și se realizează cu soluție de glutaraldehida
2%, sau hipoclorit de sodiu 1%. Turnarea amprentei este indicat să se
facă în primele 10-15 minute de la amprentare, sau dacă turnarea este
amânată, amprenta se va păstra în atmosferă umedă ( vezi mai sus)

Impreciziile amprentelor cu alginate :

o Imprecizii de suprafață, manifestate prin :

 Bule de aer;

 Goluri în amprentă;
 179

 Peliculă adezivă de mucus;

 Fracturi ale amprentei

o Imprecizii dimensionale:

 În faza de preparare a alginatului :

- Modificări datorate nerespectării proporției apă/pudră;

 În timpul prizei datorită:

- Mișcării lingurii în timpul gelificării materialului;

- Presiune digitală prea mare la amprentare;

- Prelungirea mai mult de 5 minute a menținerii amprentei în gură.

 La îndepărtarea amprentei :

- Forța prea mare aplicată pentru îndepărtare, mai ales când există
retentivități;

- Basculări antero-posterioare sau torsionări ale lingurii la îndepărtare;

- Desprinderea amprentei din lingură datorită retențiilor insuficiente.

 După îndepărtarea amprentei, datorită:

- Manipulării neglijente a amprentei;

- Zonelor cu grosimi neuniforme ale alginatului;

- Deshidratarea prin plasarea lângă surse de căldură sau în contact cu

aerul;

- Imbibiția amprentei când în mod eronat este păstrată în vas cu apă.

 În timpul turnării modelului, datorită:

- Zonelor subțiri de alginat nesprijinite de lingură;

- Alginatului desprins parțial sau total din lingură;

- Turnării modelului cu un ghips prea vâscos care deformează amprenta;

- Plasării incorecte a amprentei umplute cu ghips pe suprafețe înclinate,

în contact cu diferite obiecte dure.
 180

Amprentarea finală
Pentru amprentarea finală a câmpului protetic edentat parțial în vederea
protezării mobilizabile se utilizează alginatele, materialele de amprentare
pe bază de cauciuc, pastele de oxid de zinc eugenol, materialele
termoplastice și bucoplastice.
Lingura individuală corect adaptată este o piesă protetică intermediară
indispensabilă pentru obținerea unei amprente fidele și a unui model de
lucru exact. Adaptarea lingurii individuale trebuie realizată astfel încât
marginile să se oprească în vecinătatea fundurilor de sac vestibulare și
linguale și să asigure o grosime suficientă materialului de amprentare; nu
este indicată sprijinirea lingurii individuale de dinții restanți. Adaptarea
lingurii individuale, realizată de preferință din acrilat, se face cu instrumetar
rotativ adecvat ( freza de acrilat), din aproape în aproape pe toată periferia
lingurii și în conformitate cu criteriile anatomo-funcționale cunoscute.
Prelungirea marginilor prea scurte se poate face cu material de
amprentare termoplastic. Aceste intervenții se execută având în vedere
obiectivul obținerii unui spațiu relativ uniform pentru materialul de
amprentare. Acest spațiu se obține prin utilizarea stopurilor de
împiedecare a înfundării aplicate pe suprafața mucozală a lingurii la nivelul
dinților restanți și al crestelor edentate. Aceste stopuri pot fi realizate din
material de amprentare termoplastic tip kerr, sau din ceară termoplastică.

Lingura individuală corect adaptată trebuie să ofere condițiile amprentării

corespunzătoare a periferiei câmpului protetic și asigurării unei grosimi uniforme
materialului de amprentare
 181

Stopurile anti-înfundare din material termoplastic pe fața internă a lingurii

Ca și în cazul lingurii individuale realizate în tratamentul edentației totale,

marginile lingurii trebuie să asigure libertatea de mișcare a formațiunilor de
la periferia câmpului protetic și să permită imprimarea paturilor
musculaturii stabilizatoare pe fața ei externă.

Adaptarea marginală a lingurii pentru asigurarea libertății de mișcare a frenului

buzei și a frenului limbii

Amprenta corect realizată, indiferent de materialul de amprentare utilizat,

trebuie să acopere în întregime marginile portamprentei individuale și să
aibă un strat uniform al materialului de amprentare pe toată suprafața
lingurii.

Amprente funcționale corecte privind acoperirea integrală a lingurii cu material de

amprentare, dar grosimea neuniformă a acestuia prin centrare incorectă crează
condițiile de apariție a modificărilor volumetrice

Pentru realizarea protezei parțiale mobilizabile scheletate amprentarea

exigentă a zonei linguale este esențială pentru realizarea corectă a
conectorului principal. Din acest motiv se va acorda atenție la adaptarea
 182

lingurii mandibulare modelării cât mai funcționale marginale a zonei

linguale centrale și a zonelor linguale laterale. Este obligatorie perfectarea
închiderii marginale a acestor zone cu material de amprentare bucoplastic
sau termoplastic, prin evidențierea mobilității limbii și a planșeului bucal,
prin tehnici identice cu cele utilizate la edentatul total mandibular. Aceeași
importanță o are și reproducerea perfectă prin amprentare a morfologiei
unităților odonto-parodontale restante.

Realizarea perfectării cu material termoplastic a adaptării lingurii individuale pentru

amprentarea zonei linguale a câmpului protetic edentat parțial

Tipurile de amprente funcționale utilizate în edentațiile de clasa I-a și a II-a

Kennedy tratate prin proteze parțiale mobilizabile scheletate

Caracteristicile amprentării funcționale in edentațiile de cl.I si a II-a Kennedy :

• Reproducerea anatomică perfectă a dinților restanți și a țesuturilor
învecinate;

• Reproducerea crestelor edentate și a mucoasei acoperitoare;

• Extindere maximă in limite permisibile;

• Modelare marginală funcțională;

• Redarea formei funcționale a mucoasei crestelor edentate sub sarcină

funcțională pentru asigurarea unui suport stabil si nemodificat.

(a) Amprenta funcțională necompresivă, realizată cu lingură individuală și

alginat, fără presiune asupra mucoasei crestelor edentate.

- Poate fi utilizată la maxilar, unde reziliența mucoasei este mai mică;

- La mandibulă când sunt proiectate proteze parțiale scheletate

prevăzute cu sisteme speciale articulate – sprijinul mixt articulat (
ruptori și amortizori de forțe)
 183

- Varianta mucostatică a amprentei necompresive ( V.O. Lucia) :

o Amprenta preliminară cu lingură standard și alginat;

o Confecționarea lingurii individuale distanțate total de model;

o Amprentare definitivă cu alginate, fără nici o presiune și fără

mișcări de modelare;

 Redă forma anatomică a mucoasei , ceea ce va favoriza

bascularea prin înfundare;

 Recomandată numai în cazul protezelor cu sprijin mixt

elastic sau cu sprijin mixt articulat.

- Varianta mucodinamică a amprentei funcționale necompresive:

 Amprenta funcțională cu lingură individuală și alginat, cu

modelare activă moderată de către medic și pacient, fără
nici o presiune;

(b) Amprenta funcțională compresivă își propună să învingă reziliența

mucoasei și deci efectul de pârghie al șeii terminale a protezei asupra
dinților stâlpi, prin reproducerea formei funcționale a mucoasei crestelor și
nu a celei anatomice. Din acest grup de amprente ( anatomo-funcționale,
duble sau disociate) fac parte următoarele:

o Amprenta compresivă după McLean, realizată sub presiune

ocluzală, cu un material de amprentare bucoplastic;

o Amprenta compresivă după Hindels, realizată sub presiune

digitală și care utilizează ca material de amprentare pasta de
oxid de zinc-eugenol.

Aceste două tehnici sunt la ora actuală rar utilizate, datorită

dezavantajelor pe care le prezintă: prima dintre tehnici prin
presiunea permanentă pe care proteza o va exercita
determinând atrofie accelerată a câmpului protetic, iar a doua
conduce la realizarea unor proteze cu menținere precară.
 184

Alternativa acestor tehnici clasice o constituie următoarea grupă

de amprente funcționale:
o Tehnicile de amprentare biofuncțională :

 Tehnica O.C. Applegate. Este o amprentare cu gura

deschisă. După amprentarea cu lingură standard și
alginat se realizează scheletul protezei parțiale. Pe șeile
metalice se confecționează din acrilat autopolimerizabil
două șei adaptate marginal la nivelul fundurilor de sac.
Aceste șei reprezintă suportul pentru materialul
bucoplastic de amprentare funcțională. În timpul
amprentării, presiunea este inițial digitală, exercitându-se
strict pe pintenii croșetelor turnate. Modelul de lucru pe
care s-a realizat scheletul se secționează imediat distal
de dinții limitanți ai breșei/breșelor terminale,
îndepărtându-se fragmentele de model ce reproduc șeile
terminale; scheletul metalic folosit în faza de amprentare
cu material bucoplastic este repus pe modelul secționat
distal și se completează cu ghips dur zona
crestei/crestelor edentate terminale după noile amprente
luate cu material bucoplastic. Modelul astfel obținut
poartă numele de model corijat sau corectat.

 Tehnica Sebbah. Propusă în anul 1963 pentru

realizarea protezei echilibrate Rigolet în edentațiile
terminale mandibulare ( alcătuită din : bară lingual, croșet
continuu robust, croșet divizat in „ T” pe dinții stâlpi
principali, conectori secundari interdentari rigizi, pinten
ocluzal in foseta mezială a stâlpului limitant al breșei
terminale), realizează scheletul metalic al protezei după o
amprentă cu lingură standard și alginat. Se
confecționează apoi șeile din acrilat autopolimerizabil ca
în cazul precedent, pe aceste șei montându-se valuri de
ocluzie din material termoplastic. După adaptarea șeilor
se ia o primă amprentă cu pastă pe bază de oxid de zinc
 185

eugenol, se determină rapoartele intermaxilare pe valurile

de ocluzie și apoi se adaugă un nou strat de oxid de zinc
eugenol, amprentarea realizându-se sub presiune
ocluzală. Urmează apoi aplicarea tehnicii modelului
corijat.

a b
Deosebirea în amplitudinea basculării prin înfundare între o proteză scheletată
terminală realizată prin amprentare convențională (a) și cea realizată printr-o
tehnică biofuncțională de amprentare (b)

Tehnica modelului corijat în edentația de clasa a II-a

 186

Tehnica modelului corijat în edentația de clasa I-a

Tipurile de amprente funcționale utilizate în edentațiile de clasa a III-a și a

IV-a Kennedy tratate prin proteze parțiale mobilizabile scheletate

În edentațiile în care sprijinul protezelor scheletate este dento-parodontal scopul

amprentei este dublu :
a) Reproducerea anatomică perfectă a dinților restanți și a țesuturilor
înconjurătoare;

b) Reproducerea anatomică a crestelor edentate și a mucoasei acoperitoare.

Deși șeile protezei nu transmit presiuni funcționale crestelor edentate
decât în limitele rezilienței parodontale, este necesar un contact strâns
între mucoasa care acoperă câmpul protetic și fața mucozală a șeilor
pentru a nu permite retenția alimentelor. Marginile amprentei trebuie
 187

extinse până la nivelul zonelor de reflexie a mucoasei și modelate

funcțional ca la edentațiile de clasa I-a și a II-a.

In aceste forme de edentație, amprenta funcțională unică cu lingură

individuală și material de amprentare elastic pe bază de cauciuc este
suficientă pentru confecționarea protezei. Amprentarea poate fi realizată în
două moduri :
 Amprenta funcțională într-un timp. Amprenta se
realizează cu lingură individuală și material de
amprentare elastic pe bază de cauciuc de consistență
medie;

 Amprentarea funcțională în doi timpi ( „ wash technique”).

Se ia o primă amprentă cu material elastic pe bază de
cauciuc de consistență chitoasă având ca suport o
lingură standard, făcându-se mișcările de funcționalizare
marginală. Această amprentă va constitui de fapt lingura
individuală, care va fi pregătită prin îndepărtarea
surplusurilor cu un bisturiu și prin crearea de șanțuri
laterale de refluare a surplusului de material fluid care va
fi utilizat la amprentare. În timpul următor, amprentarea
constă din aplicarea în interiorul acestei linguri din
material chitos de amprentare a unui material de
amprentare pe bază de cauciuc de consistență mai fluidă
și reamprentarea câmpului protetic.
188
 189

8. DETERMINAREA ȘI ÎNREGISTRAREA RELAȚIILOR

INTERMAXILARE

Faza clinică de determinare și înregistrare a relațiilor intermaxilare

în edentația parțială tratată prin proteze parțiale scheletate (după cum am
arătat la prezentarea fazelor clinico-tehnice în capitolul 6) poate fi realizată
fie după obținerea modelului de lucru, înaintea operațiunilor de duplicare
ale acestuia,fie după proba scheletului metalic al protezei parțiale și are ca
obiectiv obținerea unei relații funcționale între arcadele dentare naturale
restante și cele artificiale ale protezelor parțiale.
Relațiile craniomandibulare în cadrul cărora se realizează schema
ocluzală a restaurărilor protetice mobilizabile trebuie să asigure:
o o cinematică mandibulară funcțională;

o masticația eficientă;

o stabilitatea statică și dinamică a protezei;

o confortul pacientului;

o profilaxia țesuturilor de sprijin ale protezei ( dento-parodontal și

muco-periostal)

Obiectivul acestei etape este înregistrarea unui raport cranio-

mandibular care să fie apoi transferat în simulatorul cinematicii
mandibulare (articulator) într-o manieră cât mai apropiată situației clinice
reale, care să permită realizarea unor arcade artificiale integrate acestei
relații și schemei ocluzale existente. Arcadele artificiale ale protezei
parțiale scheletate trebuie, față de edentația totală, să corespundă nu
numai raportului cranio-mandibular fiziologic, ci și unui tipar ocluzal al
dinților restanți păstrat ca atare, sau îmbunătățit în cursul tratamentului
preprotetic nespecific și specific prin remodelări ocluzale.
 190

Materiale utilizate pentru înregistrări ale relațiilor intermaxilare trebuie

să îndeplinească următoarele condiții :

- plasticitate înainte de priză, care să prevină deplasările nedorite dentare sau

devierile mandibulei în cursul înregistrării;
- rigiditate sau rezilienţă după priză;
- modificările dimensionale tributare mecanismului prizei să fie minime sau chiar
absente;
- fidelitate care să permită înregistrarea cu acurateţe a suprafeţelor ocluzale şi a
marginilor incizale ale dinţilor;
- să fie uşor de manipulat;
- să nu producă efecte adverse tisulare;
- înregistrarea interocluzală să poată fi verificată de către practician.

Ipsosul dentar.
- o bună fidelitate, rigiditate, rezistenţă în timp;

- dificil de manipulat;

- înregistrarea obţinută este oarecum casantă;

- se foloseşte mai ales pentru realizarea de chei vestibulare.

Cerurile termoplastice.
- pentru înregistrări propriu-zise ocluzale;

- ca suport pentru alte materiale de înregistrare a ocluziei ( pasta de

oxid de zinc eugenol, ipsos, materiale elastice);

- relativ uşor de manipulat;

- lipsa de stabilitate dimensională;

- slabă fidelitate.
 191

Pastele ZOE.
- excelente materiale de înregistrare a relaţiilor ocluzale;

- prezintă un fluaj foarte bun ;

- aderă foarte bine de suportul pe care se aplică;

- după priză au un grad satisfăcător de rigiditate;

- sunt materiale foarte fidele ;

- înregistrările au un grad ridicat de repetabilitate.

Dezavantajele :
- timpul de priză ceva mai îndelungat;
- fidelitatea înregistrării o depăşeşte uneori pe cea a modelelor la a căror
angrenare serveşte ( dificultăţi de poziţionare a acestora).

- inregistrările cu pastă ZOE sunt destul de casante.

Elastomerii siliconici.
Pot fi utilizaţi în acest scop atât cei obţinuţi prin reacţie de condensare, cât
mai ales cei de adiţie ( FUTAR OCCLUSION-Kettenbach).
- stabilitate dimensională ( modificări liniare de numai 0,2%) mai bune a
acestora din urmă ;

- duritate finală ridicată, peste 85 Shore A;.

- fluiditate, fidelitate şi stabilitate dimensională excelentă

- nu necesită recurgerea la un material de suport.

Dezavantajul este acela al unei mari rezistenţe la compresiune a materialului

după priză, ceea ce poate face extrem de dificilă poziţionarea modelelor de
ghips.

Cauciucurile polieterice (de tip RAMITEC)

- au o bună fluiditate, fidelitate şi stabilitate după priză, putând fi utilizate
fără suport ;
 192

- fidelitatea de excepţie o poate surmonta pe cea a modelelor ,

proprietate la care adăugând şi rezilienţa mare a materialului în stare
de priză face ca poziţionarea modelelor în indentaţiile înregistrării să
întâmpine dificultăţi .

Răşinile acrilice autopolimerizabile şi fotopolimerizabile.

- Au ca principale caracteristici fidelitatea şi rigiditatea.;

- Prezintă o contracţie de priză însemnată;

- Rigiditatea înregistrărilor poate cauza deteriorarea modelelor de ghips

în timpul montării acestora în simulator.

Pacienții care necesită tratament protetic pentru rezolvarea

edentației parțiale, se pot împărți din punctul de vedere al stării ocluzale în
trei categorii:

a) Pacienți la care dinții restanți sunt în număr sufficient pentru a

păstra relații stabile și funcționale de intercuspidare maximă, la
o dimensiune verticală păstrată. În aceste cazuri se
înregistrează poziția de intercuspidare maximă, prin una din
metodele cunoscute.

Ocluzia poate rămâne stabilă pe tot parcursul tratamentului, sau

poate deveni instabilă prin preparațiile care se efectuează la nivelul
arcadelor, conduita practică fiind diferită în fiecare caz.
 193

Ocluzia stabilă

OCLUZIA STABILA materialelor siliconate plasate pe un

suport de silicon chitos, sau pe un
Se recomandă material termoplastic, în lingură
utilizarea : specială, tip ramă

pastelor pe bază de oxid de

zinc-eugenol, sau a
cauciucurilor polieterice
special destinate acestui scop
( RAMITEC), pe un suport
rigid

metoda cheii de ocluzie a lui STEIN

utilizarea cheii vestibulare

(procedeul ORTHLIEB ŞI
LABORDE, 1989)
 194

Executarea
executareaseriatăseriată
a elementelor protetice fixede
a elementelor sau
aplearea la „tehnica
agregare modelelor
ale punţii încrucișate ”
dentare
OCLUZIA STABILA -
metoda “ocluziei profilactice”

OCLUZIE INSTABILA
 195

B
.

A C.
.

D
.

E
. F.

Tehnica modelelor încrucișate : A. Amprenta pentru model de studiu, arc facial și

înregistrarea ocluziei; B. Duplicarea modelelor de diagnostic și montarea în aceeași poziție
în articulator cu arcul facial; C. Una dintre arcade este modelată diagnostic, la cealaltă
arcadă se realizează macheta protezei parțiale; D. În acest moment una dintre arcade se
rezolvă terapeutic. Dacă aceasta este cea mandibulară, reabilitarea se face față de modelul
de diagnostic maxilar pentru a asigura un plan de ocluzie optim; E. Odată restaurarea
mandibulară realizată, preparațiile pentru modelul maxilar se fac în raport cu aceasta; F.
Reastaurarea completă bimaxilară în acord cu modelările diagnostice. (după Rosenstiel et
al, 1995)
 196

b) Dinții restanți sunt în număr suficient, dar realizează relații de

intercuspidare maximă și de intercuspidare în relație centrică
instabile din cauza contactelor premature și a interferențelor
ocluzale

Situații de ocluzie instabilă : interferențe ocluzale, diminuarea

dimensiunii verticale

OCLUZIA INSTABILA

echilibrarea ocluzală preprotetică;

aplicarea testelor funcţionale, antropometrice de determinare a relaţiilor

intermaxilare şi menţinerea noilor relaţii, dacă este posibil, printr-un procedeu
protetic definitiv

protezarea provizorie fixă, sau mobilizabilă , care va juca rolul unui adevărat
articulator fiziologic

 testarea dimensiunii verticale de ocluzie;

 prefigurarea unui plan de ocluzie funcţional;
 repunerea dinţilor malpoziţionaţi în relaţii funcţionale;
 realizarea contenţiei dinţilor restanţi, prevenirea migrărilor;
 suplinirea provizorie a funcţiilor alterate în urma
instalării stării de edentaţie parţială.

c) Situația în care dinții restanți nu mai realizează între ei nici un fel

de contact, nu mai există o dimensiune verticală de ocluzie și
chiar planul de ocluzie trebuie restabilit, fiind prezente migrări
vertical. Este cazul pacienților fără ocluzie, la care conduita
terapeutică trebuie să fie identică cu situația edentatului total.
Șabloanele de ocluzie sunt piese protetice indispensabile în
 197

acest caz, iar faza clinică de determinare și înregistrare a

rapoartelor intermaxilare urmează pașii bine precizați cunoscuți
la tratamentul edentatului total

Lipsa rapoartelor ocluzale : pacient „ fără ocluzie ”

LIPSA RAPOARTELOR OCLUZALE ( FARA OCLUZIE)

SABLOANE DE OCLUZIE

În funcție de aceste situații clinice, posibilitățile uzuale de poziționare a

modelelor în relațiile ocluzale corecte pot fi următoarele :
o Poziționarea manuală a modelelor în intercuspidare maximă:
 198

 Când mai există cel puțin 4 unități masticatorii repartizate

câte două bilateral

o Poziționarea cu ajutorul cerii de ocluzie, a cheilor vestibulare, a

materialelor elastice special destinate înregistrărilor ocluzale (
siliconi, polieteri)

 Când nu există certitudinea poziționării corecte manuale,

chiar dacă sunt suficienți dinți restanți : Se preferă
materialele interpuse în strat subțire între arcade ( ceară
dură sau polieteri) care să imprime doar vârfurile
cuspidiene, sau cheile vestibulare care au avantajul că nu
interferează cu suprafețele ocluzale și elimină riscul
înălțării ocluziei.

Înregistrarea ocluziei în ceară. Pentru combaterea deformării, în

indentațiile obținute s-a aplicat un strat de pastă ZOE

o Poziționarea cu ajutorul șabloanelor de ocluzie.

Deși șablonul de ocluzie poate fi utilizat în oricare dintre situațiile

clinice, este indicat în următoarele situații:
- În edentațiile terminale sau laterale cu breșe lungi;

- Ori de câte ori nu există unități de masticație suficiente;

- Când la maxilarul antagonist există o edentație totală sau parțială care

se va trata tot mobilizabil;

- Când contactele dento-dentare sunt instabile.

 199

Șabloanele de ocluzie se pot realiza ca piese protetice independente,

sau se folosește scheletul protezei, pe care se fixează bordurile de
ocluzie.

Șabloane de ocluzie în edentația parțială

Controlul șabloanelor de ocluzie din punct de vedere clinic și tehnic este

deosebit de important. Se va urmări mai ales ca șablonul să fie stabil, să nu
basculeze, bordurile de ocluzie să fie ușor mai înalte comparativ cu dinții restanți,
montate strict în perimetrul de sprijin, iar bazele șabloanelor să fie atent
prelucrate, încât să nu deranjeze pacientul. Este foarte important să nu existe
interferențe între elementele șabloanelor de ocluzie, sau între șabloanele de
ocluzie și porțiuni ale modelelor de lucru.

Câteva interferențe care trebuie evitate : A. între bordurile de ocluzie – derapaje și devieri
asimetrice ale mandibulei ; B. interferențe datorate materialelor de imobilizare a
șabloanelor; C . interferențe între dinții restanți și baza șabloanelor; D. interferențe între
borduri și model; E interferențe între cele două modele antagoniste.

Nu trebuie ignorat nici un moment faptul că determinarea corectă a relației

intermaxilare începe cu stabilirea unui plan ocluzal corespunzător, și că
 200

orientarea planului de ocluzie este dictată de situarea arcadei maxilare. În

consecință, planul de ocluzie se va stabili întotdeauna după criteriile
binecunoscute de la edentația totală, sau în situația existenței unui număr
suficient de dinți și al unui plan de ocluzie corect se va lua în considerație situația
dată. Existența unui plan ocluzal incorect impune reabilitarea preprotetică a
acestuia. Niciodată nu se realizează proteza parțială mandibulară în raport cu un
plan de ocluzie maxilar defectuos, după cum este total contraindicată realizarea
protezei mandibulare înaintea celei maxilare în situațiile de edentație parțială
bimaxilară sau combinația unei edentații totale cu una parțială.
Etapele fazei clinice de determinare a relațiilor intermaxilare sunt practic identice
cu cele din tratamentul edentației totale : controlul clinic și tehnic al șabloanelor,
determinarea curburii vestibulare anterioare la nivelul arcadei maxilare ( dacă
este cazul), detrminarea nivelului și a orientării planului de ocluzie, determinarea
dimensiunii verticale de ocluzie și a celei de repaus, determinarea relației
centrice, indicații privind alegerea și montarea dinților artificiali.

Etape ale determinării relației intermaxilare. Determinarea curburii frontale și a nivelului și

a orientării planului de ocluzie frontal și lateral. Este importantă dimensionarea
corespunzătoare a bordurii în regiunea frontală. Dimensiunea verticală de repaus (1), cea
de ocluzie (2) și spațiul liber interdentar (3).

Când dimensiunea verticală de ocluzie este păstrată, există două posibilități de

înregistrare a rapoartelor intermaxilare:
 Valul de ocluzie din ceară este lăsat mai înalt cu 1-2 mm
față de dinții restanți, se ramolește ceara uniform și
pacientul va închide gura în intercuspidare maximă.
 201

Înregistrarea ocluziei în ceara bordurii

Procedeul, deși utilizat pe scară largă, este mai puțin indicat,
deoarece porțiuni mai puțin ramolite pot determina devieri
excentrice ale mandibulei, sau ramolirea insuficientă a cerii
determină la închiderea gurii presiuni excesive asupra muco-
periostului, în condițiile existenței unei mucoase cu grad ridicat
de reziliență șablonul se înfundă, determinând înălțarea ocluziei
la proba machete. De asemenea, dacă se apelează la această
metodă operatorul trebuie să se asigure că la închiderea gurii
șablonul are contact ferm cu suprafața de sprijin și nu
basculează; fenomenul neobservat va determina apariția
fenomenului Christensen și a probei spatulei pozitive. Din acest
motiv efectuarea probei spatulei este utilă în această fază de
lucru. Atenție la montarea bordurilor în perimetrul de sprijin !

Posibilitatea înălțării ocluziei prin înfundarea bazei șablonului în mucoasa rezilientă

 202

Posibilitatea apariției fenomenului Christensen dacă șablonul basculează la înregistrare

datorită rigidității cerii, a montării bordurii în afara crestei sau datorită lipsei de sinergie a
bazei cu suprafața de sprijin

 Valul de ocluzie este lăsat mai puțin înalt, cu 1-2 mm sub

nivelul dinților restanți, astfel încăt să nu existe contact
între bordură și antagoniști, sau bordura antagonistă. Pe
valul de ocluzie se aplică un strat de pastă de oxid de
zinc-eugenol sau un produs pe bază de cauciuc
polieteric, după care pacientul închide gura în
intercuspidare. În acest fel antagoniștii se imprimă mai
exact, iar consistența fluidă înaintea prizei determină
evitarea devierilor laterale reflexe. Deși unii autori afirmă
că acest procedeu se poate utiliza numai când se
realizează o singură proteză, experiența ne-a arătat că
indeosebi pasta de eugenat de zinc poate fi folosită în
acest scop și în edentațiile bimaxilare, prin caracterul
 203

semirigid după priză fiind un mijloc eficient de a solidariza

șabloanele în poziția determinată clinic.

Inregistrarea prin interpunerea pastei ZOE

Inregistrare prin interpunerea unui material pe bază de cauciuc polieteric

După determinarea și înregistrarea rapoartelor intermaxilare modelele vor

fi montate într-un articulator mediu, sau mai bine într-un articulator parțial
adaptabil cum este cel Dentatus. Aceasta presupune într-un prim timp
înregistrarea cu arcul facial de transfer a poziției maxilarului superior față de baza
craniului ( elementul de referință fiind Planul de la Frankfurt), care să permit apoi
transferrea acestei poziții în articulator. Montarea modelului mandibular în raport
cu cel maxilar se va face apoi prin intermediul înregistrărilor poziționale centrice
prezentate mai sus, urmând ca pentru programarea articulatorului la mișcările
excentrice să se utilizeze înregistrări poziționale interdentare, chei vestibulare,
înregistrări grafice intraorale sau axiografia temporomandibulară.
 204

Inregistrarea cu arcul facial și transferarea poziției maxilarului superior în articulatorul

semiadaptabil Dentatus (non-arcon)
o Poziționarea cu ajutorul scheletului metalic al protezei:

Metoda urmărește evitarea unor erori posibile atunci când se lucrează

cu șabloanele de ocluzie clasice.
• Se indică numai în cazul în care reabilitarea este unimaxilară;

• Nu se aplică în tratamentul edentațiilor frontale.

Practic, pacientul poartă scheletul confecționat și pe care s-au aplicat

borduri de ocluzie timp de 30 de minute, efectuând mișcări de propulsie și
de lateralitate. Mc Cracken recomandă chiar purtarea scheletului timp de
o zi și o noapte, fiind îndepărtat din cavitatea bucală doar în timpul
meselor. In aceste borduri de ocluzie, lăsate mai înalte cu 2 mm decât
dinții vecini, se imprimă traiectoria cuspidiană a antagoniștilor pe parcursul
diferitelor mișcări voluntare și involuntare effectuate. Pe aceste suprafețe
se va turna apoi ghips dur, rezultând un model funcționalizat al
antagoniștilor, în raport cu care, după montarea în articulator, se
montează dinții artificiali.
Referitor la indicațiile privind alegerea și montarea dinților, ele sunt aproape
identice cu cele recomandate în edentația totală. Având în vedere existența
dinților naturali restanți, dinții artificiali vor trebui însă aleși și chiar individualizați
astfel încât diferențierea arcadei artificiale de dinții restanți privind culoarea și
morfologia să fie aproape neobservabilă.
 205

9. PROBA SCHELETULUI ȘI A MACHETEI PROTEZEI IN

CAVITATEA BUCALA

Proba scheletului este o etapă importantă a tratamentului protetic mobilizabil al

edentației parțiale, întrucât în această etapă se confirmă practic corectitudinea
intervențiilor preprotetice și proprotetice și a amprentei funcționale executate de
către medic, dar și competența tehnicianului dentar.
Etapa clinic are 2 faze:
o Controlul tehnic al scheletului pe modelul de lucru și îndepărtat
de pe model;

Se verifică dacă adaptarea pe model a tuturor elementelor

componente ale protezei este corespunzătoare și dacă piesa
turnată realizată respectă proiectul desenat pe modelul de
studiu și prevăzut în fișă. Pe model inserția și dezinserția
scheletului poate fi mai dificilă decât în cavitatea bucală.

Elemente protetice incorect poziționate în raport cu situarea față de gingia

marginală sau privind respectarea întâlnirii în unghi drept a elementelor protetice

Elementele protezei corect poziționate pe model

 206

Scheletul protezei corect confecționat nu are voie să basculeze pe model, dacă

tehnicianul a realizat corect stopul la extremitatea distală a șeii.
La îndepărtarea de pe model a scheletului se verifică să nu existe plusuri sau
margini ascuțite, tăioase. Acestea se vor îndepărta cu o piatră și se vor lustrui cu
gume, cu grijă pentru a nu afecta adaptarea intimă a scheletului.

Stop distal de împiedecare a înfundării scheletului; îndepărtarea muchiilor prea ascuțite

ale scheletului
o Controlul adaptării scheletului în cavitatea bucală .

În prealabil este necesară igienizarea perfectă a cavității bucale

prin periaj, detartraj, îndepărtarea resturilor alimentare mai ales
de la nivelul lăcașurilor pentru pinteni și interdentar. În mod
normal, la proba în cavitatea bucală nu ar trebui să existe
probleme, dacă tratamentele preprotetice și proprotetice au fost
corect realizate. Există însă o serie de motive pentru care
uneori, deși pe model scheletul a fost perfect adaptat, la
inserarea în cavitatea bucală sunt evidente o serie de deficiențe,
ale căror cauze pot fi :
- Amprentare defectuoasă;

- Model turnat greșit;

- Schelet deformat de către technician;

- Schelet deformat de către medic;

- Migrarea dinților datorită trecerii unei perioade prea indelungate de la

amprentare la proba scheletului;

Controlul adaptării intraorale a scheletului are următoarele obiective :

 207

 Verificarea inserției:

- Aplicarea scheletului se face poziționând și aplicând presiuni digitale

moderate pe pinteni, în direcția axului de inserție al scheletului;

- Fricțiunea mai mare dintre un conector secundar și o față proximală a

unui dinte, sau un braț activ prea tensionat sau deformat pot face mai
dificilă inserția. Depistarea zonelor de fricțiune excesivă se face cu
spray de ocluzie, sau cu hârtie subțire de articulație. Acestea se vor
șlefui, uneori fiind necesară și abrazarea ușoară a feței dentare
respective. Croșetele prea tensionate se pot ajusta cu grijă, dar numai
cu ajutorul cleștelui cu fălci rotunde.

- Unele zone ale croșetului turnat pot prin fricțiune exagerată să

împiedece inserția: porțiunea supraecuatorială a brațelor, corpul
croșetului și conectorul secundar. La nivelul acestora, pe fața internă,
se por practica șlefuiri ușoare, până la obținerea inserției cu o presiune
moderată.

 Verificarea adaptării pe dinții stâlpi:

- Adaptarea pintenilor în lăcașe : plusurile sau muchiile ascuțite vor fi

indepărtate prin șlefuire după evidențierea acestora cu spray de
ocluzie;

- Se verifică intimitatea dintre brațul opozant și dintele stâlp ca și

corectitudinea aplicării brațului retentiv. Când menținerea este prea
puternică ( se aude la inserare un pocnet) se șlefuiește ușor cu o piatră
fața internă a croșetului, deoarece un croșet excesiv de retentiv
suprasolicită inutil dintele pe care se ancorează.

- Deosebită atenție trebuie acordată porțiunilor din schelet care se

plasează deasupra ecuatorului dinților stâlpi. Șlefuirea excesivă a
acestor zone, care eventual sunt suspectate de a împiedeca inserția
scheletului, poate duce la formarea de zone retentive pentru resturile
 208

alimentare și pot compromite scheletul, impunând reluarea

tratamentului de la faza de amprentare.

Ajustarea exagerată a zonelor supraecuatoriale crează zone retentive și compromit

scheletul
- Cu toate că scheletul este bine adaptat, uneori pacientul poate acuza
senzația de tensiune la anumiți dinți, mai ales afectați parodontal,
senzație cauzată de efectul de pană a scheletului care apare în
edentațiile laterale. Zonele respective ( de obicei planurile de ghidare)
vor fi șlefuite ușor.

- Dacă scheletul este prevăzut cu un croșet continuu Kennedy există

posibilitatea ca mici surplusuri rezultate din turnare și localizate
interdentar să împiedece inserarea completă a scheletului. Și aceste
plusuri vor fi îndepărtate prin șlefuirea cu grijă cu o freză „hard metal”.

 Verificarea adaptării la ceilalți dinți restanți:

Scheletul trebuie să se insere cu o presiune moderată și

să se adapteze perfect pe toți dinții restanți cu care
trebuie să vină în contact conform proiectului, fără ca
pacientul să acuze presiuni în nici o zonă.
 Verificarea ocluziei :

Se verifică cu indicatori de ocluzie să nu apară contacte

premature sau interferențe între dinții restanți antagoniști
și elementele scheletului în intercuspidare maximă și în
pozițiile excentrice ale mandibulei. Acestea pot apare de
obicei la nivelul pintenilor,a gheruțelor, a conectorilor
principali dentari sau a unor plăcuțe dento-mucozale dar,
dacă pregătirile preprotetice specifice au fost corect
 209

realizate și în special lăcașele pentru pinteni, aceste

contacte și interferențe sunt evitate.

Verificarea cu folie de articulație a ocluziei

De obicei zonele de interferență reclamă atât șlefuiri
selective dentare cât și ajustări la nivelul pintenilor.
Zonele șlefuite trebuie totdeauna bine lustruite.

 Verificarea conectorilor principali și a eventualelor

interferențe cu zonele muco-osoase, în special la barele
linguale, care trebuie distanțate corespunzător de
mucoasa proceselor alveolare, parodonțiu marginal,
planșeu și eventualul torus mandibular.

După proba scheletului metalic al protezei, acesta este trimis la laborator unde, în
funcție de varianta tehnologică abordată, tehnicianul realizează una dintre
următoarele operațiuni :
o Realizarea șablonului de ocluzie (schelet + borduri de ocluzie);

o Confecționarea șeilor din acrilat autopolimerizabil care vor servi

ca portamprentă pentru tehnicile compresive biofuncționale și
realizarea modelului corectat;

o Dacă s-a realizat determinarea relațiilor intermaxilare cu

șabloane de ocluzie clasice și machetarea preliminară a
protezei într-o fază anterioară, după realizarea modelului de
lucru, atunci cu ajutorul cheilor vestibulare în care sunt fixați
dinții artificiali tehnicianul realizează macheta componentei
acrilice cu dinți a protezei scheletate.
 210

Deși unii autori consideră inutilă proba acestei machete, ea ne orientează la

verificarea modului în care s-au realizat obiectivele estetice , biomecanice, ca și a
modului de realizare a ocluziei.

Montarea incorectă, prea palatinală, a dinților artificiali 1.4. și 1.5.

a b
. .

Montare incorectă (a) și corectă (b) a incisivilor artificiali

Premolarii acrilici montați cu coletul prea jos. Există pacienți care pretind reproducerea
unor aspecte estetice ( de exemplu reproducerea pigmentațiilor de la nivelul versantului
vestibular al crestei frontale) . Realizarea din acrilat transparent a acestei porțiuni a șeii.
 211

10. APLICAREA PROTEZEI SCHELETATE IN CAVITATEA BUCALĂ

SI ADAPTAREA PROTEZEI

Verificarea protezelor la primirea de la laborator :

- Depistarea unor resturi de ghips, a unor eventuale zone aspre sau
margini tăioase;

- Verificarea aspectului și a montării dinților artificiali, gradul de finisare și

lustruire al protezei;

Aplicarea protezei scheletate în cavitatea bucală

- Proteza va fi scoasă din recipientul cu apă în care s-a păstrat și va fi
spălată cu peria în fața pacientului pentru a-l familiariza cu necesitatea
păstrării igienice a protezei;

- Aplicarea protezei în axul de inserție : există situații în care porțiuni

retentive ale șeilor acrilice, împiedică inserția, sau aceasta se produce
prin interferență cu anumite zone dentare sau muco-osoase care vor
produce leziuni traumatice și durere.

Zone de interferență la inserarea protezei parțiale

În majoritatea cazurilor, zonele din marginile șeilor care vor trebui

șlefuite sunt:
 212

 La maxilar:

o Marginea internă a șeilor la nivelul

tuberozităților, mai ales când acestea sunt
retentive;

o Marginea șeii la nivelul crestei zigomato-

alveolare;

o Marginea șeilor în zona premolarilor, unde

creasta poate fi mai retentivă.

 La mandibulă:

o Marginea vestibulară a șeilor în zona

premolari

Margine prea lungă a șeii acrilice ( dureri la presiune)

o Marginea linguală a șeilor la nivelul liniei
milohioidiene;

o Prelungirile retromilohioidiene ale șeilor.

- Verificarea stabilității și menținerii protezei scheletate:

o Se face prin aplicarea de presiuni digitale anterioare,

posterioare și laterale, la care proteza nu trebuie să se
deplaseze.;

o În edentațiile terminale se fac presiuni pe cuspizii vestibulari ai

dinților laterali pentru verificarea basculării;
 213

o Se verifică dacă proteza terminală nu basculează prin infundare,

prin testul de rotație, care constă în aplicarea de presiuni pe
extremitatea distală a șeii și pe elementele de menținere
indirectă. Testul pozitiv indică oportunitatea unei căptușiri a șeii
distale;

o Verificarea corectitudinii de adaptare a elementelor protezei,

care s-ar putea deforma în cursul manoperelor tehnice de
polimerizare a acrilatului;

o Se verifică menținerea directă a protezei scheletate prin

tentative de desprindere verticală a acesteia, prin tracțiuni în
axul de dezinserție asupra porțiunilor flexibile ale brațelor
retentive. Proteza nu trebuie să se desprindă. Poate fi necesară
uneori activarea ușoară a croșetului cu ajutorul cleștelui cu fălci
rotunde. Menținerea prea puternică nu este nici ea
recomandată, fiind suficientă menținerea pe câmpul protetic la
exercitarea forțelor funcționale (masticație, mobilizarea periferiei
câmpului protetic);

- Verificarea și echilibrarea ocluziei:

o Trebuie realizată totdeauna în ședința de aplicare a protezei;

o Se examinează dacă extremitățile distale ale protezei nu

interferează cu elemente antagoniste – dinți, șaua antagonistă,
tuberozitatea maxilară sau tuberculul piriform. Depistarea
acestor contacte care alterează ocluzia trebuie urmată de
șlefuiri pentru eliminarea lor și lustruirea perfectă a zonelor
prelucrate;

Contact prematur între un dinte natural antagonist și dintele artificial al protezei

 214

o Obiectivul echilibrării ocluzale este crearea condițiilor de

obținere a unor contacte simultane stabile pe toți dinții naturali și
artificiali, atât în relație centrică cât și în intercuspidare maximă;
contactele premature și interferențele ocluzale trebuie eliminate
după evidențierea lor cu indicatori de ocluzie

Contacte premature la nivelul arcadei artificiale care împiedică

realizarea ocluziei dinților naturali
o Deși caracterul mobilizabil al piesei protetice pretinde adoptarea
conceptului ocluzal al echilibrării general balansate a lui Gysi, în
practică interpunerea alimentelor între arcade în timpul
masticației anulează eficiența acestui principiu. Schema
ocluzală adoptată trebuie să țină seama de extinderea și clasa
edentației, în funcție de numărul de dinți naturali restanți
impunându-se deseori luarea în considerare a criteriilor ocluziei
funcționale, ca la pacientul dentat. Practic, este important să se
țină cont de următoarele elemente:

 Să se realizeze contacte interdentare numai de tip

cuspid-fosă și niciodată de tip cuspid/pantă cuspidiană;

 Să se acorde importanță contactului cuspizilor palatinali

superiori cu fosa antagonistă în montările normale și a
cuspizilor lingual inferiori în ocluzia inversă, cuspizi care
contribuie mult la stabilitatea protezelor ( principiul
ocluziei lingualizate);

 Montarea dinților artificiali să se facă strict pe creastă;

 215

 Existența contactelor multiple în intercuspidare maximă și

in relație centrică.

o Protezele de clasa I-a și a II-a trebuie să aibă în masticație

contacte interdentare numai pe partea activă;

o La protezele de clasa a IV-a cu șaua situată frontal trebuie să se

realizeze ghidajul anterior încât în propulsie să se producă
dezangrenarea dinților laterali;

o Contactul prematur se evidențiază la nivelul pintenului ocluzal

în două situații:

Contact prematur la închidere pe un pinten ocluzal

 Pinten ocluzal realizat prea gros datorită

înregistrării eronate a ocluziei sau deficiențelor
modelului, când prin șlefuire se încearcă aducerea
pintenului în raport corect față de cuspidul
antagonist, în toate pozițiile diagnostice ale
mandibulei;

 Pintenul ocluzal plasat in foseta marginală

modifică morfologia acesteia și cuspidul antagonist
nu mai are spațiu corespunzător. Acest spațiu se
crează prin șlefuire întotdeauna la nivelul
pintenului (reprezentând fosa) și nu a cuspidului
antagonist.

- Verificarea protezei din punct de vedere estetic:

o Mai ales când proteza are șei frontale;

 216

o Problemele estetice pot fi rezolvate în faza probei machetei;

o Eventualele intervenții de ameliorare a efectului estetic vor fi

efectuate într-o altă ședință și nu în cea de inserare a protezei în
cavitatea bucală.

- Instruirea pacientului privind inserția și dezinserția protezei parțiale:

o Trebuie obligatoriu realizată înainte ca pacientul să părăsească

cabinetul;

o Pacientul, așezat în fața oglinzii și ghidat de către medic, va

exersa inserția protezei pe câmpul protetic aplicând proteza cu
croșetele în dreptul dinților corespunzători și împingând ușor
piesa protetică de-a lungul axului de inserție, până la complete
așezare pe câmpul protetic; în nici un caz pacientul nu trebuie
să muște pe proteză pentru așezarea ei pe câmp, existând
pericolul deformării sau a fracturării elementelor protezei;

o Dezinserția se realizează acționând cu forță relativ egală

bilateral asupra porțiunii rigide a brațelor retentive ale croșetului
( nu la vârf !) cu unghiile degetelor mari pentru proteza inferioară
și cu indexul pentru cea superioară. În cazul croșetelor cu braț
retentiv lingual trebuie ca pacientul prin încercări repetate să
găsească mișcarea și degetul care va fi folosit pentru o
dezinserție mai ușoară.

Odată însușită tehnica inserției și dezinserției protezei, pacientului

trebuie să i se ofere verbal, sau mai bine scris, exprimate cu
claritate, pe înțelesul acestuia și cât mai concis instrucțiunile
pentru purtătorul de proteză parțială:
 Se explică necesitatea tratamentului protetic prin proteză
mobilizabilă scheletată, accentuând asupra posibilităților
evolutive ale edentației netratate și asupra complicațiilor
locale, loco-regionale și generale pe care edentația
neprotezată le poate genera. Este util în această fază să
se apeleze la prezentarea modelului documentar 1 și al
 217

modelului documentar 2 pentru a ilustra pacientului

statusul său la prezentarea la tratament și efectele
tratamentului protetic intreprins. La fel de folositoare sunt
și eventualele fotografii realizate pe parcursul
tratamentului.

 Se explică pacientului dificultățile tranzitorii pe care le va

întâmpina în perioada imediat următoare inserării
protezelor, mai ales dacă pacientul este protezat pentru
prima dată, insistând asupra necesității unei scurte
perioade de adaptare la noua condiție, cea de purtător de
proteze mobile:

o Discomfortul datorat dimensiunilor

protezelor, mai ales senzația lipsei de
spațiu necesar limbii;

o Dificultățile de fonație, datorate micșorării

spațiului necesar limbii și acoperirii parțiale
a rugilor palatine (pot fi surmontate
exersând câteva zile prin citirea cu voce
tare a unor texte);

o Dificultățile de masticație impun, cel puțin la

început, consumarea de alimente mai moi,
a alimentelor în fragmente mici și o
masticație mai lentă. La protezele frontale
să se evite incizia alimentelor pentru a nu
provoca bascularea protezei și
traumatizarea crestei edentate;

o Dureri în anumite zone, datorate de obicei

contactelor premature, basculării protezelor
și mai rar marginilor prea lungi ale protezei

 Se furnizează pacientului informații referitoare la îngrijirea

protezei și a dinților restanți;
 218

o Necesitatea păstrării unei igiene orale și a

protezei riguroase;

o Curățirea cu peria a protezei după fiecare

masă;

o Igienizarea cavității bucale este absolut

necesară deoarece posibilitățile de
autocurățire sunt mult diminuate; dinții
naturali vor fi periați cu conștiinciozitate mai
ales în zonele dinspre edentație, cu peria și
orice pastă de dinți, fiind esențial de fapt
efectul mecanic al perierii. Există la ora
actuală perii special concepute igienizării
zonelor retentive interdentare, a furcațiilor, a
zonelor de sub corpurile de punte, precum
și perii pentru curățirea mucoasei și a limbii.

Periuțe destinate igienizării cavității orale a

purtătorului de proteză parțială
Protezele se curăță cu periuța sau cu o perie de unghii, sub jet de apă rece.
Pentru curățirea și igienizarea protezelor există la ora actuală o gamă largă de
produse disponibile în comerț. Se va atrage atenția pacientului să evite folosirea
oricăror substanțe chimice agresive sau abrazive nerecomandate.
 Purtarea protezei la început este bine să se facă și
noaptea, urmând ca după perioada de acomodare
proteza să nu mai fie purtată noaptea și să se păstreze
într-un recipient cu apă pentru a evita deshidratarea
acrilatului. Această atitudine este susținută de evidența
procentului mai mare de leziuni carioase, mobilitate a
 219

dinților stâlpi și atrofia mai accelerată a crestei la pacienții

care poartă protezele permanent, ziua și noaptea.

 Stabilirea perioadelor de control în cursul dispensarizării.

Prima ședință de control se va face după 24 de ore,
urmând apoi ca la interval de cel puțin 6 luni pacientul să
se prezinte la control, exceptând cazurile în care constată
afectarea menținerii și stabilității protezei, când se produc
accidente de tipul fracturării unui croșet, sau când apar
dureri. În cursul ședinței de reexaminare și a perioadei de
dispensarizare pot să apară o serie de probleme :

o Durerea la periferia câmpului protetic :

 Datorită unor șei supraextinse cauzate de

amprente nefuncționalizate;

 Margini ascuțite sau aspre ale șeilor;

 Margini ale șeilor incorect adaptate din cauza

deformării amprentei la turnare;

 Utilizarea conectorilor principali elastici;

 Datorită impreciziei modelului de lucru;

 Datorită contactelor premature și interferențelor

ocluzale;

În zona respectivă mucoasa este fie hiperemică,

fie ulcerată. Ca și conduită terapeutică întotdeauna
se începe cu verificarea ocluziei și abia apoi a
lungimii marginilor.
o Durerea sau sensibilitate la nivelul crestelor edentate poate fi
asociată durerii precedente, având aceleași cauze, sau poate fi
datorată altor deficiențe:

 Contur neregulat al crestei datorat exostozelor;

 220

 Mucoasă subțire și atrofică;

 Creste ascuțite, în lamă de cuțit;

 Plusuri de rășină acrilică pe fața mucozală a șeilor;

 Adaptare neuniformă a șeilor la suprafața de

sprijin;

 Pliuri longitudinale ale mucoasei ;

 Contacte premature și interferențe ocluzale;

 Amprentări incorecte;

 Dimensiunea verticală de ocluzie supraevaluată.

o Dureri la nivelul dinților stâlpi , care se pot datora următoarelor

cauze:

 Contact prematur sau interferență pe un pinten ocluzal;

 Contact prematur sau interferență pe dintele stâlp;

 Braț retentiv activat excesiv din cauza conceperii greșite

sau a deformării;

 Lipsa de reciprocitate prin deformarea brațului opozant;

 Conectorii secundari elastici – nu se recomandă! ;

 Efectul de pârghie asupra dintelui stâlp în cursul
basculării prin înfundare ce apare datorită atrofiei sau a
erorilor tehnice și tehnologice.

o Dureri în alte regiuni ale câmpului protetic:

 La nivelul torusului palatin datorită folierii

necorespunzătoare sau a neocolirii lui. De obicei reclamă
refacerea protezei, întrucât conectorul principal nu poate
fi corectat;
 221

 Dureri la nivelul papilei incisive și a parodonțiului marginal

datorită lipsei de despovărare;

 Dureri la nivelul torusului mandibular;

 Dureri în regiunea linguală centrală la nivelul crestei sau

al parodonțiului dinților frontali.

Retușarea protezei la nivelul tuturor acestor zone se va

face numai în limita în care nu se compromite rezistența
mecanică a piesei protetice.
o Mușcarea părților moi:

 Mușcarea limbii datorită poziționării prea lingual a arcadei

artificiale, sau datorită unor rapoarte cap la cap a
cuspizilor orali;

 Mușcarea obrajilor este mai frecventă, mai ales la

pacienții în vârstă sau la cei cu tonus muscular redus la
nivelul buccinatorilor.

Respectarea regulilor de montare a dinților și realizarea

convexității corecte a versanților vestibulari ai șeilor care
să țină la distanță pereții interni ai obrajilor sunt în măsură
să prevină mușcarea părților moi.
o Lipsa de menținere a protezei;

 Datorită unor croșete largi neadaptate la dinte;

 Neutilizarea mijloacelor auxiliare de menținere;

 Contacte premature sau interferențe ocluzale;

 Obiceiuri vicioase orale;

 Șei supraextinse, peste limitele fiziologice în edentațiile

terminale;

 Nerespectarea spațiului funcțional al limbii la montarea

dinților;
 222

 Dinți artificiali montați în afara crestei;

 Margini prea groase ale protezei;

o Ineficiența masticatorie:

 Datorită lipsei de menținere și stabilitate, sau a durerii;

 Datorită unui stereotip de masticație atipic ( de exemplu

masticația frontală );

 Dinți artificiali cu relief ocluzal necorespunzător;

 Introducerea în gură a unei cantități prea mari de

alimente, ce determină instabilitatea protezei;

 Contacte premature și interferențe ocluzale.

o Acumularea resturilor alimentare sub proteză:

 Datorită lipsei de menținere;

 Depărtarea marginilor protezei de zonele retentive ale

câmpului;

 Atrofia crestelor necompensată prin căptușire;

 Margini prea scurte la nivelul fundurilor de sac;

 Suprafețe laterale modelate necorespunzător și

insuficient lustruite;

 Proiect prea încărcat al protezei cu elemente de

menținere, sprijin și stabilizare ( pinteni și croșete);

o Dificultăți de fonație : de obicei sunt tranzitorii, dar pot fi

persistente în următoarele cazuri:

 Conector principal incorect plasat sau supradimensionat;

 Montarea necorespunzătoare a dinților frontali;

 Nerespectarea spațiului funcțional al limbii;

 223

 Proiect asimetric al protezei.

o Senzația de greață;

 Destul de rară la purtătorul de proteză scheletată;

 Când conectorul principal maxilar interferează cu zona de

reflexie a vălului palatin;

 Când conectorul principal este distanțat de câmpul

protetic, îndeosebi în zona de închidere distală.

o Producerea de sunete care deranjează pacientul sau anturajul;

 Datorită lipsei de menținere a protezei;

 Datorită dimensiunii verticale de ocluzie

supradimensionate;

 Datorită utilizării dinților din porțelan.

o Gust metalic;

 La protezele din Co-Cr acesta este tranzitoriu;

 Poate apare în relație cu unele probleme de ordin general

(stări nevrotice), sau în situația bimetalismului;

 Remedierea constă din acoperirea protezei cu un strat de

aur depus pe cale galvanică, sau confecționarea unei
proteze clasice, cu placă acrilică.

o Salivația excesivă: este de obicei tranzitorie, durează câteva ore

după inserția protezei, fiind datorată prezenței corpului străin
voluminos ( proteza scheletată) în cavitatea bucală;

o Senzația de arsură ( sindromul de arsură bucală – SAB) Faţă

de stomatitele de proteză, care de obicei nu sunt dureroase,
sindromul de arsură bucală (SAB) este o stare caracterizată prin
senzaţii de arsură şi durere la nivelul mucoasei de aspect
normal ( BERGDAHL şi ANNEROTH, 1993).
 224

 Această afecţiune poate fi întâlnită la subiecţi cu orice

status dentar şi nu se limitează doar la pacienţii edentaţi
parțial sau total.

 Cea mai frecventă localizare este cea linguală, apoi zona

de mucoasă acoperită de șeile protezei.

 Se întâlneşte mai frecvent la pacienţi de vârstă medie şi

mult mai frecvent la femei (4%), decât la bărbaţi(1%).
Sindromul are o etiologie multifactorială, cuprinzând
factori locali, sistemici şi psihologici. Există opinii
contradictorii asupra importanţei factorilor legaţi de piesa
protetică în generarea afecţiunii. Unii cercetători
consideră că atât pentru acest sindrom, cât şi pentru
stomatita de proteză, factorii etiologici sunt reprezentaţi
de către presiunea exercitată de către piesele protetice
asupra mucoasei, de infecţiile bacteriene şi cu Candida
albicans.

 Un studiu al lui SWENSSON şi KAABER (1995) a relevat

că pacienţii cu SAB dispuneau de un spaţiu funcţional
pentru limbă redus, plasarea incorectă a arcadelor
dentare artificiale, o dimensiune verticală de ocluzie
mărită în comparaţie cu subiecţii dintr-un lot martor. Alte
studii nu au putut stabili aceste corelaţii.

 În xerostomie senzaţia de arsură poate apare de

asemenea, dar nu există practic dovezi certe de legătură
cauzală a acesteia cu SAB. Printre factorii etiologici
sistemici amintim deficienţele hormonale, cele vitaminice
şi de fier, fără a exista nici în această direcţie dovezi
evidente de asociere a lor cu sindromul menţionat.

 La ora actuală se accentuează rolul etiologic al factorilor

psihologici. S-a constatat că anxietatea şi stările
depresive sunt frecvente în rândul pacienţilor cu sindrom
 225

de arsură bucală, iar caracteristicile personalităţii

acestora arată că ei sunt mult mai preocupaţi de
sănătatea lor şi mai puţin sociabili, mai deprimaţi, anxioşi
şi prezentând o stare de oboseală cronică. Asemenea
constatări i-au determinat pe unii autori să sugereze
faptul că senzaţiile de arsură bucală sunt de fapt
simptome psiho-somatice (BERGDAHL et al.,1995). Alţi
autori, din contră, susţin ideea că SAB nu este o
afecţiune predominant psihogenă, ci modificările în
profilul psihologic sunt simple reacţii la diferite stări
dureroase cronice.

 La edentatul parțial purtător de proteze scheletate

tratamentul SAB constă în remedierea eventualelor
deficienţe ale pieselor protetice, consultarea unui
psiholog sau psihiatru când este necesar, iar în cazurile
deosebite apelarea la un tratament protetic complex
implanto-protetic al edentaţiei, neomiţând colaborarea
strânsă pe tot parcursul tratamentului cu psihologul.

o Reacții alergice locale la acrilat;

 Extrem de rară la purtătorul de proteze scheletate

o Neadaptarea psihică la proteză

 Mai ales în situația pacienților receptivi necooperanți, al

celor sceptici și mai ales ostili, care consideră protezarea
drept o infirmitate. Dispensarizarea acestor pacienți
devine problematică și prognosticul protezării este extrem
de nefavorabil;

 Multe din cauzele neadaptării psihice a pacientului la

proteză pot fi depistate încă din faza examenului clinic.
226
 227

11. CONCEPERA PROIECTULUI PROTEZEI PARȚIALE

SCHELETATE ÎN CELE PATRU CLASE DE EDENTAȚIE KENNEDY

Sistematizarea formelor clinice de edentație parțială propusă de

E.Kennedy are o serie de elemente meritorii, însă majoritatea specialiștilor
consideră că cel mai important fapt pentru care clasificarea a cunoscut o
răspândire și o recunoaștere atât de largă este acela că ea sugerează, pentru
fiecare clasă de edentație, soluția terapeutică cea mai corectă care poate fi
aplicată. Există astfel , o serie de elemente de concepere a protezei scheletate
pentru o clasă anume de edentație, a căror prezență conferă de fapt și
denumirea de proteză specifică clasei respective.
În vederea conceperii proiectului protezei scheletate în cele patru clase de
edentație după Kennedy, trebuie să se țină seama printre alte elemente rezultate
din analiza exigentă extraorală, intraorală și paraclinică a pacientului edentat
parțial, de următoarele aspecte:
a) Modul în care se va sprijini pe câmpul protetic proteza parțială;
b) Care sunt mijloacele de menținere, sprijin și stabilizare ;
c) Modul în care se va realiza stabilizarea ( orizontală) a protezei;
d) Necesitatea realizării planurilor de ghidare;
e) Atitudinea față de breșele edentate secundare breșei care definește
clasa de edentație;
f) Necesitatea căptușirilor/rebazărilor;
g) Tipul de amprentă funcțională indicată.

Conceperea proiectului protezei scheletate de clasa I-a

a) Datorită existenței breșelor terminale sprijinul protezei va fi mixt în

toate cazurile, dento-parodontal și muco-periostal.

Privind suportul muco-periostal, trebuie reținute următoarele

elemente:
- Presiunea să fie distribuită pe o suprafață cât mai mare a
crestelor edentate;
 228

- Să se asigure un suport stabil și nemodificat protezei printr-

o tehnică adecvată de amprentare (tehnica modelului
corijat);
- Presiunea să fie distribuită cât mai uniform pe suportul
muco-periostal prin plasarea pintenului ocluzal principal cât
mai departe de edentație.
Privind suportul dento-parodontal, acesta se realizează prin:
- Pinteni ocluzali;
- Pinteni supracingulari pe canini;
- Gheruțe incizale;
- Croșet continuu Kennedy;
- Plăcuțe dento-mucozale.
Pentru obținerea unui sprijin dento-parodontal eficient, de
multe ori este recomandată solidarizarea dinților de sprijin
prin proteze fixe.
Sprijinul mixt, în funcție de mijloacele de menținere
utilizate, poate fi:
- Rigid (croșete cu conector secundar scurt) sau foarte rigid
(unele sisteme speciale de tip telescop, culise, bare
conjunctoare, etc);
- Elastic (conector secundar lung) – este abandonat la ora
actuală;
- Articulat – prin utilizarea balamalelor, a intrerupătorilor și
distribuitorilor de forțe.
Uneori, în edentațiile de clasa I-a se utilizează și sprijinul
dento-osos ( implante dentare în regiunea distală).

b) Pentru menținerea directă în această clasă de edentație se

recomandă alegerea unor croșete cu o mare flexibilitate, în funcție
de zona de retenție subecuatorială depistată la analiza la
paralelograf.
 229

Retentivitate vestibulo- Croșetul mixt

mezială

Croșet divizat in
T
Retentivitate vestibulo-
distală

Croșetul Ackers
deschis dental

Mijlocul feței vestibulare Croșet divizat în

I, Y sau U

Vestibulo-distal, aproape Croșet cu braț

de colet întors
 230

Deosebit de utilă pentru aceste edentații, mai ales în

situațiile clinice în care reziliența mai mare a mucoasei
crestelor terminale favorizează bascularea prin înfundare a
protezei, este apelarea la croșetul special R.P.I (Kratochwill
& Kroll). Datorită diferenței între gradul de depresibilitate a
mucoasei și reziliența parodontală, bascularea prin
înfundare are efecte negative asupra dintelui de ancorare.
Croșetul special menționat, prin modul în care este
conceput, reduce semnificativ amploarea basculării prin
înfundare a protezei și favorizează transmiterea presiunilor
de masticație mai aproape de axul dintelui.

Diferența între reziliența parodontală și cea muco-periostală

Croșetul RPI ( plăcuță proximo-linguală, pinten în foseta mezială, braț

retentiv divizat în I)
 231

Croșetul RPI reduce amploarea basculării prin înfundare

Asigurarea menținerii indirecte a protezei parțiale în edentațiile de clasa I-a este

obligatorie, prin unul din următoarele elemente componente ale protezei plasat
bilateral, în funcție de situația clinică privind dispoziția topografică a dinților
restanți:
- Pinteni ocluzali în foseta mezială a primului premolar;
- Pinteni supracingulari pe canini;
- Gheruțe incizale;
- Conectori principali dento-mucozali;
- Croșet continuu Kennedy.

Așa cum este concepută proteza din imagine, condițiile de diminuare a

amplitudinii basculării prin înfundare și a celei prin desprindere este
îndoielnică, deși se preconizează renunțarea la ultimii doi molari
artificiali. Corect, pintenii ocluzali ar fi trebuit plasați în fosetele
meziale, croșetele fiind deschise spre edentație.
 232

c) Stabilizarea (orizontală) protezei parțiale în această clasă de edentație

se realizează prin următoarele elemente constructive ale protezei
scheletate:
- Brațele opozante ale croșetelor;
- Conectorii secundari proximali și interdentari;
- Porțiunea supraecuatorială a brațelor retentive a croșetelor
circulare;
- Pinteni ocluzali;
- Croșet continuu;
- Conectori principali dento-mucozali
d) Planurile de ghidare în această formă de edentație nu sunt absolut
necesare, decât în situațiile când dinții limitanți ai breșelor prezintă
convexități distale exagerate.
e) Breșele secundare : A) Laterale : - închiderea cu o punte dentară;
– microproteze unite prin bară;
– cape de supraprotezare .
B) Frontale : - punte frontală;
- proteza prevăzută cu șa frontală.

f) Căptușirea protezei întotdeauna este necesară după o anumită perioadă

de timp, astfel încât șaua va avea o configurație sub formă de rețea.

g) Amprentarea :
- La maxilar amprentă funcțională unică cu lingură individuală și
material elastic siliconat;
- La mandibulă scheletul se realizează după o a amprentă unică,
iar șeile se realizează prin una din metodele de amprentare
compresivă a crestelor ( Applegate, Sebbah)

Conceperea proiectului protezei scheletate de clasa a II-a

Caracteristicile principale de concepere a designului protezei

scheletate de clasa a II-a sunt :
- Extinderea protezei și în zona hemiarcadei integre;
 233

- Plasarea elementului contrabasculant de partea opusă

edentației terminale și cât mai departe de aceasta.
a) Sprijinul protezei va fi mixt rigid în majoritatea cazurilor;
b) Menținerea directă de partea edentației se realizează prin unul din
croșetele amintite la edentația de clasa I-a, iar pe hemiarcada
integră printr-un croșet circular cu șase brațe cu acțiune contrarie
Bonwill la nivelul molarilor.
Menținerea indirectă se asigură prin proiectarea unui pinten în
foseta mezială a primului premolar de partea opusă edentației
terminale, fie printr-un croșet continuu sau conector principal dento-
mucozal.

Elementul antibasculant care contracarează bascularea prin desprindere în

cazul de față este șaua protezei de la nivelul breșei adiționale, sprijinită
dentoparodontal pe dinții care limitează breșa. Renunțarea la ultimii doi
dinți artificiali ai șeii terminale este de asemenea indicată
 234

Extinderea sprijinului dento-parodontal spre anterior de partea edentației

terminale determină ameliorarea acțiunii antibasculante prin extinderea
poligonului de sprijin. Poate fi luată în considerare scurtarea șeii terminale
prin renunțarea la ultimii doi dinți artificiali

In forma de edentație clasa a II-a Kennedy, cu o modificare prezentată în

imagine, care determină o situație clinică asimilată edentației subtotale,
extinderea sprijinului parodontal nu reușește să combată eficient tendința
de basculare prin desprindere. Soluția ideală este reprezentată de proteza
cu ancorare rigidă telescopată, sau adoptarea unei soluții terapeutice de
supraprotezare pe dinții restanți de partea edentației terminale, renunțarea
la molarul 3 artificial și un croșet circular cu 6 brațe Bonwill pe cei doi
molari restanți de partea opusă.

c) Stabilizarea orizontală este asigurată de aceleași elemente ca la

clasa precedentă;
d) Planurile de ghidare, ca și la clasa I-a, nu sunt obligatorii;

e) Atitidinea față de breșele secundare este în general identică celei

referitoare la clasa I-a, însă în aceste forme de edentație se mai
poate recurge la :
 235

- Proteza menținută și stabilizată unilateral pe patrici în semi T de

la două coroane solidarizate între ele;
- Puntea cu extensie distală ( rareori indicată !);
- Implante în regiunea distală;
- Transplantarea unui bloc dento-osos din regiunea mezială în
cea distală.
f) Căptușirea protezei este obligatorie după o anumită perioadă de
timp, ca la clasa I-a;

g) Metodele de amprentare sunt identice cu cele utilizate la

tratamentul edentațiilor de clasa I-a.

Conceperea proiectului protezei scheletate de clasa a III-a

a) Sprijinul protezei este dento-parodontal în toate cazurile; deși șaua

protezei vine în contact cu mucoasa care acoperă cresta edentată, ea nu
transmite acesteia presiuni de masticație; este o clasă favorabilă aplicării
sistemelor speciale de tipul culiselor și a sistemului telescop. In situația
existenței unor dinți stâlpi cu valoare parodontală diminuată se recomandă
unirea acestora cu bare conjunctoare.
b) Menținerea directă se realizează utilizând orice croșet turnat ( fiind
necesar un număr minim de 4 croșete), sisteme de culise, capse,
telescop. Menținerea indirectă nu este necesară deoarece proteza de
clasa a III-a corect concepută și realizată tehnic nu basculează. Atenție
însă la montarea dinților strict în perimetrul de sprijin.
 236

Deși proteza de clasa a III-a nu basculează, montarea dinților artificiali ai șeii în

afara crestei poate genera un ax sagital de basculare

Edentație de clasa a III-a , sprijin pur dento-parodontal. Bascularea protezei este

împiedecată prin evitarea realizării unui sprijin punctiform de partea arcadei
integre. Sprijinul asigurat pe această parte prin pinteni și porțiunea
supraecuatorială a brațelor croșetelor trebuie să fie egal cu lungimea breșei
edentate de partea opusă.

Proteză clasa III/1. Sprijin poligonal, linia croșetelor trece prin centrul suprafeței de
sprijin. Proteza nu basculează.
 237

Proteză clasa III/1. Extinderea sprijinului dento-parodontal determină creșterea

poligonului de sprijin și stabilitatea excelentă a piesei protetice.

c) Stabilizarea protezei scheletate în această clasă este asigurată de

elementele rigide ale croșetelor turnate , sau de către sistemele speciale,
fiind proteza cu cea mai bună stabilitate. Planurile de ghidare în această
formă de edentație sunt absolut necesare și ele trebuie realizate cu grijă,
prin prepararea plană a fețelor dinților ce privesc spre breșa edentată,
după analiza riguroasă la paralelograf.
d) Atititudinea față de breșele secundare este asemănătoare cu cea de la
clasele precedente, cu grijă ca soluția adoptată să nu compromită sprijinul
dento-parodontal al piesei protetice; de obicei breșele laterale
suplimentare se închid prin punți sau prin șei suplimentare ale protezei, în
timp ce breșele frontale fie se închid prin punți dentare, fie se concepe
proteza cu o șa în regiunea frontală dacă dinții nu suportă lucrarea fixă.
e) Rebazarea protezei scheletate de clasa a III-a nu este necesară, șeile
pot fi total metalice; În caz de extracții recente însă este necesară
căptușirea, astfel încât șeile se confecționează sub formă de grilă și
acrilat.
f) Amprenta funcțională unică cu material de amprentare pe bază de
cauciuc siliconic este suficientă.

Conceperea proiectului protezei scheletate de clasa a IV-a

Deși în principiu o bună parte a unor astfel de edentații ar trebui tratate prin punți
dentare ( mai ales edentațiile care interesează sectorul incisivo-canin al arcadei),
există multe situații în care din considerente biomecanice sau estetice se
apelează la proteze parțiale mobilizabile ( pierdere masivă de substanță la nivelul
 238

crestei, mobilitate patologică dentară, curbură fontală accentuată a crestei, etc....)

Pot exista practic 2 situații clinice de edentație intercalată care interesează linia
mediană a arcadei:
A. Edentația redusă, cu lipsa a maxim 4 dinți;
B. Edentația întinsă, cu absența unui număr mai mare de 4 dinți.

In prima situație :
a) Sprijinul este dento-parodontal;
b) Amprenta funcțională unică cu material de amprentare elastic pe bază
de cauciuc siliconic este suficientă;
c) Menținerea directă a protezei se face prin croșete circulare Bonwill
aplicate bilateral pe premolari;
d) Stabilizarea se realizează prin elementele rigide ale croșetelor, dar mai
ales prin conectorii secundari interdentari și cei proximali;
e) Menținerea indirectă este necesară datorită tendinței de basculare din
cauza arcului de cerc frontal. Bascularea este contracarată de brațele
retentive cele mai posterioare, de sprijinul parodontal corect pe dinții
limitanți ai breșei frontale, neutilizarea în masticație a dinților frontali,
realizare unei inocluzii sagitale atunci când este posibil;
f) Planurile de ghidare sunt necesare și vor fi verticale, cu grijă ca
șlefuirea să nu modifice irecuperabil forma dintelui și să afecteze astfel
fizionomia;
g) Rebazarea unei astfel de proteze scheletate nu este necesară, decât
după extracții recente.
În cea de-a doua situație edentația îmbracă similitudini cu edentațiile terminale:

a) Sprijinul protezei este mixt, pe dinții restanți și pe creasta edentată,

datorită lungimii șeii și mai ales datorită curburii frontale; sprijinul
parodontal atunci când se recurge la croșete se va realiza totdeauna în
fosetele vecine edentației, prin pinteni;
b) Amprenta funcțională unică, cu materiale elastice pe bază de cauciuc
este suficientă în majoritatea cazurilor, pacientul fiind instruit să nu
folosească dinții frontali pentru incizia alimentelor;
c) Menținerea directă este asigurată de croșetele Bonwill plasate pe
molari, croșete circulare, divizate sau mixte pe dinții limitanți anteriori.
 239

Pentru respectarea fizionomiei pe dinții limitanți se pot utiliza elemente

speciale gen culise, capse sau croșete speciale gen croșet cu pinten
intern și braț retentiv plasat oral;
d) Stabilitatea protezei se realizează prin elementele rigide ale croșetelor
și mai ales prin conectorii secundari proximali și interdentari.
e) Menținerea indirectă este necesară datorită tendinței de basculare prin
desprindere și este garantată prin utilizarea:
o Pintenilor ocluzali cei mai posteriori;
o Brațelor retentive cele mai meziale;
o Conectorilor secundari proximali.
f) Planurile de ghidare, ca și în situația precedentă, sunt necesare;
g) Căptușirea șeilor este necesară după o anumită perioadă de timp,
necesitatea acesteia fiind constatată la examinările din perioada
dispensarizării.
240
 241

12. RECONDIȚIONAREA ȘI REPARAREA PROTEZELOR PARȚIALE CU

PLACĂ ACRILICĂ ȘI A CELOR SCHELETATE

1. RECONDIȚIONAREA ȘI REPARAREA
PROTEZELOR PARȚIALE ACRILICE
Recondiționarea protezelor parțiale cu placă acrilică ( a protezelor parțiale
clasice) se realizează în general prin două categorii de intervenții :
A. Reparațiile de proteze = intervenții clinice și de laborator care vizează
recondiționarea unor piese protetice deteriorate ( fisuri sau fracturi ale
bazei, fracturarea croșetelor de sârmă, dezlipirea dinților artificiali din
bază, fracturarea dinților artificiali, etc....

- Se datorează cel mai frecvent :

o Accidentelor ( de exemplu scăparea protezei pe o

suprafață dură);

o Deficiențelor de execuție clinico-tehnică ale

protezelor;

o Modificărilor regresive ale câmpului protetic – atrofia .

B. Căptușirile de proteză = readaptarea protezei parțiale cu ajutorul

materialelor polimerice pentru refacerea sinergiei bazei protezei cu câmpul
protetic.

A. Reparațiile de proteză

Repararea bazelor fisurate sau fracturate:

o Cel mai frecvent se întâlnește fisurarea sau
fracturarea protezei pe linia mediană sau paramedian,
atât la nivelul protezei mandibulare cât și la cea
maxilară; fracturarea poate interveni și la nivelul altor
zone de minimă rezistență, de obicei la nivelul
porțiunii de contracroșet a bazei. Cauza cea mai
 242

frecventă a fracturilor longitudinale o constituie

deficiențele ocluzale care prin contacte cuspid-pantă
cuspidiană exercită forțe de expansiune a arcadelor
artificiale în direcție laterală.

o Dacă nu lipsește nici un fragment din proteză, tehnica

de lucru constă în succesiunea următoarelor faze
clinice și de laborator:

 Repunerea fragmentelor protezei în poziție

corectă;

 Solidarizarea fragmentelor prin lipire cu ceară,

cianoacrilați, materiale termoplastice;

 Turnarea unui model parțial din ghips al feței

mucozale ( modelele integrale sunt prea retentive
și nu se poate îndepărta proteza !);

 Îndepărtarea fragmentelor de pe model și

realizarea retentivităților de diferite forme ( coadă
de rândunică, trapezoidale, retenții liniare) și
bizotarea pentru subțiere a marginilor de fractură a
celor două fragmente;

 Izolarea modelului și umectarea cu monomer a

fragmentelor fracturate;

 Prepararea acrilatului roz autopolimerizabil și

depunerea acestuia în exces pe linia de fractură;

 Acoperirea cu o folie de celofan și presarea cu

mâna până la polimerizare;

 Prelucrare, netezire și lustruire.

o Dacă lipsește un fragment din proteză :

 243

 Amprentarea parțială a câmpului protetic peste

proteza aplicată pe câmp; cu materiale
termoplastice și compuși siliconați, sau cu
cauciucuri siliconice în două consistențe;

 Turnarea modelului și reconstituirea cu acrilat

autopolimerizabil al fragmentului absent;

 Prelucrarea și lustruirea protezei reparate.

In ambele situații, protezele reparate de obicei necesită ulterior efectuarea

operațiunii de căptușire.
Reparația dinților artificiali :
Indiferent că aceste reparații se fac prin metoda directă în cabinet sau indirectă în
laborator, cele mai uzuale intervenții se referă la :
o Refixarea și relipirea unui dinte desprins din arcadele
artificiale;

o Înlocuirea unui dinte artificial pierdut;

o Înlocuirea unui dinte artificial fracturat;

o Refacerea reliefului ocluzal al unuia sau a mai multor

dinți

Înlocuirea croșetelor din sârmă

Este o operațiune frecvent solicitată de către pacientul purtător de proteză
parțială cu placă acrilică.
Din punct de vedere practic se procedează în felul următor:
o Inserarea protezei în cavitatea bucală și amprentarea
cu un material de amprentare pe bază de cauciuc de
consistență chitoasă pentru reproducerea formei
anatomice a dintelui pe care se aplică croșetul și a
configurației procesului alveolar și a fundului de sac
vestibular al zonei respective;

o Turnarea modelului din ghips obișnuit sau clasa a III-a

 244

o Îndepărtarea protezei de pe model;

o Crearea unui șanț de 5 mm lungime în proteză în

zona în care pătrunde porțiunea de retenție a
croșetului, respectiv coada acestuia;

o Realizarea croșetului din sârmă de wipla de 0.6-0.8

mm, intim adaptat suprafeței dentare;

o Lipirea croșetului de suprafața dintelui din ghips cu

ceară;

o Umectarea cu monomer a zonei din placa protezei în

care pătrunde coada croșetului, prepararea pastei de
acrilat autopolimerizabil și aplicarea acesteia în șanț
peste croșetul din sârmă; presiune manuală până la
polimerizare;

o Prelucrarea și lustruirea.

Completarea bazelor după pierderea unor dinți restanți la nivelul arcadelor

Presupune următoarele etape clinice și de laborator:
- Aplicarea protezei pe câmp și supraamprentarea ( de obicei cu
alginat sau materiale elastice siliconate) cu grijă ca materialul de
amprentare să nu pătrundă sub baza protezei;

- Amprentarea antagoniștilor și a relației ocluzale;

- Turnarea modelelor și fixarea în relații corecte în simulator;

- Îndepărtarea de pe model a protezelor; realizarea de retenții în

placă în dreptul dinților absenți;

- Alegerea unor dinți artificiali corespunzători celorlalți dinți

artificiali ai protezei, sau confecționarea acestora în laborator;

- Montarea dinților pe un val de ceară, conform contactelor cu

antagoniștii, dinții vecini și cerințele fizionomice;
 245

- Imortalizarea poziției dinților artificiali cu o cheie vestibulo-

ocluzală din ghips sau cauciuc siliconic chitos;

- Îndepărtarea cerii ( dinții rămân fixați în cheie);

- Izolarea modelului și a cheii vestibulare, fără a atinge dinții

artificiali;

- Prepararea pastei de acrilat ceva mai fluidă și aplicarea acesteia

în cheia de poziție, între fața mucozală a dinților artificiali și
model;

- Presarea manuală a cheii vestibulare pe model, până la

polimerizarea pastei;

- Polimerizarea definitivă în apă fierbinte cu sau fără presiune

pentru reducerea porozității;

- Dezambalarea, prelucrarea, finisarea și lustruirea protezei.

- Reoptimizarea prin căptușire de obicei la câteva zile după

reparație.

Transformarea protezei parțiale în proteză totală

o Se impune când toți dinții trebuie extrași dar
efectuarea protezării totale propriu-zise trebuie
amânată;

o Această proteză poate fi utilizată ulterior ca lingură

individuală excelentă ;

o Fazele clinico-tehnice sunt practic identice cu situația

prezentată anterior, cu mențiunea că trebuie acordată
atenție realizării unei bune închideri marginale pentru
asigurarea succiunii satisfăcătoare a protezei.

B. Căptușirea protezei parțiale acrilice

Căptușirea protezelor parțiale poate fi temporară sau de durată, realizată

prin metoda directă sau indirectă,utilizând ca material acrilatul
 246

autopolimerizabil, mai rar cel termopolimerizabil. Căptușirea cu materiale

reziliente de tipul copolimerilor acrilici rezilienți poate fi și ea o opțiune
terapeutică, îndeosebi pentru recondiționarea tisulară.
a) Obiectivele căptușirii :

- Refacerea sinergiei bazei protezei la câmpul protetic pentru

îmbunătățirea menținerii;
- Obținerea unei mai bune stabilități ( orizontale ) a protezei;
- Obținerea unui sprijin mixt echilibrat al protezei;
- Redistribuirea forțelor ocluzale și pe dinții restanți.
b) Indicațiile căptușirii:

- Atrofie importantă a crestei edentate, cu înfundarea protezei;

- Extinderea marginilor insuficient realizată în zonele permisibile;

- Existența unui torus proeminent care determină bascularea

protezei;

- Deficiențe clinico-tehnice ale protezei;

- După protezări imediate, cu atrofie marcată a câmpului protetic;

- Când este necesară recondiționarea tisulară.

c) Contraindicațiile căptușirii:

- Migrări orizontale ale dinților stâlpi spre breșe;

- Mobilitate patologică a dinților stâlpi;

- Disfuncție ocluzală care nu poate fi corectată prin protezare;

- Dimensiune verticală de ocluzie supradimensionată;

- Arcade dentare artificiale incorecte – dinți montați în afara

crestei;

- Proteze care au suferit multiple intervenții de reparare.

 247

d) Căptușirea directă:

- Avantaje:

o Execuție expeditivă;

o Rezolvare imediată, pacientul pleacă de la cabinet cu

proteza rezolvată într-o ședință.

- Dezavantaje:

o Prepararea defectuoasă a rășinii acrilice, a aplicării

acesteia și a modelării pot deteriora proteza;

o Polimerizarea sub presiune ocluzală poate determina

apariția porozității în materialul polimeric ( microfloră
și apariția stomatopatiilor), sau chiar poate modifica
rapoartele ocluzale ale protezei cu antagoniștii.

- Fazele clinico-tehnice :

 Se îndepărtează cu freza de acrilat un strat de 0.5-

1 mm din suprafața mucozală; se deretentivizează
proteza acționând cu freza de acrilat pe fața
mucozală a versanților vestibulari și orali ai
protezei; Se scurtează marginile protezei cu 2
mm; pentru ca îmbinarea acrilatului să fie mai
bună, se realizează o treaptă prin frezare pe fața
lustruită a protezei, la 2 mm de marginea externă
liberă;

 Izolarea suprafeței lustruite a protezei deasupra

acestui prag cu ceară sau benzi adezive;

 Umectarea suprafeței prelucrate a protezei cu

monomer și prepararea pastei de acrilat;

 Protejarea fibromucoasei pacientului cu ulei de

parafină sau vaselină;
 248

 Aplicarea uniform distribuită a pastei acrilice pe

suprafața mucozală a protezei;

 Amprentare cu această pastă combinând metoda

cu gura deschisă cu cea cu gura închisă, sub
presiune ocluzală;

 Mobilizarea protezei înainte de polimerizarea

completă;

 Îndepărtarea protezei de pe câmp și introducerea

ei în apă caldă pentru definitivarea polimerizării.

 Prelucrarea și lustruirea protezei în laborator;

 Echilibrarea ocluzală și adaptarea protezei în

cavitatea bucală.

e) Căptușirea indirectă:

- Avantaje:

o Materialul acrilic este mai omogen, mai puțin poros;

o Evitarea inconvenientelor legate de reacția exotermă

de polimerizare;

o Amprentarea se poate repeta dacă este necesar.

- Dezavantaje:

o Pacientul rămâne fără proteză cât timp se desfășoară

fazele de laborator;

o Prețul de cost al intervenției este mai ridicat;

o Durata de execuție mult mai îndelungată.

- - Etapele clinico -tehnice de execuție sunt următoarele:

 249

Etape clinice Etape de laborator

- Pregătirea protezei
prin deretentivizare și
subțiere

- In edentația terminală
prelungiri distale cu
material termoplastic
pentru obținerea unui
test de rotație negativ

- Echilibrare ocluzală
prealabilă

- Ămprentare
funcțională cu material
bucoplastic sau cu
elastomeri de sinteză

- Determinarea relațiilor
intermaxilare pentru
confecționarea unei
chei de ocluzie

- Realizarea modelului de lucru din

ghips dur sau extradur și a
contramodelului care conține cheia
de ocluzie ( pentru păstrarea
relațiilor intermaxilare înregistrate
anterior)

- Fixarea ansamblului model-proteză

în presa de căptușire poziționându-
se și contramodelul. Presa de
căptușire elimină faza de ambalare
în chiuvetă, cu scurtarea timpului de
lucru

- Demularea modelului de lucru și

îndepărtarea materialului de
amprentare din proteză

- Protejarea suprafeței externe

 250

lustruite a protezei prin izolare

- Prepararea pastei polimerice și

aplicarea acesteia pe fața mucozală
a protezei după umectarea acesteia
cu monomer

- Aplicarea protezei pe modelul de

lucru și închiderea presei.
Polimerizare la temperatură și
presiune, conform indicației
producătorului materialului de
căptușire

- Îndepărtarea protezei din dispozitiv,

prelucrarea, finisarea, lustruirea
protezei

- Verificarea rapoartelor
de ocluzie, a adaptării
protezei și efectuarea
eventualelor retușuri
prin șlefuiri ocluzale
sau la nivelul bazei
protezei.

- Relustruirea protezei la nivelul

modificărilor

- Aplicarea protezei în
cavitatea bucală

f) Căptușirea rezilientă – opțiunea „ soft”

Materialele de căptuşire rezilientă cu caracter temporar pot fi sistematizate în

două categorii distincte:
 materiale de recondiţionare tisulară;
 materiale de căptuşire provizorie, deşi firmele producătoare furnizează
acelaşi material pentru ambele scopuri.
Pentru a corespunde acestor utilizări, aceste produse trebuie să posede
proprietăţi vâsco-elastice care să le permită să curgă în condiţiile unei presiuni
 251

uşoare, dar să fie totodată suficient de reziliente la exercitarea forţelor dinamice,

ca de exemplu la cele din cursul masticaţiei. În general, aceste produse se
prezintă sub formă de pulbere şi lichid. Pulberea este de obicei un poli(etil)
metacrilat, iar lichidul conţine un ester aromatic al alcoolului etilic. Câteva dintre
cele mai cunoscute astfel de produse sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Materialul de Constituenţi Producător
căptuşire temporară
VISCOGEL Poli(etil)metacrilat De Trey div. Dentsply
Alcool etilic Ltd., Anglia
Dibutilftalat
COE COMFORT Poli(metil)metacrilat Coe Laboratories
Alcool etilic SUA
Dibutilftalat
ZnO
DINABASE Un singur component, Qutrolli Dentech
fără monomer liber, Italia
secret de fabricaţie

După cum am amintit, aceste produse sunt indicate atât ca materiale de

recondiţionare tisulară, cât şi ca materiale de căptuşire temporară. Pulberea şi
lichidul se amestecă împreună pentru a forma o cocă, reacţia de priză fiind una
fizică şi nu chimică, tradusă prin formarea unui gel în urma penetrării particulelor
de pudră de către lichid. Materialul rămâne rezilient pentru o perioadă limitată de
timp, până când se evaporă unele componente ce determină apoi întărirea
gelului, fiind necesară relativ frecvent înlocuirea materialului de căptuşire.
Elementul plastifiant al materialelor de căptuşire provizorie poate avea influenţă
nefavorabilă asupra răşinii acrilice a bazei protezei, în special asupra celei
autopolimerizate şi mai puţin asupra celei termopolimerizate.

Indicaţiile propriu-zise ale materialelor de căptuşire cu caracter temporar

se referă la:

1. Recondiţionarea ţesuturilor câmpului protetic edentat parțial,

compromis prin traumatizarea în urma purtării unei proteze necorespunzătoare.
Orice neconcordanţă la nivel ocluzal, zone care presează excesiv câmpul protetic
 252

şi extinderi incorecte ale marginilor protezelor, trebuie corectate înainte de

utilizarea materialului de recondiţionare. Folosirea unui material de recondiţionare
tisulară se indică înainte de realizarea unei noi proteze în situaţia existenţei unor
leziuni inflamatorii ale zonei de sprijin. După prepararea materialului, acesta se
plasează pe întreaga suprafaţă mucozală uscată a protezei. Se aplică proteza pe
câmpul protetic cu grijă, cerând pacientului să închidă gura în intercuspidare
maximă pentru aproximativ 2 minute.După modelarea marginală, protezele se
îndepărtează şi materialul în exces se excizează cu un bisturiu. După 5 zile
întreg materialul de recondiţionare tisulară se îndepărtează şi se reaplică material
proaspăt dacă este necesar. Acest tratament, la care se adaugă măsuri
riguroase de igienă bucală, se continuă până la amendarea fenomenelor
inflamatorii.
2. Căptuşirea protezelor imediate postextracțional. Produsele
amintite se folosesc ca material de căptuşire ca măsură intermediară terapeutică
până când se produce o vindecare suficientă a plăgilor postextracţionale şi se
poate aplica un material de căptuşire cu caracter de durată. Nu există un termen
bine precizat la care se impune căptuşirea permanentă a unei proteze imediate,
totuşi s-a sugerat că 40% a modificărilor postextracţionale ale maxilarelor apar la
sfârşitul primei luni după extracţie, 65% la sfârşitul a 3 luni şi 80% după 6 luni (
WATT, 1960). Din aceste considerente, nu este de dorit să se procedeze la
căptuşirea prea timpurie a protezelor imediate. Modul de lucru în acest caz este
identic cu cel din situaţia recondiţionării tisulare, cu menţiunea că materialul
poate fi lăsat in situ pentru o perioadă mai lungă de timp.
3. Stomatitele de proteză. Stomatitele protetice reprezintă afecţiuni
relativ frecvente, fiind raportate în 11- 67% a pacienţilor purtători de proteze
totale ( ARENDORF şi WALKER, 1987). Se prezintă adesea ca o zonă de
inflamaţie difuză a mucoasei acoperite de baza protezei, în asociere cu o igienă
orală deficitară, depunere de placă dentară microbiană, prezenţa Candidei
albicans şi leziuni traumatice provocate de proteză. Materialul de recondiţionare
tisulară se aplică pe faţa mucozală a protezei în modul descris anterior, dar
tratamentul trebuie însoţit de măsuri corespunzătoare de terapie antimicotică,
sau de asocierea la materialul de căptuşire ( incorporat în acesta) a unui produs
antimicotic de tipul nistatinului (TRUHLAR et al.,1994). De preferinţă, înainte de
 253

utilizarea unui agent antimicotic, prezenţa fungilor trebuie stabilită în culturi. Cu

toate acestea, în practica zilnică de multe ori nu este posibil acest lucru, astfel
încât terapia antimicotică în asemenea cazuri este considerată o măsură
terapeutică corectă, bineânţeles în combinaţie cu cu recurgerea la procedee de
igienizare riguroasă a pieselor protetice şi a cavităţii bucale.
4. Amprentare funcţională (vezi materialele de amprentare cu
priză lent progresivă ( materiale plasto-elastice).

Întreţinerea protezelor căptuşite cu materialul rezilient temporar este

deosebit de importantă, fiind esenţială utilizarea unui agent de curăţire. Efectul
diferitelor procedee de întreţinere a acestor produse reziliente este mult discutat
în literatura de specialitate protetică din ultimii ani. Periajul acestor materiale are
un efect abraziv dăunător, trebuind în consecinţă să fie evitat, lucru valabil şi în
cazul produselor efervescente de tipul peroxizilor, care cauzează deteriorarări ale
suprafeţelor. Este recomandat ca protezele căptuşite cu materiale reziliente să fie
clătite cu apă după fiecare masă şi să fie curăţate zilnic prin imersia timp de 20
de minute într-o soluţie de hipoclorit alcalin, cu toate că acest agent poate şi el
determina deteriorări moderate superficiale ale materialului Coe Comfort şi
posibil şi a altor materiale, după 14-21 de zile de utilizare ( HARRISON et
al.,1989).

Materialele reziliente de căptuşire cu caracter permanent, sau de durată

prezintă o rezilienţă durabilă, formând o căptuşeală între suprafaţa mucozală a
plăcii şi suprafaţa câmpului protetic. Din păcate, de multe ori în activitatea clinică
aceste produse sunt utilizate ca “opţiuni soft” pentru rezolvarea unor probleme de
genul durerii cronice la nivelul câmpului protetic sub placa protezei inferioare,
când soluţia este de fapt diagnosticarea şi eliminarea factorilor cauzali, de cele
mai multe ori reprezentaţi de contacte ocluzale premature, asinergii ale protezei
la nivelul suprafeţei de sprijin, sau supraextensii ale marginilor.
Există la ora actuală multe materiale reziliente de căptuşire cu caracter
permanent, care pot fi sistematizate în lini mari în două grupe :
a) răşini acrilice plastificate;
b) cauciucuri siliconice,
 254

ambele aceste categorii de materiale având reprezentanţi atât autopolimerizabili,

cât şi termopolimerizabili. Câteva produse comerciale care se bucură de o mai
largă utilizare sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Material Constituenţi Producător

MOLLOPLAST B Polidimetilsiloxan Austenal Harrow Middx

Acrilosilacril-silan Anglia

Peroxid de benzoil

Y-metacril-oxipropil-
trimetoxisilan

EVERSOFT Polietilmetacrilat Austenal Harrow Middx

Dibutilftalat Anglia
Acetat de etil

Alcool etilic

Metil-etil cetona

COE-SOFT Polietil metacrilat Coe Laboratories

Dibutilftalat Illinois

Benzilsilicat SUA

Alcool etilic

TOTAL Monomeri şi polimeri Stratford Cookson Co

acrilici cu lanţ lung SUA

TOKUYAMATA Pe bază de siliconi Tokuzama Corp.

Primer adeziv Japonia

VERTEX Nu conţine cadmiu Dentimex

Polietil metacrilat Olanda

Acetil tributil citrat

Metilmetacrilat

Cele acrilice se prezintă sub formă de pulbere şi lichid. Pudrele conţin de

obicei polietil sau polibutil metacrilat, iar lichidul este fie monomer butil-
metacrilat,fie metil-metacrilat, conţinând un plastifiant de tipul dibutilftalatului.
Cauciucurile siliconice sunt în general polimeri ai dimetil-siloxanului
împreună cu agenţi de legătură de tipul acriloxialkisilanului şi cu un catalizator de
genul peroxidului de benzoil. Indiferent de varietatea de răşină acrilică, nu există
 255

o fuziune directă între baza protezei şi materialul rezilient de căptuşire, fiind

necesar un adeziv, reprezentat cel mai adesea de un polimer siliconic.
Indicaţiile de utilizare ale materialelor reziliente de căptuşire cu caracter
permanent (după JAGGER şi HARRISON, 1997) sunt următoarele:
1. Prezenţa unei creste alveolare atrofiate, în “ lamă de cuţit”.
Rezorbţia treptată a crestei alveolare odată cu vârsta duce la reducerea
suprafeţei de sprijin a protezei la o creastă atrofică, în lamă de cuţit. Mucoasa
acoperitoare este subţire şi uşor traumatizată de către proteza rigidă, în special la
indivizii cu fenomene parafuncţionale de tipul strângerii sau scrâşnirii dinţilor. În
aceste situaţii, unstrat de material moale de căptuşire poate fi util amortizării şi
dispersării solicitărilor ocluzale.
2. Localizarea superficială a nervului mentonier. La unii subiecţi
edentaţi parțial mandibular rezorbţia osului duce la situarea orificiului mentonier
pe suprafaţa crestei alveolare, nervul omonim putând fi strivit între suprafaţa dură
a osului pe de o parte şi cea a plăcii protetice pe de altă parte, cauzând dureri.
Despovărarea adecvată a regiunii pe modelul de lucru şi asocierea unui material
rezilient de căptuşire poate fi utilă în asemenea cazuri.
3. Exostoze osoase. Materialul moale de căptuşire poate fi folosit
în prezenţa unui torus palatinal sau mandibular proeminent, a crestei
milohioidiene sensibile la presiune, sau în zona altor exostoze osoase în care
mucoasa poate fi uşor traumatizată. Deşi această indicaţie este frecvent amintită
în manualele de specialitate, opţiunea terapeutică de căptuşire nu este una larg
împărtăşită, întrucât ea duce la o îngroşare a plăcii, în special în regiunea medie
a palatului, deasupra torusului, preferându-se simpla despovărare a zonelor
proeminente prin foliere.
4. Defecte maxilo-faciale dobândite sau congenitale. Materialele
reziliente de căptuşire pot fi utilizate în cazul acestor defecte congenitale sau
dobândite, recurgându-se la obturatoare care pot fi inserate în aceste defecte,
care uneori prezintă zone retentive, în care protezele reparatorii obişnuite acrilice
nu ar putea fi altfel angajate.
5. Xerostomia. Se recomandă materialele reziliente de căptuşire la
acei pacienţi care prezintă o diminuare a secreţiei salivare, frecvent întâlnită în
cazuri de afecţiuni degenerative ale glandelor salivare, tratament radioterapeutic
 256

sau medicamentos. O salivă adecvată este benefică pentru purtătorul de proteze

atât pentru lubrefiere,cât şi pentru menţinerea pieselor protetice. Trebuie totuşi să
remarcăm faptul că această indicaţie este oarecum controversată în literatură,
deoarece utilizarea materialelor reziliente de tipul cauciucului siliconic (care
posedă o capacitate redusă de umectare) poate determina o traumatizare mai
intensă a mucoasei, datorită fricţiunii, mai ales în condiţiile unei menţineri şi
stabilităţi precare a protezelor. De asemenea, colonizarea cu fungi de genul
Candida a materialelor reziliente cu caracter permanent constitue o caracteristică
frecventă la pacienţii edentaţi, cu xerostomie.

Limitele de aplicabilitate a căptuşirilor reziliente cu caracter permanent :

a) Fracturarea bazei protezei. Pentru ca materialul să acţioneze ca
o căptuşeală eficientă, trebuie să aibă o grosime adecvată, de 2-3 mm, Acest
lucru presupune ca grosimea bazei protezei să fie redusă compensator, caz în
care posibilitatea fracturării acesteia este foarte probabilă. Utilizarea răşinilor
moderne, rezistente la impact, sau a celor armate, poate evita această
posibilitate. Grosimea corespunzătoare a materialului rezilient este esenţială,
deoarece acuzele dureroase pot fi prezente chiar la pacienţii cu proteze căptuşite
cu material rezilient, dar foarte subţire.
b) Adeziunea. O problemă curent întâlnită este adeziunea
insuficientă între materialul siliconic al produsului rezilient şi placa protezei, ce
duce la detaşarea acestuia, frecvent întâlnită la nivelul trecerii de la faţa
mucozală a protezei la cea lustruită.
c) Ajustările. Materialele reziliente cu caracter permanent sunt
dificil de ajustat, finisat şi lustruit, putând rezulta prin aceste manopere suprafeţe
aspre, care traumatizează mucoasa bucală, sau permit acumularea de placă
microbiană. Există o serie de metode de finisare şi lustruire a materialelor
reziliente cu caracter permanent. De exemplu pentru Mollosil B se recomandă
reducerea iniţială cu o piatră verde Brasseler 747-140, piatră roz Brasseler 474-
340, sau cu pietre roată Prolastic. Lustruirea ulterioară se face cu o perie şi oxid
de zinc. Nu se recomandă viteze mari şi presiuni la prelucrare şi lustruire.
d) Durabilitatea. Longevitatea materialelor permanente de
căptuşire rezilientă este un subiect mult discutat în literatură. Deteriorarea în timp
 257

a acestor materiale le face să fie considerate de fapt ca produse semi-

permanente. WRIGHT P.S ( 1994) a constatat însă, pentru cel mai popular astfel
de produs - Mollosil B - o longevitate de peste 9 ani.

Întreţinerea protezelor căptuşite cu materiale permanente reziliente este

o cerinţă deosebit de importantă din punct de vedere practic. Menţinerea curată a
protezelor este esenţială pentru prevenirea mirosului neplăcut, a degradării
aspectului estetic şi a acumulării de placă şi tartru, cu efectele lor asupra
mucoasei cavităţii bucale. Materialele moi de căptuşire pot fi colonizate cu
Candida albicans şi dacă nu sunt întreţinute corespunzător, pot dobândi o
coloraţie inestetică şi un miros supărător. Trebuie acordată atenţie alegerii unei
metode optime de igienizare, deoarece un regim de curăţire inadecvat poate
avea efecte nocive, cauzând printre altele întărirea prematură a materialului
rezilient.
Atât în cazul răşinilor reziliente acrilice, cât şi a materialelor siliconice, se
folosesc procedee de curăţire similare cu cele recomandate în cazul produselor
cu caracter temporar. Astfel, proteza trebuie spălată după fiecare masă cu apă
rece şi săpun, utilizând o perie moale. Piesa protetică va fi imersată într-o soluţie
de hipoclorit alcalin timp de 20 de minute în fiecare seară. Pe timpul nopţii
protezele vor fi menţinute în apă rece. Alte tipuri de agenţi de curăţire a
protezelor pot avea unele efecte nocive, ca de exemplu pierderea culorii, care se
produce în special la imersiunea protezei în produşi acizi de curăţire.

2. RECONDIȚIONAREA ȘI REPARAREA
PROTEZELOR PARȚIALE SCHELETATE
Acestea se referă pe de o parte la recondiționarea componentelor acrilice
ale protezei și pe de altă parte la cea a elementelor metalice ale piesei protetice
mobilizabile.
A. Recondiționarea componentei polimerice a protezei scheletate

Căptușirea = adăugarea unui strat de acrilat autopolimerizabil la șeile protezei.

Se poate face prin metode directe și indirecte.
 258

Rebazarea = refacerea șeilor protetice, dinții artificiali fiind păstrați și montați în

aceeași poziție. Se face numai prin metode indirecte, amprenta find luată după
metoda cu gura deschisă.
Refacerea șeilor = înlocuirea atât a dinților artificiali, cât și a șeilor. Se realizează
prin metoda indirectă, amprenta fiind luată la fel ca în cazul rebazării.
Metodele de readaptare a protezelor pot fi aplicate protezelor scheletate
care tratează toate clasele de edentație, condiția esențială fiind aceea ca
scheletul metalic al protezei să fie integru.

1. CĂPTUȘIREA PROTEZELOR SCHELETATE

Condiții :
- scheletul metalic să fie perfect adaptat la dinții restanți;

- șeile protezei să aibă o extindere și o modelare marginală corecte;

- dinții artificiali montați corect și integri;

- ocluzie corectă sau care să poată fi echilibrată prin șlefuiri de

echilibrare.

In edentațiile de clasa I-a și a II-a este necesară când se constată

prezența testului de rotație al protezei pozitiv : se exercită presiuni
digitale pe extremitatea distală a șeii terminale și pe elementele de
menținere indirectă ( opritori de basculare). Dacă apare o rotație a
protezei în jurul liniei croșetelor, care trece prin pintenii ocluzali cei mai
distali, este necesară căptușirea.
Dacă există o inocluzie laterală fără rotația protezei, înseamnă că s-a
produs numai abraziunea dinților artificiali, nefiind necesară căptușirea.
Testul de rotație poate să apară nu numai la protezele mai vechi, ci și
la cele noi pentru confecționarea cărora nu s-a utilizat o tehnică
biofuncțională compresivă de amprentare.
o Căptușirea protezelor terminale noi : se utilizează metode
directe sau indirecte, ambele putând fi executate în varianta cu
gura deschisă sau închisă.
 259

a) Căptușirea indirectă „ cu gura deschisă ”, după următoarea

tehnică:

- Necesită amprentarea cu materiale de tipul cerurilor bucoplastic, sau a

pastelor ZOE, proteza servind ca portamprentă;

- Dacă rotația protezei este de mică amplitudine se îndepărtează de pe

suprafața mucozală a șeilor și de la margini o grosime de 1 mm din
acrilatul șeii, pentru asigurarea unei grosimi suficiente acrilatului
autopolimerizabil sau mai rar termopolimerizabil cu care se face
căptușirea; dacă rotația este de amplitudine mai mare nu se mai
îndepărtează din acrilatul șeii, existând spațiu suficient (se crează
numai asperități de retenție);

- Aplicarea materialului de amprentare pe fața mucozală a șeilor bine

uscate și pe margini;

- Aplicarea protezei în gură exercitând presiune pe elementele de

menținere directă ( pinteni) și în același timp pe opritorii de basculare (
mijloace indirecte). In nici un caz nu se exercită presiune pe șei;

- Modelarea amprentei prin mișcări ale periferiei câmpului protetic;

- La mandibulă cel mai indicat este un material bucoplastic de

amprentare, la maxilar pasta ZOE; când trebuie căptușite protezele la
două arcade antagoniste, se începe întotdeauna cu proteza maxilară.

- Ambalarea protezei și căptușirea ( de preferință cu acrilat

autopolimerizabil);

- Reechilibrarea ocluziei.

b) Căptușirea directă cu „gura deschisă” :

- Se realizează în cabinet cu acrilat autopolimerizabil;

- Pregătirea șeilor identică cu cea prezentată în cazul anterior;

- Protejarea fețelor laterale ale șeilor cu benzi adezive;

 260

- Umezirea suprafețelor mucozale bine uscate în prealabil cu monomer

și aplicarea materialului de rebazare autopolimerizabil pe fața
mucozală a șeilor și marginal;

- Efectuarea în cursul amprentării a mișcărilor de modelare marginală;

- Îndepărtarea din gură imediat ce apare reacția exotermă de

polimerizare, îndepărtarea excesului de acrilat, verificarea din nou a
testului de rotație, echilibrarea ocluzală și lustruirea protezei.

c) Căptușirea indirectă cu „gura închisă” – procedeul V.

STEFFEL

- Executarea unei proteze scheletate după o amprentă unică cu lingură

individuală și material elastic de amprentare;

- Purtarea acestei proteze o săptămână după ce a fost echilibrată

ocluzal;

- Aplicarea în treimea distală a feței mucozale a șeii/șeilor terminale a

unui material de amprentare termoplastic;

- Aplicarea protezei în cavitatea bucală, cu grijă la poziționarea corectă a

pintenilor;

- Verificarea după răcirea materialului a testului de rotație al protezei;

dacă acesta este pozitiv, se mai adaugă material și se repetă
amprentarea;

- Reechilibrarea ocluziei;

- Îndepărtarea materialului termoplastic și al unui strat de acrilat de la

margini și de pe fața mucozală a șeilor pentru a face loc materialului de
amprentare;

- Aplicarea unui strat de material termoplastic și pacientul rămânând cu

gura deschisă se fac trei aplicări succesive ale protezei pe câmp cu
ramolirea prealabilă a materialului. La a patra aplicare se cere
 261

pacientului să închidă încet gura în intercuspidare maximă,

modelându-se în același timp periferia;

- Se îndepărtează apoi cu o freză un strat redus de material termoplastic

de-a lungul muchiei crestelor și a liniei milohioidiene;

- Se pensulează pe fața mucozală a șeilor un strat de material

bucoplastic de amprentare, se intoduce proteza în gură și se cere
pacientului să închidă în intercuspidarea corectă, timp de 5 minute
efectuându-se funcționalizarea marginală a amprentei;

- Se trimite proteza în laborator pentru căptușire cu acrilat

autopolimerizabil;

- Aplicarea protezei și reechilibrarea ocluzală.

o Căptușirea protezelor terminale vechi

 Scheletul trebuie să fie integru și corect adaptat la dinți;

 Corecturile necesare la nivelul șeilor ca urmare a atrofiei

trebuie să fie mici;

 Dinții artificiali să nu fie abrazați sau deteriorați;

 Ocluzia să fie corectă, fiind admise eventual mici

discrepanțe ce pot fi corectate prin șlefuire selectivă.

De obicei se apelează la tehnici indirecte, cu acrilat

autopolimerizabil, conform fazelor de lucru menționate
anterior si utilizând aceleași materiale de amprentare
menționate;
În special la mandibulă, când crestele edentate sunt
sensibile la presiunea șeilor, mai ales la pacienții vârstnici
cu osteoporoză și rezistență tisulară diminuată, se indică
recondiționarea prin căptușire directă cu materiale
reziliente cu caracter permanent, care neutralizează o
parte a solicitărilor ocluzale înainte de a ajunge la nivelul
crestelor sensibile.
 262

o Căptușirea protezelor scheletate cu sprijin dento-

parodontal

 Protezele de clasa a III-a și a IV-a pot fi căptușite numai

dacă sunt realizate din acrilat, șeile complet metalice nu
se pretează la această intervenție;

 Se indică după extracții recente și la protezele la care se

constată în cursul dispensarizării atrofia crestei,
manifestată prin incomfort pentru pacient ( resturi
alimentare sub proteză, spațiu ăntre proteză și creastă)
sau vizibilitatea inestetică a spațiului între șa și mucoasă.

 Deoarece protezele cu sprijin dento-parodontal nu se

înfundă și în mod normal nu suferă rotații, căptușirea
indirectă se face printr-o amprentă cu gura închisă, în
ocluzie, folosindu-se de obicei un material fluid care să
redea forma anatomică a crestelor edentate.

 Deoarece tehnica indirectă poate determina mărirea

dimensiunii verticale de ocluzie și deformări ale
scheletului, se preferă metodele directe, cu acrilat
autopolimerizabil.

2. REBAZAREA PROTEZELOR SCHELETATE

Are ca scop :
- Readaptarea șeilor la crestele care au suferit o atrofie medie;

- Readaptarea marginilor șeilor protetice privind forma funcțională și

extinderea șeilor în limite fiziologice.

Este indicată în următoarele situații:

 Testul de rotație al protezei pozitiv prin instalarea unei

atrofii medii ale crestelor, care determină lipsa de
adaptare bazală și marginală a șeilor;
 263

 Când relațiile de ocluzie corecte pot fi restabilite prin

procedee simple de echilibrare;

 Scheletul să fie integru, corect conceput și perfect

adaptat la dinții restanți;

 Dinții artificiali ai protezei să nu fie abrazați sau

deteriorați;

 Când marginile șeilor au nevoie de corectări destul de

importante;

 Când șeile au suferit căptușiri sau reparații multiple, sau

au un aspect estetic neplăcut;

 Când pacientul sesizează și reclamă rotația protezei și

aspectul acesteia;

 Absența fenomenelor iritative sau a inflamațiilor mucoasei

câmpului protetic : se rebazează după cedarea
fenomenelor inflamatorii și după recondiționarea
mucoasei cmpului protetic cu un material adecvat de
recondiționare tisulară.

Se efectuează prin metoda indirectă :

- Îndepărtarea unui strat mai mare de acrilat de pe fața mucozală și de
pe margini;

- Corectarea extinderilor fiiziologice cu material termoplastic și

modelarea după principiile amprentării cu gura deschisă cu ceară
bucoplastică sau pasta ZOE;

- În timpul amprentării poziționarea scheletului trebuie să fie corectă,

fără presiuni pe șei;

- Proteza este trimisă la laborator unde se face ambalarea și refacerea

șeilor cu acrilat autopolimerizabil.
 264

3. REFACEREA ȘEILOR PROTEZELOR SCHELETATE

Se indică în :
 Atrofii mari ale crestei;

 Abraziuni mari sau derteriorări ale dinților artificiali;

 Ocluzie defectuoasă, care nu se mai poate reabilita prin

simple șlefuiri selective;

 Scheletul să fie integru și bine adaptat la dinții restanți.

Tehnica :
- șeile protetice vor servi ca portamprente;

- se completează marginal șeile și pe suprafața mucozală prin aplicarea

unui strat de material termoplastic de aplicare până când nu mai apare
testul de rotație pozitiv al protezei;

- se amprentează apoi cu unul din materialele amintite; de obicei

material bucoplastic la mandibulă și pasta ZOE la maxilar;

- se toarnă amprentele, se îndepărtează șeile acrilice împreună cu

arcadele artificiale vechi;

- se confecționează șabloane de ocluzie și se procedează la

determinarea și înregistrarea relației intermaxilare;

- se confecționează noile șei acrilice cu dinți artificiali pe noul model.

B. Recondiționarea componentei metalice a protezei parțiale

scheletate

o Corectarea croșetelor turnate cu retenție excesivă:

 Croșetele cu retenție excesivă cauzează dificultăți la

inserția sau dezinserția protezei, interferențele fiind
determinate de:

 Plusuri de aliaj pe fața internă

a brațelor sau pintenilor;
 265

 Interferențele proximale
cauzate de ocuparea parțială
a spațiului retentiv
subecuatorial de către acrilatul
protezei;

 Rigiditate excesivă a
croșetului datorită
dimensiunilor prea mari.

 Se corectează prin frezaj cu multă precauție, cu freze

bine centrate, la viteză mică de rotație, prin tatonare și
verificări repetate.

o Corectarea croșetelor turnate cu deficit de retenție:

 Retenția redusă poate fi datorată următoarelor cauze:

 Plasarea vârfului brațului

retentiv al croșetului într-o
zonă cu insuficientă retenție;

 Realizarea unor brațe flexibile

prea subțiri ale croșetelor
turnate;

 Lipsa contactului vârfului

croșetului cu dintele;

 Prelucrarea excesivă a
croșetelor;

 Deformări ale croșetelor

turnate datorită unei
dezambalări brutale, derapaje
ale protezei la prelucrare și
lustruire.
 266

 Remedierea este de fapt o soluție de compromis.

Adaptarea empirică cu ajutorul cleștelui cu fălci rotunde
sau clește Aderer ( de îndoit sârmă și croșete) poate
determina fracturarea brațului croșetului, deformarea sau
uzura prematură.

 La protezele cu ancorare rigidă culisabilă la care matricea

este teflonată ( de exemplu sistem Bredent) pierderea
capacității de menținere apare rapid și reclamă
schimbarea acestei matrici. Utilizarea matricilor de acest
gen nu poate fi considerată o terapie protetică de durată
și scade mult valoarea protezei scheletate. In mod
normal, ambele componente ale sustemului culisabil
( matrice și patrice) trebuie să fie din aliaj metalic identic
cu cel din care se confecționează scheletul, pentru a
asigura fricțiunea.

 Lipsa de menținere a protezei scheletate, indiferent de

tipul elementelor de menținere utilizate, trebuie
considerată de către medic un eșec al protezării, iar
atitudinea terapeutică corectă este refacerea piesei
protetice.

o Repararea croșetelor fracturate:

 Croșetele turnate se fracturează cel mai frecvent la

nivelul brațelor, sau la joncțiunea conectorului secundar
cu cel principal;

 Brațul retentiv, care se fracturează cel mai frecvent,

poate fi reparat în două moduri :

 Înlocuirea lui cu un croșet din

sârmă de wipla de 0.6-0.8 mm
diametru;
 267

 Realizarea prin turnare a unui

nou croșet, care va fi lipit sau
sudat la scheletul protezei.

o Repararea unui pinten ocluzal fracturat:

 Se produce cel mai frecvent când lăcașul este preparat

insuficient sau incorect;

 Situația poate fi remediată fie prin realizarea unui nou

pinten care va fi sudat la croșet, fie prin realizarea unui
nou croșet în totalitate, care va fi solidarizat de scheletul
protezei.

o Repararea conectorilor principali fracturați:

 Se fracturează cel mai frecvent la joncțiunea cu celelalte

elemente ale scheletului metalic al protezei, accidentul
fiind determinat de cele mai multe ori de conceperea
greșită a scheletului;

 Poate fi provocată de :

 Tehnologia defectuoasă de
ambalare, topire/turnare,
dezambalare și prelucrare;

 Neefectuarea tratamentelor
termice după turnare;

 Neglijențe în manipulare (
căderea protezei);

 Existența unor zone de

basculare, de tipul torusului
maxilar nefoliat sau neocolit.

 Fracturile sau fisurile apărute la nivelul conectorului

principal pot fi remediate prin lipire sau sudură, dar
 268

atitudinea corectă este realizarea unei noi piese protetice

(ca și în cazul deformărilor scheletului), cu toate
progresele realizate în domeniul tehnologiilor de sudură,
îndeosebi prin promovarea sudurii cu laser sau al celei cu
plasmă. Sinterizarea selectivă cu laser și topirea selectivă
cu laser sunt tehnici moderne de adiție strat cu strat care
permit generarea rapidă de componente complexe
tridimensionale. Prin aceste tehnici se poate realiza în
întregime scheletul metalic al protezei, sau se pot efectua
reparații ale părților deteriorate.

o Repararea conectorilor secundari:

 Conectorii secundari se fracturează mai frecvent,

comparativ cu cei principali;

 Locul de minimă rezistență este unirea cu elementele

componente ale croșetului sau cu conectorul principal;
cel mai frecvent se fracturează la joncțiunea cu pintenul
ocluzal sau cu brațul retentiv, aceste accidente fiind
frecvente mai ales la croșetul Bonwill;

 Reparația se poate face prin sudare sau lipire directă,

sau prin refacerea integrală în laborator și solidarizarea
ulterioară la schelet. Opțiunea de elecție terapeutică este
însă refacerea protezei.
 269

13. ELEMENTE CLINICE DE PROTEZARE PARȚIALĂ

MOBILIZABILĂ CU ANCORARE RIGIDĂ

A. Proteza parțială mobilizabilă cu ancorare rigidă culisabilă

 Una dintre modalitățile cele mai agreate de către practicieni și frecvent

utilizată în activitatea de terapie protetică a edentației parțiale (din
nefericire de multe ori nejustificat) este protezarea mobilizabilă cu
ancorare rigidă prin intermediul culiselor, în cadrul protezărilor parțiale
mobilizabile compozite. Sprijinul acestor proteze poate fi dento-
parodontal ( culise cu prag, închise), sau mixt.

 Cu toate că transmit mai fiziologic solicitările ocluzale și cele rezultate

din biodinamica protezei asupra dinților stâlpi, culisele intracoronare
sunt mai rar folosite pentru ancorare având în vedere că de multe ori
este dificilă realizarea matricei intracoronare, necesitând un sacrificiu
important de substanță dentară la prepararea dintelui pentru realizarea
unei coroane purtătoare de astfel de culisă. Cel mai frecvent se
utilizează culisele extracoronare, tendința de solicitare paraaxială a
dinților stâlpi fiind în acest caz contracarată de solidarizarea mai
multor dinți în cadrul sistemului și de către elemente ale protezei
mobilizabile.

 Deși ideale din punct de vedere tehnic, culisele prefabricate se

utilizează mai rar la noi în țară datorită prețului prohibitiv pentru
majoritatea pacienților. De obicei se recurge la utilizarea culiselor sub
forma elementelor calcinabile ce pot fi atașate la macheta din ceară a
lucrărilor fixe sau a scheletului protezei, componentele culisabile fiind
turnate din același aliaj și împreună cu componenta fixă și cea
mobilizabilă a protezării compozite.

 Mult mai agreate de către medicii dentiști și mai ales de către tehnicieni
este varianta în care se utilizează culisele teflonate ( de exemplu firma
Bredent are astfel de culise, în trei variante), situație în care patricea se
toarnă din aliaj metalic împreună cu componenta fixă a protezării, în
timp ce matricea teflonată se fixează în interiorul unui lăcaș din
scheletul protezei. Aceste proteze sunt menținute nu prin fricțiunea
 270

sistemului culisabil, ci prin constrângerea patricei de către matricea

elastică ( unde este ancorarea rigidă ?). Când capacitatea retentivă
scade, se schimbă matricea teflonată. Procedeul nu este tocmai
ortodox, imprimând un caracter de provizorat și precaritate unei
reabilitări protetice care prin definiție ar trebui să fie una de durată,
funcțională și la standard înalt de calitate (de fapt maschează
nesiguranța sau competența redusă a tehnicianului în rezolvarea
paralelismului sistemelor culisabile).

Fazele clinico-tehnice de realizare a unei protezări parțiale mobilizabile cu

ancorare rigidă agregată pe culise:
Examinarea pacientului și stabilirea indicației
tratamentului compozit al edentației parțiale.
Alegerea sistemului culisabil intracoronar sau
extracoronar
Prepararea dinților pentru confecționarea
componentei fixe a reabilitării compozite
( punte dentară prevăzută cu culise
extracoronare sau intracoronare)
Amprentarea câmpului protetic ( amprentă
elastic-elastică) pentru confecționarea
componentei protetice fixe a reabilitării
compozite și realizarea unei linguri individuale
acrilice
Turnarea modelului. Modelarea punții dentare
turnate prevăzute cu elementele sistemului
culisabil - de obicei patrice). Operațiunile
tehnice de realizare a piesei protetice turnate.
Confecționarea lingurii individuale.
Proba componentei fixe a reabilitării compozite
în cavitatea bucală. Proba și adaptarea lingurii
individuale. Amprentarea finală a câmpului
protetic (de preferință cu materiale de
amprentare pe bază de cauciuc polieteric)
Turnarea modelului de lucru cu componenta
protetică conjunctă fixată pe model. Realizarea
modelului antagonist. Confecționarea
șablonului de ocluzie
Determinarea și înregistrarea relației
intermaxilare. Amprentarea antagoniștilor.
Inregistrarea poziției maxilarului cu arcul facial
de transfer, dacă se lucrează în articulator
semiadaptabil
Montarea modelelor în simulatorul cinematicii
mandibulare. Realizarea machetei din ceară cu
dinții artificiali ai protezei parțiale mobilizabile.
Realizarea cheilor vestibulare de poziționare a
dinților artificiali, îndepărtarea cerii,
îndepărtarea și păstrarea cheilor cu dinții
artificiali fixați în acestea.
 271

Amprentarea modelului de lucru cu puntea

dentară fixată pe el pentru confecționarea
modelului duplicat.
Modelarea machetei protezei scheletate,
inclusiv a elementului matrice al culisei. Dacă
se optează pentru utilizarea matricei teflonate,
se modelează în machetă un lăcaș pentru
recepționarea ulterioară în scheletul metalic al
acesteia.
Turnarea scheletului metalic. Modelarea în
ceară a componentei acrilice cu dinți artificiali
( se utilizează cheile vestibulare)
Realizarea componentei estetice a
componentei fixe a reabilitării compozite.
Proba în cavitatea bucală a punții și a
scheletului protezei
Realizarea componentei acrilice a protezei.
Pentru a ușura dezinserția protezei de pe câmp
efectuată de către pacient, unii autori
recomandă plasarea bilaterală în zona
premolară, pe versanții vestibulari ai șeii, a câte
o bilă metalică de care pacientul tracționează
simultan cu unghiile proteza în axul de
dezinserție.
Finisarea și lustruirea piesei protetice. Dacă
matricea este reșanjabilă teflonată, fixarea
acesteia în lăcașul din schelet ( ideal matricea
va fi turnată din aliaj metalic împreună cu
scheletul).

Inserarea protezei în cavitatea bucală, după

cimentarea de durată sau provizorie a punții
prevăzute cu culise extracoronare sau
intracoronare. În cazul cimentării de durată a
punții, proteza parțială se introduce imediat
după cimentare și după izolarea cu vaselină a
interiorului matricei.
Indicații furnizate pacientului privind purtarea și
întreținerea piesei protetice.

B. Proteza parțială mobilizabilă telescopată

Din punct de vedere istoric, sistemul telescop a fost descris pentru întâia
oară de către Pesso în 1902 în Statele Unite ale Americii. În Europa acest
gen de lucrare protetică a fost introdus abia în 1927 de către Karl Haupl.
Din punct de vedere tehnic sistemul constă din două proteze unidentare :
o capă metalică turnată cimentată pe bont și o coroană de înveliș metalică
care congruează peste elementul precedent.
Angrenarea se face prin fricțiune, asigurând o retenție favorabilă și sprijin
dento-parodontal. În ansamblu, proteza parțială cu angrenare telescopată
va avea fie sprijin dento-parodontal, fie mixt.
 272

Indicațiile sistemului telescop în tratamentul protetic al edentației parțiale se

referă la următoarele aspecte:
 Existența dotării tehnice necesare la nivelul laboratorului și tehnicianul
este specializat pentru acest gen de restaurații protetice;

 Pot fi aplicate practic în orice tip de edentație parțială;

 Asigură un excelent sprijin dento-parodontal;

 În edentațiile cu sprijin mixt ( edentații terminale), mobilizarea dinților stâlpi

ca urmare a basculării prin înfundare este diminuată de faptul că sistemul
are coroane duble care conferă un oarecare caracter de fixitate dintelui,
deoarece solicitarea paraaxială este controlată și limitată de către proteză;

 Coroanele fricționale Boettger se recomandă în edentațiile parțiale tratate

cu proteze cu sprijin dento-parodontal;

 Sistemele telescopate conice ( Korber) pot fi utilizate în orice edentații cu

combinații topografice ale breșelor;

 Coroanele telescopate reziliente Hofmann se utilizează cu precădere în

edentațiile subtotale care vor fi tratate prin supraprotezare, de tipul:

o Prezența pe arcadă a unui singur dinte (situație denumită de noi

„ edentație subtotală extremă ” (de exemplu caninul inferior, sau
molarul de minte inferior);

o Prezența pe arcadă a doi dinți vecini ( de ex. 3.3. și 3.4.);

o Prezența pe arcadă a doi dinți solitari ( de ex. caninii inferiori,

sau chiar cei doi incisivi centrali superiori);

o Prezența pe arcadă a unui grup dentar de trei dinți vecini ( mai

frecvent grupul frontal);

o Prezența pe arcadă a trei dinți solitari ( destul de frecvent caninii

inferiori și încă un premolar)

 Tratamentul protetic mobilizabil al despicăturilor labio-maxilo-palatine , sau

al defectelor chirurgicale dobândite maxilo-faciale;
 273

 Pacient cooperant, cu atitudine pozitivă față de starea sa de sănătate

orală și care dispune de resursele financiare necesare protezării;

Contraindicațiile :

- sunt legate practic de existența condiților tehnice, materiale și

profesionale impuse de o astfel de reabilitare, ca și de îndeplinirea
criteriilor de selecție menționate mai sus;

- contraindicația legată de vârsta tânără a pacienților este relativă și

formală.

Avantajele oferite de utilizarea sistemelor telescop pentru menținerea , sprijinul

și stabilizarea protezelor parțiale sunt următoarele ( Coca, 1995) :
 Protejează dintele pe care se aplică;

 Acțiune foarte bună de stabilizare a protezei parțiale mobilizabile;

 Solicită fiziologic dinții stâlpi, în axul acestora ( mai ales dacă

sistemul telescop nu este vecin unei breșe terminale);

 Când sunt mai multe coroane telescop, imobilizează dinții pe care

se aplică;

 Posibilități bune de igienizare ale sistemului;

 In situația necesității pierderii dintelui stâlp, reparația protezei este

ușor de realizat prin umplerea coroanei secundare cu acrilat;

 In situația repartizării favorabile a dinților stâlpi, sistemul telescopic

permite renunțarea la conectorii principali și transformarea protezei
parțiale mobilizabile în punte mobilizabilă;
 274

Etapele clinico-tehnice de realizare a unei proteze parțiale mobilizabile

telescopate :
Faze clinice Faze de laborator
Examinarea pacientului și stabilirea
indicației de tratament prin proteză parțială
mobilizabilă telescopată
Prepararea dinților pentru sistemul telescop
( pentru capele primare), plasarea
subgingivală a preparației. Amprentarea cu
lingură standard și material de amprentare
pe bază de cauciuc ( amprentă dublă,
elastic – elastică) a maxilarului la nivelul
căruia se face proteza
Turnarea modelului și confecționarea
lingurii individuale din acrilat
Realizarea bonturilor mobile. Modelarea
machetelor capelor :indiferent de tipul de
telescopare, configurația capei la nivel
ocluzal trebuie să fie în plan înclinat, prin
crearea a două versante ce se întâlnesc în
unghi diedru, asemănător cu preparația
pentru Richmond. Această variantă de
preparare descrisă de către LAETZSCH are
două mari avantaje :
- În cazul preparării conice se
reduce suprafața ocluzală,

- În cazul preparării cilindrice,

crește suprafața ocluzală și
dintele este suprasolicitat;
unghiul diedru diminuă forțele
recepționate de dinte.

Montarea modelului în paralelograf și

răzuirea capelor cu spatula cu convergență
de 4-6 grade.
Operațiunile de turnare a capelor metalice.
Frezarea paralelă la paralelometru.
Proba și adaptarea capelor în cavitatea
bucală
Proba și adaptarea lingurii individuale.
Închiderea marginală a lingurii cu material
termoplastic și perforarea în dreptul dinților
ce vor fi acoperiți.
Amprentarea funcțională a câmpului
protetic
( la îndepărtare capele rămân în amprentă
!).
Amprentarea antagoniștilor.
Turnarea amprentei funcționale și a celei
antagoniste și obținerea modelului de lucru
cu capele fixate pe model și al modelului
antagonist.
Confecționarea șabloanelor de ocluzie sau a
dispozitivelor necesare determinării grafice
 275

a relației intermaxilare ( placă palatinală cu

pivot înscriitor și placă mandibulară cu
platou de înregistrare supralingual)
Inregistrarea cu arcul facial de transfer a
poziției maxilarului superior față de planul
de referință (Planul de la Frankfurt).
Determinarea și înregistrarea relațiilor
cranio-mandibulare în sens orizontal și
vertical.

Montarea modelelor în articulator

semiadaptabil. Programarea articulatorului
prin intermediul înregistrării grafice
intraorale sau dacă s-a lucrat cu șabloane
de ocluzie, programarea axiografică sau cu
înregistrări poziționale.
Realizarea machetei cu dinții artificiali
montați în ceară.
Proba machetei cu dinți în cavitatea bucală
Realizarea coroanelor secundare ( externe,
telescop).
Operațiuni de realizare a scheletului metalic
al protezei.
Solidarizarea prin lipire sau sudură a
scheletului la coroanele externe.
Realizarea componentei acrilice a protezei
Aplicarea capelor pe bonturi și apoi a
protezei scheletate. Se controlează
adaptarea, ocluzia statică și dinamică.
Cimentarea capelor ( a coroanelor primare)
pe bonturi: coroanele secundare solidare
cu proteza parțială se vaselinează în
interior, după care în interiorul lor astfel
preparat se aplică capele pregătite pentru
cimentare.
Se aplică ansamblul protetic în cavitatea
bucală, după izolarea corespunzătoare a
bonturilor, în ocluzie.
Indepărtarea după priză a protezei de pe
bonturi, îndepărtarea excesului de ciment și
reaplicarea protezei în cavitatea bucală.
Instruirea pacientului în vederea purtării și
igienizării protezei telescopate ( atenție
mare spălării perfecte cu o perie specială
în interior a coroanei externe, pentru a evita
corodarea acesteia, mai ales în cazul
aliajelor din aur).
Stabilirea etapelor dispensarizării.
 276

Modelul preliminar și capele turnate

În cazul dinților malpoziționați, modelarea pentru capă trebuie să restabilească

paralelismul, astfel încât să asigure o înălțime a capei de 3-4 mm. Unghiul α este incorect
deoarece generează retentivitate; corectă este modelarea cu unghiul de emergență β.

Amprenta funcțională, cu capele în interiorul amprentei; modelul final cu capele fixate pe

model . Confecționarea dispozitivului de înregistrare grafică a relației intermaxilare la
nivelul modelului maxilar.
 277

Determinarea relațiilor intermaxilare prin înregistrare grafică intraorală. Montarea

modelelor în simulator după fixarea modelelor în poziție corectă cu silicon chitos ( asigură
sprijin ferm al modelelor, îndeosebi distal). Aspectul suprastructurii protetice telescopate
pe model.

C. Proteza parțială mobilizabilă pe bare conjunctoare

Aceste sisteme se caracterizează prin solidarizarea rigidă a unor dinți sau

rădăcini dentare prin intermediul unei bare conjunctoare , asigurând o repartizare
mai uniformă a forțelor masticatorii la nivelul protezei. Se compun de fapt dintr-o
patrice turnată ce reprezintă elementul de sprijin al protezei parțiale, iar peste
această bară se adaptează prin congruență călăreți sau o matrice metalică
incorporată în baza piesei protetice, pe fața ei mucozală.
Elaborarea principiului barelor conjunctoare este legată de numele lui PARR,
care în 1896 a solidarizat pentru prima oară două coroane metalice prin
intermediul unei bare patrulatere pe secțiune. În 1905, GOSLEE și GILMORE au
solidarizat dinți restanți cu coroane de înveliș unite printr-o bară cilindrică
suspendată la 2 mm de crestă. Acest sistem s-a răspândit sub denumirea de
protezare parțială tip Gilmore și s-a bucurat de succes îndeosebi datorită faptului
că nu necesita devitalizarea dinților.
 278

Sistem Gilmore

Supraprotezare pe sistem Gilmore pentru rezolvarea deficitului de creastă frontală

Deficiența majoră a sistemului Gilmore însă este aceea că nu întotdeauna

situația clinică asigură un raport favorabil între rădăcină și coroana clinică a
dintelui, transformarea ansamblului într-o pârghie de gradul I suprasolicitând dinții
 279

stâlpi. Pentru rezolvarea acestei probleme, E.J. DOLDER la mijlocul secolului XX

a fost cel care a perfecționat sistemul de bare conjunctoare prin propunerea de
amputare a coroanei dentare și utilizarea agregării intraradiculare a sistemului, cu
efecte evidente asupra ameliorării stabilității ansamblului. Mai târziu, Wirz a
dezvoltat și el sistemul inițiat de Dolder prin utilizarea transfixației radiculare
endodontice, intervenție care a îmbunătățit și mai mult prognosticul restaurărilor.
Sistemul Ackermann
Este o variantă a sistemului de bară conjunctoare Dolder la care călărețul nu este
unic, fiind vorba de mai mulți călăreți mai mici izolați pe aceeași bară.

Sistem de bară conjunctoare Ackermann

Dintre sistemele de bară conjunctoare, sistemul Dolder este cel mai răspândit ca
utilizare practică.
Avantajele sistemului Dolder:
- Sprijinul dento-parodontal;

- Realizează un bloc de consolidare a dinților restanți pe care se fixează;

- Scurtarea brațului extraalveolar al pârghiei anihilează componentele

orizontale nocive care s-ar putea exercita asupra dintelui;

- Oferă un element de menținere, sprijin și stabilizare invizibil, fiind

acoperit de baza suprastructurii protetice mobilizabile ( avantaj estetic);

- Asigură o funcționalitate excelentă și o asimilare mai bună psiho-

corticală a protezei.

Dezavantaje:
- Necesitatea devitalizării dinților pe care se aplică și a tratamentului
endodontic corect;

- După folosire îndelungată sistemul își pierde din fixitate, dar există
posibilitatea de activare;
 280

- Frecvent există posibilitatea ca, datorită retenției puternice, unul dintre

dispozitivele radiculare să se descimenteze; mai rar pot surveni fracturi
ale barei sau ale călăreților.

Indicațiile sistemului Dolder :

 În edentații parțiale mandibulare întinse, ideal cu prezența a 2 canini, dar
sistemul poate fi utilizat și în alte forme de edentație, inclusiv în zonele
laterale ( de exemplu între 3.3. – 3.7. sau 4.3. – 4.7.

 La arcada maxilară în aceeași conjunctură topografică, în situația unor

leziuni coronare ale dinților stâlpi care au altfel valoare protetică evidentă;

 Când elementele odonto-parodontale restante generează dificultăți în

montarea corectă estetică a dinților artificiali;

 Pentru evitarea utilizării unor croșete în zona anterioară a arcadei;

 Pentru rezolvarea problemelor de diferențe inestetice mai ales coloristice

între dinții naturali restanți și cei ai arcadei dentare artificiale.

Contraindicațiile sistemului Dolder:

 Rădăcini tratate indirect sau cu focare periapicale;

 Contraindicație relativă pe molari, datorită dificultății tratamentului

endodontic corect;

 În ocluziile adțnci, datorită dificultăților de a asigura spațiu suficient lucrării

( înălțimea barei de 3 mm, 1 mm jocul dintre matrice și patrice, 0.2 mm
grosimea matricei, 2 mm disranța dintre bară și mucoasa crestei
edentate).

Tipuri de sisteme Dolder :

 Sistemul Dolder articulat:

o Este varianta cea mai indicată;

o Bară ovală sau piriformă pe secțiune;

 281

o Legătura dintre componenta fixă și cea mobilizabilă este lejeră,

teaca se poate roti în jurul barei, încât proteza se poate înfunda
fără solicitarea paraaxială a componentei fixe;

o Este foarte important ca teaca inclusă în baza protezei să fie

egală (și niciodată mai scurtă) cu lungimea barei, pentru a
preveni rotația protezei în jurul unui ax vertical, plasat între cele
două dispozitive radiculare.

Sistemul Dolder rezilient

o Dacă creasta alveolară este foarte atrofiată, sau inegal atrofiată,
pentru evitarea apariției hiperplaziei mucoasei crestei edentate
se poate realiza o bară Dolder rezilient modificată, prin
completarea cu o prelungire până în apropierea crestei ( așa-
numita bară cu „ șorț ”)

Bară conjunctoare cu „ șorț ”

 282

Fazele clinico-tehnice de realizare a unei supraprotezări pe bară

conjunctoare tip Dolder articulat :
Faze clinice Faze de laborator
Examenul clinic al pacientului și stabilirea
indicației de supraprotezare pe bară
conjunctoare Dolder articulat. Tratament
preprotetic endodontic, dacă dintele nu este
tratat anterior.
Prepararea bonturilor radiculare pentru
acoperirea cu cape. Prepararea canalului
radicular pentru confecționarea știftului
radicular
Amprentarea preliminară cu alginat
Amprentarea arcadei antagoniste
Obținerea modelului preliminar.
Acoperirea modelului cu un strat uniform de
ceară cu grosime de 1,5 mm, în vederea
confecționării lingurii individuale din acrilat
autopolimerizabil.
Adaptarea lingurii individuale și amprentarea
finală: adaptarea știfturilor din acrilat
autopolimerizabil în canale, supraamprentarea
câmpului protetic cu lingură individuală și
material elastic de amprentare de consistență
chitoasă. Corectarea amprentei prin
amprentarea în timpul II cu un cauciuc
polieteric.
Confecționarea modelului de lucru.
Realizarea dispozitivelor radiculare.
Realizarea șabloanelor de ocluzie
Determinarea și înregistrarea rapoartelor
intermaxilare, de preferință prin înregistrare
grafică ( metoda Gerber)
Montarea modelelor în simulator.
Confecționarea machetei în ceară a
supraprotezei
Proba machetei în cavitatea bucală
Realizarea unei chei din gips peste dinții
frontali,în care poziția dinților artificiali să
rămână neschimbată. Îndepărtarea cerii
machetei din regiunea dinților fixați în cheie.
Se lipește bara conjunctoare de cele două
dispozitive radiculare, în situația în care
sistemul de dispozitive-bară nu s-au turnat
dintr-o singură bucată.
Orientarea barei trebuie să fie paralelă cu
creasta, chiar dacă pentru aceasta este
necesară angularea barei sau înclinarea
acesteia.
Proba componentei fixe a protezării în cavitatea
bucală (ax de introducere, protejarea papilei ,
aprecierea rezilienței mucoasei pentru a o
corela cu reziliența sistemului)
Se alege teaca corespunzătoare barei
Se fixează bara cu retențiile respective în
 283

acrilatul feței mucozale a protezei

După polimerizare, acolo unde proteza are
contact cu capele se frezează din acrilat ca să
nu existe contact (evitarea fracturării bazei
acrilice).
Cimentarea componentei fixe a sistemului în
cavitatea bucală
Inserarea protezei peste bară. La nevoie cu o
spatulă se poate activa teaca pentru o retenție
sporită.
Indicații privind purtarea și igienizarea protezei
Stabilirea etapelor dispensarizării

Activarea călărețului ( a matricei)

 Sistemul Dolder culisabil ( bară fricțională):

o Bară dreptunghiulară rotunjită, în formă de fereastră în stil

roman ( dreptunghiulară, cu colțurile superioare rotunjite);

o Legătura este rigidă, înfundarea protezei poate antrena

solicitarea paraaxială a rădăcinilor utilizate ca stâlpi;
 284

Sistemul Dolder culisabil

o Sistemele de bară conjunctoare tip Dolder culisabil pot fi de mai
multe feluri, în funcție de numărul și orientarea barelor:

 Sistem Dolder culisabil circular ( cuprinși dinți de pe

ambele hemiarcade);

 Sistem Dolder culisabil semicircular ( de ex. Latero-

frontal);

 Sistem Dolder culisabil bilateral;

 Sistem Dolder culisabil frontal;

 Sistem Dolder culisabil unilateral ( mai rar utilizat)

 Sistem Dolder culisabil ca o extensie a unor coroane sau

dispozitive radiculare vecine – practic abandonate azi și
înlocuite eventual cu sisteme magnetice.
 285

Posibilități de poziționare a barelor conjunctoare ale sistemului Dolder culisabil

 Caracteristici funcționale :

o Sistemul are rol de solidarizare a dinților

restanți;

o Deși seamănă cu puntea dentară, sistemul

de bare conjunctoare fricționale
solidarizează dinții nu la nivel ocluzal, ci la
nivel cervical, reducând mult solicitările;

o Solidarizarea dinților se realizează în toate

planurile;

o Acționează prin fricțiune și asigură sprijin

parodontal;

o Față de sistemul Dolder articulat, pentru

realizarea sistemului Dolder culisabil este
necesară utilizarea paralelografului pentru
fixarea barelor;

o Are avantajul că atunci când un stâlp se

pierde se poate folosi partea din sistem
restantă după căptușirea protezei la nivelul
fragmentului defect;
 286

o Dacă după pierderea dinților stâlpi rămâne

doar bara fricțională frontală, aceasta se
poate transforma într-o bară de sistem
articulat, utilă pentru evitarea solicitărilor
paraaxiale ale sistemului fix prin înfundarea
protezei.