LP. 1.

Proteza unidentară
I. Descrierea disciplinei
II. Clasificarea leziunilor odontale coronare
III. Particularitățile restaurărilor indirecte comparativ cu restaurările directe

I. Descrierea disciplinei
1. Terminologie. Definiție.
Cuvântul „protetică” își are etimologia din limba latină „pros”= pentru, în loc de și din limba greacă
„thesis”= punere, deci „punere în loc de”= înlocuire.
Astfel putem defini protetica dentară ca ramură a stomatologiei care se ocupă cu corectarea sau
înlocuirea structurilor dentare modificate, distruse sau absente cu restaurări RIGIDE, biocompatibile, morfo-
funcționale (refac morfologia și funcțiile sistemului stomatognat), realizate în afara cavității orale, de regulă într-
un laborator de tehnică dentară, pe baza amprentelor câmpului protetic înregistrare de medicul stomatolog în
cabinet.
2. Integrarea disciplinei în contextul disciplinelor medicale dentare
Direcțiile de studiu, în protetica dentară, sunt organizate, în facultatea noastră, după cum urmează:
• Proteza unidentară (anul III) – se adresează leziunilor odontale coronare
• Proteza fixă (anul IV) – se adresează edentaților reduse, de regulă, intercalate
• Proteza mobilă parțială acrilică (anul IV) și scheletată (anul V)
• Proteza totală (anul IV și V) – se adresează edentaților totale și subtotale
• Protezarea pe implanturi (anul VI) – se adresează protezărilor pe implanturi dentare +/- substructuri
odonto-parodontale
Cu fiecare nouă disciplină protetică, se adaugă informații suplimentare care fac posibilă abordarea
cazurilor clinice din ce în ce mai complexe; încât folosiți informațiile pe care le-ați dobândit la discipline studiate
anterior și integrați-le în contextul celorlalte discipline. Nu “suprascrieți” informația, n-o ștergeți iar, dacă par să
fie neconcordanțe, cereți lămuriri, la cursuri, la stagii sau chiar în cadrul orelor de consultații.
Aveți în vedere că studiul proteticii a început chiar cu morfologia dentară (!!!) și, apoi, cu OCLUZOLOGIA:
1. Tratamentul protetic este indicat când există pierderi de substanță care pot antrena modificări ce duc la
apariția tulburărilor de ocluzie, ca urmare este esențială cunoașterea noțiunilor studiate la
OCLUZOLOGIE pentru a depista aceste abateri de la normal / funcțional în vederea corectării lor. Ca
urmare, orice tratament protetic, și nu numai, trebuie instituit doar după o minuțioasă analiză ocluzală.
2. Aproape orice tratament dentar, cu siguranță cel protetic, modifică morfologia ocluzală, ceea ce poate
antrena modificarea raporturilor ocluzale, cu antrenarea consecutivă a malrelațiilor mandibulo-craniene
(relație de postură și/sau relație centrică). Pentru a preveni apariția complicațiilor unui tratament
incorect/insuficient, este necesară, din nou, cunoașterea aprofundată a OCLUZOLOGIEI (Gnatologiei).
3. Fiabilitatea restaurării protetice este dependentă de solicitarea ocluzală optimă. Existența unor
prematurități, interferențe sau, dimpotrivă, inocluzii, fie compromit rezistența restaurării, fie a dinților
suport, fie a dinților antagoniști, făcând necesară și identificarea semnelor de ocluzie traumatică. Din
nou, este necesară, cunoașterea aprofundată a OCLUZOLOGIEI (Gnatologiei).

Protetica dentară, în general, presupune o strânsă interdependență cu celelalte discipline clinice ale
medicinei dentare (Curriculum de pregătire în specialitatea Protetică dentară – Ministerul Sănătății, Centrul
Național de Perfecționare în Domeniul Sanitar București - https://rezidentiat.ms.ro/curricule /protetica
_dentara.pdf ):
• „...patologia orală și radiologia dentară oferă instrumente fundamentale pentru diagnostic și evaluare
a lucrărilor protetice;
• parodontologia oferă mijloacele terapeutice care se adresează suportului majorității protezelor dentare.
Interacțiunea dintre protezele dentare și parodonțiul dinților restanți reprezintă un domeniu „de
graniță” de mare interes pentru ambele specialități
• odonto-stomatologia restauratoare, endodonția și protetica dentară trebuie să răspundă, împreună, la
două întrebări fundamentale din punct de vedere practic:
- care este limita de conservabilitate pe arcade a dinților cu distrucţii coronare / radiculare severe?
- care este granița terapeutică dintre restaurările prin obturații – prin tehnici directe intraorale, cu
materiale introduse în general în stare plastică la nivelul dinților afectați și protezele fixe unitare?
• ortodonția oferă pe de o parte alternative terapeutice pentru protetica dentară cât și soluții de
optimizare a suportului, esteticii, fiabilității etc., ale protezelor dentare. În sens invers, protezele dentare
pot rezolva unele anomalii de poziție ale dinților sau pot stabiliza uneori rezultatele tratamentului
ortodontic.
• chirurgia dento-alveolară și parodontală oferă la rândul său, în afara agregărilor protetice pe implanturi,
din ce în ce mai larg indicate și mijloace terapeutice pentru ameliorarea funcțională și estetică a
restaurărilor protetice.
• chirurgia maxilo-facială și ortognatică utilizează adesea mijloace protetice pentru restaurarea
defectelor și/sau stabilizare postoperatorie.”

3. Programa analitică a stagiilor, baremul

• În stagiile ce vor urma, ne vom ocupa de studiul protezei fixe unidentare, care poate fi descrisă ca și
restaurare rigidă, indirectă ce se aplică la nivelul unui dinte cu scopul de a-i reda funcționalitatea prin
refacerea morfologiei dentare distruse de diferiți factori, în funcție de forma anatomo-clinică întâlnită.
• Aceste restaurări pot fi de tipuri diferite, în funcție de o serie de criterii, printre care: localizarea și întinderea
leziunii, poziția dintelui pe arcadă, volumul dintelui, vitalitatea dintelui și, desigur, abilitățile profesionale:
1) Metoda reconstituirii:

2) Metoda acoperirii

3) Metoda substituției
• Prezentarea programei analitice și a baremului – acestea vor fi afișate și la disciplină.

II. Clasificarea leziunilor odontale coronare

Definiție: Afecțiunile coroanelor dentare sunt totalitatea modificărilor de integritate, formă, volum, ,
structură sau culoare.
Deși nu tocmai recentă, clasificarea Dechaume pare a fi singura care grupează toate tipurile de patologii
dentare care ar putea beneficia de o abordare protetică.
II.1. CLASIFICAREA DECHAUME
CLASA I - Anomalii de sediu, poziție, număr, formă și volum
Aceste anomalii nu sunt leziuni odontale dar din punct de vedere terapeutic acestea cunosc același
tratament ca și leziunile coronare propriu-zise.
CLASA a II-a - Leziuni odontale coronare congenitale cu specific ereditar
1. Anomalii de smalț - Amelogeneza imperfectă
2. Anomalii de dentină
• Displazia Capdepond
• Dentina opalescentă Hodge
• Dentinogeneza imperfectă
• Displazia dentinară
• Dinți în formă de cochilie (dinții fantomă)
CLASA a III-a – Leziuni odontale coronare dobândite în perioada pre-eruptivă
1. Hipoplazii simple de smalț
2. Hipoplazii complexe – dintele Hutchinson
3. Anomalii dentare prin iradiere – dintele Moser
CLASA a IV-a – Leziuni dobândite în perioada post-eruptivă
1. LOC dobândite pe dinții temporari
• Melanodonția Beltrami și Romieux
• Carie rampantă, traumatisme, modificări de culoare
2. LOC dobândite pe dinți permanenți
• Leziuni carioase, carie galopantă
• Fracturi
• Uzură dentară: fiziologică (atriția) sau patologică (abrazia)
• Eroziuni chimice: chimică, idiopatică
• Leziuni odontale prin iradieri prelungite
 • Sindrom Dubreuil-Chambardel (melanodonție) - carie galopantă ce interesează incisivii
superiori și apare după vârsta de 11-12 ani, cu leziuni vestibulare care se extind în
suprafață și profunzime, ducând la distrucţii coronare masive;
• Leziuni odontale consecutive intoxicațiilor medicamentoase se prezintă sub forma unor
leziuni carioase cu localizare la nivelul coletului
• Discromie dentară (de cauză internă): incompatibilitate Rh, pulpectomie defectuos
realizată
După tipul leziunii și etiologie leziunile coronare se clasifică astfel:

A.a.1. Leziunea carioasă apare în urma acțiunii acide a microorganismelor patogene asupra structurilor dure
dentare producând demineralizare și este un proces patologic cronic distructiv, care netratat duce invariabil la
complicații pulpare și periapicale, la distrugerea coroanei prin fracturare și chiar pot avea manifestări la distanță.
Caria dentară afectează nu numai integritatea coroanei, ci și a arcadei și a ocluziei, prin migrări dentare
favorizate de desființarea punctului de contact (cu dinții vecini sau antagoniști) prin procesul carios.
Tratamentul protetic al cariilor dentare se realizează prin:
• Incrustații (inlay-onlay, inlay)
• Coroane de înveliș – în procese carioase extinse pe mai multe fețe
 • Coroane de substituție – când coroana dentară restantă nu oferă suport suficient pentru celelalte
tipuri de restaurări.

A.b.1.1. Fracturile și fisurile apar brusc printr-un traumatism și sunt afecțiuni cu pierdere de substanță.
Cauzele apariției lor pot fi :
• factori determinanți : accidente de circulație, joacă, prezența unor corpi străini în bolul alimentar, agresiuni,
loviri accidentale, suprasolicitarea dinților în diverse acțiuni cum ar fi spargerea nucilor, deschiderea
sticlelor, crize epileptice, bruxism, dar și iatrogenii cum ar fi cazul lovirii antagoniștilor cu cleștele de extracție
etc.
• factori favorizanți : afecțiuni preexistente cum ar fi dinți devitali, carii, obturații voluminoase, distrofii etc.
Mecanismele de producere pot fi :
• directe – acțiune directă asupra dintelui respectiv
• indirecte – prin intermediul dinților antagoniști (un traumatism pe menton poate duce la fracturarea dinților
de pe arcada maxilară.
Forme clinice
Sunt clasificate diferit, după direcția, localizarea liniei de fractură (sediu), interesarea pulpei dentare și a
altor țesuturi din vecinătate.
Prof. Burlibaşa propune următoarea clasificare:
a. traumatisme dentare
- după sediu - fracturi coronare - simple / penetrante
- fracturi radiculare - în treimea cervicală / medie / apicală
- fracturi corono-radiculare - orizontale / oblice / longitudinale
b. traumatisme parodontale (cu păstrarea integrității coroanei și rădăcinii)
- contuzii parodontale
- luxații parțiale
- luxații totale (avulsii dentare)
- intruzii dentare - în sinusul maxilar
- în plaga post - rezecție
c. traumatisme asociate – care interesează dinții, parodonțiul și alte țesuturi vecine: buze, limbă, rebord
alveolar, etc.

Clasificarea lui Vanek (1980):

1. fisuri coronare
2. fracturi coronare parțiale cu camera pulpară închisă
3. fracturi coronare parțiale cu camera pulpară deschisă
4. fracturi coronare complete
5. fracturi oblice (corono-radiculare)
6. fracturi radiculare
7. luxații
8. avulsiuni

Ellis (Chicago 1970 ) clasifică fracturile coronare în trei grade:

 a. gradul 1 – situate numai în smalț
b. gradul 2 – situate și în dentină, dar cu pulpa neafectată
c. gradul 3 – cu camera pulpară deschisă

Tratamentul poate fi: conservativ, protetic sau chirurgical.

Tratamentul protetic se poate realiza în funcție de tipul de fractură astfel:
• când este situată în 1/3 incizală - fațete, coroane fizionomice sau mixte în funcție de ocluzia
pacientului
• când aceasta este situată în 1/3 medie sau gingivală indicația este de coroană de substituție, după
obturarea prealabilă a canalului radicular, iar dacă aceasta este situată subgingival se realizează
mai întâi gingivectomia.
• fracturile dentare la copii necesită o atenție deosebită datorită volumului mare a camerei pulpare
și a faptului că apexul este încă deschis. Astfel în această situație trebuie conservată vitalitatea
dintelui evitând șlefuirea și acționând cu paste histofile prin coafaj indirect.

Abrazia dentară este o pierdere lentă de substanță dentară, o uzură, datorită unor cauze mecanice, ce
are ca răspuns formarea dentinei de reacție.
Abrazia fiziologică (atriția) este determinată de exercitarea funcțiilor sistemului stomatognat în condiții
fiziologice și reprezintă uzura fiziologică a dinților prin pierderea structurii dure dentare la nivel incizal / ocluzal
și proximal, produsă în timpul funcționalității.
Abrazii patologice pot fi produse de :
• tipul masticator
• alimentație
• obiceiuri vicioase sau etnice
• parafuncții (bruxismul fiind principala cauză)
• factori iatrogeni
• alți factori favorizanți cum ar fi : mediul profesional, deficiențe de mineralizare a dinților, xerostomia
(asialia), edentații întinse biterminale etc.

Clasificarea lui Broca

1. gradul 1- abrazie numai în smalț
2. gradul 2- apar insule de dentină
3. gradul 3 – relieful ocluzal este desființat, smalțul rămâne ca un inel la periferia feței ocluzale, iar la
nivelul grupului frontal marginea incizală se transformă în suprafață în cazul ocluziilor „cap-la-cap”
4. gradul 4 – mai mult de jumătate din înălțimea coroanei este desființată, uneori până la nivelul
coletului, cu sau fără deschiderea camerei pulpare.
 Semnul obiectiv ale abraziei este modificarea morfologiei coronare ce se produce lent progresiv apărând
fațete și suprafețe de abrazie netede, lucioase, dure, atât la nivelul smalțului cât și la nivelul dentinei.
Semnele subiective ce pot apărea în abrazie pot fi: durerea provocată de agenții termici, chimici sau
mecanici datorită subțierii stratului de dentină.
Complicațiile abraziei pot fi :
• Pulpare – atunci când abrazia avansează mai rapid decât depunerea dentinei de reacție, camera pulpară
se va deschide și de obicei găsim o pulpă necrozată datorită tulburărilor vasculare survenite la nivelul
pulpei produse de bruxism sau prin microiritații repetate în zona abrazată.
• Parodontale – parodonțiul reacționează compensator prin hipercementoză / îngroșarea laminei dure sau
decompensator prin lărgirea spațiului periodontal până la apariția mobilității dentare.
• Musculare – pot apărea spasme, oboseală, hipertrofia maseterilor, dureri la nivelul musculaturii
masticatorii.
• Articulare – la acest nivel de obicei apar semne de disfuncție cum ar fi cracmente, crepitații și dureri.
• Prin scăderea înălțimii dinților se modifică astfel și dimensiunea verticală a etajului inferior al feței.
• Marginile de smalț subțiri, anfractuoase și tăioase pot produce leziuni ale părților moi: buze, limbă sau
obraji

Abfracția este o pierdere non-carioasă a țesutului dentar de la nivelul cervical al dintelui și reprezintă un
fenomen complex de pierdere a structurilor dentare cauzate de forțe care produc o flectare a dintelui. Se
manifestă sub forma unor leziuni în formă de V, la baza dintelui, în proximitatea gingiei prin stress ocluzal ce se
transmite pachetelor de bare de smalț ce sunt fracturate și dislocate.
Abfracția dentară este mai des întâlnită în rândul adulților, a persoanelor mai în vârstă, ea apărând mai
ales la nivelul molarilor și a premolarilor dar poate apărea la nivelul oricărui dinte. Este unul din semnele traumei
ocluzale astfel încât ne poate atrage atenția asupra faptului că în acea zonă este prezent un contact prematur,
traumatogen.
Dinții care prezintă leziuni de abfracție nu sunt mai predispuși la carie dar sunt mai fragili, astfel mai
predispuși la apariția fracturilor dentare.
Leziuni induse chimic – eroziunile
Eroziunea este un proces de dezintegrare chimică superficială a substanțelor dure dentare, cauzată de
contactul cu substanțele acide, fără participare microbiană. Procesul poate fi provocat de expunerea la mediul
acid, cu localizare la nivelul fețelor vestibulare a dinților frontali, descrește ca intensitate spre zonele laterale fiind
destul de rar cu localizare la nivelul molarilor.
Cauzele apariției acestor leziuni sunt:
- Factorii extrinseci – care provin din alimente și băuturi cu conținut mare de acid citric, din
unele medicamente cu potențial de eroziune dentară. Gradul de afectare depinde de durata
expunerii la mediul acid și agresivitatea acestuia;
- Factorii intrinseci – refluxul gastroesofagian, regurgitațiile, stările cronice de vomă,
producerea salivară defectuoasă, alterarea calității de tampon a salivei;
- Atât factorii intrinseci cât și cei extrinseci nu pot cauza imediat modificări la nivelul smalțului
dentar. Doar folosirea excesivă, zilnică și pe o perioadă lungă de timp a produselor acide poate
provoca transformări la nivelul structurilor dentare deoarece nivelul acidității nu poate reveni
pe deplin la normal.
Eroziunea apare ca o pătare a dintelui, fără pierdere de substanță ci doar ca o decalcifiere cu pierderea
luciului, cu sensibilitate la contact.
 Aspectul clinic poate fi variat cu localizare doar la nivelul smalțului, în smalț și dentină, pot fi extinse sau
mai reduse, pe una sau mai multe fețe, colorate gălbui, cu localizări diverse, pot fi lucioase sau mate, sensibile la
agenți mecanici sau chimici.
Sunt clasificate după Lussi A. (1991) astfel:

Anomalii de structură – distrofiile primare evolutive:

• Amelogeneza imperfectă:

• Hipoplazia: suprafața este rugoasă, se găsesc fosete mici pe smalț

• Hipomineralizarea: matricea smalțului este de grosime normală, calcifierea smalțului fiind deficitară rezultă
un smalț rugos, moale care se fracturează ușor.

• Hipomaturația: maturația este deficitară, smalțul este subțire cu pete albicioase, cretoase dar nu are tendință
foarte mare la abrazie sau carie.

• Dentinogeneza imperfectă: dentina descoperită se abrazează ușor și rapid, rădăcinile sunt scurte, cu dentină
secundară în exces care obturează camera pulpară și canalele radiculare mai ales la dinții temporari.

• Odontogeneza imperfectă:
• Aplazia de smalț și dentină
• Amelogeneză și dentinogeneză deficitară: smalțul lipsește, dentina este subțire, brun-roșiatică, camera
pulpară mare, smalțul este gri la dinții permanenți, dentina brună și se abrazează rapid ducând la deschiderea
camerei pulpare și afectează mai ales dinții temporari.
• Dintele coajă (dinte decorticat - aplazia dentinei) dinți cu un strat subțire de dentină, cameră pulpară
voluminoasă ocupată de un țesut fibros și cu rădăcini scurte.

ANOMALII DENTARE
1. Anomalii de sediu
• Transpoziție – inversarea locurilor pe arcadă a doi dinți vecini, care pot fi dezvoltați normal sau rămași în
diferite stadii evolutive

• Heteropoziție- dinte situat într-un alt teritoriu decât cel al maxilarelor

• Ectopie-
• Entopie
• Reincluzie - mai puțin frecventă, constă în înfundarea progresivă, în osul maxilar, a unui dinte temporar
(frecvent m2), în urma puseelor mecanice ale M1.
• Inclavație
2. Anomalii de poziție
• Înclinații (vestibulo-/oro-/mezio-/disto-)
• Translații (meziale,distale)
• Infra-/suprapoziții (intruzii, extruzii, egresii)
• Rotații (vestibulare, orale)
3. Anomalii de volum
• Microdonție
• Macrodonție

4. Anomalii de număr
• Anodonție

• Oligodonție
• Hipodonție – reducerea totală sau parțială a numărului de dinți ca rezultat al neformării unui mugure dentar
sau al distrucției lui și apare mai ales la dinții sfârșit de serie (incisiv lateral, PM2, M3)
• Hiperdonție- număr crescut de dinți și poate interesa una sau ambele arcade. Poate determina malpoziții
dentare, rizaliză patologică și mortificări pulpare, tulburări de erupție, nevralgii, degenerări chistice și
tumorale ale foliculului dentar.

5. Anomalii de formă
• Tuberculi dentari (Bolk, Carabelli, Zukerkandel)

• Dinți Turner, Mosser (sindromul dentar Mosser- rahitism sever postnatal), Hutchinson
• Geminație: distrofie corono-radiculară rezultată prin diviziunea incompletă a unui mugure pe arcadă,
numărul dinților pe arcadă fiind normal

• Fuziunea dinților temporali se asociază frecvent cu hipodonția localizată în dentiția permanentă.

• Concrescența – formă de fuziune care apare după finalizarea dezvoltării rădăcinii și constă în unirea a doi dinți
adiacenți prin cement (M2 cu M3 maxilar sau la dinții supranumerari cu cei permanenți)
• Invaginație (Dens-in-dente)

• Evaginație -

• Hipercementoză
• Taurodontism – molar cu cameră pulpară mărită, distanța dintre fața ocluzală și furcația radiculară este mai
mare decât lungimea rădăcinilor ceea ce face ca dintele să aibă o coroană lungă și rădăcini scurte asemănător
bovinelor. Apare în cadrul unor sindroame: trisomia 21, displazia ectodermală, amelogeneză și dentinogeneza
imperfectă etc.

• Dilacerație – angulație între coroană și rădăcină datorită unui traumatism asupra mugurelui dentar

Modificări de culoare
1. Congenitale : distrofii primare (forme cicatriciale)
2. Dobândite : extrinseci și intrinseci