Poluarea şi protecţia solului

Definiţia
Ü Solul reprezintă un nod de
comunicare între atmosferă,
hidrosferă, litosferă şi organismele
vii şi joacă un rol de frunte în
procesele schimbului de substanţe
şi energie dintre componenţii
biosferei .
Resursele solului
Ü Eterogenitatea şi multifazicitatea solului determină gama
largă a timpilor caracteristici de formare a diferiţilor
componenţi şi proprietăţi a solului - de la 10 până la 106 ani.

Ü Suprafaţa totală a fondului de pământ din lume este de 133,9

milioane km2 (14 miliarde km2 sunt ocupaţi de gheţari).

Ü Suprafaţă aşa numitul pământ productiv ocupă 86 milioane

km2, din care 45 milioane km2 sunt terenuri agricole iar 41
milioane km2 sunt păduri şi tufişuri.

Ü În total, din 1940 până în 1975, suprafaţa pământurilor

prelucrate în lumea întreagă aproape s-a dublat (de la 8 până
la 15 milioane km2).
Pierderile de pământ
Ü Suprafaţa totală de pământuri distruse şi degradate în
istoria omenirii a ajuns la 20 milioane km2.

Ü În urma construcţiilor, mineritului, pustiirii şi salinizării,

agricultura mondială pierde anual 50 – 70 mii km2 de sol.

Ü Pe de o parte continuă însuşirea intensă de pământuri

noi, îndeosebi prin tăierea pădurilor, pe de altă parte are
loc pustiirea solurilor pe suprafeţe enorme.

Ü Astăzi, pădurile planetei dispar cu o viteză de 20 ari/min.

Ü Suprafaţa pădurilor tropicale (principalii producători de O2)

se micşorează anual cu 1 %.
 Structura solului
Sol
Un sistem eterogen,
multifazic

Faza solidă
“Scheletul” mineral, Faza gazoasă
componenţii Aerul din sol
chimici, biologici

Faza lichidă
“Soluţia solului”
 Rolul diferitor factori în
formarea solului
Formarea
solului

Vegetaţie Microorganismele

Vegetaţia pădurilor Iarba

Biomasa pe Biomasa pe Bacterii, ciuperci, alge
suprafaţa uscatului suprafaţa uscatului Microflora solului
reprezintă 1011-1012 t reprezintă 1010-1011 t reprezintă 0,1 %
Resturile de plante Biomasa rădăcinilor din volumul lui.
ajung suprafaţa este mai mare decât Masa uscată
pământului sub biomasa tulpinei atinge aproape 2 t la ha.
forma de căderi. şi a frunzelor.
Compoziţia chimică a solului
Ü Orice tip de sol conţine toate elemente chimice
existente.
Ü Elemente chimice în sol sunt reprezentate de un
şir de compuşi.
Exemplu:
Compuşii fosforului: Ca8H2(PO4)6, Ca10(PO4)6(OH)2,
Ca10(PO4)6F2 , Ca4(PO4)3H × 3H2O, Ca3(PO4)2, Ca(H2PO4)2
, CaHPO4, AlPO4×2H2O, FePO4×2H2O, Fe3(PO4)2×8H2O,
Zn3(PO4)2, Pb3(PO4)2, Pb5(PO4)3OH, PbAl3H(OH)6(PO4)2,
MnHPO4.
Ü Compoziţia minerală a solurilor este dată, în special, de cuarţ
(SiO2) şi aluminosilicaţi - oxizi ai aluminiului şi siliciului
(SiO2:Al2O3:H2O) - în diferite proporţii.

Ü Faza solidă a solurilor şi rocile ce formează solul sunt alcătuite

din particule de diferite dimensiuni - elemente mecanice
În funcţie de mărimea particulelor, solurile se împart în:
nisipoase,
argilo-nisipoase,
argiloase.

Ü Componenta organică a solurilor este reprezentată de

substanţele humice care se formează în urma transformării
resturilor organice care ajung în sol după moartea plantelor.

Ü Componenta biologică a ecosistemelor solului este

reprezentată de plantele verzi, microorganisme şi animale.
Intervale de concentraţii ale
elementelor chimice în sol, %
Element Conţinut în Element Conţinut în
sol sol
Si 26 – 44 Mn 0,01 – 0,3
Al 1–8 Corg 0,5 – 4
Fe 0,5 – 6 N 0,05 – 0,2
Ca 3,3 – 5 P 0,02 – 0,1
K 0,2 – 3 S 0,02 – 0,2
Na 0,2 – 2 H 0,04 – 0,2
Mg 0,1 – 2 Mo, As, Br, I, n*10-4 – n*10-3
Ti 0,2 – 0,5 Sc, Pb, Co, B,
Cu, Li, Ni, Yn
Hg, Se ~10-6
Reacţii şi procese chimice din sol
Ü În sol pot avea loc mai mult de 30 procese şi
reacţii chimice.
Ü Procese şi reacţii tipice:
Sedimentare-dizolvare,
Schimb de cationi,
Formarea complecşilor,
Sinteza şi mineralizarea substanţelor organice,
Formarea substanţelor humice.
Schimb de cationi
Ü Schimb de cationi are loc între partea solidă a
solului (care absoarbe cationi) şi cea lichidă
(soluţie de electrolit).

Ü La adăugarea KCl:
PCa, Mg + 4 KCl PK + CaCl + MgCl,
unde П – sol.

Ü În aşa procese pot lua parte diferite cationi: Ca2+,

Mg2+, K+, Al3+, H+.
 Aciditatea solurilor
Ü Aciditatea solurilor este asigurată de cationii Al3+ şi H+:
PH+ + KCl → PK+ + HCl sau
PAl3+ + 3KCl → P3K+ + AlCl3
3K+ + AlCl3 + 3HOH → P3K+ + Al(OH)3 + 3HCl.
Ü În ambele cazuri în sol se formează o cantitate
oarecare de HCl, ceea ce duce la aciditatea solului.
Ü Eliminarea acidităţii:
PH2+ + CaCO3 → PCa2+ + H2CO3
PCa2+ + H2CO3 → PCa2+ + CO2 + H2O
Importanţa bacteriilor pentru
circuitul substanţelor în sol
Ü Bacteriile heterotrofe descompun resturile organice până la compuşi
minerali simpli.

Ü Bacteriile autotrofe îndeplinesc în sol procese de oxidare a compuşilor

minerali - produse vitale ale bacteriilor heterotrofe:
2NH3 + 3O2 ® 2HNO2 + 2H2 O (Nitrosomonas);
2HNO2 + O2 ® 2HNO3 (Nitrobacter).

Ü Sulfobacteriile, care sunt foarte răspândite în sol, transformă H2S, S şi

tiosulfaţii în H2SO4 (procesul de fixare a sulfului):
2H2S + O2 ® 2H2O + S;
S + 3O2 + 2H2O ® 2H2SO4.

Ü Ferobacteriile, deosebit de numeroase în solurile mlăştinoase,

determină oxidarea sărurilor cu conţinut de Fe(II):
4FeCO3 + O2 + 6H2O ® 4Fe(OH)3 + 4CO2.
Substanţele humusului
Ü Substanţele humusului reprezintă produse intermediare în
procesul de formare a cărbunelui.

Ü Aceste substanţe se deosebesc după solubilitatea lor în soluţii

apoase şi alcoolice:

Pro ba

Extractie cu ba za

Hum i ne ne di zo lvate Extra ct

Prel ucrare cu a ci d

preci pi ta t(aci zi hum i ci) so lu ti e(ful vo acizi )

Extractie cu al cool

p re ci pi tat so luti e
(aci zi hum i ci) (acizi h im a to m el ani ci)
Compoziţia humusului
Ü Analiza elementală a componentelor humusului de provenienţă
diferită arată că, pentru fiecare fracţie, conţinutul de C, H, O
este aproximativ acelaşi .

Ü Componentele pământului vegetal mai includ S (1 %) şi azot

(2 – 5 %); azotul intră, în special, în componenţa grupelor
aminice.

Ü Substanţele humusului sunt compuse din molecule cu masă

moleculară diferită - cea mai mică masă moleculară medie o au
fulvoacizii, cea mai mare - acizii humici.

Ü Aşa zisele soluri grase conţin mai bine de 10% humus pe când
solurile medii au un conţinut de humus de până la 5 – 7 %.
Aprecierea fertilităţii solului
după conţinutul de humus
Straturile mature de humus din sol se formează în timp de sute
de ani.

Ü Micşorarea conţinutului de humus din sol duce la dehumificare.

Ü Acest proces este cauzat de schimbarea bruscă a bilanţului solului în

substanţă organică.

Ü Micşorarea conţinutului de substanţe organice în sol contribuie la

degradarea proprietăţilor lui fizice, în special a structurii şi
permeabilităţii lui, ceea ce determină intensificarea proceselor de
eroziune.

Ü Eroziunea, la rândul ei, grăbeşte procesul de dehumificare.

Ü În procesul dehumificării se micşorează brusc conţinutul celor mai

preţioase agregate granulare din sol, cele cu dimensiunile de 1 – 5 mm.
Solul şi apa
Ü Pentru sol este caracteristică neomogenitatea proprietăţilor
hidromecanice (anizotropia), prezenţa porilor, canalelor,
fisurilor, căilor de rădăcini.

Ü În profilul solului se pot deosebi patru straturi purtătoare de

umezeală:
Ø stratul superficial
controlează infiltrarea apei în urma precipitaţiilor şi topirii
zăpezilor, evaporarea umezelii pe timp secetos, scurgerile de apă
de pe suprafaţa solului.
Ø stratul superior
purtător de apă, coincide cu zona racinară a plantelor.
Ø stratul inferior
este umezeala din urma filtrării.
Ø apele subterane.
 Anotimpurile şi circuitul apei în sol
Predomină scurgerea
de suprafaţă.

Iarnă Primăvară

Pierderile
Are loc cea mai
Toamnă Vară de umezeală
intensă trecere
sunt considerabile
a umezelii prin
din cauza evaporării
profilul solului.
şi transpiraţiei.
Acţiunea proceselor de oxido-reducere
asupra transformărilor din sol

Precipitaţiile cu conţinut hν
de substanţe
reducătoare sub formă
de H2SO3 duc la
dereglarea echilibrului
proceselor de oxido- HSO3- O2/H2O2
reducere din sol, în
primul rând în circuitul
azotului.
M2+/M+

CO2 + H2O fotosinteza {CH2O}n + O2

arderea
Acţiunea antropogenă asupra
solului
Ü Agricultura contemporană este factorul principal de
acţiune asupra ecosistemelor solului.

Ü Totalitatea de acţiuni poate fi împărţită în două:

influenţa asupra factorilor care determină fertilitatea
solului (componenta organică şi minerală, bilanţul apei;
influenţa asupra structurii solului.
 Principalele cauze de degradare
a pământurilor arabile
Principalele cauze de degradare a pământurilor
arabile sunt:

Ü pierderile mari de apă prin filtrare,

Ü construcţia canalelor de irigare în pământ fără hidroizolaţie,
Ü consumarea necontrolată a apei,
Ü irigarea cu apă mineralizată,
Ü irigarea fără drenaj.
Salinizarea secundară a
solurilor
Ü Salinizarea secundară reprezintă procesul de acumulare
a sărurilor dăunătoare plantelor (Na2SO3, MgCO3, CaCO3,
Na2SO4, NaCl ş.a.) în straturile superioare ale solului.

Ü Salinizarea are loc din cauză că apele subterane sunt

mineralizate iar ridicarea lor prin irigare duce la
acumularea sărurilor în profilul solului.

Ü Pentru irigare trebuie folosite ape cu concentraţia

sărurilor până la 1 g/L.

Ü Prezenţa Na2CO3 în apele de irigare este nedorită.

Eroziunea solului

Ü În schimbul HNO3 (NO3-)

proceselor oxidative
{2H} {O}
de nitrificare, care
sunt tradiţionale HNO2 (NO2-)

pentru sol, se {2H} {O}

intensifică procesele HNO NH2 (CH2)x COOH

reducătoare de
{2OH}
denitrificare, ceea ce N2O NH2OH
duce la eroziunea {2H} {2OH}

solului. 1/2 N2 {N2H4} NH3(NH4+)

Eroziunea solului
Ü Eroziunea reprezintă distrugerea şi năruirea solurilor şi
a rocilor moi sub influenţa curenţilor de apă şi a
vânturilor.

Ü Eroziunea înlătură de pe câmpuri substanţele biogene cu

P, K, N, Ca, Mg (împreună cu apa şi particulele de sol)
într-o cantitate cu mult mai mare decât cea care se
introduce cu îngrăşămintele.

Ü Productivitatea solurilor atacate de eroziune se

micşorează cu 35 – 70 %.
Eroziune antropogenă
Ü Eroziunea antropogenă se produce mult mai repede decât
eroziunea naturală.

Ü În urma aratului obişnuit (de-a curmezişul pantei) se distruge

anual fertilitatea solului care în condiţii naturale s-ar restabili
în decursul a câtorva zeci de ani.

Ü Una din metodele principale de luptă cu eroziunea este

reţinerea pe câmpuri a apelor de ploaie şi a celor provenite din
topirea zăpezilor.

Ü Metode naturale de luptă: semănarea plantelor multianuale,

învelişul vegetal îndesit, rotaţia culturilor.
Probleme de poluare a
ecosistemelor solului
Problema folosirii
îngrăşămintelor de azot
Ü Surplusul de îngrăşăminte azotoase din sol are o
acţiune negativă asupra plantelor.
la o doză de 150 kg/ha s-a observat culcarea semănăturilor
grâului de toamnă şi scăderea recoltei ,
la doze de până la 200 kg/ha se micşorează procentul
seminţelor încolţite.

Ü Surplusul de azot din sol se acumulează, de obicei, sub

formă de nitraţi
deoarece solul nu absoarbe azotul sub această formă, el
este uşor spălat de apele din sol,
Circa 20 – 40 % din acest azot ajunge în apele subterane şi
în bazinele de apă din apropiere.
Alte probleme de poluare
Ü Îngrăşămintele minerale:
de fosfor,
de potasiu,
de sulf.

Ü Îngrăşămintele organice.

Ü Folosirea pesticidelor.

Ü Poluarea industrială a apelor.

Ü Poluarea cu metale grele din cenuşă.

Utilizarea şi prelucrarea
deşeurilor solide
 Deşeurile solide
Deşeurile solide

De producţie De producţie

resturile de materie primă

şi materialele care diferite articole
se formează în urma şi materiale care
fabricării produselor din anumite cauze
şi care şi-au pierdut nu pot fi folosite
parţial sau complet mai departe.
calităţile de consum .
Instalaţia pentru incinerarea
deşeurilor
1 - groapă de gunoi ;
2 - căuş de încărcare ;
3 - cuptor de incinerare ;
4 - răcitor de fum ;
5 - epurare fum ;
6 - coş de fum ;
7 - compresor pentru fum ;
8 - separator electromagnetic ;
9 - acumulator de zgură ;
10 - acumulator de materiale
cu conţinut de fier ;
11 - răcitor de zgură ;
12 - descărcare zgură ;
13 - compresor de aer
Cuptorul de ardere
1 - intrare deşeuri solide ;
2 - fum ;
3 - cameră de ardere ;
4 - aer secundar ;
5 - ieşire zgură ;
6 - arzător ;
7 - aer principal ;
8 - suport pentru deşeuri
Prelucrarea biologică a
deşeurilor solide
1 - dispozitiv de
fărămiţare ;
2 - deşeuri solide ;
3 - soluţie de melasă ;
4 - uscător ;
5 - transportor ;
6 - presă pentru
brichetare ;
7 - aerotanc
Piroliza deşeurilor solide
1 - încărcare deşeuri
solide ;
2 - turn pentru suflarea
aerului ;
3 - aer principal ;
4 - aer fierbinte ;
5 - aer secundar ;
6 - zgură ;
7 - camera de piroliză ;
8 - generator de abur ;
9 - epurare fum ;
10 - coş de fum
AERUL

1
 Aerul atmosferic este unul dintre factorii mediului
înconjurător care condiţionează existenţa vieţii pe
pământ. La suprafaţa pământului aerul formează un
înveliş continuu – atmosfera – constituit dintr-un amestec
de gaze şi vapori de apă şi care are o grosime de 600 –
1000 km.

2
 Prin componenţii săi chimici şi prin proprietăţile
sale fizice aerul joacă un rol fundamental în procesul
respiraţiei. Respiraţia reprezintă schimbul de gaze dintre
organism şi mediu. Cantitatea mare de aer care ajunge în
contact cu sângele la nivelul plămânului, pe o suprafaţă
de aproximativ 110 m² explică modificările pe care le
produc în organism variaţiile compoziţiei aerului.

3
 Cantitatea de aer inspirată de om depinde de starea
lui generală şi de condiţiile de muncă. În condiţii normale
şi în stare de repaus, omul are 16 – 20 respiraţii/minut,
inspirând şi expirând într-un minut 8 – 10 l aer. În timpul
unei activităţi obişnuite cantitatea de aer inspirată creşte
de 2 – 3 ori faţă de aceea inspirată în starea de repaus. În
24 ore cantitatea medie de aer inspirată este de 20 – 30 m³
iar în decursul unui an variază între 7.200 – 10.800 m³.
Datorită acestor necesităţi foarte mari de aer se explică
tulburările care apar în organism atunci când se modifică
compoziţia chimică a aerului şi proprietăţile sale fizice.

4
 Compoziţia chimică a aerului şi proprietăţile fizice
sunt diferite la suprafaţa pământului şi la altitudini
ridicate.
Gazele care formează atmosfera sunt:
- azotul în proporţie de 79,02 %;
- oxigenul în proporţie de 20,94 %;
- argon în proporţie de 0,92 %;
- bioxidul de caarbon în proporţie de 0,03 – 0,04 %,
- cantităţi mici, chiar urme de hidrogen, heliu, ozon,
kripton.
- în compoziţia atmosferei sunt nelipsite urmele de praf,
vaporii de apă şi unele microorganisme.

5
 În contact cu organismul, compoziţia aerului se
modifică. Aerul expirat conţine proporţii foarte mici de
oxigen deoarece acesta se reţine în organism, concentraţia
în bioxid de carbon este mai mare de aproximativ 100 de
ori.
Conţinutul în vapori de apă ajunge la saturaţie.
Volumul este mai mic cu 28 % datorită reţinerii
oxigenului iar temperatura se apropie de cea a
organismului 35˚ – 36˚.

6
 În încăperile închise compoziţia aerului se modifică
de asemenea ca urmare a prezenţei omului şi a activităţii
sale. În acest caz scade concentraţia oxigenului şi creşte
concentraţia bioxidului de carbon. Aceste modificări sunt cu
atât mai intense cu cât numărul persoanelor din încăpere este
mai mare; lipsa de ventilaţie şi arderile care se petrec în
încăpere diminuă de asemenea procentul oxigenului.
Compoziţia aerului din centrele urbane sau rurale este
şi se modifică faţă de cea normală datorită surselor de
impurificare legate de activitatea umană.

7
 În aerul încăperilor industriale sau în atmosfera
mediului industrial apar impurificatori proveniţi din
procesele tehnologice. Aceştia se întâlnesc sub formă de
gaze, vapori sau pulberi; emanaţiilor industriale li se
adaugă, în centrele urbane aglomerate, produşii rezultaţi
din arderea combustibililor în locuinţe şi mijloace de
transport. Tuturor acestor procese li se datoreşte
impurificarea atmosferei cu oxid de carbon, bioxid de sulf,
oxizi ai azotului, pulberi şi vapori.

8
 COMPOZIŢIA NORMALĂ A AERULUI
Principalul component normal al aerului care explică
importanţa sa pentru viaţă este oxigenul, necesar tuturor
organismelor vii aerobe. Oxigenul se găseşte în aer în
concentraţia ce variază în limite restrânse între 20,70 % şi
20,94 %. În aer există un echilibru care menţine aceste
concentraţii, puţin variabile, echilibru între procesele care
consumă oxigen, respectiv respiraţia organismelor vii şi
totalitatea arderilor şi procesul care furnizează oxigen –
asimilaţia clorofiliană a plantelor verzi de pe glob. Se
cunoaşte faptul că pădurile sunt unul din principalii furnizori
de oxigen prin procesul de asimilaţie clorofiliană, 1 km² de
pădure ecuatorială eliberează în aer 11 tone de oxigen/24 h,
iar 1 km² de preerie 1,1 – 1,3 tone de oxigen.
9
 Cercetări recente au arătat că producerea oxigenului în
atmosferă se datoreşte şi descompunerii vaporilor de apă
ajunşi în atmosfera înaltă, sub acţiunea radiaţiilor solare.
Fenomenul a fost pus în evidenţă cu ajutorul
spectrografului cu raze ultraviolete instalat pe lună de
misiunea Apollo 16.
Omul în stare de repaus inspiră într-o oră 25 L oxigen şi
elimină 22,6 L bioxid de carbon.
Scăderi importante ale concentraţiei oxigenului din aer
se întâlnesc în condiţii excepţionale în camere populate,
ermetic închise, în mine adânci, în adăposturi contra
gazelor.

10
 În mod natural, concentraţia oxigenului din aerul
atmosferic scade proporţional cu altitudinea:
- la 1.000 m concentraţia oxigenului este 18,56 %;
- 5.000 m concentraţia oxigenului este 11,48 %;
- 10.000 m concentraţia oxigenului este 6,31 %.
Organismul uman posedă o mare capacitate de adaptare la
scăderea concentraţiei oxigenului inspirat.
Diminuări nesemificative ale concentraţiei oxigenului,
până la 18 % sunt suportate fără efort, timp nedefinit.

11
 Sub concentraţia de 18 % organismul încearcă să
compenseze scăderea concentraţiei de oxigen prin creşterea
frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, prin creşterea
frecvenţei cardiace, prin creşterea numărului de hematii în
sângele periferic. Aceste simptome sunt discrete până la
concentraţia oxigenului de 15 % şi nu reduc capacitatea de
muncă a individului; ele devin tot mai evidente, sub această
concentraţie când apar tulburări de hipoxie cerebrală şi un
dezechilibru acido-bazic (alcaloză). La concentraţii de 8 –
10 % oxigen viaţa nu este posibilă.

12
 Lipsa oxigenului afectează în primul rând
activitatea cerebrală, la nivelul creierului consumul de
oxigen fiind de 30 ori mai mare decât în sistemul nervos
periferic şi în ţesutul muscular. Este lezat şi sistemul
respirator şi circulator. Lipsa oxigenului se manifestă prin
greţuri, vărsături, scăderea facultăţilor intelectuale, iar la o
concentraţie de 7 – 8 % oxigen prin asfixie, scăderea
temperaturii corporale, convulsii şi moarte. Pentru
prevenirea diminuării concentraţiei oxigenului în
încăperile închise se recomandă mijloace de ventilaţie şi
în condiţii deosebite, folosirea măştilor de oxigen.

13
 Se pune astăzi problema consumării rezervelor de
oxigen ale pământului ca urmare a dezechilibrului creat
prin consumul foarte mare în procesele de combustie
necesare obţinerii de energie şi reducerii concomitente a
zonelor verzi şi în special a fondului forestier.
Prin calcule, s-a demonstrat totuşi că arderea tuturor
combustibililor fosili, nu poate reduce concentraţia
oxigenului atmosferic decât cel mult cu 3 %.
Conservarea şi protejarea vegetaţiei reprezintă, în
acest sens, un factor important de păstrare a echilibrului
oxigenului în atmosferă.

14
 Creşterea concentraţiei oxigenului în aerul inspirat
provoacă tulburări numai în măsura în care este asociată cu
creşterea presiunii. La presiunea de o atmosferă, oxigenul
inspirat produce leziuni pulmonare. Când presiunea
depăşeşte 3 atmosfere survine moartea prin convulsii.
Aceste fenomene se produc numai accidental.

15
 Determinarea concentraţiei oxigenului din aer se face
prin diverse metode. Una dintre metode utilizează aparatul
Orsat care este destinat atât pentru dozarea oxigenului cât şi
a bioxidului de carbon. Dozarea acestor gaze din
compoziţia aerului, cu ajutorul aparatului Orsat se bazează
pe principiul măsurării volumului de aer înainte şi după
tratarea sa cu substanţe care reţin oxigenul şi bioxidul de
carbon. Pentru absorbţia oxigenului se foloseşte o soluţie
alcalină de pirogalol sau o soluţie alcalină de hidrosulfit de
sodiu.
Importanţa biologică a oxigenului din aer este
incalculabilă. Fără oxigen nu sunt posibile procesele de
oxidare, de ardere, viaţa animalelor şi a plantelor.

16
 Animalele cu sânge cald mor în absenţa oxigenului,
cele cu sânge rece sunt mai puţin sensibile, dar nici ele nu
se pot lipsi mult timp de acest element. Toate aceste
vieţuitoare, numite aerobe, utilizează oxigenul în procesul
de respiraţie. Plantele respiră, ca şi animalele dar la
întuneric, în prezenţa luminii având loc în organismul
vegetalelor procesul de asimilaţie clorofiliană, fixarea
bioxidului de carbon şi eliminarea oxigenului. Numai
puţine vieţuitoare, cele anaerobe, între care drojdiile şi
unele bacterii se pot lipsi de oxigen. În urma reacţiilor
chimice pe care le produc, fermentaţiile, ele îşi procură
energia necesară proceselor vitale.

17
 Oxigenul pătruns prin respiraţie în organism este
reţinut datorită prezenţei hemoglobinei din eritrocite,
capacităţii slae de a lega reversibil oxigenul sub forma
oxihemoglobinei. Din cantitatea totală de 18 – 20 mL oxigen
absorbită de 100 ml sânge, numai 0,3 ml este dizolvat, restul
fiind legat de hemoglobină.
Combinarea hemoglobinei cu oxigenul este în funcţie
de presiunea parţială a gazului, la fel ca şi disocierea
complexului. Cu cât presiunea oxigenului la nivelul
ţesutului este mai mică, disocierea oxihemoglobinei creşte.
Fixarea oxigenului pe hemoglobină depinde şi de presiunea
bioxidului de carbon; cu cât presiunea acestuia creşte, cu
atât scade afinitatea oxigenului pentru hemoglobină şi are
loc disocierea oxihemoglobinei.
18
 Oxigenul molecular este transportat prin intermediul
hemoglobinei la ţesuturi, el difuzează în celule şi în
fracţiunile subcelulare, mai ales în mitocondrii, unde în
prezenţa enzimelor specifice contribuie la degradarea
oxidativă a metaboliţilor. Procese biochimice profunde
explică rolul important al oxigenului pentru organismul
uman.
Un alt component normal al aerului este bioxidul de
carbon a cărui concentraţie variază între 0,03 % şi 0,04 %,
proporţie care diferă foarte puţin în funcţie de anotimp sau
de regiunea geografică.

19
 Sursele de bioxid de carbon sunt numeroase şi ele
furnizează cantităţi mari din acest gaz. Astfel, principalele
surse naturale sunt următoarele:
1. respiraţia animalelor şi calculând numai cantitatea
eliminată de toţi oamenii de pe glob se ajunge la valoarea de
700 milioane tone bioxid de carbon anual;
2. combustiile industriale;
3. respiraţia nocturnă a plantelor;
4. descompunerea substanţelor organice;
5. transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi, la suprafaţa
mărilor şi oceanelor elimină în aer cantităţi mari de CO2;
6. izvoarele naturale, emanaţiile vulcanice şi combustiile
naturale din sol sunt surse de bioxid de caarbon în atmosferă.
20
 După aprecierea Comisiei europene de experţi,
adoptată în februarie 1967, bioxidul de carbon ca şi
constituent normal al aerului trebuie considerat ca şi
poluant atunci când concentraţia sa creşte peste 0,3 %.

21
 În locuinţe şi locuri de muncă, concentraţia
bioxidului de carbon poate creşte mult datorită respiraţiei şi
mijloacelor de încălzit şi luminat. Proporţia sa creşte paralel
cu acumularea altor substanţe care sunt cauza vicierii
aerului, cum sunt: hidrogenul sulfurat, amoniacul. Pentru
acest motiv bioxidul de carbon este luat drept indicator al
impurificării aerului. Acest gaz se acumulează peste limitele
normale în încăperile închise ermetic, fără posibilităţi de
ventilare, cum sunt submarinele, coifurile scafandrilor. La
fel, în industrie, proporţia sa creşte în încăperile de
fermentaţie ale fabricilor de bere, în fabricile de zahăr, în
fântâni adânci etc.

22
 Concentraţia bioxidului de carbon admisă în aerul
încăperilor de locuit este de 0,1 %. În condiţiile de muncă
arătate mai sus, concentraţia bioxidului de carbon poate să
depăşească 3 %, când respiraţia omului se accelerează şi
devine mai profundă. În concentraţii mai mari de 4 %,
bioxidul de carbon devine o substanţă toxică producând
senzaţii de apăsare, dureri de cap, vâjâituri în urechi, o stare
de agitaţie psihică. Se accentuează activitatea cardiacă, apare
senzaţia de asfixie, iar capacitatea de muncă se reduce. La o
creştere a concentraţiei bioxidului de carbon până la 7 – 10 %
el devine un pericol pentru viaţă. Se constată pierderea
conştiinţei şi moartea survine în urma încetării respiraţiei.

23
 Determinarea concentraţiei bioxidului de carbon în aer
are o importanţă dublă. Pe de o parte, în locuinţe cantitatea
bioxidului de carbon este un indice al impurificării aerului
iar, pe de altă parte, în încăperile industriale concentraţia sa
poate să atingă limite care să exercite o acţiune nocivă.
Dozarea bioxidului de caarbon în aerul atmosferic sau al
încăperilor închise se face prin absorbţia sa într-o soluţie de
hidroxid de bariu. Metoda constă în trecerea aerului printr-o
soluţie titrată de hidroxid de bariu care reţine bioxidul de
carbon conform reacţiei:

Ba (OH)2 + CO2 → BaCO3 + H2O

Excesul de hidroxid de bariu se titrează cu acid

24
clorhidric.
 Există de asemenea tehnici care folosesc aparatul Orsat
sau Haldane şi care se bazează pe măsurarea volumului de
aer înainte şi după trecerea sa printr-o soluţie alcalină, care
reţine bioxidul de carbon. Se foloseşte ca şi soluţie alcalină
hidroxidul de sodiu care reţine bioxidul de carbon cu
formarea carbonatului de sodiu.

CO2 + 2 NaOH → Na2CO3 + H2O

25
 Dioxidul de carbon se formează în mod normal şi în
organismul uman ca urmare a proceselor de oxidare care se
petrec în ţesuturi. Deosebit de arderea substanţelor organice
în aer, în ţesuturi au loc arderi lente, oxidări care decurg
prin dehidrogenări şi decarboxilări succesive. Ca urmare a
acestor reacţii rezultă bioxid de carbon care este încărcat pe
hemoglobină, formând carbhemoglobină şi pe această cale
este dus la plămâni şi eliminat. Trecerea bioxidului de
carbon în aerul alveolar este determinată de presiunea lui,
mai scăzută la acest nivel şi de viteza sa mare de difuziune,
care este de 25 de ori mai mare decât a oxigenului.
Dioxidul de carbon în concentraţie crescută în sânge
favorizează disocierea oxihemoglobinei, deci creşte
ventilaţia pulmonară şi amplitudinea respiratorie, având un
rol de excitant al centrului respirator. 26
 Un alt component normal al aerului, este azotul care
formează 4/5 din compoziţia acestuia, găsindu-se sub formă
de azot molecular. Proporţia sa mare diluează concentraţia
oxigenului din aer la proporţia la care organismele vii sunt
adaptate. Azotul este un gaz impropriu pentru viaţă şi
prezintă importanţă prin combinaţiile pe care le formează.
Astfel apare sub forma oxizilor, care sunt factori de
impurificare ai atmosferei industriale. În natură intră ca şi
component esenţial al substanţelor proteice, substanţe
fundamentale pentru viaţă. Prin descompunerea
substanţelor azotate de provenienţă animală şi vegetală
rezultă amoniac care trece în aerul atmosferic
impurificându-l. Amoniacul este oxidat în anumite condiţii
la nitriţi şi nitraţi, fenomen la care participă şi bacteriile
nitrifiante. 27
 Azotul din compoziţia atmosferei, în concentraţii şi la
presiune normală nu exercită nici o acţiune nocivă asupra
organismului. Inhalat sub presiune poate determina apariţia
unor tulburări nervoase.
Ozonul este un component normal al aerului, fiind
prezent în atmosfera înaltă. În concentraţii de 0,002 mg/L se
recunoaşte prin mirosul său caracteristic. Ozonul se
formează în timpul descărcărilor electrice sau sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete.
Rolul luminii solare în determinarea concentraţiei de
ozon este demonstrat de faptul că, în cursul unei zile,
concentraţia ozonului urmează intensitatea radiaţiei solare,
fiind minimă dimineaţa, maximă la prânz, şi scăzută seara.
28
 Sub acţiunea radiaţiilor luminoase se poate produce
şi fenomenul invers de transformare a ozonului în oxigen,
deci, în păturile superioare ale atmosferei se stabileşte o
concentraţie constantă de ozon. La suprafaţa solului
cantitatea de ozon este foarte mică, aproximativ 10-9 g O3/L
aer şi se menţine constantă datorită unui echilibru între
agenţii oxidanţi şi reducători din aer. Media concentgraţiei
de ozon de la suprafaţa pământului este de 0,04 – 0,06 mg
O3/m³ aer, cele mai mari concentraţii nedepăşind 0,1 mg
O3/m³.

29
 Conţinutul de ozon al atmosferei, deşi mic,
influenţează mult clima. Ozonul din păturile superioare ale
atmosferei absoarbe radiaţiile ultraviolete din spectrul solar,
îndeosebi cele cu lungime de undă cuprinsă între 2200 Å şi
3200 Å împiedicând acţiunea vătămătoare a acestora asupra
vieţuitoarelor. De asemenea proprietatea ozonului de a se
descompune în prezenţa substanţelor organice cu eliberare
de oxigen, determină eliberarea unei cantităţi de energie
calorică, care menţine în straturile superioare ale atmosferei
o temperatură relativ ridicată. Concomitent se manifestă şi
caracterul oxidant al ozonului, oxidând diversele impurităţi
din aer.

30
 Multă vreme s-a considerat că prezenţa ozonului
indică o atmosferă pură, fiind pus în evidenţă pe malul
mărilor şi oceanelor şi la marginea pădurilor. Cercetările noi
au arătat însă prezenţa ozonului în concentraţii mult mai
mari în atmosfera centrelor mari industriale unde atinge
proporţii de până la 1,5 mg/m³ aer.
Alături de alţi compuşi chimici cu caracter oxidant,
ozonul face parte din grupa factorilor cu caracter oxidant de
impurificare a atmosferei şi va fi tratat, sub acest aspect, la
capitolul respectiv.
Creşterea concentraţiei ozonului în aerul atmosferic
peste 0,1 mg/m³ produce somnolenţă, iritarea mucoaselor, a
căilor respiratorii superioare şi alte efecte nedorite atât
asupra omului cât şi asupra vegetaţiei şi utilajelor.
31
 Datorită caracterului oxidant, ozonul a fost propus
pentru dezinfectarea aerului din încăperi. El nu este eficace
pentru acest scop deoarece nu distruge substanţele toxice ci,
prin mirosul său maschează existenţa lor în aer. În practică
se poate utiliza pentru îndepărtarea fumului de tutun pe
care-l distruge. În condiţii normale ozonul nu acţionează
asupra microorganismelor din aer, proprietăţile sale
oxidante şi deci dezinfectante fiind însă favorabile în apă.

32
 Vaporii de apă sunt prezenţi de asemenea ca şi
componenţi normali ai atmosferei. În funcţie de
temperaatură şi de factorii meteorologici cantitatea
vaporilor de apă este în medie 1 – 30 g/m³ aer. În
atmosferă, vaporii de apă dau naştere la precipitaţii, absorb
o parte din energia razelor solare, contribuie la păstrarea
căldurii pe pământ şi curăţă aerul de praf.

33
 IMPURIFICAREA AERULUI

Prin impurificarea aerului se înţelege prezenţa în

atmosferă a unor elemente străine de compoziţia normală a
aerului, cu acţiune nocivă asupra organismului.
Poluarea aerului decurge din dezvoltarea nemaiîntâlnită
a tehnicii, din aplicarea cuceririlor ştiinţei în practică, din
dezvoltarea impetuoasă a industriei transporturilor, a
urbanizării. Aplicarea descoperirilor ştiinţifice în practică a
determinat o dezvoltare social-economică şi o viaţă
material-culturală de un nivel fără precedent, dar
cunoaşterea insuficientă a urmărilor acestor descoperiri a
dus la poluarea mediului de viaţă.

34
 Poluarea aerului nu este un fenomen nou, dar
amploarea sa din zilele noastre este fără precedent în istoria
omenirii.
În trecut, factorii care poluau atmosfera erau focurile
aprinse în timpul iernii sau pentru uz casnic, fumurile
provenite din arderea ierburilor din preerii sau prin
incendierea pădurilor. Emanaţiile acestora erau
nesemnificative raportate la volumul atmosferei, la
densitatea populaţiei.
Astăzi poluarea atmosferei se remarcă pretutindeni pe
glob dar mai ales în zonele industrializate şi în aglomerările
urbane.

35
 Peste tot unde dezvoltarea industrială a provocat
importante concentrări umane, pe suprafeţe relativ mici,
poluarea aerului se ridică ca o problemă deosebit de acută.
Unele regiuni primesc cantităţi mari de poluanţi prin
arderea combustibililor, de la topitorii, oţelării, industria
chimică, industria cimentului. În ultimii 50 de ani s-a
observat o intensificare a poluării atmosferei datorită
utilizării şi prelucrării petrolului, datorită dezvoltării
transporturilor.

36
 Poluarea atmosferei exercită efecte negative atât
asupra organismelor vii cât şi asupra unor obiecte utile
omului. Dintre consecinţele nefavorabile ale poluării
atmosferei amintim:
• atingerea sănătăţii omului şi animalelor;
• lezarea vegetaţiei;
• degradarea clădirilor, a operelor de artă;
• coroziunea materialelor şi a utilajelor.

37
 Problema poluării atmosferei preocupă astăzi tot
mai mult forurile internaţionale datorită intensificării
emanaţiilor în atmosfera oraşelor şi a centrelor
industriale. În ultima vreme datorită dezvoltării
considerabile a industriei, a transporturilor, atmosfera
este tot mai impurificată şi efectele acestor
impurificatori se resimt tot mai mult.
Astfel substanţele impurificatoare declanşează
apariţia unor îmbolnăviri în masă, atacă aparatul
respirator, nervos, circulator şi metabolismul general al
organismului animal.

38
 Plantele sunt afectate prin obturarea porilor,
suprafaţa asimilatoare fiind separată de razele soarelui.
Plumbul din gazele de eşapament, hidrocarburile nearse,
oxidul de carbon, încarcă atmosfera şi lezează vegetaţia.
Plantele care cresc pe marginea şoselelor conţin cantităţi
apreciabile de plumb. Consumate de animale aceste
plante pot provoca tulburări sanguine şi nervoase.
Clădirile şi monumentele de artă sunt supuse
acţiunii poluanţilor acizi din atmosferă, fumului şi altor
produşi care le corodează şi le deteriorează.
Poluarea aerului din numeroase regiuni nu se
datorează exclusiv marilor oraşe şi centre industriale,
curenţii de aer transportând poluanţii la distanţe extrem
de mari.
39
 Astfel aciditatea crescândă a aerului, apei şi solului
din Peninsula Scandinavică se datoreşte agenţilor de
poluare aduşi de vânt din Anglia, Germania.
Zăpada neagră căzută în decembrie 1969 în partea
sud-vestică a Suediei a fost determinată de un fenomen
asemănător. Insule îndepărtate din Oceanul Pacific sunt
poluate de marile întreprinderi industriale ale Japoniei.
Datorită acestor probleme care se ivesc
pretutindeni, pe plan internaţional Organizaţie Naţiunilor
Unite, prin organele sale caută să lupte împotriva poluării
aerului şi să reglementeze aspectele legate de puritatea
acestui factor de mediu.

40
 A fost necesară stabilirea concentraţiilor maxime
admisibile pentru diversele substanţe care apar ca
impurificatori ai aerului. Prin C.M.A. se înţelege acea
concentraţie a unei substanţe toxice care nu afectează
starea de sănătate, nu produce senzaţii subiective şi nu
reduce capacitatea de muncă, după expunere îndelungată.
Pentru o substanţă dată C.M.A. diferă în mediul
industrial faţă de mediul comunal, ultima fiind mai mică
deoarece în mediul comunal sunt expuşi acţiunii unor
substanţe şi copiii, persoanele în vârstă şi bolnavii.
C.M.A. pentru substanţele impurificatoare ale
atmosferei sunt exprimate în maxime momentane şi medii
pe 24 ore.
41
 Substanţa Concentraţia mg/m³ aer
Conc. Mom. Conc. medie/24 ore
HCl 0,3 0,1
H2SO4 0,3 0,1
NH3 0,3 0,1
Benzină 6,0 2,0
NO2 0,3 0,1
SO2 0,75 0,25
Clor 0,3 0,1
Fluor şi compuşi 0,02 0,005
Funingine 0,15 0,05
H2S 0,03 0,01
Pb şi compuşi - 0,001
Subst. Oxidante în O3 0,1 0,03
Pulberi netoxice 0,5 0,15
Pulberi sedimentabile 200 tone/km²/an42
 În aer s-au identificat peste 100 substante,
impurificatoare din activitatea umană. Dintre acestea, 33
provin din industria chimică.
În linii mari, sursele de poluare ale aerului atmosferic se
pot grupa astfel:
- poluare datorită combustiei: încălzirea locuinţelor, a
instituţiilor, a întreprinderilor;
- poluare datorită industriei, determinată de evacuarea în
aer a diverşilor produşi rezultaţi din procesele industriale, de
la centralele termice, de la uzinele de incinerare a deşeurilor;
- poluare datorită transporturilor, circulaţiei tuturor
tipurilor de vehicule cu motor.

43
Poluanţii evacuaţi în aer din aceste surse au fost clasificaţi
de Chovin astfel:

44
 1) gaze sau substanţe anorganice, grupă care
cuprinde:

a) derivaţi oxigenaţi ai sulfului: SO2, SO3, H2SO4,

sulfaţi;
b) derivaţi oxigenaţi ai azotului: NO, NO2, HNO2,
HNO3;
c) derivaţi oxigenaţi ai carbonului: CO şi CO2;
d) alţi poluanţi anorganici: derivaţi ai plumbului, H2S,
NH3, Cl2, HF, cloruri, fluoruri etc.

45
 2) gaze sau substanţe organice, grupă care cuprinde:

a) hidrocarburi alifatice saturate sau nesaturate,

aromatice;
b) aldehide şi cetone (formaldehidă, acetonă,
acroleină);
c) alţi poluanţi organici (mercaptani, alcooli, derivaţi
organici cloruraţi, alţi compuşi organici de sinteză).

46
 3. aerosoli, grupă care cuprinde:

a) particule de materii solide sub formă de pulberi şi

fum;
b) particule de materii lichide (solvenţi diverşi).

47
 Luând în considerare principalele surse de poluare
atmosferică şi anume diferitele întreprinderi industriale,
natura substanţelor eliberate în atmosferă este legată de
caracteristicile producţiei şi ale procesului tehnologic.

48
 Principalii poluanţi chimici proveniţi din sursele
industriale sunt:
1. de la rafinăriile de petrol se degajă diverse hidrocarburi,
mercaptani, H2S, SO2;
2. de la fabricile de celuloză şi hârtie: SO2, SO3,
mercaptani;
3. de la fabricile de fibre artificiale rezultă: H2S, CS2 etc.;
4. de la fabricile de aluminiu se degajă fluor;
5. fabricile de cauciuc sintetic elimină în atmosferă fenoli,
stiren, pulberi de crom, vapori de solvenţi organici;
6. fabricile de îngrăşăminte impurifică cu NO2, NH3;
7. fabricile de substanţe chimice degajă: clor, HCl,
solvenţi, CO, CO2;
8. termocentralele poluează atmosfera cu: SO2, SO3,
cărbune, CO, CO2. 49
 Transporturile sunt surse importante de poluare
atmosferică prin arderea combustibililor lichizi şi solizi.
Prin arderea completă a combustibililor se eliberează în
atmosferă CO2, vapori de apă. Prin arderea incompletă a
combustibililor se degajă: CO, hidrocarburi nearse
(alifatice, olefinice), oxizi de azot, peroxizi, ozon,
aldehide, merceptani, SO2. În motoarele auto prin arderea
antidetonanţilor şi antioxidanţilor se elimină compuşi ai
plumbului, fosforului, clorului şi bromului.
Folosirea în motoarele autovehiculelor a benzinei
sunt şi surse de hidrocarburi policiclice aromate de tipul
3,4-benzipirenului.

50
 Poluanţii atmosferici au fost clasificaţi şi după un alt
criteriu şi anume, în „factori globali de impurificare” şi în
„factori specifici de poluare”.
Indicatorii globali de impurificare apar în teritoriile
puternic industrializate unde nu se poate pune în evidenţă
un indicator specific de poluare, dar se constată o serie de
efecte ce decurg din caracterul specific al atmosferei. Astfel:
modificarea pH-ului aerului, lezarea vegetaţiei, creşterea
morbidităţii populaţiei, ceaţa, efecte iritante asupra
mucoaselor. În grupa factorilor globali de impurificare se
încadrează substanţele cu caracter oxidant, grupă care
cuprinde: oxizii azotului, ozonul, peroxizii, peroxiacetatul
de nitril, radicalii liberi. Tot în grupa factorilor globali de
impurificare se încadrează „smogul”, poluant caracteristic
centrelor urbane mari, puternic industrializate. 51
 Factorii specifici de poluare sunt substanţe definite
din punct de vedere chimic, a căror acţiune asupra
organismului este cunoscută.
Compoziţia smogului este complexă conţinând
particule de cărbune, oxid de carbon, bioxid de sulf, oxizi ai
azotului, peroxizi. Cu toate că nici una dintre aceste
substanţe nu atinge doza recunoscută ca şi toxică, totuşi
efectele acestui poluant sunt extrem de dăunătoare,
admiţându-se existenţa unui sinergism de acţiune.

52
 Smogul a avut efecte dezastruoase în unele situaţii.
Astfel, se citează în literatură, efectele grave produse de
smogul apărut în 1930 în Belgia pe Valea Meusei, în 1948
la Donora în Pensylvania şi în 1952 la Londra. În toate
aceste cazuri s-a constatat că apariţia smogului s-a datorat
condiţiilor meteorologice favorabile (acalmie atmosferică,
ceaţă) precum şi celor geografice (situarea centrelor
respective pe valea unui râu). Smogul a persistat câteva zile
şi a favorizat acumularea unor substanţe nocive în
concentraţii anormal crescute.

53
 Ca efecte asupra organismului uman s-a constatat
o creştere nemaiîntlnită a afecţiunilor aparatului
cardiorespirator, o frecvenţă mai mare a deceselor (la
Londra cifra deceselor a crescut cu 4.000 faţă de cea
înregistrată anterior în aceeaşi perioadă de timp).
Acţiunea nocivă a smogului la Londra, s-a exercitat şi
asupra animalelor din grădina zoologică şi din unele
centre zootehnice apropiate.
Los Angeles, în California, este un centru în care
smogul apare frecvent, mai ales vara şi toamna.

54
 Acţiunea smogului asupra organismului uman nu
produce afecţiuni caracteristice, totuşi, creşte frecvenţa
crizelor de astm, a bronşitelor acute şi cronice.
Dintre factorii specifici de poluare ai atmosferei
prezintă importanţă pulberile şi gazele care apar în aerul
comunal şi care, din punct de vedere fizico-chimic şi al
acţiunii asupra organismului prezintă caracteristici
deosebite.

55
 2.2.1. Poluarea aerului cu pulberi

Pulberile care apar ca şi impurificatori ai aerului aparţin

categoriei sistemelor aerodispersate. Prin sisteme
aerodispersate se înţeleg acele sisteme heterogene formate
dintr-o fază de dispersie lichidă sau solidă şi un mediu de
dispersie, reprezentat în cazul acesta de aer. Pulberile
reprezintă un sistem aerodispersat cu faza de dispersiune
solidă. Impurificarea atmosferei cu pulberi este, în primul
rând o consecinţă a activităţii industriale şi anume a
proceselor de dezintegrare a materiei solide prin măcinare,
şlefuire, explozii. Pulberile apar în atmosferă şi în urma
unor procese naturale.
56
 Dimensiunile particulelor aerodispersate sunt
cuprinse între 0,001 nm şi 100 nm.
Există şi aerosoli cu fază de dispersiune lichidă care
iau naştere prin condensare. Se ştie că vaporii, în contact
cu corpurile mai reci ating temperatura de condensare şi se
depun sub formă de picături. Fenomenul decurge în mod
similar şi în aer, cu substanţele lichide folosite în
industrie.
Proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale
aerosolilor depind în primul rând de suprafaţa specifică a
lor: aceasta reprezintă suma suprafeţelor dintr-un cm³ de
substanţă aerodispersată. Suprafaţa specifică creşte direct
proporţional cu gradul de dispersie.

57
 Un caracter important al aerosolilor este şi faptul că
posedă încărcătură electrică datorită captării sau cedării
electronilor din mediul exterior. Încărcătura electrică a
aerosolilor este determinată de natura lor chimică;
pulberile metalice şi hidroxizii sunt încărcaţi negativ iar
oxizii pozitiv.
O altă proprietate a aerosolilor este aceea de a
difuza lumina, producând fenomenul Tindall.
De asemenea, aerosolii absorb pe suprafaţa lor
gazele şi ionii prezenţi în aer, modificându-şi astfel
reactivitatea chimică, caracter important pentru efectul pe
care-l exercită asupra organismelor vii.

58
 În atmosferă există o varietate mare de aerosoli
proveniţi din cele mai diferite surse. Ţinând seama de
varietatea mare a sistemelor aerodispersate, de modul
cum acţionează în organism s-au făcut diverse clasificări
ale acestora.
Criteriile de clasificare sunt diferite. Astfel,
aerosolii se pot clasifica după mărimea particulelor, după
natura lor chimică, în funcţie de acţiunea lor asupra
organismului sau după provenienţa lor.

59
 Luând în considerare dimensiunea particulelor Gibbs
clasifică aerosolii în 3 categorii:
1 – praful propriu-zis, având diametrul particulelor mai
mare de 10 nm;
2 – norul având diametrul particulelor între 0,1 și 10 nm;
3 – fumul având diametrul particulelor mai mic de 0,1
nm.

60
 Dimensiunile particulelor de praf determină
comportarea lor în aer şi anume: pulberile având diametrul
mai mare de 10 nm cad spre sol după legea lui Newton,
datorită forţei atracţiei universale; particulele cu diametru
mai mic de 10 nm, într-o atmosferă liniştită, se mişcă cu o
viteză uniformă datorită faptului că forţa gravitaţiei este
echilibrată de rezistenţa rezultată din frecarea lor cu
moleculele de gaze; particulele cu un diametru mai mic de
0,1 nm se mişcă independent de forţa gravitaţiei şi nu
întâmpină nici o rezistenţă din partea moleculelor de gaze.
Ele sunt animate de mişcări browniene, neregulate,
întocmai ca şi moleculele gazului printre care se află.
Comportarea particulelor este influenţată de factorii
externi, mai ales de mişcările aerului.
61
 După natura chimică a lor, aerosolii se clasifică în 3 grupe:
A. praful anorganic, care cuprinde:
1. praful de natură minerală: cuarţ, grafit, calcar, azbest;
2. praful de natură metalică: fier, cupru, zinc, plumb;
3. praful anorganic artificial: coloranţi anorganici, pietre
sintetice;
B. praful organic, care cuprinde:
1. praful de natură vegetală: bumbac, in, cânepă, lemn;
2. praful de natură animală: lână, păr, corn, oase;
3. praful organic de sinteză: coloranţi organici, detergenţi,
insecto-fungicide;
C. praful mixt, cuprinzând un amestec de pulberi.

62
 Din punctul de vedere al acţiunii lor asupra
organismului, pulberile se împart în:
I. Pulberi toxice, care pătrunzând în organism, mai
frecvent pe calea aparatului respiractor, eventual digestiv
sau cutanat, produc îmbolnăviri. Acestea sunt pulberile
de: Pb, Hg, Cu, As, Se etc.
II. Pulberi netoxice cu acţiune iritantă, alergizantă asupra
organismului.

Unii autori clasifică pulberile care impurifică

atmosfera în:
- pulberi naturale,
- pulberi artificiale.
63
 Pulberile provenite din surse naturale apar în
atmosferă în urma erupţiilor vulcanice, din comete şi
meteoriţi sau prin erodarea eoliană a solului.
În general impurificarea atmosferei cu aceste
pulberi prezintă o importanţă mai mică.
Praful cosmic – meteoritic se produce prin trecerea
unor comete sau meteoriţi prin vecinătatea planetei
noastre.
Erodarea edoliană a solului produce ridicarea în
atmosferă a unor cantităţi variabile de pulberi în raport cu
natura solului, condiţiile meteo şi cu prezenţa vegetaţiei.
În regiunile continentale se produc mari cantităţi de
praf în anotimpurile secetoase.

64
 În sudul Moldovei, Dobrogea, Câmpia Dunării se produc
pulberi în cantităţi mari, mai ales toamna şi primăvara, când
solul nu este acoperit cu vegetaţie.
Vegetaţia contribuie şi ea la eliberarea în atmosferă a
unor cantităţi mici de pulberi.
Granulele de polen, sporii de fungi şi levuri reprezintă o
categorie de aerosoli de origine naturală, care pot fi
transportaţi în atmosferă şi pot influenţa sănătatea
populaţiei prin rolul lor de agenţi alergizanţi şi infestanţi.
Spre deosebire de particulele inerte care acţionează atunci
când se găsesc în aer în cantităţi mai ridicate, aerosolii de
origine vegetală pot produce efecte nocive şi în concentraţii
mici. Prezenţa în aer a unui număr redus de astfel de
particule vegetale prezintă importanţă din punct de vedere
sanitar. 65
 Granulele de polen se eliberează în atmosferă mai ales
primăvara şi îndeosebi provin de la unii arbori: plop, pin,
mesteacăn, stejar. Efectul granulelor de polen asupra
sănătăţii este dovedit de creşterea frecvenţei bolilor
alergice.
Ciupercile, mucegaiurile, levurile, pun în libertate
spori care se răspândesc în aer în concentraţii relativ mari
şi sunt purtaţi de curenţii de aer la distanţe apreciabile.
Factorii meteorologici influenţează considerabil
concentraţia sporilor în atmosferă, precipitaţiile o reduc,
temperatura ridicată şi presiunea atmosferică scăzută
determină creşterea concentraţiei sporilor.

66
 În categoria pulberilor naturale se încadrează şi praful de
sare care se formează în urma evaporării picăturilor de apă
ridicate de la suprafaţa mărilor şi a oceanelor.
Pulberile artificiale reprezintă categoria cea mai
importantă de aerosoli prezenţi în centrele populate, sursele
care le emană fiind numeroase: întreprinderile industriale,
căile şi mijloacele de transport, mijloacele de încălzire a
locuinţelor.
Trei sferturi din cantitatea pulberilor de provenienţă
industrială răspândite în atmosferă sunt produse prin arderea
combustibililor şi a deşeurilor şi numai un sfert din alte
procese industriale. Concentraţia mare a pulberilor eliminate
în atmosferă de către întreprinderile industriale impurifică nu
numai oraşul dar şi regiunile limitrofe.
67
 Un rol important în poluarea aerului cu pulberi îl are
industria termoenergetică, prin arderea cărbunilor de
pământ. Pe lângă produşii gazoşi de ardere şi vaporii care
se formează, industria termoenergetică eliberează în
atmosferă particule de cărbune nears, funingine,
gudroane, fluoruri, cloruri, sulfaţi, cenuşe etc.

68
 Alte ramuri industriale care sunt surse importante de de
poluare cu pulberi sunt:
- industria siderurgică care evacuează în atmosferă praf
de minereu, cărbune, cenuşă;
- industria metalelor neferoase produce aerosoli de
metale grele toxice: cupru, zinc, plumb, staniu, nichel sau
aerosoli de metale neferoase uşoare: litiu, magneziu,
aluminiu, beriliu;
- industria materialelor de construcţii impurifică aerul
cu cantităţi masive de pulberi de ciment, ghips, azbest, var
etc.

69
 Căile de transport, mai ales cele rutiere au un rol
însemnat în impurificarea aerului cu pulberi.
Drumurile de ţară produc cantităţi mari de praf. În
ţara noastră în Câmpia Bărăganului, Lunca Dunării,
Dobrogea, pe drumurile de ţară se formează, în
perioadele de secetă, cantităţi uriaşe de praf.
Dintre mijloacele de transport, locomotivele care
utilizau cărbune, impurificau atmosfera cu particule
solide.

70
 Efectele impurificării aerului cu pulberi sunt variate
dacă luăm în considerare acţiunea acestora asupra
sănătăţii omului, asupra animalelor, a culturilor vegetale,
cu repercusiuni asupra economiei şi vieţii sociale.
Asupra organismului uman pulberile din aer exercită
o acţiune directă, prin îmbolnăvirile pe care le
declanează şi o acţiune indirectă. Aceasta decurge din
faptul că prezenţa pulberilor diminuă transparenţa
atmosferei, iar particulele solide reduc intensitatea
radiaţiilor luminoase şi calorice care ajung pe pământ.
De asemenea, pulberile sunt nuclei de condensare a
vaporilor de apă din atmosferă favorizând persistenţa
ceţei în bazinele de aer a centrelor populate.
71
 Acţiunea directă a pulberilor asupra organismului uman
se manifestă mai rar după o expunere scurtă şi aceasta
îndeosebi când este vorba de pulberi toxice.
Acţiunea pulberilor se manifestă după o expunere
îndelungată a organismului, când se produc boli ale
aparatului respirator, modificări în procesul de dezvoltare
al organismelor tinere, anomalii în sinteza hemoglobinei, o
frecvenţă mai mare a rahitismului.
Concentraţia pulberilor a fost stabilită în funcţie de
natura lor. Pentru pulberile netoxice care conţin bioxid de
siliciu în proporţie de 70 % CMA în încăperile de
producţie este de 4 mg/m³ aer, pentru alte categorii de
pulberi, limita variază între 4 – 15 mg/m³ aer.

72
 În mediul comunal concentraţia momentană admisă este
de 0,5 mg/m³ aer, iar concentraţia medie pe 24 h 0,15
mg/m³ aer.
Acţiunea pulberilor în organism, la nivelul aparatului
respirator este determinată de posibilitatea acestora de a
pătrunde şi a fi reţinute la diferitele nivele ale aparatului
respirator.
Reţinerea particulelor solide la diferitele etaje ale
aparatului respirator este condiţionată în primul rând de
mărimea particulelor aerodispersate.
Particulele cu dimensiuni mai mari de 50 nm sunt
reţinute în căile respiratorii superioare şi sunt eliminate
odată cu secreţiile aparatului respirator.

73
 Particulele cu dimensiuni mai mici, cuprinse între 10-
50 nm diametru, se reţin în laringe, trahee, bronhii.
Particulele cu dimensiuni mai mici de 10 nm pătrund
până la nivelul alveolelor pulmonare.
Alţi factori care influenţează capacitatea de pătrundere
a particulelor solide aerodispersate în aparatul respirator
sunt: tipul de respiraţie – nazală sau bucală –, starea
căilor respiratorii, concentraţia pulberilor din aer, timpul
de expunere al individului. Pentru pulberile ce conţin
substanţe toxice, este important şi coeficientul de
solubilitate al acestora, solubilitatea influenţând pozitiv
resorbţia şi acţiunea la nivelul organelor şi a ţesuturilor.

74
 Organismul caută să îndepărteze pulberile pătrunse pe
cale respiratorie prin diverse mecanisme.
Astfel:
- prin înghiţirea pulberilor odată cu secreţiile
respiratorii, ele pătrund în stomac şi intestin, unde fie că
sunt descompuse, fie că sunt eliminate ca atare prin fecale,
în formă nedigerată;
- pulberile sunt evacuate mecanic pe cale reflexă sau
voluntar prin tuse sau strănut;
- unele particule solide pătrunse la nivel alveolar sunt
fagocitare de macrofagele din peretele alveolar sau de cele
provenite din sânge şi limfă.

75
 Inspirarea pulberilor perioade de timp îndelungate, în
procesul muncii, produce leziuni pulmonare cunoscute
sub denumirea de pneumoconioze. Din această grupă de
afecţiuni, se cunosc, antracoza minerilor provocată prin
inspirarea prafului de cărbune, sideroza determinată de
inspirarea pulberilor ce conţin fier. Silicoza apare
datorită inspirării pulberilor ce conţin bioxid de siliciu,
iar azbestoza datorită inspirării pulberilor de azbest. Se
cunoaşte posibilitatea producerii pneumoconiozelor şi
prin inspirarea îndelungată a prafului de talc, ciment,
sticlă etc.

76
 Siloicoza este cea mai frecventă boală profesională
produsă prin inspirarea SiO2. În etiologia acestei îmbolnăviri
prezintă importanţă 3 factori, corelaţi între ei:
- gradul de dispersie al pulberii de SiO2;
- concentraţia SiO2 în atmosfera locului de muncă;
- timpul de expunere al individului în atmosfera poluată.
Proprietatea bioxidului de siliciu de a produce silicoza a
fost explicată prin mecanisme diferite; astfel s-a dat o
explicaţie mecanică, fizică, chimică, biologică. Cercetările
experimentale şi clinice acceptă astăzi concepţia
imunologică în explicarea acţiunii bioxidului de siliciu la
nivelul alveolelor pulmonare.

77
 Potrivit acestei concepţii, apariţia leziunilor caracteristice
silicozei, se datoreşte acţiunii bioxidului de siliciu asupra
macrofagelor. Macrofagele intervin la pătrunderea SiO2 prin
fagocitarea acestor particule, dar ele sunt alterate de bioxidul
de siliciu prin necroză şi liză tisulară. Alte macrofage intervin
în fagocitarea particulelor de bioxid de siliciu ele fiind din
nou alterate. Macrofagele lizate se aglomerează în jurul
particulelor de SiO2 formând nodulii silicotici caracteristici
acestei pneumoconioze.
Procesul este mai complex fiind asociat cu modificări
imunologice – producere de anticorpi, capacitate de fixare şi
neutralizare a antigenelor – modificări care diferenţiază
silicoza de alte pneumoconioze.

78
 Azbestoza este o pneumoconioză tot mai frecvent
întâlnită astăzi datorită utilizării largi a azbestului ca
material izolator de căldură şi electricitate. Din punct de
vedere chimic azbestul este un silicat de magneziu, cu un
conţinut de fier, calciu şi potasiu, care pătrund pe cale
respiratorie şi ajung în zonele profunde pulmonare.
Particulele de azbest acţionează printr-o iritaţie mecanică la
nivelul ţesutului pulmonar producând hemoragii, fibroză
pulmonară şi, adesea, cancer pulmonar.
În afara acestor afecţiuni pulmonare produse de
pulberile care pătrund în organism, aceşti poluanţi produc
şi alte efecte asupra organismului.

79
 Efecte iritante exercitate asupra mucoasei oculare şi
asupra tegumentelor. Pulberile netoxice sau cele fără
acţiune iritantă specifică, produc fenomene de intoleranţă
cu atât mai grave cu cât dimensiunea şi forma lor sunt mai
traumatizante. Orice fel de pulbere reprezintă un factor
iritant nociv.
Acţiunea iritantă asupra pielii este determinată de
obstruarea porilor pielii, când se produc dermite şi infecţii.
În acest fel acţionează, în procesul muncii pulberile
de NaHCO3, Na2CO3, baze, săruri, detergenţi.
Asupra conjunctivei oculare pulberea de natură metalică
provoacă, la strungari, pierderea sensibilităţii ochiului;
pulberile de natură vegetală provoacă conjunctivite la
muncitorii textilişti, morari şi combainieri.
80
 Efectele alergice sunt determinate de unele pulberi de
natură organică, cum sunt granulele de polen, sporii
diverselor vegetale.
Efecte infestante sau infectante sunt provocate de
pulberile ce conţin microorganisme, spori sau ouă de
paraziţi, pulberile provenite din deşeurile menajere şi din
spitale.
Efecte toxice directe, determinate de pulberile toxice
cum sunt cele ale compuşilor plumbului, arsenului,
mercurului.
Efectele cancerigene sunt caracteristice unei categorii
mari de poluanţi al căror număr continuă să crească.
Mecanismul de acţiune este încă necunoscut, dar efectele
cancerigene au fost evidenţiate pentru pulberile
minereurilor de cobalt, beriliu, arsen. 81
 Expunerea repetată şi acumularea în organismul
muncitorilor care lucrează în minele şi întreprinderile unde
se prelucrează aceste minereuri, au evidenţiat efectele
cancerigene ale acestor pulberi.
Atmosfera centrelor urbane este poluată şi cu pulberi
provenite din deşeurile menajere. Acestea prezintă o
compoziţie foarte variată şi sunt răspândite în atmosferă
aducând un surplus de poluanţi organici şi anorganici, cu
efecte din cele mai variate. Ele conţin microbi proveniţi din
deşeurile de la spitale şi de la animalele bolnave. Arderea
acestor deşeuri contribuie la impurificarea aerului cu fum şi
alte particule. Degradarea lor eliberează gaze nocive care
poluează, de asemenea, atmosfera: amoniac, hidrogen
sulfurat, metan, mercaptani, indoli etc.
82
 Pulberile care impurifică atmosfera degradează în
măsură însemnată plantele din flora spontană şi din
culturi. Acţiunea pulberilor este determinată de faptul că
ele ajung pe organismul vegetal, pe frunze, obtruează porii
acestora împiedicând desfăşurarea proceselor fiziologice
normale din plante.
De asemenea, pulberile din aer reduc transparenţa
atmosferei, iar radiaţiile luminoase şi calorice nu mai
ajung la plante în măsura necesară procesului de asimilaţie
clorofiliană.
La noi în ţară, în regiunea Hunedoara, pulberile
metalice şi de cărbune emanate în atmosferă depreciază
păşunile şi pajiştile. Se constată defolierea accentuată a
copacilor, uscarea lor şi contorsionarea ramurilor.
83
 Pulberile foarte fine distrug şi fructele, în special cele
acoperite cu peri fini – caise, piersici, care reţin cu uşurinţă
particulele de praf.
Praful de calcar provenit din industria materialelor de
construcţii, distruge plantele furajere, păşunile devenind
neutilizabile.
Arborii şi arbuştii plantaţi în scop ornamental se usucă
într-o atmosferă poluată cu pulberi.
Praful de ciment de la Medgidia, Bicaz, Câmpia Turzii,
acoperă plantele determinând procese fiziologice anormale,
cu repercusiuni asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
Determinarea concentraţiei pulberilor din atmosferă se
face calitativ şi cantitativ prin metodele standardizate.

84
 2.2.2. Poluarea atmosferei cu substanţe în stare gazoasă

În afara aerosolilor cu fază de dispersiune solidă, aerul

este poluat cu gaze şi vapori toxici. Aceşti poluanţi provin
din surse naturale şi surse artificiale.
Sursele naturale de gaze impurificatoare sunt de
importanţă minoră comparativ cu sursele artificiale. Prin
descompunerea reziduurilor vegetale şi animale – frunze,
resturi alimentare, dejecţii animale şi umane, cadavre – se
degajă substanţe gazoase: amoniac, hidrogen sulfurat,
bioxid de carbon, merceptani. Vulcanii elimină, de
asemenea, impurificataori gazoşi: CO, CO2, SO2, H2S etc.

85
 Sursele artificiale care produc impurificatori gazoşi sunt:
întreprinderile industriale, transporturile şi arderea
combustibililor. Prelucrarea materiilor prime, în procesele
industriale, determină eliminarea, în cantitate apreciabilă, a
unui număr mare de impurificatori, diferiţi după natura
materiei prime şi după specificul procesului tehnologic.
Aceşti impurificatori, în concentraţii mai mari în centrele
industriale, sunt vehiculaţi de curenţii de aer şi în regiunile
învecinate. Dintre impurificatorii gazoşi care apar în zonele
comunale vor fi trataţi în continuare oxidul de carbon,
bioxidul de sulf, substanţele cu caracter oxidant şi
hidrocarburile.

86
 Oxidul de carbon este un gaz fără miros, gust şi culoare
rezultând din combustia incompletă a substanţelor organice
care conţin carbon. Este substanţa care se emite în
atmosferă în cantităţi mari.
Sursele cele mai importante de oxid de carbon, în
centrele aglomerate şi industrializate sunt de natură
tehnologică. Unele uzine şi în special centralele
termoelectrice şi oţelăriile eliberează cantităţi importante de
oxid de carbon. Arderea incompletă a cărbunelui în aceste
uzine produce oxid de carbon:

C + ½ O2 → CO

87
 Acest gaz ia naştere şi în generatoarele de gaz când se
trece oxigen sau aer peste cărbune înroşit:

C + O2 → CO2
CO2 + C → 2 CO

Transporturile reprezintă, în centrele aglomerate o

importantă sursă de oxid de carbon. Gazele de eşapament
rezultate în motoarele cu combustie internă conţin o mare
proporţie de oxid de carbon, mai ales în momentul
schimbării vitezei. Un litru de benzină produce prin ardere
10 m³ de gaze care au o concentraţie în oxid de carbon de
4 – 5 %.

88
 Cercetările au evidenţiat pe străzile intens circulate şi,
mai ales la intersecţii, o concentraţie de oxid de caarbon
de 100 – 200 mg/m³ aer. Pe străzile marilor oraşe
occidentale concentraţia oxidului de carbon ajunge până
la 350 mg/m³ aer.
Concentraţia oxidului de carbon este crescută nu
numai la nivelul solului, acest gaz ajunge până la
înălţimea etajului 22.
Concentraţia oxidului de carbon în aerul urban este
influenţată de condiţiile atmosferice, stagnarea aerului şi
umiditatea crescută determină menţinerea unor nivele
ridicate de oxid de carbon.

89
 În locuinţe, oxidul de carbon ia naştere prin folosirea
arzătoarelor deschise şi prin toate celelalte mijloace de
încălzit, cu excepţia încălzirii electrice. Unele defecţiuni
şi lipsa unei ventilaţii corespunzătoare pot produce
accidente.
În centrele aglomerate, consumul de ţigări măreşte
concentraţia oxidului de carbon în mediu, fumul de tutun
conţinând până la 4 % oxid de carbon.
Un aspect particular îl prezintă poluarea aerului cu
oxid de carbon în tunele sau pasaje rutiere subterane,
unde se pot întâlni concentraţii foarte ridicate de oxid de
carbon.
Incendiile pădurilor şi a preeriilor determină creşterea
concentraţiei oxidului de carbon în atmosferă, la fel şi
arderea deşeurilor în uzinele de incinerare. 90
 Se apreciază că toate aceste surse determină în atmosfera
comunală o concentraţie de oxid de carbon cuprinsă între
0,03 şi 1,15 mg/m³ aer.
Oxidul de carbon pătrunde în organism pe cale
respiratorie şi acţiunea toxică rezultă din afinitatea sa pentru
proteinele heminice. Cel mai important efect al oxidului de
carbon în organism este determinat de combinarea sa cu
hemoglobina cu formarea carboxihemoglobinei. Oxidul de
carbon posedă o afinitate mai mare decât oxigenul faţă de
pigmentul roşu al sângelui, combinarea cu acesta
producându-se de 220 ori mai rapid decât combinarea
oxigenului cu hemoglobina.
Disocierea carboxihemoglobinei se efectuează însă de 25
ori mai lent decât a oxihemoglobinei.
91
 Afinitatea mare a hemoglobinei pentru oxidul de
carbon este dovedită şi de condiţiile în care se face
legarea acestora. Astfel, saturarea hemoglobinei cu
oxigen în proporţie de 50 % se produce când presiunea
parţială a oxigenului atinge 30 mmHg, în timp ce pentru
oxidul de carbon saturarea se produce la o presiune
parţială a acestuia de 0,12 mmHg. Formarea
carboxihemoglobinei reduce capacitatea sângelui, de a
transporta oxigenul, astfel încât concentraţia tisulară de
oxigen nu este asigurată. Fenomenul este mai grav la
persoanele cu insuficienţe respiratorii şi circulatorii şi la
anemici.

92
 Prezenţa oxidului de carbon în gazele de eşapament
poate ridica concentraţia carboxihemoglobinei din sânge,
până la 3 - 4 %.
Efectele negative ale oxidului de carbon asupra
organismului se reflectă şi asupra sistemului enzimatic
transportor de oxigen. Enzimele de oxidoreducere au o
structură heminică astfel încât oxidul de carbon leagă
fierul împiedicând transferul oxigenului. Este cazul
citocromilor, citocromoxidazei, catalazelor şi
peroxidazelor.
Mioglobina, pigmentul roşu al muşchiului fixează de
asemenea, în mod reversibil oxidul de carbon astfel încât
necesităţile ţesutului muscular în oxigen nu vor mai fi
satisfăcute.
93
 În concluzie, prezenţa oxidului de carbon în sânge reduce
capacitatea de oxigenare a ţesuturilor determinând tulburări
caracteristice.
În concentraţii de 0,02 vol. % în aer, oxidul de carbon
produce cefalee, ameţeli, tahicardie, la un individ care
lucrează timp mai îndelungat în această atmosferă poluată;
la o concentraţie de 0,05 vol. % oxid de carbon în aer
simptomele apar mai repede şi sunt mai intense fiind
asociate cu greţuri şi lipotimie; atunci când concentraţia
oxidului de carbon este de 0,2 vol. % în aer, se instalează
coma şi moartea, după o expunere de 1 – 2 ore.
Dozarea oxidului de carbon din aer se bazează pe
proprietăţile sale reducătoare. Oxidul de carfbon reduce
clorura de paladiu (II) la paladiu metalic, conform reacţiei:
PdCl2 + CO + H2O → Pd + 2 HCl + CO2 94
 Metoda foloseşte hârtia de filtru îmbibată în clorură de
paladiu (II) care se expune în atmosfera poluată.
Înnegrirea hârtiei, datorită depunerii paladiului metalic
indică prezenţa oxidului de carbon. Pentru a împiedica
dizolvarea paladiului în mediul acid imprimat de acidul
clorhidric, hârtia se umectează cu o soluţie de acetat de
sodiu. Această reacţie de evidenţiere a oxidului de carbon
poate servi şi pentru o determinare cantatativă orientativă.
Pe baza experimentală s-a stabilit că viteza de înnegrire a
hârtiei este invers proporţională cu concentraţia oxidului
de carbon din atmosfera poluată. Astfel, la o concentraţie
de 0,005 % hârtia îmbibată în clorură de paladiu (II) se
înnegreşte după 20 minute, la concentraţia de 0,007 % se
înnegreşte după 1 minut, iar la concentraţia de 0,07 %
hârtia se înnegreşte imediat. 95
 Reacţia de reducere a clorurii de paladiu (II) are loc şi
sub acţiunea altor impurificatori care apar în aer alături
de oxidul de carbon. Astfel: hidrogenul sulfurat,
amoniacul, hidrocarburile. În eventualitatea existenţei şi
a acestor gaze, ele vor fi reţinute în soluţii absorbante,
hidrogenul sulfurat, într-o soluţie de acetat de plumb,
amoniacul şi hidrocarburile în acid sulfuric şi azotic.

96
 O altă reacţie folosită pentru depistarea prezenţei
oxidului de carbon în aer constă în trecerea aerului printr-
o soluţie de pentoxid de iod care se reduce la iod sub
acţiunea oxidului de carbon. Iodul eliberat se determină
cu tiosulfat de sodiu în prezenţa amidonului ca indicator

5 CO + I2O5 → I2 + 5 CO2
I2 + 2 Na2S2O3 → 2 NaI + Na2S4O6

97
 Bioxidul de sulf este un alt impurificator gazos al
atmosferei comunale şi industriale. Sursele industriale
care eliberează bioxid de sulf sunt numeroase.

S + O2 → SO2

El se formează şi prin prăjirea sulfurilor la fabricarea

acidului sulfuric:

2 ZnS + 3 O2 → 2 SO2 + 2 ZnO

Bioxidul de sulf se eliberează în industria textilă, la

fabricile de celuloză, în procesul de vinificaţie etc.
98
 Cantitatea cea mai importantă de bioxid de sulf este
degajată în atmosferă prin procesele de combustie.
Producerea sa este proporţională cu conţinutul în sulf al
combustibililor: cele mai mari cantităţi se degajă prin
arderea cărbunilor şi mai puţin prin arderea petrolului şi a
gazelor naturale.
Combustibilii solizi sau lichizi conţin sulf sub formă de
combinaţii organice şi sub formă de combinaţii anorganice
în special sulfuri şi sulfaţi. În procesele de ardere sulful din
sulfaţi trece în cenuşă în timp ce sulfurile şi combinaţiile
organice se transformă în bioxid de sulf. Datorită acestui
fapt se consideră că bioxidul de sulf este principalul
poluant atmosferic care ia naştere în procesele de
combustie. Cărbunii de pământ conţin sulf sau sulfuri în
proporţie de 0,5 – 6 %. 99
 Combustia acestora în termocentrale şi în întreprinderi
industriale este sursa principală de bioxid de sulf. Astfel, o
termocentrală de mare capacitate poate elimina 1.000 tone
bioxid de sulf în 24 ore, impurificarea cu acest gaz fiind
resimţită până la 10 km de sursă.
Se apreciază că sursele amintite eliberează în atmosfera
terestră până la 80 milioane de tone de bioxid de sulf pe
an, din care mai mult de 30 milioane de tone se produc în
Statele Unite.
Bioxidul de sulf este un gaz incolor cu miros înecăcios
caracteristic de pucioasă arsă.
Pentru determinarea bioxidului de sulf în aerul
atmosferic s-au preconizat metode titrimetrice,
nefelometrice şi conductometrice.
100
 Metodele titrimetrice constau în absorbţia bioxidului de
sulf pe ecrane de hârtie de filtru îmbibate în soluţie de
hidroxid de potasiu în glicerină. Bioxidul de sulf este oxidat
la sulfat cu o soluţie de iod, iar excesul de iod este titrat cu
tiosulfat de sodiu în prezenţa amidonului:

SO2 + I2 + 2 H2O → H2SO4 + 2 HI

Metoda nefelometrică se bazează pe oxidarea bioxidului

de sulf la sulfat într-o soluţie absorbantă de clorat de
potasiu. În prezenţa clorurii de bariu se formează sulfatul de
bariu care se determină nefelometric:

KClO3 + 3 SO2 + 3 H2O → 3 H2SO4 + KCl

H2SO4 + BaCl2 → BaSO4 + 2 HCl 101
 Metoda conductometrică permite determinarea continuă
a bioxidului de sulf cu ajutorul analizatoarelor
electrochimice de gaze; bioxidul de sulf este oxidat la sulfat
cu ajutorul apei oxigenate, determinarea urmărind
modificarea conductibilităţii electrice a soluţiei:

SO2 + H2O2 → H2SO4

Prezenţa bioxidului de sulf în aer este percepută –

organoleptic, pragul olfactiv fiind de aproximativ 1 mg/m³;
când concentraţia bioxidului de sulf depăşeşte 8 mg/m³ aer,
imprimă un miros pătrunzător şi este iritant. În aerul
comunal concentraţia momentană a SO2 este normată la
0,75 mg/m³ aer, iar concentraţia medie pe 24 ore este de
0,25 mg/m³ aer. 102
 În atmosferă este posibilă oxidarea bioxidului de sulf la
trioxid de sulf compus, de asemenea, extrem de iritant.
Oxidarea poate avea loc spontan pe cale fotochimică, când
gazul degajat este suficient de cald. În acest proces de
oxidare intervin oxizii azotului, unele hidrocarburi şi
unele metale grele ca şi catalizatori.
Trioxidul de sulf este un gaz iritant care, în prezenţa
vaporilor de apă formează acid sulfuric. În atmosfera
poluată a marilor oraşe se găseşte întotdeauna şi acid
sulfuric sub formă de aerosoli. El este antrenat de ploi şi
ninsori şi ajunge la suprafaţa pământului. Acizii sulfului
sunt factorii de poluare care acidifiază apa de ploaie şi
joacă un rol imprtant în procesul de corodare al clădirilor,
monumentelor şi a obiectelor de metal.
103
 La noi în ţară, în centrele metalurgice Reşiţa,
Hunedoara, Călan şi în unele localităţi din Valea Jiului s-au
evidenţiat cele mai mari concentraţii de bioxid de sulf.
Asupra organismului uman SO2 exercită o acţiune locală
– şi una generală. Acţiunea locală se manifestă la nivelul
mucoasei bucale şi a celei nasofaringiene, de unde pătrunde
în căile respiratorii profunde şi apoi în sânge.
Cercetările epidemiologice din centrele mari, poluate
masiv cu bioxid de sulf, au arătat că acest gaz acţionează
asupra organismului animal atât asupra stării funcţionale a
aparatului respirator cât şi asupra proceselor de
reproducere. Sunt profund dereglate fertilitatea, natalitatea
animalelor şi creşterea organismului tânăr. Cercetările cu
bioxid de sulf marcat arată o acumulare a acestuia în
plămâni, sânge, ficat, măduva osoasă, inimă, creier. 104
 Asupra animalelor de experienţă, inhalarea bioxidului
de sulf produce, în funcţie de concentraţie, un spasm
trecător al muşchilor netezi şi bronhiolelor, o creştere a
secreţiei mucoase a căilor respiratorii superioare, iar la
concentraţii mari se constată inflamarea mucoaselor cu
descuamarea epiteliului.
Acţiunea nocivă a bioxidului de sulf se manifestă nu
numai asupra omului, animalelor, clădirilor şi utilajelor.
Efectul său toxic se manifestă şi asupra plantelor, care au
fost luate de multă vreme drept indicatori specifici ai
poluării aerului. Utilizarea plantelor în acest scop se
bazează pe o sensibilitate a anumitor specii şi varietăţi de
plante faţă de impurificatorii atmosferici.

105
 Lezarea produsă vegetaţiei de poluanţii fitotoxici a fost
observată cu sute de ani în urmă, în apropierea multor
complexe industriale, dar numai recent a devenit o
problemă majoră datorită producerii de substane fitotoxice,
în fumul fotochimic cunoscut sub numele de „smog”. Se
ştie că pentru plante sursa esenţială de energie este lumina
solară, iar aerul, apa, solul sunt surse de materii prime
indispensabile activităţii lor sintetice. În cazul unei
atmosfere poluate, cantitatea de lumnă care ajunge la plante
este redusă, conţinutul aerului în bioxid de carbon şi
oxigen, care joacă un rol esenţial în fiziologia vegetalelor
este de asemenea modificat. Apa şi solul, ca surse de
materii prime pentru plante, sunt şi ele afectate de poluarea
aerului.
106
 Ansamblul funcţiunilor care stau la baza vieţii
plantelor: nutriţia, creşterea, reproducerea sunt profund
tulburate de poluarea aerului. Efectele nefaste ale
diverselor substanţe impurificatoare ale aerului, asupra
creşterii plantelor au fost explicate după evidenţierea
influenţei care o manifestă aceşti impurificatori asupra
hormonului de creştere auxina.
Cercetările au arătat o inhibare a auxinei chiar la doze
mici de poluanţi.

107
 Bioxidul de sulf este primul dintre poluanţii
atmosferici identificat ca având efecte nocive asupra
plantelor din ţinuturile învecinate centrelor industriale.
Plantele sensibile la acţiunea acestui gaz sunt mai ales
speciile agricole, cerealele, legumele şi plantele
ornamentale. Acţiunea dăunătoare a bioxidului de sulf se
exercită atât asupra culturilor de pe câmp cât şi asupra
culturilor din sere. Cercetările făcute în acest domeniu au
arătat că, în cazul plantelor sensibile, simptomele de
lezare vor apare la concentraţii de aproximativ 400 – 500
µg/m³.
Efectele bioxidului de sulf asupra plantelor au fost
urmărite în ultima vreme datorită observaţiilor care s-au
făcut asupra culturilor agricole din zonele intens poluate
cu acest gaz. 108
 Acizii sulfuros şi sulfuric care rezultă prin dizolvarea
în apa de ploaie a bioxidului şi trioxidului de sulf, produc
asupra plantelor arsuri ale frunzelor şi florilor. Bioxidul
de sulf produce o decolorare a frunzelor datorită
transformării clorofilei într-un produs incolor – feofitina
– care nu mai conţine magneziu şi deci, nu mai participă
în procesul de asimilaţie clorofiliană. La suprafaţa
frunzelor apar zone necrozate care sunt mai intense la
mijlocul zilei când activitatea fotosintetiză este maximă.
Frunzele necrozate se usucă şi cad. Componentele florale
atinse de bioxidul de sulf suferă arsuri, deshidratări ale
staminelor şi stigmatului. Se inhibă procesul de
polenizare, ceea ce se repercutează asupra cantităţii de
fructe şi seminţe.
109
 Bioxidul de sulf acţionează, însă, mai profund în
procesele metabolice ale ţesutului vegetal modificând
conţinutul principiilor alimentări din plante. Astfel, se
constată o scădere a conţinutului de zahăr din sfecla de
zahăr supusă acţiunii bioxidului de sulf. Se reduce, de
asemenea, proporţia de amidon din cartofi.
Sub acţiunea SO2 se modifică pH-ul normal al celulelor
vegetale, dereglare care influenţează negativ procesele
enzimatice din plante.
Are loc şi inhibarea hormonului de creştere auxina.

110
 Acţiune fitotoxică mai pronunţată exercită şi alte gaze
impurificatoare ale atmosferei, îndeosebi etena, oxidul de
etenă şi oxidul de carbon. Aceste gaze – etena şi oxidul
de carbon – sunt prezente în gazele de eşapament ale
autovehiculelor şi rezultă şi din alte procese de
combustie.
Asupra plantelor, gazele amintite produc necrozări ale
frunzelor, tulburări respiratorii ale celulei vegetale,
inhibarea hormonului de creştere auxina, creşterea
proporţiei de tanin.
În general, sub acţiunea acestor poluanţi, plantele nu
se dezvoltă corespunzător, frunzele se usucă şi cad.

111
 Amoniacul este un alt factor de poluare al mediilor de
viaţă, rezultând prin degradarea putrifică a tuturor resturilor
organice ce conţin proteine. El este prezent în cantităţi mici
în atmosfera comunală provenind prin degradarea
substanţelor azotate organice. În atmosfera industrială
concentraţia amoniacului este mai mare, prezenţa lui fiind
semnalată în întreprinderile frigorifice, la fabricarea gheţii
artificiale, a îngrăşămintelor, la curăţătoriile chimice, în
laboratoare. Inspirat în concentraţii mici produce o iritare a
mucoaselor căilor respiratorii, iritaţii ale conjunctivei şi
mucoasei oculare şi nazale, cefalee. La concentraţii mari
amoaniacul produce senzaţie de asfixie, vărsături, iar
moartea poate proveni în urma edemului pulmonar. În aerul
comunal concentraţia momentară de amoniac este normată
la 0,3 mg/m³, iar media/24 h 0,1 mg/m³. 112
 Oxizii azotului sunt impurificatori gazoşi ai aerului care
se formează, în cantităţi mici în toate procesele de
combustie. În atmosfera comunală, oxizii azotului, rezultă în
motoarele cu ardere internă în care azotul din aer se combină
cu oxigenul formând aceşti compuşi.
Ei sunt eliminaţi odată cu gazele de eşapament în
atmosfera urbană, unde, în prezenţa radiaţiilor solare,
declanşează reacţiile fotochimice care au ca şi consecinţă
formarea smogului oxidant. În atmosfera urbană oxizii
azotului se mai eliberează de la centralele termice,
combustiile din locuinţe, de la motoarele Diesel.
În procesele industriale oxizii azotului se elimină la
fabricarea acidului azotic, a acidului sulfuric, la nitrarea
compuşilor organici, la fabricile de îngrăşăminte, la
producerea maselor plastice etc. 113
 Oxizii azotului se formează în condiţiile arderii la
temperaturi ridicate, urmată de răcirea bruscă a produşilor de
combustie. Rezultă, în toate procesele, un amestec de oxizi
inferiori şi superiori: N2O, N2O3, NO2, N2O4, N2O5.
Elementul predominant din acest amestec este NO2. El
apare ca un gaz de culoare galben brună, cu miros
caracteristic. NO2 pătrunde în organism pe cale respiratorie
exercitând o acţiune iritantă, la doze mici iar la concentraţii
mari produce edem pulmonar. Ajuns în circulaţie, acţionează
asupra hemoglobinei transformând-o în methemoglobină şi
tulbură transportul O2 la ţesuturi.
La animale dă alterări ale proteinelor pulmonare şi
dereglări ale activităţii enzimelor de oxido-reducere.
Concentraţia NO2 în atmosfera comunală e de 0,3 mg/m³,
concentraţia momentană la 0,1 mg/m³ media pe 24 h.
114
 Impurificatorii gazoşi cu caracter oxidant. Acţiunea
dăunătoare a bioxidului de azot se evidenţiază cu mai
multă pregnanţă în cadrul complexului de substanţe
impurificatoare cunoscute sub denumirea de „substanţe
oxidante”, sau smog oxidant. Caracterul oxidant este
imprimat atmosferei de un ansamblu de substanţe chimice
care se formează şi coexistă în atmosfera poluată. Astfel:
oxizii azotului, peroxizii, peroxiacetatul de nitril, radicalii
liberi, ozonul, ozonidele. Aceşti compuşi sunt extrem de
instabili şi, sub influenţa radiaţiilor ultraviolete sau
calorice, a descărcărilor electrice, eliberează oxigen activ.
Procesele care se desfăşoară în atmosfera poluată
cuprind reacţii fotochimice, reacţii între radicalii liberi,
reacţii de oxidare şi reducere, de polimerizare, de
condensare etc. 115
 Aceste reacţii sunt catalizate de particule solide
dispersate în atmosferă, care pot absorbi gazele.
Poluarea atmosferei cu substanţe oxidante este
condiţionată de prezenţa simultană în atmosferă a oxizilor
azotului, a hidrocarburilor şi a luminii solare.
Bioxidul de azot este principalul iniţiator al reacţiilor
fotochimice complexe care produc în atmosferă substanţe
cu caracter oxidant.
Reacţiile fotochimice din atmosfera poluată respectă
legile fundamentale ale fotochimiei. Una dintre aceste legi
arată că, pentru ca să aibă loc o reacţie fotochimică este
necesar ca lumina să fie absorbită de către unul dintre
reactanţi, o substanţă colorată în domeniul spectral
considerat. În cazul poluării cu NO2 colorat în roşu
portocaliu, el joacă rol de fotoacceptor în spectrul vizibil.
116
 A doua lege a fotochimiei precizează că una dintre
moleculele reactante trebuie să fie activată prin absorbţia
unui cuantum de energie (hv). Această moleculă va deveni
o moleculă „excitată” care poate să transfere această
energie altei molecule.
Aceste legi ale fotochimiei explică reacţiile
fotochimice care au loc în atmosfera poluată, reacţii care
au ca rezultat formarea substanţelor cu caracter oxidant.
Reacţiile fotochimice decurg diferit în funcţie de
prezenţa sau absenţa urmelor de hidrocarburi în atmosfera
poluată.
În prezenţa NO2 şi în lipsa hidrocarburilor, sub
acţiunea radiaţiilor solare se formează ozon în concentraţii
mai mari, iar NO2 se regenerează permiţând reînceperea
ciclului. 117
 Schematic, reacţiile decurg astfel:

NO2 + hv → NO + O’
O’ + O2 → O3
2 NO + O2 → 2 NO2

Într-o atmosferă poluată cu hidrocarburi, în prezenţa

radiaţiilor solare, bioxidul de azot determină oxidarea
hidrocarburii RH cu formarea radicalilor liberi, a peroxizilor
organici, a ozonului şi regenerarea NO2.
Reacţiile decurg, schematic, în modul următor:

NO2 + hv → NO + O’
O’ + RH → R’ + OH’
118
 Radicalul liber adiţionează o moleculă de oxigen
formând un radical peroxidic intermediar RO2
R’ + O2 → RO2
Radicalul peroxidic, în prezenţa altei molecule de
oxigen va forma ozon.
RO2 + O2 → RO’ + O3 sau RO2 + NO → NO2 + RO’
Oxidarea finală a moleculei organice se produce cu
regenerarea unui nou radical liber, care poate să reintre
într-un nou ciclu:
RO’ + RH → ROH + R’
Reacţiile în lanţ care au loc, determină astfel formarea
unor radicali liberi, creşterea concentraţiei de ozon,
regenerarea NO2. 119
 Cercetătorii au arătat că oxigenul atomic rezultat prin
fotoliza NO2 poate oxida olefinele cu producere de
aldehide, cetone. Tot ca şi produs al reacţiilor fotochimice
din atmosferă, s-a pus în evidenţă un compus nou cu
caracter oxidant – peroxiacetatul de nitril
CH3 – CO–O–O–NO2
Descoperirea mecanismelor de reacţie fotochimică a
substanţelor oxidante din atmosferă a fost verificată pe baza
analizei spectrale dinamice, iar efectele lor nocive prin
experimentul pe plante şi animale. Studiile experimentale
pe plante au arătat efectele dăunătoare ale concentraţiilor
crescute de ozon, îndeosebi asupra unor legume foarte
sensibile la acţiunea acestuia: salata, spanacul, sfecla.
Foarte sensibil la concentraţii mari de ozon este şi tutunul.120
 Asupra plantelor ozonul produce leziuni necrotice la
nivelul ţesuturilor, decolorarea celulelor palisadice situate
pe partea inferioară a frunzelor. Apar puncte albicioase şi
brune, frunzele primind un aspect pătat.
Au loc modificări ale constituenţilor structurali ai
celulelor vegetale. Proteinele şi aminoacizii din vegetale
prezintă o sensibilitate mărită la acţiunea ozonului,
îndeosebi lanţurile proteice care conţin cisteină, metionină,
triptofan, tirozină, histidină şi cistină. Metionina este
oxidată la sulfoxid

121
 O
CH2 S CH3 CH2 S CH3
CH2 CH2
H2N CH H2N CH
COOH COOH

Ozonul acţionează ca şi oxidant şi asupra unor enzime:

ribonucleoza şi enzimele ce posedă grupări – SH; ozonul
interferează reacţiile oxidative de la nivelul mitocondriilor.
Cercetările au evidenţiat efectul protector al acidului
ascorbic din plante, faţă de această noxă chimică.
Peroxiacetatul de nitril (PAN) este un alt produs al
reacţiilor fotochimice din atmosferă; posedă un caracter
oxidant şi o acţiune fitotoxică. 122
 Asupra glutationului din celulele vegetale, peroxiacetatul
de nitril acţionează fie ca oxidant fie ca agent de acetilare:
2 R – SH + PAN → R – S – S – R
R – SH + PAN → R – S – CO – CH3
Acţiunea peroxiacetatului de nitril asupra plantelor se
manifestă prin leziuni ale frunzelor care primesc un aspect
metalic, de bronz. El interferează, la nivel celular,
activitatea enzimatică şi procesele de oxido-reducere.
Acidul ascorbic din vegetale diminuă acţiunea oxidantă
a peroxiacetatului de nitril.
Asupra organismului animal substanţele cu caracter
oxidant au produs, experimental, modificări structurale ale
ţesutului pulmonar, inimii, ficatului şi creierului.
Modificările sunt profunde afectând fracţiunile subcelulare
şi, îndeosebi, mitocondriile. 123
 Todd a studiat acţiunea ozonului asupra proceselor
metabolice din organismul animal şi a remarcat efectul
inhibitor al acestuia asupra activităţii unor enzime:
fosfataza alcalină, nucleotiaza, succindahidrogenaza.
Ozonul exercită acţiune oxidantă asupra unor acizi aminaţi:
cisteină, triptofan, histidină, metionină; acţiunea oxidantă se
manifestă şi asupra glutationului şi a lizozimului. Ozonul
acţionează asupra proteinelor structurale ale celulei animale
prin acţiunea sa oxidantă asupra grupărilor –SH din lanţul
proteic.
Substanţele cu caracter oxidant produc asupra
organismului animal fenomene de oboseală, iritaţii ale
mucoaselor, somnolenţă, tuse, expectoraţii.
124
 Ca şi procese patologice la om, acţiunea substanţelor
oxidante produce iritarea mucoaselor, afecţiuni pulmonare
manifestate prin edeme şi cancer pulmonar. Ozonul
diminuează transparenţa corneei şi a conjunctivei şi tulbură
procesele de osificare.
Totalitatea substanţelor cu caracter oxidant influenţează
negativ fertilitatea animalelor şi concomitent, are loc o
creştere a mortalităţii neonatale.
Ozonul şi substanţele cu caracter oxidant exercită rol în
producerea unor aberaţii de dezvoltare şi chiar a unor
degenerări. Unele procese apropie, sub aspectul acţiunii
biologice, substanţele oxidante de cele radioactive, de unde
şi atributul de substanţe radiomimetice.
125
 O grupă importantă de poluanţi atmosferici o formează
hidrocarburile. În aerul comunal şi în diferite locuri de
muncă sunt prezente două categorii de hidrocarburi:
1. hidrocarburi uşoare, grupă în care se încadrează:
- hidrocarburile aciclice saturate şi nesaturate,
- hidrocarburile ciclice saturate şi nesaturate,
- hidrocarburile aromatice;
2. Hidrocarburi grele - hidrocarburi policiclice aromate,
rezultate din arderea incompletă a combustibililor ce conţin
carbon şi hidrogen; din această grupă se pun în evidenţă în
atmosferă 3 – 4 benzpirenul, benzofluorenul, dibenzipirenul
etc., substanţe cu proprietăţi cancerigene.
Sursele care emană în atmosferă hidrocarburi uşoare sunt
surse naturale şi surse tehnologice.
126
 Ca surse naturale sunt considerate zăcămintele de petrol,
de gaze naturale şi de cărbuni, care degajă, în mod natural,
în atmosferă cantităţi variabile de hidrocarburi.
Sursele tehnologice sunt reprezentate prin industria
petrochimică, rafinăriile, rezervoarele de stocaj, cisternele
folosite pentru transportul carburanţilor. Alte surse
industriale de hidrocarburi sunt ramurile industriale care
folosesc solvenţi, industria farmaceutică, industria
cauciucului, a vopselelor etc. Transporturile auto prin
arderea incompletă a combustibililor eliberează, de
asemenea, hidrocarburi în aerul comunal.
Hidrocarburile suferă, în atmosfera poluată, modificări
în cadrul reacţiilor fotochimice, dependente de prezenţa
bioxidului de azot şi a ozonului.
127
 În prezenţa impurificatorilor cu caracter oxidant şi a
radiaţiilor ultraviolete, hidrocarburile sunt transformate cu
formarea radicalilor liberi, a peroxizilor, a aldehidelor.
Hidrocarburile saturate sunt mai stabile în cadrul reacţiilor
fotochimice în timp ce hidrocarburile olefinice şi aromatice
participă mai uşor în aceste reacţii.
Prezenţa aldehidelor în atmosfera poluată imprimă
acesteia efecte iritante asupra tegumentelor, mucoasei
oculare şi căilor respiratorii. Datorită proprietăţilor
cumultative, aldehidele se acumulează în plămâni, ficat,
rinichi, în ţesutul nervos. Inspirarea repetată a aldehidelor
produce edem pulmonar şi stări alergice cu fenomene
asmatiforme.
128
 Hidrocarburile aromatice policiclice sunt prezente în
aerul atmosferic. Ele provin prin arderea combustibililor, a
cărbunelui, petrolului, benzinei şi a gazelor naturale în
uzinele de încălzire, în întreprinderile industriale şi în
mijloace de transport. Aceste hidrocarburi mai provin şi
din pulberile care se ridică din căile rutiere gudronate sau
asfaltate şi prin uzura cauciucului. Concentraţia
hidrocarburilor policiclice aromatice în atmosfera
centrelor urbane variază de la un centru populat la altul,
după natura surselor, variază cu condiţiile meteorologice,
concentraţia fiind mai crescută în timpul verii, cu gradul
de dezvoltare industrială şi cu intensitatea circulaţiei.
Cercetările au arătat că 3,4-benzpirenul în concentraţie de
7,7 µg/100 cm³ aer este răspunzător de apariţia cancerului
pulmonar. 129
 2.2.3. Poluarea atmosferei cu factori biologici
În atmosfera poluată se pun în evidenţă, alături de
numeroasele substanţe chimice şi unii agenţi biologici de
contaminare, importanţi din punct de vedere sanitar.
În această grupă se încadrează microorganismele, sporii
şi ouăle de paraziţi, precum şi sporii şi polenul proveniţi de
la plante.
Contaminarea aerului cu microorganisme este
proporţională cu densitatea populaţiei şi cu gradul de
insalubritate al localităţilor şi încăperilor.
Microorganismele care sunt vehiculate cel mai frecvent
pe calea aerului şi produc îmbolnăviri sunt bacteriile din
grupa cocilor: streptococii, stafilococii, pneumococii. Prin
intermediul aerului contaminat cu germeni se transmit
majoritatea bolilor contagioase ale copilăriei. 130
 Alte organisme patogene care se transmit prin aer sunt
ouăle şi sporii unor paraziţi care pătrund în căile
respiratorii producând localizări pulmonare şi bronşice.
Sursele de infestare sunt omul bolnav, solul contaminat sau
animalele de casă sau de curte.
Granulele de polen, amintite la capitolul pulberilor
impurificatoare transportate de aer produc diverse
îmbolnăviri: febra de fân, astmul bronşic, manifestări
alergice etc.

131
 2.3. MĂSURI DE PROTECŢIE A ATMOSFEREI

Din cele expuse anterior cu privire la poluarea aerului se

poate conchide importanţa sanitară, economică şi socială a
protecţiei atmosferei.
Din punct de vedere sanitar, impurificatorii aerului
acţionează negativ asupra sănătăţii omului prin declanşarea
unor îmbolnăviri, prin diminuarea rezistenţei organismului,
prin tulburări ale confortului. Este deci esenţială prevenirea
şi combaterea poluării aerului.

132
 Importanţa economică a protecţiei atmosferei decurge
din pierderea în aer a unor substanbţe utile, valorificabile,
din pagubele rezultate prin distrugerea bunurilor materiale
de către substanţele poluante. Un exemplu al valorii
pierderilor prin emanaţiile în atmosferă îl oferă statisticile
din Anglia care arată că anual se pierde prin coş 1,3 % din
cărbunele care se arde în diverse scopuri. Prin cenuşa
rezultată în urma arderii se elimină cantităţi importante de
elemente valoroase cum sunt: galiul, germaniul, arsenul.
O altă categorie de pierderi care decurg din poluarea
atmosferei sunt reprezentate prin degradarea bunurilor
materiale: corodarea clădirilor, a operelor de artă, a
materialelor, distrugerea culturilor vegetale şi a florei
spontane, îmbolnăviri ale animalelor etc.
133
 Datorită tuturor acestor efecte ale impurificatorilor
atmosferici, se acţionează astăzi pentru diminuarea
cantităţilor de poluanţi evacuaţi în aer, pentru protecţia
atmosferei.
Protecţia atmosferei se realizează prin două tipuri de
acţiuni:
- aplicarea unor soluţii tehnice care să împiedice sau să
reducă eliminarea subst. impurificatoare în atmosferă;
- măsuri de sistematizare şi amenajare a teritoriului.
Dintre măsurile tehnice aplicate în vederea combaterii
poluării atmosferei cu pulberi şi gaze enumerăm câteva.
1. Pentru a împiedica disperarea pulberilor în atmosferă,
la nivelul întreprinderilor s-au amenajat instalaţii de
reţinere a pulberilor, filtre, precipitatoare electrostatice,
separatoare şi s-au ermetizat procesele tehnologice. 134
 2. Reducerea poluării atmosferice se poate realiza şi
prin evitarea pierderilor încă de la sursă. În acest sens,
materiile prime pot fi tratate corespunzător înainte de
introducerea lor în procesele tehnologice. Este cazul unor
minereuri de metale neferoase, zinc, aluminiu, care în
timpul prelucrării degajă particule ale acestor metale, care
se pierd în atmosferă şi chiar urme de metale preţioase
existente în cantităţi mici în minereu.
3. Reducerea poluării atmosferice cauzată de arderea
cărbunilor se realizează prin mai multe procedee: spălarea
prealabilă a cărbunilor, desulfurarea lor pentru a se reduce
emanaţia bioxidului de sulf, absorbţia bioxidului de sulf
pentru transformarea lui în sulf elementar sau acid
sulfuric.
135
 4. Schimbarea şi modernizarea proceselor tehnologice în
unele sectoare industriale a redus considerabil poluarea
atmosferei. În industria petrochimică prin ermetizări,
reciclări, prin procese automate şi chiar computerizate,
emanaţiile poluanţilor, în atmosferă, s-au redus.
5. În domeniul transporturilor se încearcă reducerea
emanaţiilor de hidrocarburi prin reciclarea acestora, prin
epurarea combustibililor. Se pare însă că, în cazul motoarelor
cu ardere internă, combaterea poluării se va rezolva prin
înlocuirea lor cu motoare electrice sau prin găsirea unor
combustibili nepoluanţi (se încearcă experimental folosirea
propanolului sau metanolului).
6. Un mijloc de îndepărtare a emanaţiilor gazoase din
centrul urban şi industrial îl constituie şi consruirea unor
coşuri înalte, care să disperseze impurităţile cât mai departe
de nivelul solului. 136
 Sub aspectul sistematizării teritoriale, în zilele
noastre, se studiază amplasarea surselor de impurificare
ale aerului în anumite raporturi faţă de cartierele de
locuinţe.
O primă măsură de sistematizare, în vederea
diminuării gradului de poluare atmosferică, este
planificarea de perspectivă care stabileşte dezvoltarea
industrială a anumitor regiuni. În ţara noastră, prin
repartizarea industriei pe toată suprafaţa ţării se evită
supraconcentrarea urbană şi aglomerarea surselor de
impurificare. Regiuni total lipsite de industrie – Oltenia,
Moldova, Câmpia Dunării, se dezvoltă astăzi din punct
de vedere industrial.

137
 Tot în cadrul măsurilor de sistematizare,
întreprinderile industriale se amplasează în aşa fel încât
vânturile dominante să îndepărteze de localităţi
impurităţile evacuate în atmosferă. Terenul cel mai
potrivit pentru amplasarea întreprinderilor care
evacuează impurităţi în atmosferă este terenul şes, cu o
bună capacitate de ventilaţie.
Contaminarea microbiană a aerului din spaţiile
închise se combate cu substanţe active asupra germenilor,
substanţe antiseptice şi bactericide.
Ozonul, datorită caracterului său oxidant posedă
proprietăţi bactericide. Este mai puţin folosit ca
dezinfectant al aerului datorită mirosului caracteristic
care maschează prezenţa unor impurificatori.
138
 Acţiune dezinfectantă eficace asupra germenilor din aer
o are glicolul: HO – CH2 – CH2 - OH
care se foloseşte pentru dezinfecţia aerului sub formă
de vapori. Bacteriile sunt purtate în aer de picături mici de
apă în care vaporii de glicol se dizolvă, atingând o
concentraţie bactericidă. Datorită toxicităţii sale, glicolul
este mai puţin folosit în prezenţa omului. El a fost înlocuit,
în scopul dezinfectării aerului cu omologul său superior,
propilenglicolul, care este mai puţin toxic. Propilenglicolul
acţionează ca bactericid în aer la o concentraţie de 0,5
mg/m³
H3C CH CH2
OH OH
139
 O substanţă bactericidă activă asupra bacteriilor cu
transmitere aeriană este trietilenglicolul. Acţionează la o
concentraţie de 0,005 mg/m³ aer.

CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2

OH O O OH

Aldehida formică se utilizează cel mai frecvent

pentru dezinfecţia aerului din încăperi. Se pulverizează
dintr-o soluţie apoasă de 40 % cu ajutorul unor
pulverizatoare. Concentraţia activă asupra bacteriilor
este de 2 – 4 g CH2O/m³ aer.
140
 2.4. FACTORII METEOROLOGICI

În cadrul relaţiei care se stabileşte între aer şi

organismul uman trebuie să se ţină seama de influenţa
hotărâtoare pe care o exercită asupra sănătăţii omului
factorii meteorologici externi. Sub această denumire
sunt cuprinşi: curenţii de aer, temperatura, umiditatea
aerului, încărcarea electrică a aerului şi ionizarea sa,
presiunea atmosferică şi radiaţiile solare.

141
 Uni factori meteorologici joacă un rol important în
procesul de autopurificare al aerului. Prin autopurificare se
înţelege complexul de procese care se petrec în atmosfera
impurificată şi care au ca rezultat reducerea treptată a
concentraţiei diverşilor poluanţi, până la eliminarea lor
completă din aer. Autopurificarea este posibilă numai atunci
când, în aer, concentraţia poluanţilor nu este prea ridicată.
Dintre factorii meteorologici care acţionează în procesul de
autopurificare un rol activ îl au curenţii de aer. Aceştia se
produc atât în sens orizontal cât şi în sens vertical,
contribuind la diluarea impurităţilor dispersate în atmosferă.
Temperatura ridicată a aerului contribuie la formarea
curenţilor pe verticală şi, prin aceasta, la procesul de
autopurificare al aerului.
142
 Un alt factor meteorologic extern şi anume umiditatea
ridicată, împiedică difuzarea impurităţilor, a particulelor
solide care formează nuclei de condensare a vaporilor de
apă. Datorită acestui proces, în zonele intens poluate,
frecvenţa zilelor cu ceaţă este mai mare, ceaţa
împiedicând dispersarea elementelor de impurificare.
Umiditatea crescută contribuie la poluarea aerului şi prin
faptul că apa dizolvă oxizii sulfului formând acizii
corespunzători şi conlucrează astfel la corodarea
materialelor.

143
 Un factor meteorologic care influenţează starea de
sănătate este ionizarea aerului. Prin ionii aerului se înţeleg
atomii, moleculele şi particulele din aer încărcate cu sarcini
electrice pozitive sau negative. Aceste particule se formează
sub influenţa radioactivităţii naturale a aerului, sub influenţa
energiei solare şi a undelor scurte când se eliberează
electronii din structura atomilor. Atomii pierzând electroni
devin ioni pozitivi, iar electronii fixându-se pe particule
neutre acestea devin ioni negativi. Ionii aerului se clasifică,
din punct de vedere sanitar, în ioni uşori sau mici, cei
amintiţi anterior, iar când aderă la particule de praf, apă sau
fulgi de zăpadă, formează ionii grei.

144
 Studiul influenţei ionizării aerului asupra organismului
prin metode moderne de cercetare au demonstrat influenţa
favorabilă a ionilor negativi asupra organismului şi chiar
acţiunea lor curativă în tratamentul unor boli.
Presiunea atmosferică exercită, de asemenea, o influenţă
importantă asupra organismului.
Organismul uman este adaptat la o presiune normală de
760 mmHg şi la variaţii mici ale acesteia. Scăderi mari ale
presiunii atmosferice determină tulburări ale proceselor
normale din organism care se datoresc atât diminuării
presiunii atmosferice cât şi scăderii presiunii parţiale a
oxigenului din aer. Acest fenomen atrage după sine o
reducere a presiunii oxigenului la nivelul alveolelor
pulmonare şi scăderea concentraţiei oxigenului din sânge,
urmată de consecinţele prezentate anterior.
145
 Presiunea normală a aerului de 760 mmHg reprezintă
însumarea presiunii parţiale a fiecărui gaz din compoziţia
aerului. Pentru concentraţia de 20,96 % oxigen, concentraţie
normală în aer, corespunde o presiune parţială de 159
mmHg. La această presiune a oxigenului are loc o saturare
maximă a hemoglobinei cu oxigen. La presiunea parţială a
oxigenului de 100 mmHg saturarea hemoglobinei cu oxigen
este de 86-90 %. Pe măsură ce scade presiunea parţială a
oxigenului, scade şi gradul de oxigenare al hemoglobinei.
Curba de saturare coboară lent până la presiunea parţială de
65 mmHg când scade brusc. Acest fenomen are loc la
altitudinea de 8.000 m şi la presiunea atmosferică de 279
mmHg. Pentru o bună oxigenare a sângelui la nivelul
alveolelor pulmonare este necesară o presiune a oxigenului
de minimum 100 mmHg. 146
 Insuficienta oxigenare a sângelui în urma scăderii
presiunii parţiale a oxigenului aduce după sine modificări
ale respiraţiei şi circulaţiei normale în organism. Astfel de
tulburări apar la altitudini mari şi sunt cunoscute sub
denumiri diferite: rău de munte, răul aviatorilor.
Creşterea presiunii atmosferice acţionează asupra
organismului ca element fizic şi, în cazul unei acţiuni
prelungite intervine oxigenul provocând convulsii.
Presiunea maximă suportată de organismul uman este de 10
atmosfere. Presiunea crescută se exercită asupra lucrătorilor
din tuneluri şi mine adânci, asupra scafandrilor şi a
pescuitorilor de perle.

147
2.5. CONTROLUL CHIMICO-SANITAR AL AERULUI

Controlul chimico-sanitar al aerului din centrele urbane

sau industriale, din încăperile de producţie, are ca obiectiv
identificarea şi determinarea cantitativă a poluanţilor. În
analiza aerului prezintă importanţă 2 etape şi anume:
- recoltarea probelor de aer şi
- analiza chimică propriu-zisă.
În unele cazuri analiza se efectuează pe teren în atmosfera
respectivă, prin teste simple şi rapide fără să fie necesară o
prelevare a probelor.

148
 Recoltarea probelor de aer se face diferit după natura
poluanţilor care se urmăresc şi anume:
1. recoltarea probelor de aer pentru determinarea
pulberilor;
2. recoltarea probelor de aer pentru determinarea gazelor.
În ambele cazuri se ţine seamă de unele particularităţi:
- volumul de aer se va recolta în cantitate mare, 10-100 l,
deoarece concentraţia poluanţilor în aer este mică;
- se vor recolta probe momentane – pe o durată de timp
scurtă (30 minute) şi probe de 24 ore când recoltarea se face
continuu;
- se va ţine seama de condiţiile meteorologice, de direcţia
vântului.

149
 Recoltarea probelor de aer pentru analiza pulberilor se
face prin metode de sedimentare şi de aspiraţie.
Sedimentarea pulberilor se face în vase de sticlă, pe lame
de sticlă, simple, sau unse cu un adeziv şi pe zăpadă.
Recoltarea prin aspiraţie necesită un dispozitiv complex
constituit dintr-un sistem de aspiraţie, format dintr-un motor
şi o pompă, dintr-un gazometru pentru înregistrarea
volumului de aer aspirat şi dintr-un dispozitiv de reţinere a
pulberilor format din material poros.
Determinarea cantitativă a pulberilor se face gravimetric
prin cântărirea materialului care le-a reţinut, iar rezultatul se
exprimă în mg/m³ aer sau mg/m²/timp.
Determinarea pulberilor se poate face şi conimetric când
se numără particulele solide dintr-un anumit volum de aer
sau cele depuse pe o lamă de sticlă, special dimensionată. 150
 Numărătoarea se face la microscop. Determinarea
calitativă prezintă importanţă pentru evidenţierea naturii
chimice a pulberii.
Analiza chimică a gazelor se efectuează prin metode
statice şi dinamice.
Metodele statice constau din expunerea în atmosfera de
analizat a unor hârtii indicatoare, tuburi sau plăci îmbibate
cu reactivi specifici gazelor de analizat.
Metodele dinamice se bazează pe recoltarea probelor de
aer prin aspiraţie în vase speciale, fie prin înlocuirea aerului
din vas cu aerul de analizat, fie prin absorbţia diverşilor
componenţi din aer în soluţii absorbante. Metoda necesită
un aspirator iar vasele receptoare sunt confecţionate din
sticlă, cauciuc sau metal, având volume bine stabilite.
151
 Dozarea componenţilor normali ai aerului, oxigenul şi
bioxidul de carbon se realizează cu aparate speciale Orsat sau
Haldane al căror principiu se bazează pe măsurarea volumului
de aer înainte şi după reţinerea oxigenului şi bioxidului de
carbon în soluţii absorbante.
În aerul atmosferei urbane apar o serie de impurificatori
proveniţi din combustiile care au loc în locuinţe, instituţii,
întreprinderi, din combustiile din mijloacele de transport şi
din emanaţiile industriale. Mai frecvent întâlniţi sunt oxidul
de carbon, bioxidul de sulf, oxizii azotului, urmele de
hidrocarburi. Evidenţierea şi determinarea cantitativă a
acestor impurificatori se face prin metodele specifice,
amintite la capitolul respectiv. Metodele folosite trebuie să fie
foarte sensibile şi rapide pentru a preveni eventualele efecte
nocive ale diverşilor impurificatori. 152
 O mare parte din reacţiile specifice impurificatorilor din
atmosferă au la bază principiul microcolorimetriei.
Reacţiile de culoare se pot desfăşura în soluţie, pe hârtia
indicatoare sau în mediile solide din tuburile indicatoare.
În soluţiile absorbante care au fixat diverşii
impurificatori, aceştia se evidenţiază prin reacţii de culoare:
pentru nitriţi reacţia Griess, pentru amoniac, reacţia Nessler
etc. Coloraţia se compară cu o scară etalon obţinută din
substanţe riguros cântărite. Folosirea acestor etaloane, deşi
mai exactă nu este suficient de rapidă. În determinări
urgente se folosesc ca etaloane soluţii colorate rezultate prin
dizolvarea: cromatului de potasiu, a sulfatului de cupru etc.

153
 Folosirea hârtiei indicatoare pentru depistarea
impurificatorilor aerului este aplicată în formă statică sau
dinamică. Metoda se bazează pe impregnarea unor fâşii de
hârtie de filtru în reactivi sensibili la acţiunea unor
impurificatori. Expunerea hârtiei în aerul de analizat, prin
modificarea culorii acesteia, indică prezenţa substanţei
poluante respective. Aceasta este metoda statică, iar în
metoda dinamică, hârtia indicatoare se introduce într-un tub
de sticlă special, prin care se aspiră aerul de analizat.
Hârtia indicatoare este folosită în depistarea şi aprecierea
orientativă a concentraţiei oxidului de carbon din aer.
Indicatorul este PdCl2 care în prezenţa oxidului de carbon se
reduce la paladiu metalic, care înnegreşte hârtia.

PdCl2 + CO + H2O → Pd + CO2 + 2 HCl 154

 Pentru evidenţierea hidrogenului sulfurat se utilizează
hârtia îmbibată în acetat de plumb. Formarea sulfurii de
plumb negre indică prezenţa hidrogenului sulfurat.

H2S + Pb(CH3COO)2 → PbS + 2 CH3COOH

Folosirea tuburilor indicatoare se bazează tot pe reacţii

de culoare care se petrec între poluantul atmosferic şi
reactivul specific înglobat în pulberea inertă din tubul
indicator. Aceste tuburi, confecţionate din sticlă sunt
umplute cu pulberi inerte de porţelan sau silicagel cu pori
mari pe care se găseşte aplicată soluţia de reactiv. Aerul de
analizat se aspiră prin tubul indicator, obţinându-se
coloraţia specifică.
155
 Cu ajutorul acestei metode se obţin rezultate
reproductibile şi exacte dacă se menţin constante lungimea
şi diametrul tubului indicator, cantitatea şi compoziţia
granulometrică a substanţei inerte, volumul şi concentraţia
reactivului de culoare, volumul de aer aspirat şi viteza de
aspiraţie.
Analiza compoziţiei chimice a aerului se completează
cu determinările fizice privind temperatura, umiditatea,
presiunea atmosferică sau ionizarea aerului.

156
3.1. APA ÎN MEDIUL
AMBIANT

1
 Apa constituie, alături de aer, un alt factor de mediu
absolut indispensabil vieţii.
Învelişul de apă de la suprafaţa pământului, hidrosfera,
poate fi considerat un înveliş continuu. Apa se află la
suprafaţa pământului într-un circuit continuu.
Datorită căldurii, apele de la suprafaţă se evaporă,
ridicându-se în strataurile înalte ale atmosferei şi, întâlnind
zone mai reci, se condensează şi cad pe pământ sub forma
diverselor precipitaţii. O parte din aceste precipitaţii rămâne la
suprafaţa pământului, iar altă parte pătrunde în sol, unde
formează, deasupra straturilor impermeabile ale solului, pânze
de ape subterane.

2
 Apa care există în natură poate fi clasificată după mai
multe criterii:
1. din punct de vedere al formei de prezentare,
2. după răspândire,
3. din punct de vedere al purităţii.
Din punctul de vedere al formei de prezentare apa se
găseşte în natură în următoarele forme:
- apă de cristalizare, în compoziţia numeroaselor
combinaţii chimice: MgSO4·7 H2O;
- apa legată fiziologic, prezentă în toate organismele vii;
- apă de constituție care este o componentă structurală a
unor compuşi ai calciului, fierului: Ca(OH)2;
- apă de îmbibaţie existentă în argile.

3
 Un alt criteriu de clasificare al apelor naturale este acela
al răspândirii lor. Apa, în natură – se găseşte sub formă de
apă subterană, apă meteorică şi apă de suprafaţă.
Apa meteorică – este aceea care se evaporă de la
suprafaţa pământului şi cade înapoi sub forma
precipitaţiilor: ploaie, zăpadă. Apa meteorică este pură
numai în momentul formării ei. Străbătând atmosfera, ea se
încarcă cu diverse substanţe organice şi anorganice pe care
le antrenează spre sol. Apa de ploaie conţine: 64,5 mg %
oxigen, 33,5 mg % azot, 1,7 mg % bioxid de carbon, urme
de amoniac, argon, ozon.
Concentraţia sărurilor minerale şi a substanţelor
organice din apa meteorică este de 30 – 40 mg/L.
Numeroase substanţe impurificatoare din atmosferă sunt
aduse de apele meteorice la suprafaţa pământului. 4
 Ele antrenează chiar şi microorganisme. Datorită acestei
impurificări, apele meteorice nu pot servi ca sursă de
aprovizionare pentru populaţie decât în cazuri speciale şi
numai după filtrare şi dezinfectare.

5
 Apele subterane provin din precipitaţiile care pătrund
în porii solului sau în urma reacţiilor chimice care se
petrec în sol. Aceste ape sunt de două feluri: ape freatice
care se găsesc la adâncimi de 10 – 12 m şi ape de
profunzime care se găsesc la adâncimi mai mari în scoaţa
terestră.
Apele freatice sunt folosite în mediul rural ca surse de
apă potabilă dar ele sunt, uneori, contaminate de apele
fecaloid menajere sau de cele industriale care se scurg la
suprafaţa solului.
Apele de profunzime sunt cele mai potrivite pentru
alimentarea centrelor urbane cu apă potaiblă datorită
proprietăţilor fizico-chimice mai puţin variabile, fiind
totodată mai protejate de contaminare.
6
 Apele de suprafaţă sunt reprezentate de apele dulci
din pârâuri, râuri, fluvii, bălţi, lacuri şi de apele sărate din
mări şi oceane.
Compoziţia apelor de suprafaţă este variabilă datorită
frecventei lor impurificări ca urmare a revărsării în ele a
apelor reziduale menajere şi industriale.

7
 După condiţiile de calitate pe care trebuie să le
îndeplinească apele de suprafaţă Standardul de Stat
grupeză apele în următoarele categorii de calitate:
Categoria I cuprinde apele de suprafaţă care se
utilizează pentru:
- alimentarea centralizată cu apă potabilă;
- alimentarea cu apă a unor întreprinderi din industria
alimentară, a unităţilor agrozootehnice care necesită o apă
de calitatea celei potabile;
- amenajări piscicole cu anumite specii de peşti;
- ştranduri organizate.

8
 Categoria a II-a cuprinde apele de suprafaţă care se
pot utiliza pentru:
- amenajări piscicole;
- scopuri urbanistice şi de agrement.
Categoria a III-a cuprinde apele de suprafaţă care pot
fi folosite pentru:
- necesităţile tehnologice ale industriei.
Un alt criteriu după care se clasifică apele este acela al
purităţii şi utilizării care li se dă. Din acest punct de
vedere apele se clasifică în:
- apă potabilă;
- apă industrială;
- apă reziduală.
9
 Apa potabilă este apa care îndeplineşte anumite condiţii
fizico-chimice şi igienico-sanitare care-i permit a fi
folosită în alimentaţie, fără periclitarea sănătăţii.
Apa industrială este o apă mai mult sau mai puţin pură,
după natura industriei şi scopul urmărit. Unele componente
ale apei naturale, prezente în concentraţii mai mari pot
provoca daune în industrie. De exemplu ionii de calciu,
fier, mangan, în exces.
Apa reziduală este apa care a fost folosită şi care
provine din industria sau din gospodării. Acest tip de apă
conţine substanţe organice în descompunere, substanţe
toxice provenite din procesele industriale, germeni
patogeni etc. Devărsarea apelor reziduale în apele de
suprafaţă este admisă numai după o prealabilă epurare.
10
 3.3. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A APEI NATURALE

Apa naturală nu este un compus chimic pur. În apă sunt

prezente întotdeauna substanţe dizolvate sau în suspensie, în
cantităţi variabile şi de natură foarte diferită care provin din
cursul circulaţiei ei naturale.
Apa conţine un complex de compuşi chimici care, după
natura lor, pot fi grupaţi în 4 categorii:
1. gaze
2. substanţe minerale: - macroelemente
- microelemente
3. substanţe biogene
4. substanţe organice

11
 Substanţele gazoase care se evidenţiază în apă în mod
obişnuit sunt oxigenul şi bioxidul de carbon. În unele condiţii
apare şi hidrogenul sulfurat.
Oxigenul din apă provine dintr-o sursă dublă: din oxigenul
atmosferic şi din oxigenul rezultat în urma procesului de
asimilaţie clorofiliană al plantelor verzi din apă.
Alături de aceste procese care îmbogăţesc apa în oxigen
există câteva procese care determină scăderea concentraţiei
acestui gaz în apă.
Un proces fizic determinat de creşterea temperaturii apei şi
de scăderea bruscă a presiunii atmosferice.
Procese chimice de oxidare a unor compuşi chimici din apă
– săruri de fier (II), sulfuri, H2S – fac să scadă conţinutul apei
în oxigen.
Procesele biochimice, în care germenii aerobi participă la
12
mineralizarea substanţelor organice în procese de autoepurare.
 Bioxidul de carbon, rezultă în apă în urma descompunerii
materiilor organice prin procesele biochimice, din respiraţia
organismelor vii din apă şi în urma unor procese geochimice.
Concentraţia CO2 scade prin degajarea lui în atmosferă,
prin consumarea în procese de asimilaţie clorofiliană şi în
urma transformării carbonaţilor în bicarbonaţi.
Dioxidul de carbon se găseşte în apă sub formă liberă şi
sub formă combinată ca şi bicarbonaţi şi carbonaţi. Prezenţa
acestor forme este condiţionată de valoarea pH-ului, pH-ul
acid favorizând prezenţa dioxidului de carbon liber, iar pH-ul
alcalin prezenţa dioxidului de carbon legat.
Ionii HCO3¯, CO3²¯ şi CO2 se găsesc în echilibru în apă
conform reacţiei:

2 HCO3¯ CO3²¯ + CO2 + H2O

13
 Hidrogenul sulfurat care apare în apă poate avea o
provenienţă dublă: minerală şi organică. Hidrogenul sulfurat
de origine minerală se găseşte în apa subterană de mare
adâncime. El rezultă în urma reducerii sulfaţilor sub acţiunea
bacteriilor sulfuroase. Concentraţia H2S de origine minerală
variază între câteva miligrame/L până la sute de mg/L.
Hidrogenul sulfurat de origine organică se găseşte,
îndeosebi, în apa de suprafaţă şi provine din descompunerea
substanţelor organice ce conţin sulf, ajunse în apele naturale
fie din apele reziduale, fie prin activitatea planctonului acvatic.

14
 Substanţele minerale care se găsesc în mod natural în apă,
în funcţie de concentraţia lor, se clasifică în 2 grupe:
substanţele prezente în concentraţii mai mari de 1 mg/L
formează grupa macroelementelor; cele care se găsesc într-o
concentraţia sub 1 mg/L constituie grupa microelementelor.
Conţinutul în substanţe minerale al apei este mai scăzut în
apele de suprafaţă decât în cele substerane şi este, de
asemenea, dependent de cantitatea precipitaţiilor atmosferice.
În sezonul secetos concentraţia substanţelor minerale este mai
crescută decât în sezonul cu precipitaţii abundente.
Apele subterane sunt bogate în săruri minerale datorită
solului din care dizolvă anumiţi componenţi.
Concentraţia apei în substanţe minerale constituie reziduul
fix.
15
 Macroelementele prezente în apele naturale sunt
reprezentate prin: Ca2+, Mg2+, Na+, K+ sub forma sărurilor:
cloruri, sulfaţi, caarbonaţi şi bicarbonaţi. După natura sărurilor
care predomină, apele sunt: bicarbonatate, când conţin o
concentraţie mare de bicarbonaţi de calciu, sodiu sau
magneziu; apele clorurate conţin concentraţii mari de cloruri
de sodiu, potasiu, calciu, apele sulfatate se caracterizează prin
prezenţa sulfaţilor de sodiu, potasiu, magneziu.
În funcţie de gradul de mineralizare, apele naturale se
clasifică în 3 categorii:
- ape puţin mineralizate, cu o concentraţie de săruri
minerale cuprinsă între 1 – 500 mg/L;
- ape mineralizate, în care concentraţia sărurilor minerale
variază între 500 – 1.000 mg/L;
- ape puternic mineralizate, cu o concentraţie de săruri
16
minerale mai mare de 1.000 mg/L.
 Prezenţa unor săruri minerale în concentraţii mari imprimă
apelor caractere organoleptice deosebite şi o acţiune
farmacodinamică, fapt pentru care apele se încadrează în grupa
apelor minerale, folosite în scop terapeutic.
Microelementele sunt componente naturale ale apei, pe
această cale sunt aduse în organism unde exercită o influenţă
deosebită asupra unor procese vitale, condiţionând starea de
sănătate a individului. Cele mai importante microelemente din
apă se găsesc sub formă de compuşi ai iodului, fluorului,
manganului, cobaltului, fierului, cuprului, bromului,
molibdenului, zincului, borului etc.
Concentraţia acestor microelemente în apă este de ordinul
microgramelor, cu valori mai crescute în apa subbterană.

17
 Substanţele biogene constituie o grupă de compuşi care se
găsesc în apele naturale. Ele sunt produse de descompunere
ale substanţelor organice provenite din activitatea vitală a
organismelor acvatice. În această grupă se încadrează
indicatorii de impurificare ai apei: amoniacul, nitriţii, nitraţii şi
fosfaţii; aceşti compuşi se găsesc mai abundent în apele de
suprafaţă decât în cele subterane.
Substanţele biogene ce conţin azot provin din degradarea
compuşilor organici din apă, în prezenţa microorganismelor.
Prin reacţiile de dezaminare ale acizilor aminaţi din
moleculele proteice rezultă amoniac care este oxidat la nitriţi
şi apoi la nitraţi. Concentraţiile mari de nitraţi în ape pot
proveni din solul bogat în aceste săruri şi prin folosirea
îngrăşămintelor.
18
 Fosfaţii nu depăşesc în apele naturale concentraţia de 1
mg P2O5/L şi provin prin impurificare, din solul bogat în
fosfaţi sau prin tratarea acestuia cu îngrăşăminte fosfatice.

Substanţele organice din apele naturale au multe surse:

- din activitatea biologică a organismelor acvatice;
- din apele reziduale şi de şiroire;
- din descompunerea organismelor vegetale şi animale.
Substanţele organice se găsesc în ape fie în stare
dizolvată, în suspensie sau sub formă de coloizi. Sub
acţiunea microorganismelor substanțele organice sunt
supuse procesului de mineralizare. La fel ca şi substanţele
biogene, substanţele organice sunt indicatori ai poluării apei.
19
 3.4. APA POTABILĂ

Apa potabilă se defineşte ca fiind apa care prezintă

caractere organoleptice fizico-chimice şi igienico-sanitare
proprii consumului şi care, odată consumată nu prezintă nici
un pericol pentru sănătatea consumatorului.
Sursele principale de apă potabilă sunt:
1. apa subterană;
2. apa de suprafaţă.
Apele subterane datorită adâncimii mari la care se găsesc
sunt protejate de straturile de sol impermeabile, astfel încât
îndeplinesc condiţiile necesare aprovizionării cu apă potabilă.
Pentru a putea fi folosită ca apă potabilă, o sursă oareare
trebuie să îndeplinească sau să corespundă normelor de
potabilitate.
20
 Normele de potabilitate au fost stabilite de către
O.M.S., ele sunt valabile pe întreg globul şi au fost
adoptate de majoritatea ţărilor.
Condiţiile de potabilitate ale apei se grupează în 5
categorii:
- norme organoleptice,
- norme fizice,
- norme chimice,
- norme biologice,
- norme bacteriologice.

21
 Normele organoleptice de potabilitate ale apei sunt
subiective şi depind de simţurile celui care face aprecierea.
Normele organoleptice se referă la gustul şi mirosul apei. Apa
potabilă nu trebuie să prezinte vreun gust particular dar nici să
fie insipidă. Gustul plăcut al apei potabile este imprimat de
sărurile minerale şi gazele pe care le conţine (O2, CO2) şi
datorită gustului, satisface senzaţia de sete. Gustul deosebit al
apei potabile poate să fie datorat unor concentraţii mai mari de
săruri minerale sau impurificărilor cu substanţe organice sau
deşeuri animale pătrunse accidental în apa potabilă. Sărurile
minerale care modifică gustul apei sunt sulfaţii de sodiu şi
magneziu, clorurile de sodiu şi potasiu, care în concentraţii
mai mari de 400 mg/L imprimă apei un gust sărat, amar.
Sărurile metalelor grele – fier, mangan – în concentraţii mai
mari de 0,10 – 0,15 mg/L imprimă apei un gust amar,
22
astringent, metalic.
 Compuşii fenolici produc un gust dezagreabil în apele
clorinate începând de la concentraţii de 0,001 mg/L.
Determinarea gustului se face atât calitativ cât şi cantitativ
şi se exprimă în grade. Standardul de Stat normează gustul
apei la 2 grade. El se determină la locul de recoltare la o
temperatură de 10º – 15º.
Apa potabilă trebuie să fie lipsită de miros. Unele cauze
endogene sau exogene modifică mirosul apei. Sursele
endogene care imprimă apei miros sunt prezenţa unor
organisme acvatice care prin metaboliţii pe care-i eliberează în
mediul lor de viaţă conferă apei un miros particular.
Descompunerea acestor organisme se face cu eliberare de
amoniac şi hidrogen sulfurat, care imprimă apei un miros
neplăcut.
23
 Cauzele exogene care modifică mirosul apei sunt, în primul
rând, dezinfecţia prin clorinare; excesul de clor modifică
mirosul apei. Impurificarea apei cu ape reziduale provenite de
la rafinăriile de petrol, fabricile de antibiotice, combinatele
chimice, este tot o cauză exogenă care modifică mirosul apei.
Mirosul apei se determină la temperatura de 15º – 20ºC şi
după încălzire la 60ºC. Standardul de Stat limitează această
normă organoleptică la 2 grade.

Normele fizice de potabilitate ale apei se referă la:

temperatură, culoare, turbiditate, conductivitate electrică şi
radioactivitate. Determinarea acestor norme fizice se bazează
pe metode fizice obiective, deci valoarea lor este superioară
normelor organoleptice.
24
 Temperatura apei potabile este normată la 7º – 15ºC. Apa
rece provoacă o scădere a rezistenţei locale a organismului, cu
apariţia faringitelor, laringitelor şi amigdalitelor. Asupra
tractului digestiv apa prea rece determină o accelerare a
tranzitului intestinal urmată uneori de enterite. Apa caldă are
gust neplăcut şi nu satisface senzaţia de sete. Determinarea
temperaturii apei se face pe teren, în momentul recoltării.
Limite excepţionale de temperatură sunt 5º – 17ºC.
Turbiditatea apei este imprimată de substanţe insolubile.
Prezenţa acestora face ca apa să fie improprie consumului.
Apele tulburi prezintă pericolul epidemiologic, deoarece
suspensiile sunt un suport material pentru fixarea germenilor.
Determinarea turbidităţii se face turbidimetric faţă de apa
distilată sau faţă de o scară etalon de SiO2 şi edte dată în
grade. Pentru a fi potabilă, turbiditatea trebuie să fie mai mică
25
de 5 grade.
 Culoarea apei este condiţionată de substanţele dizolvate.
Culoarea galbenă sau verzuie este dată de compuşii humici
rezultaţi în urma descompunerii reziduurilor vegetale. Există şi
unele microorganisme care colorează apa, cum este
Pseudomonas fluorescens care imprimă apei o culoare galben-
verzuie fluorescentă.
Compuşii de Fe (II) şi Fe (III) imprimă apei o culoare
verzuie sau gelben-roşcată. Determinarea culorii se face
calitativ faţă de apa distilată sau cantitativ faţă de un etalon de
săruri de Pt (II) şi Co (II) şi se exprimă în grade.
Normele igienico-sanitare din ţara noastră admit, pentru
apa potabilă, o limită maximă de 15 grade.

26
 Conductivitatea electrică a apei, determinată de gradul de
mineralizare, este o proprietate naturală, importantă ca
indicator de puritate îndeosebi în ceea ce priveşte apele
subterane. Apele subterane au o conductivitate electrică relativ
stabilă. În cazul pătrunderii apelor de suprafaţă, ploi sau
zăpezi, scăderea conductivităţii indică o impurificare a apei
subterane. Această caracteristică nu este normată fiind în
funcţie de condiţiile loco-regionale.
Radioctivitatea este imprimată în mod natural de prezenţa
unor elemente radioactive din sol: uraniu, thoriu, radiu.
Radioactivitatea apei poate creşte datorită impurificării cu
substanţe radioactive provenite din diverse surse şi în acest caz
apa devine nocivă organismelor vii. În această privinţă, pentru
apa potabilă, s-au stabilit anumite norme de radioactivitate
care sunt recomandate de Comisia internaţională pentru
27
protecţia contra radiaţiilor.
 Determinarea radioactivităţii apei se face numai în mod
excepţional, atunci când se presupune o impurificare sau
contamizare radioactivă.

Normele chimice ale apei potabile prezintă o importanţă

sanitară multiplă. Compuşii chimici care se pun în evidenţă
în apa potabilă constituie, după cum am văzut componenţi
naturali sau pot să pătrundă accidental, prin impurificări.

28
 Normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii clasifică
substanţele chimice componente ale apei în trei categorii:
1. Substanţele care au acţiune nocivă asupra organismelor
vii şi a căror prezenţă în apă, peste limitele stabilite provoacă
îmbolnăvirea directă a consumatorilor. Din această grupă fac
parte fluorul, plumbul, arsenul, cromul, seleniul.

2. A doua grupă o constituie substanţele a căror prezenţă în

apă limitează folosirea apei; aceşti compuşi nu sunt toxici
pentru organismele vii dar existenţa lor peste limitele admise
imprimă apei o serie de caractere organoleptice şi fizice care o
fac improprie pentru consum. Aceste substanţe sunt: compuşi
de Fe (II), Fe (III), Mn (II), Ca (II), Mg (II), Zn (II), Cu (II),
SO42-, Cl- şi fenoli.
29
 3. A treia categorie de compuşi chimici care pot fi prezenţi
în apă sunt aceia care indică impurificarea apei. Aceştia fac ca
apa să nu fie potabilă: substanţele organice, amoniacul şi
sărurile de amoniu, nitriţii, nitraţii, azotul total albuminoid şi
fosfaţii. Prezenţa lor în apă indică pătrunderea în sursă a unor
elemente impurificatoare.

30
 Caracteristicile chimice ale apei potabile, normate de Standardul de Stat 1342/77.
Caracteristici Condiţii de admisibilitate
pH 6,6-7,6
reziduu fix la 105º mg/L 100-800
duritate totală, grade maxime 20
duritate temporară, grade maxime 10
Calciu mg/L max. 100
Magneziu mg/L max. 50
Cloruri mg/L max. 250
Sulfaţi mg/L max. 200
Nitraţi mg/L max. 45
Fier total mg/L max. 0,1
Clor rezidual mg/L max. 0,1-0,25
Fluor mg/L max. 1,2
Plumb mg/L max. 0,05
Arsen mg/L max. 0,05
Crom mg/L max. 0,05
Cianuri mg/L max. 0,01
Cupru mg/L max. 0,05
Zinc mg/L max. 5
Fenoli mg/L max. 0,001
Fosfaţi mg/L max. 0,1
Substanţe oxidabile cu KMnO4 10 mg/L
H 2S Absent
CH4 Absent
Nitriţi Absent
NH3 Absent
Oxigen dizolvat mg/L min. 6 31
 Concentraţia amoniacului şi nitriţilor în apa potabilă nu
sunt precizate de Standardul de Stat, aceşti componenţi
indicând impurificarea apei. Se consideră că, în mod natural,
orice sursă de apă conţine amoniac şi nitriţi rezultaţi în
procesul de mineralizare al substanţelor organice din apă.
Pentru aceste substanţe, Standardul de Stat recomandă
stabilirea unor valori medii pentru o sursă sau regiune, valori
care să reprezinte media determinărilor efectuate în interval de
1 an. O depăşire cu 25 % a acestei valori, indică o
contaminare.
Aşa cum reiese din tabelul prezentat sărurile cele mai
abundente din apă sunt clorurile şi sulfaţii.

32
 Clorurile se găsesc în apă sub forma sărurilor de sodiu şi
potasiu şi, în cantităţi mici, îndeosebi în apele dure, sub formă
de săruri de calciu şi magneziu. Clorurile provin din sol prin
dizolvare sau din impurificări industriale, dejecţii umane sau
animale. O concentraţie mai mare de 250 mg/L imprimă apei
un gust sărat. Apa poate să fie potabilă însă, până la o
concentraţie de 1.000 mg cloruri/L. Peste această concentraţie,
apa se mai poate folosi la pregătirea alimentelor, iar când
concentraţia depăşeşte 2.000 mg/L apa se poate folosi numai la
fabricarea pâinii.
Sulfaţii sunt prezenţi, de asemenea, în concentraţii mai
mari, limita fiind de 200 mg/L. Sunt prezenţi sub forma
sărurilor de sodiu şi potasiu şi mai puţin de magneziu. Sulfaţii
provin din solul străbătut de apă dar şi din impurificările
industriale. Concentraţia sulfaţilor, în acest caz, poate să
depăşească limita admisă şi să dea apei un gust amar sărat. 33
 Sărurile de calciu în apa potabilă sunt prezente sub formă
de cloruri şi sulfaţi constituind duritatea permanentă a apei şi
sub formă de carbonaţi şi bicarbonaţi, constituind duritatea
temporară a apei. Concentraţia calciului în apa potabilă este
normată la 100 mg/L. Prezenţa sărurilor de calciu peste limita
admisă imprimă apei un gust sălciu, ridică temperatura de
fierbere a apei şi se depune sub formă de cruste pe vase şi
cazane. Apa bogată în săruri de calciu este improprie
utilizărilor tehnice, pentru spălat şi pentru gătit.
Magneziul se găseşte în apa potabilă la fel ca şi calciul
constituind duritatea apei. Concentraţia sărurilor de magneziu
în apa potabilă este normată la 50 mg/L.
Fierul este un element a cărui concentraţie în apa potabilă
nu trebuie să depăşească 0,1 mg/L. Peste această limită, apa
primeşte un gust amar, astringent şi o culoare verzuie. Excesul
acestor săruri favorizează dezvoltarea unor bacterii şi alge.34
 Fluorul este un microelement prezent în ape sub formă de
fluoruri; concentraţia admisă în apa potabilă nu trebuie să
depăescă 1,2 mg/L. Prin apă se aduce în organism o parte din
necesarul de fluor important în procesle vitale. El prezintă, în
organism, un rol esenţial în menţinerea integrităţii dinţilor şi a
oaselor.
Excesul de fluor din apă acţionează negativ asupra
organismului producând îmbolnăviri numite fluoroze.

Plumbul este prezent în apa potabilă în concentraţii foarte

mici. Standardul de Stat normează concentraţia sa la 0,05
mg/L apă. Prezenţa plumbului se datora folosirii conductelor
de plumb şi impurificărilor industriale. Peste limita admisă,
plumbul este dăunător sănătăţii producând intoxicaţia cronică
numită saturnism. 35
 Nitraţii sunt componenţi minerali proveniţi din sol, prin
mineralizarea substanţelor organice din apă sau din folosirea
în exces a îngrăşămintelor azotate care se infiltrează în apele
substerane şi ajung în apa potabilă. Prezenţa nitraţilor în apă şi
alimente, peste anumite limite, este dăunătoare organismului,
producând, mai ales la sugari, metghemoglobinemii. Acţiunea
methemoglobulinizantă a nitraţilor din apă se poate manifesta
direct prin consumarea unei ape bogate în aceste săruri. La
sugari pătrunderea nitraţilor în organism se datoreşte fie
folosirii acestor ape la pregătirea alimentelor sugarului, fie
indirect prin pătrunderea nitraţilor în organismul mamei şi
eliminarea lor prin lapte. Se citează cazuri de
methemoglobinemii datorate nitraţilor din apa potabilă nu
numai la sugari dar şi la copiii preşcolari şi chiar la şcolari.
36
 O apă cu un conţinut de 88 – 177 mg nitraţi/L a produs,
după un consum de 20 de zile, o methemoglobinemie în
proporţie de 95,5 % la un grup de copii între 3 şi 7 ani.
Tabloul clinic al methemoglobulinemiei este caracterizat
prin cianoză, o coloraţie brună a tegumentelor şi mucoaselor,
dispnee şi tulburări cardiovasculare. Efectul propriu-zis nu se
datoreşte nitraţilor ci produşilor de reducere – nitriţii. Sub
acţiunea bacteriilor care invadează intestinul subţire, nitraţii
sunt reduşi la nitriţi care acţionează asupra hemoglobinei
transformând-o în methemoglobină.
Standardul de Stat normează concentraţia nitraţilor în apa
potabilă la 45 mg/L. Se pare însă că limita toxică a nitraţilor
este de 50 mg/L.

37
 Cuprul şi Zincul sunt normate de Standardul de Stat la
concentraţii de 0,05 mg/L respectiv 5 mg/L. Sărurile de cupru
şi zinc imprimă apei un gust amar, astringent.

Fosfaţii sunt consideraţi indicatori de impurificare ai apei.

Pot fi prezenţi în apele potabile din mediul rural având o
origine telurică sau provenind din descompunerea
substanţelor organice care conţin fosfor sau prin tratarea
solului cu îngrăşăminte fosfatice.
Concentraţia fosfaţilor este normată de Standardul de Stat
la 0,1 mg/L. În concentraţii mai mari, fosfaţii favorizează, în
ape, dezvoltarea plantelor, a algelor ducând la fenomenul de
„înflorire al apelor”, cu repercusiuni negative asupra
proceselor de epurare ale apelor, în scop potabil.

38
 Normele bacteriologice de potabilitate ale apei sunt, de
asemenea, prevăzute de legislaţia ţării noastre. Aceste norme
se adresează atât germenilor patogeni cât şi germenilor
nepatogeni care, prin prezenţa lor în apă, indică contaminarea
apei şi gradul de contaminare.

39
 Tabelul nr. 3
Categoria apei Nr. total Bacili coli la 1 L
germeni/mL max. apă max.
Din reţeaua de
distribuţie în cazul 20 3
instalaţiilor centrale
pentru colectivităţi peste
70.000 locuitori
Alte surse centrale de 100 10
apă
Surse individuale 300 100

40
 Normele biologice ocupă un loc important în caracterizarea
potabilităţii apei. Legislaţia O.M.S. consideră examenul
biologic al apei potabile absolut obligatoriu. Analiza biologică
a apei se adresează atât organismelor vii din apă cât şi
conţinutului abiotic. Se determină sestonul, înţelegându-se sub
această denumire, toate elementele libere din apă, indiferent
dacă sunt vii sau neanimate.
În conformitate cu Standardul de Stat, sestonul maxim
trebuie să fie de 1 mL/m³. Se recomandă ca numărul
organismelor animale microscopice să nu depăşească 10/L
apă.

41
 3.5. POLUAREA APEI

Prin poluarea apei se înţelege modificarea compoziţiei

naturale a apei datorită activităţii umane. După definiţia dată
de O.M.S., sursele de apă se consideră impurificate atunci
când compoziţia lor este astfel modificată încât aceasta
impietează asupra folosinţei la care puteau servi în starea lor
naturală.

42
 Dintre formele de poluare ale mediului, poluarea apei este
la fel de gravă şi de evidentă ca şi poluarea aerului. Sute de
kilometri de fluvii şi râuri sunt poluate, nepotabile şi
periculoase pentru orice formă de viaţă.
Poluarea lacurilor capătă au un aspect tragic. Astfel lacul
Michigan este atât de poluat încât ar trebui ferit de noxe timp
de 500 de ani pentru a-şi regăsi echilibrul biologic.
În lacul Erie peştii nu mai supravieţuiesc, în timp ce în
lacul Leman poluarea ameninţă întreaga viaţa din apele sale.
În mod similar forurile internaţionale au atras atenţia
asupra poluării intense a Mării Mediterane care ameninţă să se
transforme într-o mare moartă datorită deversărilor masive de
ape reziduale.

43
 Poluarea apei se diferenţiază de poluarea atmosferică prin
faptul că ea este adesea limitată la canalele sau rezervoarele
naturale şi artificiale, ceea ce duce la o concentrare a
impurificatorilor în aceste locuri.
În cazul apei se cunosc mai multe tipuri de poluare:
- poluarea biologică – bacteriologică, virusologică,
parazitologică, acest tip de poluare este legat în mod direct de
prezenţa omului şi a animalelor; este tipul cel mai vechi de
poluare al apei şi apare în regiunile subdezvoltate;

- poluarea fizică, acest tip se referă la poluarea apei cu

substanţe radioactive, cu elemente insolubile, plutitoare sau
sedimentabile; tot aici se încadrează poluarea termică a apei;
poluarea fizică este cel mai recent tip de poluare, caracteristic
zonelor avansate sau intens dezvoltate;
44
 - poluarea chimică este reprezentată prin prezenţa în apă a
substanţelor chimice foarte diferite ca structură; acest tip de
poluare este întâlnit în zonele dezvoltate din punct de vedere
economic cât şi în regiunile subdezvoltate.
Factorii care conduc la poluarea apei sunt foarte variaţi şi
numeroşi. Totuşi se poate face o grupare a acestora şi anume:
- factori demografici reprezentaţi de numărul populaţiei
dintr-o zonă;
- factori urbanistici, corespunzători dezvoltării aşezărilor
umane, care utilizează cantităţi mari de apă pe care le întorc în
natură sub formă de ape uzate, intens impurificate;
- factori industriali sau economici, reprezentaţi de nivelul
de dezvoltare economică, mai ales industrială a unei regiuni,
poluarea apei crescând paralel cu creşterea industriei.
45
 Sursele de poluare ale apelor sunt foarte numeroase şi pot fi
clasificate după diverse criterii. Astfel, surse naturale sau
artificiale, surse organizate sau neorganizate, surse accidentale
sau sistematice etc.
O clasificare a surselor de impurificare ale apelor se face şi
după natura apelor reziduale care se devarsă în apele naturale.
Apa reziduală sau uzată reprezintă reziduurile lichide
provenite din colectivităţi care vehiculează diverşi poluanţi de
natură anorganică, organică sau biologică.
Sursele care generează ape reziduale şi care, devărsate în
apele naturale, produc poluarea acestora sunt:
1 – apele reziduale fecaloid menajere,
2 – apele meteorice,
3 – apele reziduale industriale.
46
 Apele meteorice nu sunt, propriu-zis, ape reziduale şi atunci
când se formează în straturile înalte ale atmosferei ele nu
conţin poluanţi. Ele devin poluate prin spălarea aerului şi mai
mult prin spălarea solului poluat cu reziduuri diverse: dejecţii
animale şi umane, cadavre în descompunere, substanţe
chimice spălate de pe terenurile agricole, microorganisme.
Cele mai bogate în elemente impurificatoare sunt apele
rezultate prin topirea zăpezilor, acestea transportând
depunerile acumulate pe sol timp mai îndelungat.
Apele fecaloid menajere provin di locuinţe, instituţii,
cămine, cantine; ele reprezintă apele utilizate în scop menajer
şi în instalaţiile sanitare.
Volumul apelor fecaloid menajere variază în funcţie de
localitate, de sezon, de consumul de apă pe cap de locuitor.
47
 Compoziţia acestor ape este foarte variată; ele conţin
produşi rezultaţi de la prepararea alimentelor, dejecţii umane
care vehiculează agenţi patogeni – microbi, virusuri, ouă de
paraziţi. Conţin un număr mare de substanţe organice şi
anorganice, dizolvate sau în suspensie.
Dintre compuşii prezenţi în aceste ape reziduale amintim:
substanţe organice 50 – 75 g/L, substanţe minerale 20 – 30
g/L, azot total 50 – 200 g/L, fosfaţi 10 – 50 g/L, bacterii.
Germenii patogeni: Salmonella, Shigella, Streptococcus,
Staphilococcus, Micobacterium. Mai sunt prezente, ciuperci
patogene şi ouă de paraziţi: Ascaris, Oxiurus, Taenia.
Evacuarea apelor fecaloid menajere direct în râuri sau în
alte ape de suprafaţă contribuie în măsură însemnată la
degradarea acestora, la consumarea oxigenului dizolvat,
periclitând astfel dezvoltarea faunei şi a florei acvatice. 48
 Apele reziduale industriale constituie o sursă importantă
de poluare a apelor naturale. Volumul acestor ape care se
devarsă în reţeaua hidrografică a unei ţări este dependent de
natura ramurilor industriale care prodomină în zona
respectivă. Astfel se apreciază că rafinăriile de petrol
consumă 4 – 8 m³ de apă pentru prelucrarea unei tone de
ţiţei; fabricile de stofă consumă 115 m³/tonă de produs etc.

49
 Cea mai specifică caracteristică a apelor reziduale
industriale o reprezintă compoziţia lor chimică. Din acest
punct de vedere ele se pot grupa astfel:
- ape reziduale cu un conţinut mare de substanţe organice şi
agenţi patogeni pentru om şi animale; acestea sunt apele
provenite de la abatoare, fabrici de ulei, tăbăcării, industrii
alimentare;
- ape reziduale industriale cu un conţinut mare de suspensii,
cum sunt apele provenite de la fabricile de zahăr, de sodă etc.;
- ape reziduale cu un conţinut de substanţe cu densitate mai
mică decât a apei, grăsimi, ulei, reziduuri petrolifere;
devărsarea acestor ape în râuri determină acoperirea acestora
cu o peliculă uleioasă care împiedică reoxigenarea apei;

50
 - ape reziduale cu un conţinut important de substanţe
toxice; acestea provin din cele mai variate ramuri ale industriei
– fabrici de fibre sintetice, fabrici de medicamente, fabrici de
cauciuc sintetic, fabrici de celuloză etc.; aceste ape
vehiculează solvenţi organici, fenoli, săruri de cupru, cromaţi,
dicromaţi, cianuri, detergenţi, pesticide, monomeri ai maselor
plastice etc.
Din cele prezentate reiese că, compoziţia chimică a apelor
reziduale industriale este foarte variată şi dependentă de natura
proceselor tehnologice.
Principalele întreprinderi industriale care poluează apele în
ţara noastră sunt prezentate în continuare.
- Metalurgia feroasă evacuează în apele de suprafaţă
suspensii minerale, cărbune, cenuşă, cianuri, fenoli, ape acide.
- Metalurgia neferoasă evacuează suspensii minerale,
uleiuri, cianuri, metale grele, arsen, fluoruri, acizi. 51
 - Industria chimică anorganică poluează apele cu acizi,
baze, săruri, metale grele, îngrăşăminte anorganice; prezenţa
substanţelor anorganice în cantităţi mari în ape este indicată
prin conţinutul crescut în reziduuri solide, după evaporare;
îngrăşămintele anorganice – fosfaţi, azotaţi, săruri de potasiu –
acumulate în ape favorizează dezvoltarea plantelor care
contribuie, prin substanţele pe care le sintetizează, la poluarea
apei. Astfel, în aceste ape se dezvoltă planctonul Sphaerotillus
natans care secretă odorante, modificând calităţile
organoleptice ale apei.

52
 - Industria chimică organică poluează apele cu substanţe
foarte diferite datorită ramurilor sale diverse – cauciuc,
polimeri, detergenţi, produşi ai petrochimiei, pesticide, fenoli,
mercaptani, acizi organici, aldehide. Prezenţa acestor compuşi
în ape modifică calităţile fizico-chimice şi organoleptice ale
acestora, distrug peştii prin acţiunea lor toxică directă sau prin
faptul că degradarea oxidativă a substanţelor organice
consumă oxigenul necesar peştilor. Uleiurile şi petrolul
devărsaţi în apele de suprafaţă le acoperă cu o peliculă etanşă
care diminuă procesul de reoxigenare al apei.
- Industria textilă şi alimentară, prin apele reziduale,
devarsă un număr mare de compuşi specifici, foarte variaţi ca
structură chimică, alături de detergenţi şi germeni.
53
 - Poluarea apelor cu detergenţi sintetici ridică probleme
multiple datorită implicaţiilor de ordin sanitar şi toxicologic.
Aceşti detergenţi nu sunt degradaţi de bacteriile din ape astfel
încât se constituie ca impurificatori importanţi ai apelor.
Manifestarea cea mai evidentă a prezenţei detergenţilor din
ape este formarea straturilor groase de spumă. Prezenţa
spumei împiedică reoxigenarea apei; reducerea procesului de
reaerare al apei diminuă capacitatea de fotosinteză a plantelor
acvatice şi duce la scăderea conţinutului de oxigen dizolvat.
Lipsa oxigenuluji se resimte la animalele acvatice şi în
procesul de autopurificare al apei, care este condţionat de
concentraţia oxigenului dizolvat.
54
 Detergenţii prezenţi în ape modifică gustul şi mirosul apei,
împiedică procesele de epurare datorită acţiunii lor
tensioactive. Se preconizează obţinerea şi folosirea unor
detergenţi biodegradabili, în scopul diminuării nivelului de
impurificare al apelor cu detergenţi.
- O altă categoria de impurificatori ai apelor o formează
substanţele cu acţiune cancerigenă. Aceste substanţe ajung în
apele de suprafaţă din apele reziduale provenite de la uzinele
de gaz, de la întrepriderile de prelucrare a petrolului, de la
uzinele cocsochimice. Spălarea străzilor acoperite cu asfalt şi a
anvelopelor contribuie de asemenea la poluarea apelor cu
hidrocarburi cancerigene. Dintre aceste hidrocarburi s-a pus în
evidenţă în apele de suprafaţă 3,4-benzipirenul care, alături de
celelalte hidrocarburi policiclice aromatice, se depun pe fundul
râurilor atingând concentraţii de 8,2 – 17 g/m³ apă,
55
concentraţii care sunt periculoase.
 Concentraţia limită de 3,4-benzipiren în apă, care nu
exercită efecte nocive asupra organismului este de 0,03 mg/m³
apă. Acţiunea acestor hidrocarburi cancerigene este
intensificată de prezenţa în ape a reziduurilor de detergenţi.
- Substanţele radioactive sunt un alt grup de poluanţi ai
apelor, deşi sunt încă utilizate în măsură mai redusă. Poluarea
apelor de suprafaţă cu reziduuri radioactive este cauzată de
apele reziduale provenite de la reactoarele nucleare, de la
instalaţiile de extracţie şi tratament a minereului radioactiv, din
laboratoarele de cercetări şi din spitale. Radionuclizii
evidenţiaţi în apele provenite de la răcirea reactoarelor sunt
13N, 16N, 17N, 19O precum şi alţi radionuclizi proveniţi din

celelalte surse: 90Sr, 137Cs, 144Ce, 125Sb, 226Ra, 228Ra.

56
 3.6. CONSECINŢELE POLUĂRII APELOR

Poluarea apelor a fost remarcată de multă vreme iar

consecinţele poluării au fost cunoscute sub forma
îmbolnăvirilor cauzate de prezenţa în ape a
microorganismelor, a paraziţilor şi a ouălor acestora. În
decursul vremurilor s-au semnalat şi intoxicaţii provocate de
prezenţa în ape a unor substanţe toxice.
Poluarea apei se răsfrânge asupra sănătăţii omului, asupra
producţiei de peşte, la irigarea culturilor vegetale sau în
aprovizionarea întreprinderilor industriale.
Colectivităţile umane sunt afectate de poluarea apelor în
moduri diferite, de la tulburări ale confortului şi reducerea
standardului sanitar până la îmbolnăviri grave şi decese.
57
 Atingerea sănătăţii omului prin apele poluate este
dependentă de natura agentului de poluare, care poate fi de
trei feluri:
- poluarea în microorganisme – bacterii şi virusuri care
produc infecţii sporadice sau epidemice;
- poluarea cu ouă de paraziţi, care produc infestaţii;
- poluarea cu substanţe chimice, care produc intoxicaţii,
tulburări metabolice sau fac apa improprie pentru consum.

58
 Infecţiile hidrice sunt provocate de bacteriile şi virusurile
a căror poartă de intrare este calea digestivă. Astfel sunt
bacilul tific, paratific, agenţii toxiinfecţiilor alimentare,
agenţii dizenteriei. Tot pe calea apelor poluate se transmite
vibrionul holerei, colibacilul, salmonelele care produc
tulburări digestive, gastroenterite. Prin apele contaminate de
animale, omul primeşte boli ale pielii şi ale mucoaselor.
Dintre virusurile transmise de apele poluate un loc
important în producerea îmbolnăvirilor îl ocupă virusul
hepatitei epidemice şi al poliomielitei. Poluarea apei cu
microorganisme poate provoca şi îmbolnăviri indirecte prin
contaminarea obiectelor cu care omul vine în contact sau a
alimentelor. Astfel, o apă contaminată cu bacilul piocianic
determină infectarea plăgilor, a arsurilor. Contaminarea apei
cu germeni proteolitici – proteus, putridus – determină
degradarea alimentelor care vin în contact cu apa poluată.59
 În unele regiuni ale globului, în special ţările subdezvoltate
infecţiile hidrice sunt îmbolnăviri curente. Incidenţa
mortalităţii datorită acestor boli variază între 0 – 50/100.000
locuitori.

Infestaţiile sunt îmbolnăviri produse de apele poluate cu

spori sau ouă de paraziţi. Parazitozele mai frecvent întâlnite
sunt cele produse de Ascaris lumbricoides, Oxiurus, Taenia.

60
 Intoxicaţiile se încadrează în patologia hidrică
neinfecţioasă şi sunt determinate de prezenţa în ape a unor
impurificatori chimici. Există îmbolnăviri accidentale
provocate de unele substanţe chimice toxice care ajung în ape.
Sunt cunoscute intoxicaţiile determinate de plumb sau
compuşii acestuia, de compuşii mercurului, arsenului,
cuprului, de pesticide etc. În această categorie se încadrează şi
methemoglobinemia infantilă cauzată de excesul de nitraţi sau
de nitriţii din ape.

61
 Un alt efect al poluării apelor cu substanţe chimice îl
reprezintă modificarea caracterelor organoleptice ale apei,
acest fenomen producând reacţii senzoriale dezagreabile.
Substanţele chimice imprimă apei un gust şi miros
particular, modifică turbiditatea şi culoarea apei. Toate aceste
modificări produc disconfort şi limitează folosirea apei de
către populaţie.

62
 Efectul ecologic al apelor poluate decurge din acţiunea
poluanţilor asupra echilibrului biologic din natură.
Impurificatorii din apele de suprafaţă modifică procesele
biologice normale ale vieţuitoarelor din ape. Se cunoaşte
efectul apelor poluate asupra peştilor. Reziduurile toxice
provenite din industrie, devărsate, în apele de suprafaţă
produc, uneori, moartea peştilor.
Mirosul neplăcut sau prezenţa unor germeni afectează de
asemenea, fauna acvatică.

63
 Efectele economice ale poluării apelor se răsfrâng şi asupra
proceselor industriale şi asupra agriculturii. Apele poluate nu
pot fi folosite în procesele industriale deoarece produc
inconveniente.

64
 Apele poluate nu pot fi utilizate nici în agricultură pentru
irigaţii. Poluanţii chimici din apele reziduale distrug vegetaţia,
îmbogăţesc solul în compuşi chimici care contribuie atât la
poluarea chimică a solului şi la diminuarea fertilităţii, cât şi la
distrugerea culturilor utile omului. Factorii biologici care
poluează apele reziduale contaminează plantele alimentare cu
germeni sau ouă de paraziţi, vehiculându-se şi pe această cale
agenţii producători de boli.

65
 Lipsa apei în cantitate suficientă duce la întreţinerea unei
stări de insalubritate, cauză a răspândirii unui număr mare de
afecţiuni. Lipsa curăţeniei corporale, a locuinţei, a localurilor
publice şi a localităţilor stă la baza răspândirii unor boli
digestive, de la gastro-enterite până la dizenterie şi hepatită
epidemică, precum şi a unor afecţiuni cutanate.
Apa influenţează sănătatea populaţiei şi prin calitatea sa,
prin compoziţia chimică naturală. O serie de boli
netransmisibile sunt considerate astăzi ca fiind determinate
sau favorizate de compoziţia chimică a apei.

66
 Guşa endemică este o boală produsă de conţinutul scăzut al
iodului din apă şi produse alimentare; concentraţia considerată
ca guşogenă este mai mică de 5 µg iod/L apă.
Caria dentară este o altă afecţiune cu largă răspândire
legată de compoziţia chimică a apei. Dintre multitudinea de
factori incriminaţi în apariţia cariei dentare este şi deficitul de
fluor al apei. Sub concentraţia de 0,5 mg fluor/L, apa este
considerată factor favorizant.
Fluoroza endemică reprezintă una din manifestările
excesului de fluor în apă şi este răspândită cel mai adesea sub
forma fluorozei dentare sau maladia pătată a dinţilor. Dinţii
apar pătaţi şi cu o friabilitate crescută. Maladia apare la
concentraţii de fluor în apă, mai mari de 1,5 mg/L. La
concentraţii de 5 mg fluor/L apă apare cateofluoroza.
67
 Afecţiunile cardiovasculare sunt considerate în ultimul
timp ca fiind influenţate de gradul de mineralizare al apei.
Cercetări statistice din diverse zone ale lumii arată existenţa
unei relaţii inverse între duritatea apei şi decesele prin boli
cardiovasculare. Numărul deceselor este mai mare în
localităţile cu apă moale şi scade proporţional cu creşterea
durităţii apei. Din acest punct de vedere se apreciază rolul
calciului în automatismul cardiac.

68
 3.7. METODE DE EPURARE ALE APEI

Aprecierea calităţii apei se face printr-un control chimico-

sanitar adecvat tipului de apă, scopului căruia îi este destinată.
Normativele Ministerului Sănătăţii prevăd determinări
obligatorii diferite, pentru apa potabilă, pentru apele de
suprafaţă şi pentru cele subterane, pentru apele reziduale.

69
 Problema mijloacelor de epurare ale apelor poluate
preocupă permanent cadrele de specialitate şi au fost propuse
soluţii variate în funcţie de natura impurificatorilor.
Epurarea apelor se poate realiza în mod natural prin
procesul de autopurificare sau în mod artificial prin metode
fizice, chimice, biologice, ca atare sau asociate. Epurarea
apelor este un proces obligatoriu pentru fiecare întreprindere
industrială care devarsă ape uzate în apele de suprafaţă.
Metodele folosite pentru epurare sunt diferite şi comportă
angajarea unor dispozitive de mare capacitate.
Epurarea apelor oceanice poluate cu petrol, după eşuarea
marilor petroliere, se realizează fie cu bacterii care consumă
petrolul, fie cu mase plastice adsorbante, fie cu un tip de argilă
care adsoarbe petrolul.
70
 3.7.1. Autopurificarea apei

Apele curgătoare posedă proprietatea naturală de a se

autopurifica. Autopurificarea apei constă dintr-un ansamblu de
procese şi fenomene care se produc în apa naturală după
impurificare, graţie cărora apa îşi recapătă puritatea sa iniţială.
În acest proces conlucrează factori fizici, fizico-chimici şi
biologici.
Procesul de autopurificare al apei depinde de viteza de
curgere, de temperatura apei, de concentraţia oxigenului
dizolvat şi de concentraţia impurităţilor deversate.
Factorii fizici care conlucrează în procesul de
autopurificare sunt: fenomenele de dispersie, diluţie, de
adsorbţie, de sedimentare care contribuie la epurarea apelor.
71
 Diluarea şi dispersia conlucrează la îndepărtarea şi
diminuarea concentraţiei impurificatoarelor din apă.
Sedimentarea constă în depunerea treptată a particulelor
insolubile minerale şi organice, pe fundul apelor,
determiunând în acest mod diminuarea cantităţii de substanţe
în suspensie. Particulele care sedimentează constituie un
suport pentru germeni, antrenând şi microorganismele în
procesul de sedimentare.
Radiaţiile solare, prin lumina ultravioletă, acţionează ca şi
factori fizici, distrugând bacteriile de la suprafaţa apelor.
Adsorbţia unor substanţe impurificatoare pe organismele
acvatice contribuie, de asemenea, la diminuarea concentraţiei
impurităţilor.

72
 Dintre factorii chimici care conlucrează în procesul de
autopurificare, cel mai important este oxigenul dizolvat prin
rolul său de agent oxidant al unor substanţe impurificatoare.
Se cunoaşte faptul că, oxigenul dizolvat în apă scade
proporţional cu gradul de poluare şi creşte pe măsură ce apa
se purifică. În acest scop, se acordă o deosebită importanţă
posibilităţilor de reoxigenare a apelor poluate în vederea
intensificării proceselor oxidative de autopurificare.
Oxigenul dizolvat participă la oxidarea impurităţilor
organice din apă. Rolul său este favorizat de participarea în
procesele oxidative şi a factorilor biologici din ape –
microorganismele – care conlucrează în mod natural la
degradarea impurităţilor. Un exemplu de acest mod de
autopurificare îl constituie oxidarea şi degradarea completă a
substaţelor azotate organice. 73
 Descompunerea proteinelor şi a acizilor aminaţi are loc
prin reacţii de dezaminare, de decarboxilare, de nitrificare,
rezultând succesiv amine, acizi organici, acizi- alcooli, alcooli,
amoniac. La aceste reacţii îşi aduc contribuţia bacteriile
proteolitice prin enzimele proprii şi anume: Bacillus putrificus,
Proteus vulgaris, Escherichia coli, Bacillus subtilis, Bacillus
mezentericus. Bacterii specifice oxidează amoniacul, conform
reacţiei:
4 NH3 + 3 O2 → 2 N2 + 6 H2O
Aminoacizii suferă reacţii de dezaminare în prezenţa
nitriţilor cu eliberare de azot:

R – CH – NH2 + HNO2 → R – CH – OH + N2 + H2O

‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
74
 Glucidele existente în apele poluate sunt degradate, în
cursul procesului de autopurificare, prin reacţii de hidroliză şi
oxidare, cu formarea unor compuşi intermediari care în final
se descompun în bioxid de carbon şi apă. Ca produşi
intermediari ai reacţiilor aerobe rezultă: acid oxalic, acid
glutaric, acid citric, acid fumaric, acid succinic, iar în urma
proceslor anaerobe se formează: acid acetic, acid butiric, acid
lactic, acid propionic.
Materiile grase impurificatoare vor fi descompuse iniţial în
glicerină şi acizi graşi care prin procese oxidative se vor
degrada până la dioxid de carbon şi apă. Degradarea materiilor
grase se face cu participarea unor microorganisme specifice,
Bacillus lipoliticum, Bacillus prodigiosus, Bacillus fluorescens
liquefaciens.
75
 Salinitatea apei mărilor şi oceanelor contribuie în mod
natural la procesul de autopurificare prin faptul că unele
microorganisme nu sunt capabile să vieţuiască în mediul
puternic salin iar alte microorganisme nu se pot înmulţi în
acest mediu.
Un exemplu de modul în care natura conlucrează la
menţinerea echilibrului biologic şi contribuie la procesul de
autopurificare îl constituie lacul Baikal din U.R.S.S. Acest lac,
pe lângă valoarea colosală pe care o prezintă ca sursă
importantă de apă dulce, mai prezintă caracteristica de a
constitui un biofiltru care produce purificarea apelor poluate
care pătrund în el. În lac se petrec procese biologice şi
chimice, neelucidate încă, care contribuie la purificarea apei.
Se preconizează intensificarea oxigenării apei lacului pentru a
se favoriza procesele biologice de epurare.
76
 3.7.2. Metode fizice de epurare a apei
Epurarea prin metode fizice se realizează prin
sedimentarea impurităţilor şi filtrarea apei prin grătare şi
filtre speciale. Este urmat de o nouă sedimentare şi filtrare prin
nisip. Astfel se îndepărtează majoritatea impurităţilor
suspendate în ape. Procedeul se aplică apelor reziduale din
gospodării şi apelor industriale, fiind prima etapă la care se
supun aceste ape în scopul epurării lor. În acest mod se
îndepărtează aproximativ 50 % din impurităţi. Ulterior,
procedeul care se aplcă în vederea unei epurări mai avansate
este oxidarea biologică care favorizează epurarea naturală.
Acest proces, urmat de o nouă sedimentare şi filtrare, asigură o
reducere a concentraţiei impurificatorilor cu 90 – 95 % şi a
bacteriilor cu 80 – 90 %. În acest mod, lichidul devine clar şi
poate fi deversat în apele de suprafaţă. 77
 Metoda de epurare prin sedimentare şi filtrare nu se poate
aplica apelor reziduale din gospodării şi a celor industriale în
cazul conţinutului bogat în detergenţi. Încă, în prezent,
majoritatea detergenţilor folosiţi, nu sunt biodegradabili, deci
nu sunt degradaţi de bacteriile existente în apă sau în staţiile de
epurare. Pentru îndepărtarea detergenţilor s-au preconizat
diverse metode. Astfel, spumarea lor, prin introducerea în apă
a unui curent de aer. Spuma se colectează dar ea constituie un
factor de poluare deoarece nu s-au găsit soluţii pentru
îndepărtarea ei totală. O altă metodă preconizează reţinerea
detergenţilor pe cărbune activat, pe hidroxid de fier sau
aluminiu sau oxidarea lor cu apă oxigenată. Procedeul cel mai
eficace este epurarea biologică şi aceasta se poate aplcia numai
în cazul detergenţilor biodegradabili. Pe plan mondial şi în ţara
noastră aceşti detergenţi au început să fie fabricaţi pe scară
78
industrială.
 3.7.3. Epurarea apei prin metode chimice
Metodele fizice de epurare ale apelor impurificate se
asociază cu metode chimice în vederea limpezirii apelor
tulburi şi a grăbirii sedimentării impurităţilor. Ca şi procedeu
chimic se foloseşte procesul de „coagulare” al impurităţilor
din ape cu ajutorul sărurilor de fier şi aluminiu.
Prin „coagulare” se înţelege precipitarea substanţelor
coloidale şi a acelora suspendate, cu ajutorul precipitanţilor
chimici.
Procesul de „coagulare” este influenţat de câţiva factori şi
anume: temperatura apei, turbiditatea, pH-ul apei, concentraţia
impurificatorilor, natura lor şi calitatea substanţei coagulante.
Ca substanţe coagulante se folosesc Al2(SO4)3·18H2O,
FeSO4·7H2O, FeCl3·6H2O etc. În ultima vreme se foloseşte cu
rezultate bune, un silicat natural Al2O3·4SiO2·H2O. 79
 Folosirea sulfatului de aluminiu în procesul de epurare al
apei se bazează pe transformarea sa, în prezenţa bicarbonaţilor
alcalino-teroşi din apă, în hidroxid de aluminiu. Hidroxidul de
aluminiu este un coloid a cărui particule sunt încărcate electric
pozitiv şi vor neutraliza sarcinile negative ale substanţelor din
apă, producând „coagularea” acestora.
Are loc următoarea reacţie:

Al2(SO4)3 + 3Ca(HCO3)2 → 2Al(OH)3 + 3CaSO4 + 6CO2

Formarea hidroxidului de aluminiu coloidal are loc numai

în prezenţa bicarbonaţilor de calciu sau magneziu la un pH =
7,5. În lipsa acestora apa va fi slab alcalinizată cu hidroxid de
sodiu. Prin acest procedeu se antrenează odată cu hidroxidul
de aluminiu silicaţii, substanţele humice şi bacteriile din apă.
80
 Folosirea sulfatului de fier (II) ca şi „coagulant” este
posibilă numai după oxidarea prealabilă a acestuia la sulfat de
fier (III) în prezenţa clorului care serveşte ca şi dezinfectant.

6 FeSO4 + 5 Cl2 → 2 Fe2(SO4)3 + 2 FeCl3

Fe2(SO4)3 + 3 Ca(HCO3)2 → 2 Fe(OH)3 + 3 CaSO4 + 6 CO2

Hidroxidul de fier (III) coloidal se depune sub formă de

precipitat antrenând impurităţile în suspensie şi limpezind apa.
Un factor important în procesul de epurare al apelor
reziduale este oxigenul care înlesneşte oxidarea impurităţilor
organice. Îmbogăţirea apei în oxigen este o altă metodă de
epurare chimică a apelor.

81
 3.7.4. Metode biologice de epurare a apei

Epurarea apelor prin metode biologice se bazează pe

capacitatea florei microbiene cu proprietăţi oxidante de a
degrada substanţele organice din apă până la compuşi minerali
care nu mai prezintă toxicitate pentru organismele acvatice.
Procesul de epurare biologică se realizează cu ajutorul unor
instalaţii speciale. Dintre aceste metode de epurare semnalăm
folosirea filtrelor biologice de contact şi a nămolului activat.
Filtrele biologice de contact sunt formate din cocs, zgură
sau fragmente de rocă. Pe suprafaţa acestor materiale se
dezvoltă pelicula biologică constituită din microorganisme
care realizează oxidarea substanţelor organice.

82
 Nămolul activat este o biocenoză formată dintr-un
ansamblu de organisme foarte variate, cu căi metabolice
proprii. Aceste organisme se dezvoltă în bazine speciale unde
se introduce apa şi unde se insuflă aer. În masa lichidului apar
flocoane brune care se depun şi formează acest nămol activat.
Microflora din nămol accelerează mineralizarea substanţelor
organice prin reacţii de oxidare, reducere, hidroliză,
dezaminare, decarboxilare, datorită sistemelor enzimatice
proprii.

83
 3.7.5. Deferizarea şi demanganizarea apelor
Deferizarea şi demanganizarea apelor sunt procedee
necesare a fi aplicate apelor cu un conţinut mare de săruri de
fier şi mangan. Aceste săruri produc numeroase inconveniente
atât în ceea ce priveşte tratarea apelor în scop potabil cât şi în
privinţa utilizărilor industriale.
Sărurile de fier şi mangan, în exces, imprimă apelor o
culoare galben-verzuie şi un gust amar astringent.
Aprovizionarea centralelor de distribuţie a apei potabile, cu o
apă bogată în săruri de fier şi mangan produce deteriorarea
instalaţiilor.
În apele subterane cu un conţinut de Fe(II) cuprins înte 1 –
10 mg/L, la ieşirea la suprafaţă se produce oxidarea Fe(II) la
Fe(III) şi apariţia unor flocoane sau a unei turbidităţi. Aspectul
apei devine necorespunzător. 84
 Prezenţa sărurilor de fier determină, de asemenea,
dezvoltarea în aceste ape a ferobacteriilor: Crenothrix
polyspora, Leptothrix crassa, Gallionella feruginea, bacterii
care, în metabolismul lor, utilizează fierul. În plus, prezenţa
acestor bacterii, modifică proprietăţile organoleptice şi fizico-
chimice ale apelor prin metaboliţii pe care-i eliberează.
Datorită acestor considerente se urmăreşte diminuarea
concentraţiei fierului până la 0,05 mg/L. Când fierul este
prezent sub formă de bicarbonat feros, îndepărtarea sa se
realizează uşor ca şi hidroxid feric, precipitat floconos,
conform reacţiei:
4 Fe(HCO3)2 + O2 + 2 H2O → 4 Fe(OH)3 + 8 CO2
Îndepărtarea sulfatului de fier(II) se realizează tot prin
oxidare, fiind însă necesari oxidanţi mai puternici, clor sau
permanganat de potasiu. 85
 Sulfatul de fier(II) poate fi precipitat şi cu sulfat de
aluminiu alături de compuşii humici din mlaştini.
În mod practic, diminuarea concentraţiei fierului se
realizează prin filtrarea apei printr-un filtru de prundiş
străbătut de un curent de aer, în care are loc oxidarea sărurilor
feroase şi reţinerea hidroxidului de fier(III).
Sărurile de mangan din ape, în concentraţii de 1 mg/L
modifică, de asemenea, calităţile organoleptice, apa nefiind
potabilă. Cercetările biochimice au dovedit că bacteriile
feruginoase posedă capacitatea de a utiliza în metabolismul lor
şi compuşii de mangan. Astfel, speciile Crenothrix fusca şi
Leptothrix echinata oxidează sărurile de Mn(II) la Mn(IV).
Această capacitate a fost folosită pentru îndepărtarea
manganului din ape. Se realizează un filtru de prundiş în care
se înglobează bacterii feruginoase. Manganul oxidat e reţinut
în filtrul de prundiş, scăzând concentraţia până la 0,03 mg/L.
86
 3.7.6. Decontaminarea radioactivă a apei
Substanţele radioactive care poluează apele se
caracterizează prin faptul că nu sunt supuse procesului de
autoepurare. Transformările pe care le suferă sunt dependente
de perioada de înjumătăţire care, pentru majoritatea
radionuclizilor evidenţiaţi în ape, este lungă.
Pe parcursul unui râu poluat cu deşeuri radioactive,
concentraţia acestora se reduce prin diluare. Diminuarea
concentraţiei acestor substanţe se datoreşte şi sedimentării lor
odată cu alţi poluanţi solizi suspendaţi în mediu, de care aderă,
sau în urma adsorbţiei substanţelor radioactive de către
organismele acvatice. Prin aceste procese nu se reduce
cantitatea de poluanţi radioactivi din apă ci numai se
efectuează un transfer al acestora într-o altă fază a mediului.
87
 Cercetările moderne efectuate în scopul decontaminării
radioactive a apelor de suprafaţă au dus la unele rezultate
satisfăcătoare. Astfel, un procedeu preconizează filtrarea
acestor ape prin gips, urmată de fluorinarea apei, când
randamentul contaminării creşte mult. Rezultate bune, dar
nu radicale, s-au obţinut şi prin filtrarea apelor radioactive
prin bentonită.
Apele contaminate cu reziduuri radioactive contribuie la
poluarea malurilor şi a plantelor riverane precum şi a
vieţuitoarelor din ape. Utilizarea plantelor şi a peştilor ca
hrană constituie o sursă de contaminare radioactivă pentru
om şi animale.

88
 3.7.7. Dezinfecţia apei
Epurarea apelor reziduale este o preocupare curentă impusă
de deficitul de apă potabilă şi de creşterea volumului de apă
impurificată industrial. O etapă obligatorie în asigurarea apei
potabile pentru populaţie o constituie dezinfecţia apei.
Prin dezinfecţia apei se înţelege distrugerea completă a
germenilor patogeni din apă şi reducerea germenilor saprofiţi
până la limitele de potabilitate ale apei. Instalaţiile centrale de
alimentare cu apă potabilă a populaţiei au sarcina de a
împiedica pătrunderea agenţilor patogeni în apa distribuită
consumatorilor. Normele de potabilitate ale apei prevăd
respectarea unor condiţii bacteriologice dependente de
mărimea sursei centrale de aprovizionare cu apă. Standardul
de Stat stabileşte nr. de germeni care pot fi prezenţi în apa
potabilă la 20 – 100 germeni totali/mL şi 3 – 10 bacili coli/L.89
 Respectarea acestor norme, în scopul ocrotirii sănătăţii
populaţiei, este posibilă numai prin dezinfecţia apei, care este
o etapă obligatorie în aprovizionarea cu apă de suprafaţă.
Dezinfecţia apei se realizează prin metode fizice şi chimice.
Dintre metodele fizice, mai puţin utilizate decât cele
chimice, amintim: dezinfecţia cu raze ultraviolete, folosirea
radiaţiilor ionizante şi dezinfecţia prin ultrasunete.
Razele ultraviolete cu efect bactericid sunt cele cu
lungimea de undă de 2537 Å. Aceste radiaţii sunt produse de
lămpile cu mercur, cu presiune joasă. Doza de radiaţii necesară
dezinfecţiei este dependentă de natura bacteriilor sau
virusurilor prezente şi de gradul de contaminare al apei. La noi
în ţară razele ultraviolete se utilizează pentru dezinfecţia apei
Dunării.
90
 Radiaţiile ionizante şi ultrasunetele sunt folosite mai rar
în dezinfecţia apei.
Metodele chimice aplicate la dezinfecţia apei sunt:
clorinarea, ozonizarea şi permanganizarea.
Dezinfecţia prin metode chimice se bazează pe efectul
bactericid faţă de germenii patogeni a unor substanţe care
acţionează ca şi oxidanţi puternici.
Substanţele utilizate pentru dezinfectarea apei trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe igienico-sanitare:
- să nu lase în apă nicio urmă de substanţă nocivă;
- să nu modifice calităţile organoleptice ale apei;
- să constituie o metodă simplă, rapidă şi eficace faţă de
bacterii şi virusuri;
- să fie cât mai economică.
91
 Procedeul de dezinfecţie al apei prin clorinare a fost aplicat
pentru prima dată la sfârşitul secolului al 19-lea, introducerea
clorinării având ca efect scăderea morbidităţii prin febră
tifoidă.
Clorinarea apei se face cu clor gazos sau cu substanţe
clorigene. Acestea sunt compuşi chimici care în contact cu apa
pun în libertate clor activ, eficace în dezinfecţie.
Folosirea clorului gazos pentru dezinfectarea apei prezintă
unele avantaje:
- clorul manifestă o acţiune puternică la doze mici;
- dozarea clorului se face simplu şi rapid prin metoda
iodometrică;
- clorul se procură uşor şi este ieftin.
92
 Uitlizarea clorului are însă şi unele dezavantaje:
- toxicitatea gazului, penhtru persoanele care lucrează în
centralele de dezinfecţie ale apei;
- acţiunea corozivă asupra metalelor;
- necesitatea adoptării unor măsuri speciale de precauţie.
Clorul acţionează ca dezinfectant prin intermediul acidului
hipocloros care rezultă la introducerea sa în apă:

Cl2 + H2O ↔ HOCl + HCl

HOCl → HCl + ½ O2

93
 Efectul bactericid se datoreşte proprietăţilor oxidante ale
acidului hipocloros, prin oxigenul pe care îl eliberează.
Acţiunea oxidantă se manifestă auspra grupărilor –SH din
structura unor enzime implicate în metabolismul bacterian. Ea
se exercită şi asupra componenţei heminice a unor enzime de
oxidoreducere din organismul bacteriilor: catalaze, peroxidaze,
citocromi, prin oxidarea ireversibilă a Fe(II) la Fe(III) şi ca
urmare prin dereglarea proceselor de oxido-reducere şi
transfer de electroni. Acţiunea oxidantă a clorului se manifestă
asupra acizilor aminaţi care posedă grupări –SH, producându-
se o denaturare a proteinelor celulei bacteriene.
În apă, clorul gazos acţionează ca şi oxidant şi asupra unor
compuşi anorganici; astfel, oxidează sărurile feroase la săruri
ferice, oxidează nitriţii, sulfurile.
94
 Acţiunea dezinfectantă a clorului este dependentă de
următorii factori:
- temperatura apei, - timpul de contact cu apa,
- pH-ul apei, - doza de clor folosită.
Proprietăţile bactericide ale clorului sunt mai intense la pH
acid, datorită creşterii concentraţiei acidului hipocloros. De
asemenea, acţiunea este mai intensă la temperatură ridicată.
Clorul gazos este unul dintre cei mai puternici agenţi
germicizi. În instalaţiile de aprovizionare cu apă potabilă el se
aplică prin barbotare, operaţiune numită javelizare. Clorul se
foloseşte şi pentru dezinfectarea apei din bazinele de înot.
Cantitatea de clor necesară dezinfecţiei depinde de calităţile
fizice şi de compoziţia chimică a apei. Apa transparentă, cu un
conţinut mic de substanţe organice necesită cantităţi mai
reduse de clor comparativ cu o apă tulbure şi intens poluată. 95
 Dezinfecţia apei cu Cl2 se poate realiza prin două metode:
1. clorinarea cu doze normale. 2. hiperclorinarea.
În prima metodă, pentru obţinerea unui efect bactericid,
doza de clor introdusă în apă trebuie să depăşească capacitatea
apei de a absorbi clorul, sau aşa-numita „necesitate de clor a
apei”. Clorinarea dă rezultate bune numai dacă există în apă
clor rezidual.
Necesitatea de clor a apei reprezintă atât doza de clor
necesară dezinfecţiei cât şi clorul rezidual. Clorul rezidual este
cantitatea de clor care trebuie să persiste în apă după
dezinfecţie, cantitate care este normată de STAS la 0,1 – 0,25
mg/L, maximum 0,5 mg/L apă.
Determinarea necesităţii de clor a unei ape se realizează
printr-o clorinare experimentală. În acest scop, volume egale
de apă, introduse în flacoane egale, se tratează cu doze
96
crescânde de substanţe clorigene.
 După un repaus de 30 minute se determină în fiecare probă,
clorul rezidual pe baza reacţiei:

Cl2 + 2 KI → 2 KCl + I2
I2 + 2 Na2S2O3 → 2 NaI + Na2S4O6

Se consideră eficientă, doza de substanţă clorigenă din

proba în care clorul rezidual este cuprins în limite admise 0,1-
0,25 mg/L apă.
Hiperclorinarea apei ca metodă de dezinfecţie foloseşte
doze mari de clor activ 5, 10, 15 mg/L. Acest procedeu,
comparativ cu clorinarea obişnuită, prezintă unele avantaje şi
anume: se reduce timpul de dezinfectare până la 10 - 15
minute şi se simplifică tehnica de clorinare, nemaifiind
necesară determinarea dozei active de clor.
97
 Prin hiperclorinare se crează posibilitatea dezinfectării
apelor tulburi şi colorate, iar în caz de poluare bacteriană se
realizează o dezinfectare mai sigură. Se consideră că dozele
mari de clor omoară nu numai formele vegetative ale
bacteriilor dar şi sporii acestora.
În clorinarea cu doze normale de clor apare în apă un gust
de iodoform datorită formării clorfenolilor. În hiperclorinare,
acest inconvenient este depăşit deoarece rezultă policlorfenoli
care nu modifică proprietăţile organoleptice ale apei.
Hiperclorinarea mai prezintă avantajul de a asigura o
dezinfecţie eficientă în lipsa unor instalaţii speciale pentru
purificarea apei.

98
 Deoarece această metodă serveşte pentru dezinfecţia apelor
tulburi şi colorate ea trebuie precedată de o purificare prin
limpezire. Limpezirea apelor se realizează fie prin sedimentare
directă urmată de filtrarea apelor, fie prin folosirea
coagulanţilor chimici, amintiţi anterior, care accelerează
sedimentarea şi facilitează filtrarea.
Inconvenientele pe care le prezintă dezinfecţia cu clor au
impus înlocuirea acestuia, îndeosebi în microcentrale, cu
substanţe clorigene care în contact cu apa eliberează clor activ.
În acest scop se utilizează hipocloritul de sodiu şi potasiu,
clorura de var şi cloraminele.
Hipocloritul de sodiu şi potasiu, NaOCl, KOCl îşi exercită
acţiunea dezinfectantă datorită proprietăţilor oxidante. În
prezenţa luminii eliberează oxigen conform reacţiei:
MeOCl (hv) → MeCl + ½ O2 99
 Introduşi în apă eliberează acid hipocloros care îşi exercită
acţiunea dezinfectantă.
MeOCl + H2O → MeOH + HOCl
HOCl → HCl + ½ O2
Calitatea hipocloriţilor este dată de cantitatea de clor activ
pe care o eliberează în mediu acid:

NaOCl + 2 HCl → NaCl + Cl2 + H2O

Clorura de var Ca(OCl)2 se foloseşte frecvent ca

dezinfectant al apei în soluţie de 1 %. Clorura de var se
foloseşte cu rezultate bune şi în dezinfecţia solului, ca
dezodorizant al încăperilor. Conţine aproximativ 35 % clor
activ căruia i se datoreşte acţiunea dezinfectantă. 100
 O dezinfecţie bună se obţine cu cloramine care tind să
înlocuiască hipocloriţii. Din punct de vedere chimic,
cloraminele sunt sulfonamide clorurate RSO2NHCl; în această
formulă radicalul poate fi:
R = - C6H5 R = - C6H4CH3
În funcţie de natura radicalului şi deci a hidrocarburii care
serveşte la obţinerea cloraminelor, se cunosc cloramina B care
derivă de la benzen şi cloramina T de la toluen.

O H O H
S N H3C S N
O Cl O Cl

Clorabina B Cloramina T
101
 Cloraminele realizează o dezinfecţie bună a apei. În
contact cu apa eliberează acid hipocloros:

RSO2NHCl + H2O → HOCl + RSO2NH2

Acţiunea dezinfectantă se datoreşte, pe de o parte,

acidului hipocloros, pe de altă parte faptului că,
cloraminele sunt sulfonamide clorurate, care posedă efect
bactericid.

102
 Dezinfecţia cu cloramine este mai eficientă în mediu acid,
acidularea făcându-se cu acid citric.
Cloramina se introduce în apă în concentraţie de 2,5 g ‰.
Faptul că acţiunea dezinfectantă este mai intensă în mediu
acid a determinat modificarea structurii cloraminei T prin
oxidarea grupării – CH3 a toluenului la grupare carboxil. S-a
obţinut acidul p-diclorsulfonamidobenzoic denumit şi
Pantocid sau Halazonă.

HOOC SO 2NCl2

103
 Pantocidul se utilizează în dezinfecţia apei sub formă de
comprimare a 6 mg, în proporţie de 2 comprimate/L de apă.
Este deosebit de activ asupra Salmonelelor.
Dezinfecţia apei se poate face şi cu ozon, substanţă cu
caracter puternic oxidant. Prezintă unele avantaje comparativ
cu clorul şi anume: un efect bactericid mai puternic, o
toxicitate relativ redusă în dozele în care este utilizat, se
descompune rapid în apă, contribuie la îmbunătăţirea
calităţilor organoleptice ale apei fiind un decolorant şi
dezodorizant puternic. Îmbunătăţeşte calitatea apei, în contact
cu fenolii nu formează clorfenoli cu miros caracteristic şi
exercită o acţiune sporocidă deosebită. Concentraţiile folosite
pentru dezinfecţie sunt 0,5 – 2 mg ozon/m³ apă. Ozonul este
activ şi asupra unor organisme inferioare prezente în ape: alge,
protozoare, larve, plancton acvatic.
104
 Permanganizarea este un alt procedeu de dezinfecţie al
apei care se bazează pe caracterul oxidant al permanganatului
de potasiu. Permanganatul de potasiu se utilizează în
concentraţii de 0,02 – 0,05 g/L apă. Metoda este folosită mai
rar deoarece este scumpă.
Apa potabilă este supusă uneori unor procese de
dezodorizare şi corectare a gustului, înainte de a fi dată în
consum. Corectarea gustului se face, aşa cum s-a văzut prin
ozonizare, prin aerarea apei şi prin tratarea cu cărbune activat.
Un alt tratament la care se supune apa destinată
aprovizionării populaţiei este fluorizarea. Apele potabile cu un
conţinut de fluor mai mic de 0,5 mg/L sunt îmbogăţite în acest
element. Fluorul este un agent de protecţie a dinţilor contra
factorilor cariogeni. Acţiunea cario-preventivă a fluorului se
explică prin întărirea smalţului dentar faţă de acţiunea
105
cariogenă a acizilor organici din alimente.
 Fluorul inhibă şi unele procese bacteriene, enzimatice de
pe suprafaţa dinţilor.
Concentraţia optimă de fluor din apa potabilă, care previne
apariţia cariei dentare este de 0,5 mg – 1 mg/L apă.
Fluorizarea este procedeul prin care apa potabilă se
îmbogăţeşte în fluor până la limita indicată de legislaţia
sanitară.
Fluorizarea apei s-a introdus în 1945 în SUA, Suedia şi
R.F.G., astăzi procedeul fiind extins în numeroase ţări ale
lumii.
La noi în ţară fluorizarea s-a introdus în anul 1966 la Tg.
Mureş şi apoi în oraşul Victoria.

106
 Datorită rezultatelor bune obţinute prin fluorizarea apei,
O.M.S. a aprobat introducerea acestei metode pentru
prevenirea cariilor dentare.
Substanţele folosite pentru fluorizare sunt: fluorura de
sodiu (NaF) în soluţie de 1 %, hexofluorosilicatul de sodiu
Na2SiF6 în soluţie de 0,8 %, acidul hexofluorosilicic H2SiF6 şi
hexofluorosilicatul de amoniu (NH4)2SiF6 – ultimele două
substanţe sunt însă corozive.
Soluţia de fluor se introduce în apă după procesul de
coagulare deoarece sulfatul de aluminiu utilizat în acest scop
complexează ionul de fluor. Fluorul se introduce însă în apă
înaintea dezinfecţiei cu clor.
107
 3.8. APE MINERALE

Sub denumirea de ape mirale s-au cuprins multă vreme

apele subterane sau de suprafaţă utilizate în scopuri
terapeutice. În ultimii ani acestor ape li s-a dat denumirea de
ape curative iar sfera noţiunii de apă minerală s-a extins şi
asupra apelor cu o concentraţie mai ridicată în săruri, care nu
sunt folosite întotdeauna pentru cura balneară dar care pot fi
industrializate prin îmbuteliere sau prin extragerea unor
elemente rare care se găsesc în concentraţii mai mari: bor,
crom, iod.
Pe teritoriul ţării noastre se află numeroase surse de ape
minerale dintre care multe sunt cunoscute din cele mai vechi
timpuri şi s-au bucurat de renume peste hotare.
108
 Apele minerale au o compoziţie chimică şi o concentraţie
în săruri foarte variată, limita inferioară de mineralizaţie
nefiind precizată. Unii autori stabilesc ca limită inferioară o
mineralizaţie de 1 g/Litru iar ca limită superioară 50 g/Litru.
Există totuşi ape cu o mineralizaţie superioară acestei limite şi
alte ape cu o mineralizaţie mai mică de 1 g/L, dar care datorită
prezenţei unor elemente specifice, se pot folosi în scopuri
curative. Sunt considerate deci ape minerale toate apele de
suprafaţă sau subterane care, datorită mineralizării speciale sau
unor calităţi fizice, ot fi utilizate în scopuri terapeutice sau în
industrie ca materie primă.
În prezent, când există tendinţa tot mai accentuată de a
folosi în terapeutică factori naturali: plante medicinale,
nămoluri terapeutice, ape minerale, cunoaşterea principalelor
surse de ape minerale din ţara noastră este o sarcină
109
importantă pentru specialişti.
 Datorită unei alcătuiri geologice complexe, teritoriul
României prezintă o gamă largă de minerale care include
aproape toate tipurile de ape minerale.
Cele mai importante tipuri de ape minerale sunt apele
clorurate, sulfuroase – sulfatate şi apele carbogazoase. Mai
există apoi ape alcaline, alcalinoteroase, feruginoase,
arsenicale, iodurate, bromurate, cu conţinut de litiu, bor,
mangan etc.
În general o apă minerală posedă o compoziţie complexă şi
uneori proprietăţi fizice care-i imprimă anumite proprietăţi
curative.

110
 Apele minerale clorurate – sărate – sunt caracterizate prin
predominenţa ionilor de Cl- şi Na+, alături de care sunt
prezenţi, în cantităţi mai mici, ionii de K+, I-, Br-. Concentraţia
înm săruri a apelor sărate variază între 20-290 g/L.
Unele ape clorosodice sunt legate genetic de zăcămintele
de hidrocarburi iar altele iau naştere prin levigarea masivelor
de sare. La noi în ţară astfel de ape sunt răspândite în Carpaţii
Orientali, Podişul Transilvaniei, în Câmpia Română, Podişul
Moldovei.
Cele mai cunoscute localităţi în care se găsesc ape clorurate
sunt: Cacica, Cojocna, Turda, Someşeni, Ocna Dej, Ocna
Sibiului, Ocnele Mari, Ocna Mureş, Slănic Moldova etc.

111
 Apele minerale sulfuroase au o răspândire teritorială mai
restrânsă provenind prin dizolvarea gipsurilor din structurile
geologice sau prin reducerea sulfaţilor în urma unor procese
geochimice.
Cea mai caracteristică sursă de ape minerale sulfuroase se
află la Pucioasa unde apa subterană spală depozite de gips.
Alte izvoare de ape sulfuroase se află în zona Carpaţilor
Meridionali, Sinaia, Buşteni, Azuga, Călimăneşti, Căciulata,
Olăneşti.

112
 Apele minerale carbogazoase îşi datorează mineralizaţia
manifestărilor vulcanice care au avut loc de-a lungul erelor
geologice şi care au dat naştere masivelor eruptive Oaş, Gutin,
Tibleş, Căliman, Harghita. Apele minerale carbogazoase pot fi
de mai multe tipuri după natura sărurilor pe care le dizolvă.
Astfel, ape carbogazoase clorosodice, calcice, magneziene,
feruginoase.
Ape minerale carbogazoase se găsesc răspândite în
depresiunile din Maramureş, Transilvania, în zona munţilor
eruptivi Oaş, Tibleş, Căliman. Cele mai reprezentative surse
de ape minerale carbogazoase sunt: Borsec, Bodoc, Bilbor,
Mădăraş cu un conţinut de 3-7 g/L bicarbonaţi de calciu şi
magneziu şi 2,5/3 g/L CO2. Alte zăcăminte de ape
carbogazoase se găsesc în Câmpia Vestică la Lipova, Buziaş.
Alte tipuri de ape minerale existente în ţara noastră sunt
113
prezentate în continuare.
 Apele bromurate sunt acelea care conţin o concentraţie de
bromuri de minimum 5 mg/L Br- se găseşte în apa Mării Negre
şi în apele minerale din zonele petrolifere.
Iodul, sub formă de ioduri, se găseşte în concentraţii ce
depăşesc 1 mg/L în apele minerale de la Govora (75 mg/L),
Baznaq, Gura Ocniţei (63 mg/L), Sărata Monteoru (33 mg/L),
Slănic Moldova, Zizin, Olăneşti. I-- nu este prezent în apa
Mării Negre şi nici în apele care spală masivele de sare. Este
prezent mai ales în apele din zonele petrolifere.

114
 Litiul este un element mai puţin răspândit în natură. Câteva
ape minerale din ţara noastră conţin săruri de litiu în
concentraţii ce depăşesc 3 mg/L, limita inferioară de
mineralizaţie. Cea mai mare concentraţie de Li (II) s-a
determinat în apa minerală de Sângeorz Mureş – 35,2 mg/L;
cantităţi mai mici s-au evidenţiat în izvoarele de la Malnaş,
Bodoc, Rodna, Caşin.
Fierul este prezent în numeroase ape minerale din ţara
noastră sub forma combinaţiilor Fe (III) şi Fe (II), la Baia
Mare, Gura Humorului, Vatra Dornei, Covasna, Zizin. Pentru
îmbuteliere, apele cu un conţinut ridicat de fier se deferizează
parţial deoarece, în concentraţii mari, precipită în apele
carbogazoase.

115
 Sărurile de aluminiu s-au pus în evidenţă în concentraţie de
12,5 mg/L în “Izvorul de stomac” din staţiunea Harghita şi la
Tuşnad.
Sărurile de mangan apar în apele minerale alături de cele
de fier. În concentraţie de 17 mg/L au fost puse în evidenţă la
Băile Usturoi de lângă Baia Mare.
Compuşii arsenului se găsesc în concentraţii mici în apele
minerale din ţara noastră: limita inferioară de mineralizaţie
pentru ca o apă să fie considerată arsenicală este de 1,3 mg/L.
În apele minerale de la Sarul Dornei, compuşii arsenului ating
concentraţii de 6,9 mg/L, iar la Covasna 1,7 mg/L.

116
 Borul ca microelement apare în apele minerale din zonele
vulcanice. O apă este considerată borică, atunci când conţine
compuşi ai borului în concentraţii de peste 5 mg/L. În ţara
noastră există câteva izvoare de astfel de ape minerale cu
concentraţii de compuşi ai borului peste 100 mg/L. Astfel,
într-un izvor de la Covasna concentraţia ionului de bor atinge
valoarea de 1.058 mg/L, în apele minerale de la Malnaş 880
mg/L, la Sărata Monteoru 550 mg/L.
Unele ape minerale sunt folosite ca ape de masă.
Efectele terapeutice şi calităţile organoleptice ape apelor
minerale nu sunt identice întotdeauna, atunci când sunt
consumate după îmbuteliere sau la sursă. Prin îmbuteliere,
datorită schimbărilor de presiune şi temperatură se modifică
proprietăţile fizico-chimice ape apelor.
117
 Din punct de vedere curativ, numeroase izvoare de apă
minerală de la noi din ţară se utilizează în afecţiuni ale tubului
digestiv şi în boli de nutriţie. Apele cu acţiune digestivă au un
caracter bicarbonatat sodic, calcic sau magnezian.
Dintre apele minerale din ţara noastră, mult folosită este
apa minerală de Borsec. Este o apă carbogazoasă cu o
mineralizaţie redusă şi cu un conţinut mic de săruri de fier.
Prezintă o stabilitate chimică ridicată şi un gust plăcut fiind
apreciată şi ca apă de masă. În staţiunea Borsec sunt exploatate
15 izvoare naturale şi 5 foraje. Apa minerală de Borsec este
indicată pentru cura internă, în tratamentul afecţiunilor tubului
digestiv, a glandelor anexe, a glandelor endocrine, iar pentru
cura externă în tratamentul aparatului cardio-vascular.

118
 În grupa apelor digestive se încadrează şi apele
bicarbonatate sodice, carbogazoase de la Sângeorz Băi.
Acestea sunt exploatate din 7 izvoare şi se îmbuteliază sub
denumirea de Hebe. Sunt recomandate în afecţiuni ale tubului
digestiv şi a glandelor anexe, în boli de nutriţie.
Apa carbogazoasă de Malnaş se caracterizează prin
conţinutul în carbonaţi acizi de sodiu, calciu, magneziu, fier,
având o mineralizaţie de peste 11 g/L. Se foloseşte în afecţiuni
digestive, boli de nutriţie şi afecţiune cardio-vasculare.
Apa minerală exploatată la Bodoc are, de asemenea, un
caracter bicarbonatat calcic, magnezian, uşor clorurat, iodurat
şi bromurat. Se utilizează în afecţiuni digestive şi a glandelor
anexe tubului digestiv, în afecţiuni ale rinichilor şi căilor
urinare, în boli de nutriţie.
119
 Apele minerale de la Slănic Moldova prezintă din punct de
vedere al mineralizării un caracter triplu:
- sulfatat datorită dizolvării sulfatului de calciu,
- clorosodic datorită spălării masivelor de sare şi
- carbogazos.
Aceste ape sunt indicate în afecţiuni ale aparatului digestiv,
boli de nutriţie, afecţiuni ale căilor respiratorii şi O.R.L.
Vatra Dornei oferă o apă minerală bicarbonatată
feruginoasă indicată în tratamentul afecţiunilor cardio-
vasculare, anemii şi afecţiuni ale sistemului nervos periferic.

120
 Zona Călimăneşti-Căciulata-Olăneşti prezintă 2 tipuri de
ape minerale:
- sulfuroase, clorurate, sodice, magneziene şi
- clorurate, sulfuroase, iodurate, bromurate.
Apa minerală de Căciulata este indicată în afecţiuni ale
tubului digestiv şi a glandelor anexe, afecţiuni ale rinichiului şi
căilor urinare.
Apele minerale de Olăneşti sunt utilizate pentru cura
internă în afecţiuni digestive, boli de nutriţie, afecţiuni renale.

121
 În afara acestor ape minerale amintite, mai există surse
numeroase pe teritoriul ţării noastre. Există de asemenea ape
minerale şi termale folosite în scop balnear cum sunt lacurile
hiperclorurate din apropierea zăcămintelor de sare şi de pe
litoral, lacurile sulfuroase de la Pucioasa şi apele termale din
Câmpia Vestică – Felix, Victoria, Oradea. Toate acestea se
folosesc în afecţiuni ale aparatului locomotor.
La fel ca şi sursele de apă potabilă, sursele de apă minerală
trebuiesc protejate de impurificări. În jurul izvoarelor este
necesar să existe o zonă de protecţie în care să nu se găsească
ferme zootehnice, cimitire, eventuale devărsări industriale.

122
 3.9. CONTROLUL CHIMICO-SANITAR AL APEI
Aprecierea calităţii apei se face printr-un control chimico-
sanitar adecvat tipului de apă, scopului căruia îi este destinată.
Normativele Ministerului Sănătăţii prevăd determinări
obligatorii diferite pentru apa potabilă, pentru apele de
suprafaţă şi pentru cele subterane. În cazul apei distribuite
populaţiei prin instalaţiile centrale, se vor executa analize atât
asupra apei date în consum cât şi investigaţii pe teren asupra
reţelei de apă. Pentru apa potabilă, examenul de laborator va
cuprinde în mod obligatoriu următoarele determinări: pH-ul,
concentraţia substanţelor oxidabile cu permanganat de potasiu,
determinarea cantitativă a amoniacului, a nitriţilor şi a clorului
rezidual, pentru apele dezinfectate. În situaţii dependente de
condiţiile locale, se mai determină prezenţa nitraţilor, a
fenolilor, a compuşilor de Pb2+. 123
 În cazul apelor de suprafaţă examenul de laborator va
cuprinde determinarea pH-ului, a suspensiilor, a substanţelor
oxidabile cu permanganat de potasiu, a oxigenului dizolvat.
Pentru apele subterane se prevede determinarea pH-ului,
a reziduului fix, a substanţelor oxidabile cu permanganat de
potasiu.
De la caz la caz, se pot introduce şi alte determinări în
funcţie de sursele de poluare, de dezvoltarea industrială a
zonei respective.
Astfel, ca indicatori specifici de poluare se determină:
pesticidele, detergenţii, metalele neferoase, produsele
petrolifere; ca indicatori specifici de mineralizare se va
determina: concentraţia clorurilor, a nitraţilor, a sărurilor de
fier, de mangan, duritatea, conţinutul în fluoruri etc.
124
 Controlul chimico-sanitar al apei se încadrează în
principiile generale ale analizei chimice. Metodele calitative şi
cantitative ale chimiei analitice sunt aplicate la analiza apei
pentru determinarea compoziţiei normale şi a impurificatorilor
care apar. La baza acestor determinări stau reacţii de
neutralizare, reacţii de oxido-reducere, reacţii de precipitare,
reacţii complexonometrice etc.

125
 Metodele de analiză fizico-chimică utilizate în controlul
chimico-sanitar al apei sunt, îndeosebi, metode optice şi
electrochimice. Dintre metodele optice sunt folosite
determinările colorimetrice şi spectrometrice bazate pe
măsurarea cantităţii de lumină absorbită de soluţiile colorate
rezultate în urma unor reacţii chimice. Metodele turbidimetrice
şi nefolometrice sunt folosite de asemenea în analiza apelor.
Dintre metodele electrochimice menţionăm metoda
conductometrică folosită în măsurarea conductibilităţii
electrice a apei.

126
 Metodologia cercetării chimico-sanitare a apei îmbracă
forme diferenţiate în funcţie de utilizările care se dau acesteia.
Oricare metodologie trebuie însă să respecte în mod
obligatoriu normativele Ministerului Sănătăţii, bazate pe
recomandările O.M.S. Tipul de indicatori diferă pentru apa
potabilă, apa de suprafaţă sau apa subterană, deşi există şi
indicaatori comuni de apreciere a calităţii apelor. Nivelul
acestor indicatori este cunoscut sub denumirea de concentraţii
maxime admisibile, CMA prevăzute în Standardele de Stat.
În cazul apei potabile, analiza chimico-sanitară se face pe
teren, la locul de recoltare al probelor, sau în laborator. Pentru
apa distribuită populaţiei prin instalaţiile centrale se execută
examen de laborator asupra apei date în consum şi pe teren
asupra reţelei de aprovizionare.
127
 Recoltarea probelor de apă se face în recipiente de sticlă
incoloră, cu dop rodat, bine spălate cu amestec sulfocromic, cu
apă de robinet şi apoi cu apă distilată. Se recoltează 1 l de apă
sau o cantitate mai mare în funcţie de numărul indicatorilor ce
urmează a fi determinaţi şi de concentraţia lor probabilă.
Recoltarea probelor din reţeaua de apă potabilă cu
distribuţie continuă se efectuează după curgerea apei la robinet
timp de 5 - 10 minute.
Din fântâni prevăzute cu pompe, probele se vor recolta
după o pompare de 10 minute, iar din fântâni cu găleată, de la
10-30 cm sub oglinda apei.
Recoltarea probelor de apă din râuri, lacuri se face din
stratul de apă de la suprafaţă, 30 - 50 cm, cu sonde metalice
speciale.
128
 Pentru determinarea oxigenului dizolvat, probele de apă se
recoltează în sticle speciale de 100 sau 250 mL cu dopul rodat
secţionat oblic.
Conservarea probelor de apă se face diferit după natura
componentului ce se determină. Astfel:
- pentru conservarea tuturor formelor de azot şi a
substanţelor organice, se adaugă 2 mL H2SO4 l : 3 la 1 L apă;
- pentru conservarea suspensiilor şi a reziduului fix se
adaugă 2 mL cloroform la litru de apă;
- în cazul prezenţei hidrogenului sulfurat şi a sulfurilor se
adaugă 2 mL soluţie acetat de cadmiu;
- pentru conservarea fenolului şi a acidului cianhidric proba
de apă se alcalinizează cu NaOH 0,5 g/Litru;
- oxigenul dizolvat se fixează, la locul recoltării, prin
adaosul soluţiei de clorură sau sulfat de mangan.
129
 Probele de apă se vor transporta la laborator însoţite de o
fişă în care se înscriu următoarele date: sursa de apă,
descrierea sursei, localitatea, data şi ora recoltării, temperatura
apei şi aerului, scopul analizei şi numele persoanei care a
recoltat probele.
Probele se vor păstra la o temperatură scăzută 6º - 10ºC.
La locul de recoltare se va determina dioxidul de carbon, se
va face fixarea oxigenului dizolvat şi a hidrogenului sulfurat,
se va determina temperatura şi caracterele organoleptice.
Aceste determinări vor fi urmate de cercetarea caracterelor
fizice şi chimice ale probelor de apă.

130
 Determinarea mirosului se execută la 15 – 20ºC şi după
încălzire la 60º. Încăperea în care se face această apreciere
trebuie să fie lipsită de miros particular. Mirosul poate fi
apreciat ca: aromatic, de baltă, de mucegai, de hidrogen
sulfurat, de peşte, de fân. Rezultatul acestei aprecieri
organoleptice se exprimă în grade de la 0 – 5 grade care
reprezintă intensitatea mirosului. Astfel: fără miros 0 grade,
foarte slab 1 grad, slab 2 grade, perceptibil 3 grade, pronunţat
4 grade şi foarte puternic 5 grade. Pentru apa potabilă STAS
normează mirosul la 2 grade.
Determinarea gustului se face pe proba ca atare numai dacă
apa nu prezintă pericolul unei contaminări bacteriene sau a
unei intoxicaţii chimice. Gustul se exprimă în grade, la fel ca
şi pentru miros şi poate fi: sărat, amar, dulce, acru acidulat,
special etc. STAS-ul normează gustul apei potabile la 2 grade.
131
 Determinarea caracteristicilor fizice. Culoarea unei probe
de ape poate fi reală atunci când se datoreşte substanţelor
dizolvate şi aparentă când substanţele suspendate intervin cu
propria lor culoare.
Culoarea apei se determină comparativ cu o scară
colorimetrică de săruri de platină şi cobalt sau cu o scară de
bicromat şi săruri de cobalt. Rezultatul se exprimă în grade. 1
grad de culoare reprezintă coloraţia produsă prin dizolvarea
unui mg cloroplatinat la litru de soluţie. STAS normează
culoarea apei potabile la 15 grade.
Temperatura apei se determină la locul de recoltare.

132
 Turbiditatea apei se determină în laborator comparativ cu o
scară etalon de SiO2. 1 grad de turbiditate reprezintă tulbureala
imprimată de 1 mg SiO2/Litru de apă. Pe teren la locul de
recoltare, turbiditatea se determină prin metoda Secchi care
constă din introducerea în apă a unui disc de porţelan cu un
diametru de 20 cm, notându-se în centimetri distanţa la care
acest disc nu mai este vizibil.
În laborator turbiditatea se poate măsura şi turbidimetric
prin determinarea cantităţii de lumină absorbită de particulele
suspendate.
Determinarea pH-ului se face colorimetric sau
potenţiometric cu electrod de sticlă şi calomel. Metoda
colorimetrică foloseşte ca indicator un amestec de roşu de
metil şi albastru de bromfenol iar ca scară etalon de comparare
un amestec de soluţii de CoCl2, FeCl3, CuCl2 şi CuSO4 în apă,
133
în proporţiile indicate de STAS.
 Conductivitatea electrică specifică este valoarea inversă a
rezistenţei soluţiei aflate între 2 electrozi cu suprafaţa de 1 cm²
situaţi la distanţa de 1 cm. Ea se determină cu un aparat –
conductometru. Conductivitatea electrică a apei este legată de
anionii şi cationii prezenţi în apă, determinarea acestei
caracteristici indicând gradul de mineralizare.
Analiza chimică a apei cuprinde un număr mare de
indicatori. O analiză sumară în vederea precizării potabilităţii
unei ape cuprinde, alături de indicatorii organoleptici şi fizici,
indicatorii chimici de poluare: dozarea amoniacului, a nitriţilor
şi a substanţelor oxidabile cu permanganat de potasiu, a
clorului rezidual.
O analiză completă a apei prevede un complex de
determinări care să caracterizeze apa din punct de vedere
calitativ şi cantitativ.
134
 Determinarea acidităţii apei, imprimată de bioxidul de
carbon liber, de acizii minerali, de sărurile acizilor tari cu baze
slabe se face cu hidroxid alcalin în prezenţa indicatorilor
fenolftaleina sau metiloranj.
Determinarea alcalinităţii, condiţionată de prezenţa în apă a
bicarbonaţilor, carbonaţilor, hidroxizilor şi mai rar a silicaţilor
şi fosfaţilor alcalini, se face prin titrare cu un acid în prezenţa
fenolftaleinei sau metiloranjului.
Determinarea durităţii temporare, permanente, totale, a
concentraţiei sărurilor de calciu şi magneziu se face prin
metodele standardizate, mai frecvent cu complexon III în
prezenţa indicatorilor specifici.
Gradul de mineralizare al apei se determină prin dozarea
reziduului fix la 105ºC după evaporarea apei, prin dozarea
concentraţiei în cloruri, sulfaţi.
135
 O analiză completă prevede dozarea oxigenului dizolvat a
concentraţiei dioxidului de carbon liber, a clorului rezidual.
Ca indicatori de poluare, în afara amoniacului, nitriţilor,
substanţelor oxidabile cu permanganat, Standardul de Stat
prevede determinarea nitraţilor, a fosfaţilor, silicaţilor,
metalelor grele Pb, Cu, Zn, Fe.
În situaţii speciale este necesară determinarea unor
oligoelemente, îndeosebi compuşii iodului, fluorului,
cobaltului.
Rezultatele obţinute vor fi interpretate în raport cu normele
sanitare care cuprind concentraţiile maxime admise a
diferiţilor componenţi ai apei potabile.
Depăşirea limitelor maxime admise sau prezenţa unor
substanţe a căror absenţă este indicată de legislaţia sanitară, ne
determină să caracterizăm apa analizată ca necorespunzătoare
136
din punct de vedere potabil.
 Abaterile de la normele sanitare pot avea cauze diferite şi
anume:
- în cazul apelor subterane depăşirea valorilor indicatorilor
prevăzuţi în STAS poate fi determinată de:
a. influenţe externe legate de infiltrarea apelor reziduale şi
a apelor de şiroire;
b. datorită solului străbătut de aceste ape, bogat în
elementele respective.
În primul caz avem de a face cu o poluare care se remarcă
prin creşterea concentraţiei substanţelor organice, însoţită de
prezenţa sărurilor de amoniu, a nitraţilor şi a clorurilor.
În al doilea caz, datorită solului bogat în elemente chimice,
se remarcă o creştere a gradului de mineralizare al apei, a
reziduului fix, a clorurilor, durităţii, fără a fi însoţite de o
creştere a concentraţiei substanţelor organice, amoniacului şi
137
nitriţilor.
 În cazul apelor provenite din reţeaua de distribuţie, lipsa
clorului rezidual liber indică prezenţa substanţelor organice în
concentraţie mare ca rezultat al impurificării apei.
Standardele de Stat indică tipurile de analize necesare
pentru caracterizarea fizico-chimică şi a apelor de suprafaţă.

138
 3.9.1. Metode rapide de analiză a apei în condiţii de teren

Analiza apei în condiţii de teren prezintă interes pentru

sectorul igienico-sanitar, agricol, piscicol, militar etc. În acest
scop s-au stabilit teste simple şi rapide care permit analiza apei
în condiţii de campanie.
Analiza chimico-sanitară rapidă a apei se face prin
determinarea, în primul rând, a caracterelor organoleptice –
miros, gust, aspect. Această apreciere se realizează în modul
precizat anterior şi dă indicaţii preţioase în aprecierea calităţii
apei. De asemenea, caracteristicile fizice – temperatura,
culoarea, turbiditatea – prezintă interes în aprecierea calităţii
apei în condiţii de campanie.
139
 Dintre indicatorii chimici care se pot determina în condiţii
de teren, amintim: determinarea pH-ului, a conţinutului în
dioxid de carbon prin titrare cu hidroxid de sodiu în prezenţa
fenolftaleinei, a durităţii totale prin titrare cu complexon III în
prezenţa indicatorului negru eriocrom T. În cazul acestor
determinări se folosesc truse de reactivi, portabile iar titrarea
se realizează cu pipete.
Dozarea clorurilor din apă se face turbidimetric cu azotat
de argint, apreciindu-se concentraţia pe baza cantităţii de
precipitat care apare. Astfel:
- opalescent slab 1 – 10 mg/L
- puternic tulbure 10 – 15 mg/L
- formare de flocoane 50 – 100 mg/L
- precipitat alb voluminos peste 100 mg/L
140
 Indicatorii de impurificare: nitriţii, amoniacul, fosfaţii,
hidrogenul sulfurat se determină prin metodele colorimetrice
specifice, concentraţia fiind apreciată prin intensitatea
coloraţiei, după tabele. Astfel, nitriţii se determină cu reactivul
Griess; concentraţia se apreciază pe baza coloraţiei observate
vertical în eprubetă:
- incolor conc. sub 0,001 mg N/L
- foarte slab roz conc. sub 0,002 mg N/L
- roz alb conc. sub 0,004 mg N/L
- roz deschis conc. sub 0,02 mg N/L
- roz conc. sub 0,04 mg N/L
- roz intens conc. sub 0,07 mg N/L
- roşu conc. sub 0,02 mg N/L

141
 Amoniacul se dozează cu reactivul Nessles, apreciindu-se
concentraţia pe baza intensităţii culorii:
- incolor conc. sub 0,04 mg N/L
- extrem de slab gălbui conc. sub 0,08 mg N/L
- gălbui deschis conc. sub 0,02 mg N/L
- gălbui conc. sub 0,04 mg N/L
- galben conc. sub 2,0 mg N/L
- galben roşcat închis conc. sub 4,0 mg N/L

Fosfaţii se determină rapid cu molibdatul de amoniu în

prezenţa unui reducător, concentraţia fiind apreciată după
tabele, în funcţie de intensitatea culorii.

142
 Hidrogenul sulfurat se evidenţiază prin intensitatea reacţiei
cu acetat de plumb.

Identificarea metalelor grele impurificatoare (plumb, cupru,

mercur) se face prin precipitarea lor sub formă de sulfuri.

Folosind aceşti câţiva indicatori se poate aprecia calitatea

apei, pe teren. Metodele moderne de analiză rapidă a apelor se
impun tot mai mult, punând la îndemâna chimistului sanitar,
truse special alcătuite sau hârtii indicatoare.

143
GRASIMILE ALIMENTARE
• Lipidele sunt esteri ai unor alcooli cu acizii
grasi
• Grasimile alimentare reprezinta o grupa de
alimente importante in ceea ce priveste
aportul energetic
• Ele se obtin din semintele plantelor
oleaginoase, din anumite fructe , din
tesuturile animalelor si din lapte.
• Grasimile alimentare sunt, aproape in
totalitate, esteri ai glicerolului cu diferiti
acizi grasi saturati (ac. palmitic, stearic),
nesaturati (acidul oleic – mononesaturat)
si mai rar cei polinesaturati (ac. linoleic si
arahidonic)
 Tipuri de acizi grasi
In functie de proprietatile lor se clasifica astfel:

• dupa lungimea lantului de atomi de carbon (cu cat este

mai lung, cu atat absorbtia lor este mai lenta);
• dupa gradul lor de saturare, avem acizi grasi saturati si
polinesaturati;
• acizii grasi saturati - cu cat sunt mai saturati, cu atat sunt
mai solizi la temperatura normala si determina cresterea
colesterolului sangvin; grasimile animale sunt bogate in
acizi grasi saturati;
• cu cat sunt mai nesaturati, cu atat sunt mai lichizi la
temperatura normala; pot fixa oxigenul in prezenta
aerului, sub actiunea razelor ultraviolete sau a caldurii
(rancezeala). Pot fixa hidrogenul si se pot transforma din
acizi grasi nesaturati in acizi grasi saturati.
 Acizi grasi esentiali pentru
organism
• Anumiti acizi grasi au un rol fundamental in organism si nu
pot fi sintetizati de catre organism, si din aceasta cauza
trebuie introdusi prin alimentatie. Este vorba in principal de
acizii grasi polinesaturati prezenti in cantitate
importanta in anumite uleiuri vegetale: ulei de soia, de
floarea-soarelui, de ovaz. Sunt denumiti uneori vitamina F.
• Uleiul de parafina are un beneficiu aparte pentru
organism; el nu este absorbit de catre organism si nu
aduce nicio calorie, dar nici vreun element cu valoare
nutritiva. Este folosit in tratamentul constipatiei, deoarece
formeaza un fel de “covor glisant” pe peretele intestinal.
Utilizarea sa prelungita poate provoca teoretic carente
vitaminice, pentru ca prezenta sa impiedica absorbtia
vitaminelor liposolubile (A, D, E, K).
 Ratia zilnica de acizi grasi
Repartitia cotidiana a acizilor grasi trebuie sa fie
urmatoarea:
• 1/3 acizi grasi saturati (in special grasimi
animale);
• 1/3 acizi grasi polinesaturati (uleiuri vegetale);
• 1/3 acizi grasi mononesaturati (grasimi animale
si vegetale);

Acesta trebuie sa fie raportul intr-o alimentatie

normala, dar in cazul unui regim de slabire
trebuie sa scada cantitatea de acizi grasi saturati
din alimentatie sau chiar sa lipseasca.
 CLASIFICAREA ŞI
SORTIMENTUL GRĂSIMILOR
• Din punct de vedere al originii lor, grasimile pot fi
animale, vegetale sau mixte, fiecare categorie
cuprinzand tipuri lichide sau solide la
temperatura obisnuita.
• Grasimile animale lichide pot proveni de la
animale terestre (ex: uleiul de copite) sau de la
animale acvatice (ex uleiul de peste); cele solide
provin numai de la animalele terestre si sunt:
seul (de bovine, ovine), grasimea de porc
(untura, slanina), untul, grasimea de pasare.
 CLASIFICAREA ŞI
SORTIMENTUL GRĂSIMILOR

Grasimi vegetale lichide:

• -ulei de floarea-soarelui
• -ulei de soia
• -ulei de rapita
• -ulei de porumb
• -ulei de masline
• -ulei de palmier
 CLASIFICAREA ŞI
SORTIMENTUL GRĂSIMILOR

Grasimi vegetale solide:

• -margarina
• -unt de cacao
• -unt de palmier

Grasimi animale lichide:

• -ulei de peste
• -ulei de copite
 CLASIFICAREA ŞI
SORTIMENTUL GRĂSIMILOR
Grasimi animale solide:
• -untura de porc
• -untura de pasare
• -untura de bovine
• -seu de oaie
 Grasimile vegetale lichide
• Uleiurile comestibile se obţin prin presarea
seminţelor sau fructelor oleaginoase şi
prelucrarea uleiului brut, prelucrare ce
urmăreşte îmbunătăţirea proprietăţilor
organoleptice şi creşterea rezistenţei la păstrare.
• În întreprinderile de ulei, procesul tehnologic se
desfăşoară în mai multe secţii în care se fabrică
principalele produse, şi anume: uleiuri brute,
uleiuri rafinate, uleiuri solidificate, margarină şi
grăsimile vegetale comestibile. Dintre aceste
produse, uleiurile brute şi uleiurile rafinate sunt
cele mai importante.
 Sortimente de uleiuri
• Uleiul de floarea soarelui este obtinut in cantitatea cea
mai mare, are culoarea galbena pana la galben roscat,
cu gust placut caracteristic semintelor.
• Uleiul de rapita are culoarea galben-verzuie cu gust si
miros slab.
• Uleiul de soia are culoare galben-roscata cu gust si
miros caracteristic.
• Uleiul de porumb se obtine din germeni de porumb, are
culoare galben-roscat cu miros placut de faina
proaspata. Este un produs dietetic deoarece contribuie
la reducerea colesterolului din sange.
• Uleiul de masline se obtine atat din pulpa fructului cat si
din seminte.
 Obtinerea uleiului brut
• Schema de fabricaţie a uleiului brut cuprinde două faze, şi
anume: presarea şi extracţia. Unele materii prime cu un conţinut
mai redus de ulei (seminţele de soia sau germenii de porumb) se
prelucrează direct prin extracţie, operaţia de presare fiind
nerentabilă.
• De asemenea, schema de prelucrare a seminţelor decorticabile
(floarea-soarelui, soia, ricin) se deosebeşte de aceea a
seminţelor nedecorticabile (in, rapiţă) prin faptul că, în primul caz,
intervine operaţia de decojire.
• Dintre seminţele decorticabile practic numai seminţele de
floarea-soarelui se decojesc.
• Seminţele se supun apoi precurăţirii şi uscării, două operaţii care
asigură depozitarea lor în condiţii optime.
• Precurăţirea, care se efectuează în maşini de curăţit elimină din
seminţe impurităţile de praf, pământ, nisip, resturi de plante.
• La precurăţire se elimină circa 50% din impurităţile prezente în
seminţe.
• Pentru uscarea seminţelor se folosesc uscătoare prin convecţie
sau prin contact cu funcţionarea continuă în echicurent.
 Obtinerea uleiului brut
• La decojire rezultă “miezul industrial” şi “coaja
industrială”. Primul trece la măcinare iar coaja industrială
constituie un subprodus folosit drept combustibil chiar în
întreprindere.
• Prin măcinare în valţuri, se destramă structura celulară a
miezului, ceea ce înlesneşte extragerea uleiului la
presare şi la extracţie.
• Prăjirea, care se face în prăjitoare, urmăreşte acelaşi
scop, adică separarea mai uşoară a uleiului la presare.
Înainte de prăjire măcinătura se umectează cu abur la 8
– 8,5% umiditate şi apoi se usucă, fiind încălzită la circa
1050C.
• Presarea în presele mecanice, urmăreşte stoarcerea
uleiului din măcinătura prăjită. La presare rezultă ulei
brut de presă şi brochen care mai conţine 18 – 20% ulei.
 Obtinerea uleiului brut
• Uleiul brut de presă trece la purificare prin
sedimente şi filtrare. În vederea recuperării
uleiului din brochen acesta se supune
extracţiei cu solvenţi.
• Măcinarea brochenului constituie prima
operaţiune înaintea extracţiei. Prin
măcinare se completează destrămarea
structurii celulare iniţiată la mărunţirea
seminţelor.
 Obtinerea uleiului brut
• După extracţia brochenului în extractor rezultă şrotul ca
subprodus şi miscela, care reprezintă o soluţie de ulei în
dizolvant.
• Prin distilarea miscelei în instalaţia de distilare se obţine
ulei brut şi se recuperează benzina care se introduce din
nou în circuit.
• Distilarea miscelei, cu concentraţia iniţială de 20 – 25%,
se face treptat în economizor, cele două evaporatoare şi
în distilator în care rezultă uleiul brut de extracţie.
• Recuperarea solventului din şrot are loc în instalaţia
compusă din toaster în care şrotul se încălzeşte până la
1150C, răcitorul şi dispozitivul de umectare în care
umiditatea şrotului se aduce la 8 – 8,5%.
• Din uleiul brut de extracţie, prin tratare cu abur
(hidratare) se recuperează lecitina.
Uleiul brut de floarea-soarelui
• este de culoare galbenă, cu gust şi miros
specifice de prăjeală. Uleiul brut de extracţie
este galben-roşcat, are miros neplăcut şi gust
amar.
• Uleiul de floarea-soarelui este un ulei
semisicativ.
• După o rafinare prealabilă, uleiul de floarea-
soarelui se foloseşte ca atare sau sub formă de
ulei hidrogenat în alimentaţie pentru gătit, la
fabricarea margarinei, a maionezelor, a
conservelor în ulei, precum şi la prepararea unor
produse de patiserie (biscuiţi, creme).
 Uleiul brut de soia
• are culoarea galbenă până la brună-deschis,
miros neplăcut şi gust amărui.
• După cum s-a menţionat, se caracterizează
printr-un conţinut ridicat în fosfatide care se
recuperează sub formă de concentrat de
fosfatide, denumit şi lecitină.
• Uleiul de soia este semisicativ. În stare rafinată
se foloseşte ca ulei comestibil. La o depozitare
mai îndelungată prezintă fenomenul reversiunii
gustului şi mirosului, adică recapătă gustul
uleiului brut şi trebuie rafinat din nou.
 Uleiul brut de ricin
• este de culoare galbenă, uneori cu o nuanţă verzuie.
• Conţinutul mare de acid ricinoleic imprimă uleiului de
ricin proprietăţi specifice şi deosebite de ale celorlalte
uleiuri, şi anume: viscozitate şi masă specifică mai
mare şi solubilitate diferită. Astfel, uleiul de ricin se
dizolvă greu în benzină până la 40 – 600C, în schimb
este solubil în alcool etilic, în timp ce celelalte uleiuri
vegetale sunt solubile în benzină rece, dar insolubile
în alcool.
• Uleiul de ricin care este un ulei nesicativ se foloseşte
în primul rând ca lubrifiant, sub formă de adaos la
uleiurile de ungere. Alte utilizări se referă la fabricarea
săpunului, a maselor plastice, a unor produse
cosmetice şi ca purgativ.
 Uleiul brut de in
• este de culoare galbenă-verzuie, cu miros
caracteristic plăcut. Datorită conţinutului ridicat
de acizi graşi polinesaturaţi, uleiul de in este
sicativ.
• Întins în strat subţire, se usucă în 5 – 6 zile,
formând o peliculă nelipicioasă, elastică şi
rezistentă la acţiunile agenţilor atmosferici.
Datorită acestor proprietăţi, uleiul de in se
întrebuinţează ca materie primă pentru
fabricarea vopselelor şi a lacurilor.
 Uleiul brut de rapiţă
• este de culoare verde-închis, cu gust şi
miros caracteristice, care se datoresc
conţinutului de ulei eteric.
• În stare brută uleiul de rapiţă se mai
foloseşte la lămpile se semnalizare de la
calea ferată. După rafinare se foloseşte ca
ulei comestibil.
• Ca şi uleiul de soia, prezintă dezavantajul
că după o depozitare mai îndelungată (6 –
10 luni) capătă din nou gustul uleiului brut.
Uleiul brut de germeni de porumb
• este de culoare galbenă-roşiatică, cu miros
caracteristic, asemănător pâinii proaspete. Este un ulei
semisicativ ce se caracterizează printr-un conţinut mai
bogat în vitamina E (tocoferol) şi acizi graşi esenţiali
(acid linolic, linolenic şi arahidonic). Se foloseşte în
alimentaţie ca ulei dietetic.
• Pentru mărirea duratei de păstrare a uleiului rafinat din
germeni de porumb este obligatorie îmbutelierea lui în
sticle colorate şi păstrarea lor la întuneric şi la rece.
• Uleiul din germeni de porumb prezintă fenomenul de
reversiune a gustului, din care motiv termenul de
garanţie pentru acest ulei este de numai 3 luni faţă de
4 luni prevăzut pentru celelalte uleiuri comestibile.
 Grasimi vegetale solide
Margarina
• Margarina se obtine prin emulsionarea
uleiurilor vegetale hidrogenate sau din
amestec de grasimi vegetale si animale cu
diferite adaosuri de lapte, sare, lecitina,
vitaminele A si D, aromatizanti si coloranti.
• Sortimentul de margarina cuprinde:
-margarina tip M (de masa)
-margarina tip P pentru patiserie, cofetarie
Paradoxal, margarina, grasime de
origine vegetala, care nu contine
colesterol este aterogena datorita
acizilor grasi “trans” care perturba
metabolismul ficatului generand
colesterol rau (LDL). Acesta se
depune pe artere si provoaca
infarct miocardic si accidente
vasculare cerebrale (AVC).
 Grasimi animale solide
• Untul este grasimea obtinuta din lapte
• Untura de proc se obtine prin topirea
tesuturilor adipoase de porc
• Seul de oaie se obtine prin topirea
tesuturilor adipoase de oaie
 Untul
• Untul este indispensabil in crestere prin
continutul mare in vitamina A.

Mai contine:
• 84% grasimi (dintre care gliceride in
special, si colesterol 270mg/100 grame);
• maxim 16% apa;
• vitamina D;
• aduce 750 kilocalorii/100 grame (3180kj);
• este foarte bogat in colesterol si sarac in
acizi grasi polinesaturati.
Untul are un raport intre acizii grasi
esentiali echilibrat 3:1/ 6: 3, cu o
densitate calorica mai scazuta,
respectiv 750 kcal% la untul gras si
411 kcal% la untul slab, fata de cea a
uleiurilor vegetale 899 kcal%. Untul
trebuie folosit numai in stare cruda,
deoarece are rezistenta scazuta la
prajire in forma obisnuita, care
contine apa, glucide si proteine.
Consumul moderat de unt de catre
persoanele sanatoase, active, cu
mecanism compensatoriu eficace nu
este daunator, daca nu se depaseste
cantitatea de 40g unt / zi. Aceasta
cantitate aduce un aport de 100 mg
colesterol (recomandarea este sa nu
se depaseasca un aport zilnic de 300
mg colesterol), 20g acizi grasi saturati
si 300 kcal.
Desi untul are un continut ridicat de acizi
grasi saturati (68%), in majoritate
reprezentati de acidul miristic, palmitic,
stearic, acesta contine acizi grasi
mononesaturati (ex. acidul oleic 28% - ca
in uleiul de masline). Untul contine de
asemenea si acizi grasi saturati cu lant
mediu sau scurt, care nu cresc nivelul
colesterolului in sange, si sunt usor de
digerat. De asemenea, grasimea untului
are tendinta de a creste colesterolul bun
(HDL), care este inalt protector impotriva
infarctului de miocard si accidentului
vascular cerebral.
• Untul contine acizi linoleici conjugati (CLA),
care au capacitatea de a reduce formarea
ateroamelor, impiedicand depunerea grasimilor
in artere. Acizii linoleici conjugati (CLA) au si
capacitatea de a stimula dezvoltarea
muschilor, inhiband depunerea grasimilor si
ingrasarea.
• Lecitina continuta in unt are de asemenea un
efect in impiedicare depunerii grasimilor in
artere, iar fosfatidilserina este un component
esential (impiedica depunerea colesterolului in
artere) pentru buna functionare a celulelor, mai
ales a neuronilor. Ambele componente au si
efecte benefice asupra memoriei si capacitatii
de invatare.
 Untul ghee
• Prin clarificarea untului se obtine untul ghee, cunoscut
ca “Gheeclarified butter”, care contine practic numai
lipide (~99%) si devine rezistent la prajire si rancezire.
Untul ghee fiind rezistent la prajire si rancezire este mai
putin nociv (orice grasime ranceda este extrem de
toxica).
• Untul ghee (899 kcal%) se gaseste in magazinele de
specialitate, dar poate fi preparat si acasa, foarte simplu:
prin incalzirea untului obisnuit pe baie de apa. Dupa
topirea pe baia de apa se separa grasimea, care
formeaza un strat compact la suprafata. Se arunca
stratul apos de sub cel gras. Grasimea clarificata astfel
se pune la borcane (din sticla, nu din plastic) inchise la
culoare si se pastreaza la frigider, sau chiar la
temperatura camerei, ferita de lumina si umiditate. Untul
Ghee se poate consuma ca atare, crud, pe paine, sau la
prajit cand, totusi dorim sa preparam un fel de mancare.
 Smantana
• contine pe langa vitamina A, 20-30% lipide,
dintre care in special gliceride, 2,5-3,5% lactoza,
70-80% apa si 2% proteine, valoarea sa
energetica fiind de 300 kilocalorii / 100 grame
(1250Kj).
• se obtine prin separarea grasimilor laptelui
dulce, prin centrifugare. Smantana dulce
rezultata este pasteurizata, se supune
fermentarii si se matureaza prin pastrare la rece.
Se poate obtine si prin stratificare (procedeul
clasic), lasand laptele in repaus in vase cu
suprafata mare 1-2 zile. Prin acest procedeu se
obtine o smantama mai saraca in grasimi (15-
20%).
Avantajele consumului de grasimi
• Conţinutul bogat în lipide, în vitamine (A, D, E),
gradul mare de digestibilitate (cu excepţia unturii
de porc şi a seului) determină valoarea
alimentară ridicată a grăsimilor.
• Ajuta la absorbtia vitaminelor liposolubile.
• Lipidele din grăsimile alimentare intră în
constituţia celulelor organismului, dar au şi un
important rol energetic (1 g de grăsime
furnizeaza 9,3 kilocalorii).
• Alimentatia în care predomină acizii graşi
nesaturaţi (uleiul de floarea soarelui, de porumb,
de soia) are efect de reducere a colesterolului.
Avantajele consumului de grasimi
• Digestibilitatea untului este extrem de mare,
respectiv 99%, necesitand mai putine saruri
biliare si solicitand astfel mai putin vezica biliara
si ficatul. De aceea untul se recomanda in bolile
de vezica biliara, ficat, rinichi, stomac. Untul
usureaza absortia si distributia vitaminelor
liposolubile, in special a vitaminei E.
Componentele untului au efect potential
anticancerigen. Acestea impreuna cu alti
compusi ce provin din hrana vacilor care
pasuneaza pot avea efect protector impotriva
cancerului de colon, san, prostate, piele, stomac.
Avantajele consumului de grasimi
• Consumul de acizi grasi omega 3 reduce
rata de aparitie a artmiilor severe cu 30%.
Surse valoroase de acizi grasi esentiali
omega 3 sunt nucile, uleiul de in, uleiul de
canepa, iar de acizi grasi esentiali cu lant
lung omega 3 (EPA-DHA) sunt pestii
oceanici grasi de apa rece, pescuiti in
zonele nepoluate - somn, macrou, hering,
cod, sardine.
Dezavantajele consumului de grasimi
• Alimentaţia bogată în grăsimi solide (de
bovine, ovine), care au un conţinut mare
de acizi saturaţi, face să crească
concentraţia de colesterol din sânge cu
efect aterogen.
• Pretutindeni unde alimentatia este
dezechilibrata in favoarea unui exces de
acizi grasi omega 6 frecventa
aterosclerozei, infarctului miocardic si
aritmiilor este semnificativ crescuta.
 Sistemul imunitar si grasimile
alimentare
• Este binecunoscut faptul ca malnutritiile
severe, in sindromul de epuizare (Wasting
Malnutrition) sistemul imunitar este
compromis, crescand mortalitatea prin
infectii. Obezitatea si tratamentul sau
afecteaza functiile imune, mecanismele de
aparare naturale scazand responsivitatea
limfocitelor B si T.
 Sistemul imunitar si grasimile
alimentare
• Curele de slabire severe (400-1200 Kcal/zi)
provoaca scaderea numarului de celule T si B si
prabusirea sistemului imunitar. Deoarece atat
obezitatea, cat si curele de slabire fanteziste
afecteaza un numar din ce in ce mai mare de
oameni, impactul aportului de energie zilnica din
alimente va fi in viitor si mai sever. Cercetarile
moderne au demonstrat ca atat compozitia in
acizi grasi a grasimilor alimentare, cat si
cantitatea totala de grasimi ingerate influenteaza
puternic functionarea sistemului imunitar.
 Sistemul nervos si grasimile
• Creierul uman este alcatuit in proportie de
~60% din lipide. Lipidele ingerate in
decursul vietii modeleaza permanent
creierul, din copilarie pana la batranete,
determinand in mod esential
performantele de invatare, memorie,
atentie, concentrare. Din acest punct de
vedere tipul de grasimi cu care ne hranim
este determinant pentru sanatatea
sistemului nervos.
 Sistemul nervos si grasimile
• Cercetari recente demonstreaza faptul ca grasimile
saturate in exces (mai mult de 10% din aportul caloric
zilnic, respective 30g pentru o dieta de 2500 kcal) au un
efect profund daunator asupra creierului, inducand
disfunctii ale memoriei si invatarii cu alterarea
comportamentului cognitiv. In plus, se pare ca efectele
daunatoare ale grasimilor saturate asupra creierului sunt
cumulative, fiind asociate cu deficiente de invatare la
tineri, accelerarea pierderii memoriei la adulti, aparitia
bolilor neurodegenerative Alzheimer si in special a
maladiei Parkinson.
 Sistemul nervos si grasimile
• Periculozitatea consumului excesiv de grasimi
animale saturate (carne grasa, lapte integral,
unt, branza grasa), alimente prajite dar si
excesul de uleiuri vegetale bogate in acizi grasi
omega-6 (floarea-soarelui, porumb, sofranel) si
acizi grasi trans (margarina, grasimi
hidrogrenate si partial hidrogenate ) mai ales din
perioadele copilariei, vor avea mai tarziu efecte
devastatoare grabind aparitia bolilor cardio-
vasculare, dereglarea timpurie a facultatilor
mentale (o forma de presenilitate), aparitia
bolilor cronice si imbatranirea accelerata.
 Sistemul nervos si grasimile
• Din moment ce creierul este construit
preponderent din grasimi, calitatea
acestora determina direct calitatea
structurilor sistemului nervos si
functionarea optima a acestuia. Din
aceasta cauza, o dieta lipsita in intregime
de grasimi este periculoasa (pentru omul
sanatos se recomanda ca grasimile sa
reprezinte sub 25-30% din aportul caloric
total, zilnic).
 Alte dezavantaje ale
consumului de grasimi
• Grasimile saturate interfera si cu buna
functionare a insulinei, determinand
rezistenta la insulina, stare prediabetica de
tip 2, cu perturbarea utilizarii glucozei de
catre creier.
Grasimi nocive pentru sanatate
1. Grasimile saturate - provin in mod principal din produse de
origine animala; cresc nivelul total al colesterolului din sange si al
lipoporteinelor cu densitate mica (LDL), cele care pot declansa
aparitia bolilor cardiovasculare dar si a diabetului de tip 2.
2. Grasimile trans - unele dintre aceste grasimi se gasesc in mod
natural in anumite alimente de provenienta animala, iar altele sunt
obtinute prin procesare, prin hidrogenarea partiala a grasimilor
nesaturate. In urma acestui proces, sunt create grasimi care sunt
mai usor de utilizat pentru gatit si sunt mai rezistente decat sunt
uleiurile obtinute in mod natural, rancezesc mai greu (grasimi trans
industriale sau sintetice)

Grasimile trans sintetice determina cresterea colesterolului rau sau

LDL si duc la scaderea lipoproteinelor cu densitate mare (HDL).
Unul dintre rezultate ar fi cresterea riscului dezvoltarii de boli
cardiovasculare.
Majoritatea grasimilor care au un procent ridicat de grasimi saturate
sau grasimi trans se solidifica la temperatura camerei. Din aceasta
cauza, de obicei, sunt denumite grasimi solide. Acestea includ
grasimea de vita, porc, margarina, untura si untul.
Grasimi benefice pentru sanatate
1. Grasimile mononesaturate - pot fi gasite intr-o varietate de
alimente si uleiuri. Studiile au demonstrat ca folosirea de alimente
bogate in grasimi mononesaturate imbunatatesc nivelul
colesterolului din sange care poate reduce riscul bolilor de inima.
Cercetarile au aratat ca grasimile mononesaturate pot echilibra
nivelul de insulina din sange si tin sub control valorile zaharului
(fenomene care au o importanta majora in mod special pentru
persoanele care sufera de diabet de tip 2).

2. Grasimile polinesaturate - se afla mai ales in componenta

produselor alimentare vegetale si a celor care au la baza anumite
uleiuri. Exista dovezi care demonstreaza ca folosirea alimentelor
bogate in grasimi polinesaturate imbunatatesc nivelul de colesterol
din sange, fapt ce diminueaza sansele dezvoltarii bolilor
cardiovasculare, cat si a diabetului de tip 2. Printre grasimile
polinesaturate se numara acizii grasi omega-3 (care se gasesc in
anumite tipuri de peste gras), care au rol benefic pentru sanatatea
inimi si ajuta la scaderea nivelului tensiunii arteriale. Alimentele care
sunt alcatuite in mare parte din grasimi mononesaturate si
polinesaturate sunt lichide la temperatura camerei: ulei de masline,
ulei de arahide, ulei de porumb, ulei de sofranel.
Grasimi benefice pentru sanatate

- grasimile din peste gras din zonele oceanice cu ape reci

(somon salbatic), cod, ton, merluciu, macrou, sardine,
fructe de mare, unt natural - cu moderatie si in stare
cruda. Se pot utiliza si suplimente alimentare cu omega
3, de preferat stabilizate cu vitamina E naturala in locul
antioxidantilor de sinteza BHA, BHT (E 320, 321).

- grasimile din surse alimentare de orgine vegetala

(legume verzi, nuci, seminte de in, ulei de canepa, ulei
de rapita);

- grasimile din uleiul de masline, rapita, arahide, palmier

(mai ales uleiul rosu de palmier), uleiul de Argan, de
seminte de pin
 Colesterolul
• Colesterolul nu este o grasime. Mai degraba are o consistenta
ceroasa, asemanatoare cu grasimea.
• Organismul unei persoane produce in mod natural anumite cantitati
de colesterol. De asemenea, corpul absoarbe colesterolul existent in
unele din alimentele consumate; din alimente de origine animala:
carne si oua.
• Colesterolul este vital deoarece printre alte functii importante pe
care le are, acesta contribuie la construirea celulelor corpului si
produce anumite tipuri de hormoni. Totusi, in mod natural, corpul
elibereaza suficient colesterol pentru satisfacerea nevoilor sale, nu
are nevoie de colesterol suplimentar.
• Colesterolul excesiv din dieta unei persoane poate creste nivelul de
LDL, colesterolul rau sau nesanatos, crescand implicit riscul
declansarii bolilor cardiovasculare si a accidentelor vasculare
cerebrale.
• Cele mai multe dintre alimentele care contin grasimi saturate, contin
colesterol. Deci, renuntarea la aceste alimente va contribui nu doar
la scaderea nivelului de grasimi saturate, ci si a colesterolului.
• Exceptie de la acest lucru fac uleiurile tropicale care sunt bogate in
grasimi saturate dar nu contin colesterol.
Tip de grasimi Recomandari Principalele surse
alimentare

Grasimi totale Sunt incluse toate tipurile de grasimi Alimente de origine

alimentare. Limita totala a aportului de animala si vegetala
grasimi nu trebuie sa depaseasca 20-
30% din caloriile consumate zilnic.
Raportat la o dieta care contine 2000 de
calorii pe zi, acest lucru inseamna 44-
47 de grame de grasimi totale pe zi.

Grasimi Nu poate fi indicata o cantitate exacta, Ulei de masline, de

mononesaturate iar orientativ se recomanda ca aceste canola, arahide,
grasimi sa reprezinte o pondere cat mai avocado, nuci si
mare din consumul zilnic de grasimi seminte, grasimi din
totale. carne de pasare.
Grasimi Nu poate fi indicata o cantitate exacta, Uleiuri vegetale (sofran,
polinesaturate iar orientativ se recomanda ca aceste porumb, floarea
grasimi sa reprezinte o pondere cat mai soarelui, soia, de
mare din consumul zilnic de grasimi bumbac, arahide),
totale. grasimea continuta de
carnea de pasare, nuci
si seminte
Acizi grasi Nu poate fi indicata o cantitate exacta, iar
omega-3 si orientativ se recomanda ca aceste grasimi
omega-6 sa reprezinte o pondere cat mai mare din
consumul zilnic de grasimi totale
Grasimi saturate Grasimile saturate nu trebuie sa depaseasca
10% din totalul de calorii consumate zilnic
(desi recomandat ar fi 7%, pentru a reduce
riscul bolilor de inima). La dieta cu 2000 de
calorii pe zi, acest lucru inseamna 15 grame
de grasimi. Aportul de grasimi saturate nu
trebuie sa depaseasca nivelul maxim de
grasimi recomandat zilnic
Grasimi trans Cu cat se consuma mai putine grasimi trans,
cu atat mai bine. Trebuie evitate mai ales
grasimile trans din sursele prelucrate. Este
dificil sa se elimine din alimentatie toate
grasimile trans, din cauza prezentei lor in
carne si lactate. Sa nu depaseasca 1% din
totalul zilnic de calorii (nu mai mult de 2
grame)
Colesterolul Mai putin de 300 mg pe zi. Mai putin de 200
mg pe zi, daca exista risc crescut de boli
cardiovasculare
Peste gras de apa rece
(somon, macrou, hering),
seminte, ulei de in si nuci.
Branza, pizza, deserturi pe
baza de cereale, produse
de origine animala
(preparate din pui, carnati,
hot dog, bacon, etc.),
untura, unt, ulei de palmier
si alte uleiuri tropicale
Margarina, snackuri si
deserturi preparate de
genul prajiturilor si a unor
tipuri de biscuiti.
Oua, preparate din carne
de pui, carne de vita,
hamburger, fructe de mare,
produse lactate, untura,
unt.
Alterarea grasimilor (rancezirea)
 Râncezirea hidrolitică
• Râncezirea hidrolitică este specifică gliceridelor
care conţin acizi graşi saturaţi de consistenţă
lichidă (butiric, capronic, caprilic, caprinic, lauric,
miristic) sau nesaturaţi - în cazul uleiurilor
vegetale nerafinate.
• Hidroliza care conduce la râncezire este
determinată de activitatea lipazelor. Sub
acţiunea acestor enzime, glicerina se desparte
de acizii graşi, iar mai apoi, atât glicerolulul, cât
şi acizii graşi, se oxidează, formându-se
aldehide, cetone şi hidroxiacizi, cu miros şi gust
neplăcut.
• Principalul produs alimentar care se alterează
prin râncezire hidrolitică, este untul.
 Râncezirea oxidativă prin
formarea de peroxizi
• Râncezirea oxidativă prin β-oxidare

Râncezirea β-oxidativă este cauzată de

microorganisme, fiind caracteristică grăsimilor care au
în componenţă acizi graşi cu 6-12 atomi de carbon.

• Râncezirea oxidativă prin formarea de peroxizi

Râncezirea oxidativă prin formarea de peroxizi este

cea mai răspândită formă de râncezire, fiind specifică
trigliceridelor ce posedă acizi graşi nesaturaţi (oleic,
linomic, linolenic, arahidonic, etc.).
 Râncezirea oxidativă
• Sub acţiunea oxigenului din aer are loc
oxidarea dublelor legături, rezultând compuşi cu
miros şi gust neplăcut. Fenomenul se petrece
prin fixarea oxigenului la nivelul dublelor legături
sub formă de peroxizi. Peroxizi lipidici formaţi,
determină reacţii în lanţ, iniţiind şi întreţinând
stresul oxidativ.
• Cel mai uşor râncezesc pe această cale,
seminţele oleaginoase şi uleiurile presate la
rece.
 Grăsimile râncezite sunt
dăunătoare sănătăţii
• Pe lângă faptul că alimentele râncezite sunt depreciate
sub aspect calitativ, ele influenţează în mod negativ şi
sănătatea.
• Lipidele râncezite, prin eliberarea acizilor graşi, care se
degradează mai departe, prezintă efecte defavorabile
asupra vaselor de sânge şi asupra inimii. Dar, mai
nocivă, se dovedeşte a fi glicerina, care desprinzându-
se din trigliceride se deshidratează (pierde apă),
transformându-se în acroleină, substanţă hepato-toxică
şi cancerigenă.
• Peroxidul format în timpul râncezirii oxidative, pe seama
acizilor graşi nesaturaţi, se comportă în organism ca un
radical liber vehement.
 VERIFICAREA CALITĂŢII
GRĂSIMILOR

• a. Examenul organoleptic
- ambalajul- aspectul- integritatea- curăţenia
- marcarea- tipul produsului- data fabricaţiei-
termen de garanţie- masa netă
- Produsul - aspectul, consistenţa, culoarea,
gustul, mirosul
 VERIFICAREA CALITĂŢII
GRĂSIMILOR
• b. Examenul fizico-chimic
Se disting 2 categorii de examene:
• examene cu ajutorul carora se determina anumite
constante ale grasimilor care dau posibilitatea
identificarii unui anumit tip de grasime sau evidentierea
unor falsificari;
• examene prin intermediul carora se evidentiaza compusi
care iau nastere in procesele de alterare; prin alterare se
modifica si proprietatile fizico-chimice ale grasimilor, dar
acestea nu sunt specifice alterarii si depistarea lor in
general necesita timp mai indelungat, reactivi mai
costisitori si sunt mai laborioase comparativ cu tehnicile
de punere in evidenta a compusilor de alterare.
In cadrul examenului fizico-chimic al grasimilor
se realizeaza urmatoarele determinari:

• Determinarea punctului de topire;

• Determinarea indicelui de refractie;
• Determinarea aciditatii libere – data de acizii grasi liberi si
produsii lor de degradare (aldehide, cetone);
• Determinarea indicelui de iod – se exprima in grame acid
oleic la 100 grame grasime si da indicatii asupra calitatii
grasimii;
• Determinarea indicelui de iod – reprezinta gradul de
nesaturare al grasimilor si se exprima in grame de iod
absorbit la 100 grame produs;
• Determinarea continutului de apa;
• Determinarea amidonului
• Determinarea indicelui de aciditate
• Reactia Kreis – pentru aprecierea rancezirii, pune in
evidenta prezenta de aldehide si cetone.
VITAMINELE
VITAMINE LIPOSOLUBILE
 CH3 CH3
H3C CH3
OH

CH3

Vitamina A
 CH3
CH3

H2C

CH3
HO H3C CH3

Vitamina D2
 CH3
CH3

H2C

HO H3C CH3

Vitamina D3
 CH3
CH3
HO O CH3

CH3 CH3 CH3

H3C
CH3

Vitamina E
O
CH3

CH3

O CH3 CH3 CH3 CH3

Vitamina K1
O

O
Vitamina K2
 O

O
Vitamina K3 (Menadion)
 Vitamina F (amestec de acizi)

H3C (CH2)4 CH CH CH2 CH CH (CH2)7 COOH

Acid linolic

H3C CH2 CH CH CH2 CH CH CH2 CH CH (CH2)7 COOH

Acid linolenic

H3C (CH2)4 CH CH CH2 CH CH CH2 CH CH CH2 CH CH (CH2)3 COOH

Acid arahidonic
VITAMINE HIDROSOLUBILE
 NH2 H3C
OH

N N S
Cl
H3C N

TIAMINA SAU VITAMINA B1

 OH
HO OH

OH
H3C N N O

N
H3C N H
O
RIBOFLAVINA SAU VITAMINA B2
 COONH2

N
NICOTINAMIDA SAU VITAMINA PP SAU VITAMIBA B3
 NH2
N
N
3 H2O
N N
VITAMINA B4 SAU ADENINA
HO CH3 OH H
N
COOH
CH3
O

ACIDUL PANTOTENIC SAU VITAMINA B5

 NH2 O OH

HO HO HO
OH OH OH

H3C N H3C N H3C N

VITAMINA B6
 H
N
O S
N
H COOH

BIOTINA SAU VITAMINA H SAU VITAMINA B8

 O
H
N
N N NH2
HOOC N
H N
HOOC N
OH
FOLACINA SAU ACIDUL FOLIC SAU VITAMINA Bc A DROJDIEI
 OH OH
HO
OH
O
O
VITAMINA C
 FACTORI A CĂROR
ÎNCADRARE NOSOLOGICĂ
ESTE ÎNCĂ DISCUTATĂ
 Factori liposolubili

O
-
O
H3C
+
S NH2
H3C
Vitamina U
Factori hidrosolubili
 CH3
+
H3C N
CH3 OH
Colina
 OH
HO OH

HO OH
OH
Inozitolul
 NH2
N
N

N N
H
Vitamina B4 sau adenina
 COOH

NH2
Vitamina H2 sau H’, acidul paraaminobenzoic
 VITAMINA A

CH3 CH3
H3C CH3
OH

CH3
Vitamina A sau axeroftolul cu formula
chimică C20H30O este un alcool cu lanţ
ciclic nesaturat.
O unitate internaţională (u. i.) = 0,34 µg de
acetat de vitamină A pură.
Fiecare specie animală posedă un
amestec caracteristic de esteri de vitamină
A. Forma activă este un alcool liber, care
la om reprezintă cele 4/5 de vitamină
sanguină circulantă. Urina omului normal
nu o conţine (se găseşte însă în urina
câinelui).
Semene clinice
1. Semnele cutanate
într-un prim stadiu pielea se usucă şi se
descuamează uşor, în special pe feţele antero-
laterale ale coapselor şi pe cele postero-laterale
ale braţelor, adesea la sfârşitul iernii sau al
primăverii. Uneori rapid apare apoi, în aceleaşi
zone, o ploaie de mici proeminenţe. Aceste papule
scuamoase, rotunde sau ovalare, de mărimea unei
gămălii de ac, sunt cu atât mai numeroase cu cât
deficienţa vitaminică durează de mai mult timp. La
pipăit, proeminenţele dau senzaţia unei răzători;
mai târziu, pielea devine ca semănată de mici
elemente lenticulare ridicate.
Aspectul se aseamănă atunci cu acela de piele
de broască râioasă sau frinodermie, fiecare
papulă corespunzând unui folicul pilo-sebaceu.
Lucrări recente incriminează în aceste cazuri
carenţa în acizi graşi nesaturaţi, îndepărtând rolul
vitaminei A.
Leziunea poate fi pruriginoasă, părul
devine adesea uscat şi friabil, unghiile au striuri
longitudinale, iar pigmentaţia poate să îmbrace
un aspect şi mai închis la individul de culoare.
2. Semnele oculare
NICTALOPIA sau cetitatea nocturnă: diminuarea
acuităţii vizuale la lumină slabă1. vederea devine mai slabă
la căderea nopţii decât în zori.
XEROFTALMIA sau xerozisul conjunctival:
hiperkeratoza conjunctivei prin atrofia citoplasmei
celulelor bazale. Descoperirea acestora la examenul clinic
traduce prezenţa unei carenţe profunde. Conjunctiva este
uscată; ochiul menţinut deschis timp de două minute îşi
pierde luciul prin uscare la aer. KERATOMALACIA: acelaşi
proces de metaplazie keratinizantă care atinge, de această
dată, epiteliul corneean. Pata opacă întinzându-se rapid pe
cornee antrenează pierdera vederii în câteva ore. PATA
BITOT. A fost descrisă ca o îngrămădire de puncte de un
alb strălucitor, cu aspect de pată sidefie sau argintată
situată lângă corneea transparentă. Pata Bitot este
expresia unei subcarenţe prelungite.
3. Semnele generale şi particulare

Creşterea sugarului este perturbată, dacă nu

chiar oprită; curba greutăţi este încetinită.
Trebuie căutate semnele unei litiaze urinare;
leziunile epiteliale uşurează constituirea depozitelor
de uraţi, iar infecţia pielitică suprapusă adaugă
efectele sale litogine.
Tulburări în procesul de formare a osului.
Anemie cu leucopenie moderată şi limfocitoză.
 VITAMINA D
Vitamina care reglează capacitatea fiziologică
de fixare a calciului, vitamina naturală D3 rezultă din
iradierea solară a 7-dehidrocolesterolului la nivelul
pielii.
Vitamina D2 sau calciferolul provine din
iradierea ultravioletă a ergosterolului vegetal.
Recent, Raoul şi colaboratorii au obţinut
vitamina D3 fără iradiere, plecând de la colesterol.
Avitaminoza D se manifestă prea diferit la copil şi la
adult pentru a putea fi studiată deodată.
 VITAMINA D2

CH3
CH3

H2C

CH3
HO H3C CH3
 VITAMINA D3

CH3
CH3

H2C

HO H3C CH3
 AVITAMINOZA COPILULUI
Identitatea rahitismului cu avitaminoza D nu
este îngăduită. Pe lângă simpla carenţă a vitaminei D
mai intervin şi alţi factori, dar vindecarea se obţine
prin prescrierea simultană a vitaminei şi a unui regim
echilibrat.
Semne clinice
Hipotonia musculară şi ligamentară dă mersul
defectuos şi apar deformaţii ale scheletului.
Leziunea osoasă şi trilogia sa: ramolire, umflare,
deformare: Cap: craniu natiform şi frunte olimpică,
fontanelele şi suturile se închid târziu, bolta palatului
este deformată, apariţia primilor incisivi are loc după
luna a 10-a; erupţia este neterminată la 3 ani.
Trunchi: toracele este deformat – mătănii costale prin
umflarea articulaţiilor condrocostale ale extremităţii
anterioare a coastelor – lărgirea bazei toracelui prin
refluarea viscerelor abdominale – torace „în carenă”
prin proiectarea înainte a sternului şi aplatizarea
laterală a coastelor şi „în pâlnie” prin adâncirea
ultimei piese a sternului, umflarea epifizelor şi
exagerarea curburii claviculelor – bazin strâmbat prin
reducerea diametrului anteroposterior.
Membre: ultimele atinse: umflarea joncţiunilor
diaepifizare: la încheietura mâinii şi supramaleolar
după 10 - 12 luni, picior plat – efect agravant al
mersului.
AVITAMINOZA D2 A ADULTULUI – OSTEOPATIA DE
CARENŢĂ
Osteopatia de carenţă rezultă din implicarea unui
deficit combinat al calciului, fosforului, proteinelor şi
lipidelor, ultimele vectoare ale factorului D. Această
osteopatie este în acelaşi timp osteoporotică (rarefierea
osului) şi osteomalacică (ramolirea osului).
Semne clinice
Durerea, este vie şi deşteptată de simpla
percuţie. Dorsală şi intercostală, ea simulează
pleurodinia sau punctul vezicular. Hipotonie musculară.
Deformaţie osoasă: la bătrân turtirea coloanei cu
cifoscolioză; la tânar, deformaţia bazinului şi a
membrelor inferioare.
 VITAMINA E

CH3
HO O CH3

CH3 CH3 CH3

H3C
CH3
Semne clinice
Sindrom de slăbiciune şi de distrofie
musculară. Am semnalat alterările musculare la
animal. Biopsia le pune în evidenţă. Sindromul se
înrudeşte cu miopatia pseudohipertrofică
caracterizată printr-o diminuare progresivă a forţei
musculare, hipertrofia dovedind proliferarea ţesutului
interstiţial. S-a incriminat la astfel de subiecţi o
inaptitudine în utilizarea vitaminei.
Tulburări genitale: la bărbat impotenţă şi atrofie
testiculară. La femelă carenţată producera avortului
este incontestabilă, dar la femeie părerile
obstetricienilor sunt încă contradictorii.
 VITAMINA K

O
CH3

CH3

O CH3 CH3 CH3 CH3

 Vitamina K1 antihemoragică a fost obţinută prin
izolare din lucernă şi prin sinteză; este 2-metil-3-
fenil-1,4-naftochinonă.
Vitamina K2 a fost cristalizată plecându-se de
la făină de peşte putrezit cu o putere biologică în
jurul a 2/3 din cea a vitaminei K1.
Analogi sintetici:
Numeroşi corpi înrudiţi au o activitate
comparabilă, de exemplu menadiona, cu putere
triplă. Aceşti corpi conţin chinone; menţinerea
activităţii vitaminice este asigurată de existennţa
unui nucleu de benzen complet şi de o grupare metil.
Semne clinice
Hemoragie sau tendinţă la hemoragie.
Deficienţa este severă dacă nivelul de
protrombină este scăzut până la 15-20 % din
valoarea normală.
Toate organele sau regiunile pot fi atinse:
purpură, hematoame, epistaxis, hemoptizii,
hematurii, hemoragii digestive, retiniene.
La nounăscut, sângerarea cordonului, a
palatului şi a nasului, hematemeza, melena şi
hematomul cefalic sunt cele mai frecvente. Se
semnalizează o hemoragie la 150 de naşteri,
favorizate de traume obstericale. Dacă în plus nou-
născutul prezintă tulburări digestive sau icter,
avitaminoza K se confirmă.
 ACIDUL LIPOIC

COOH

S
S
Vitamină liposolubilă, acidul lipoic este un metabolit
esenţial indispensabil pentru creşterea
microorganismelor.
- Acidul lipoic este extrem de activ. El are un rol
enzimatic în procesul metabolic unde se întâlnesc
tiamina şi coenzima A. Intervine dependent sau nu
de vitamina B1, în transformarea şi transportul de
energie.
- Până astăzi, principalele surse în care se găseşte
sunt considerate drojdia de bere şi ficatul.
- La om nu se cunosc încă manifestările unei
eventuale carenţe.
 VITAMINA F – SAU ACIZII GRAŞI NESATURAŢI
încorporarea acizilor graşi nesaturaţi în grupa
vitaminelor constituie un element supus discuţiei,
deoarece ei au o valoare energetică care nu poate fi
neglijată. Vitamina F cuprinde trei acizi graşi nesaturaţi:
acidul linoleic, acidul linolenic şi acidul arahidonic.
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7COOH
acid linoleic
CH3-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7COOH
acid linolenic
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-
COOH
acid arahidonic
Semne clinice
Leziunile tegumentului apar sub formă eczematoasă,
cu predilecţie la sugar. La copiii sub 2 ani se observă
o scădere a indicelui de iod al lipidelor serice, fără
scăderea cantităţii de acid arahidonic. Proba
terapeutică are o valoare particulară, deoarece
prescrierea în alimentaţie de slănină tăiată fin
determină retrocedarea leziunilor eczematoase, în
timp ce uleiul de in şi de grâu rămân fără efect.
 TIAMINA SAU VITAMINA B1

NH2 H3C
OH

N N S
Cl
H3C N
Semne clinice
Beri-beri, policarenţa în care domină avitaminoza B1,
se manifestă diferit la adult decât la sugar.

BERI-BERI-UL ADULTULUI
Primele semne evocatoare sunt astenia, depresi,a
nervoasă, anorexia, randamentul muscular puţin
satisfăcător. Prezenţa acestor manifestări reclamă
investigarea aparatelor vascular şi a sistemului
nervos.
Avitaminoza B1 cardio-vasculară
Aceasta este miocardia de carenţă tradusă prin
tahicardie constantă, cu sau fară extrasistole,
palpitaţii, dureri precordiale, dispnee, nelinişte.
Tensiunea arterială prezintă o diferenţială mare prin
scăderea tensiunii diastolice şi menţinerea celei
sistolice la cifre normale sau chiar mai ridicate.
Odată cu agravarea bolii apar cianoza şi
dilatarea jugularelor, dispneea şi edemul care
împrumută acestui stadiu numele de beri-beri umed.
De obicei există hepatomegalie; faţa şi pleoapele sunt
umflate, iar seroasele – inundate. Taote gradele de
edem sunt posibile.
Sindromul psihic are o serie de simptome: iritabilitate,
pierderea memoriei, diminuarea atenţiei, tendinţă la
nevroză astenică, anxietate şi oroare de zgomot.
Individul este certăreţ şi egocentric.
Avitaminoza B1 de origine nervoasă
Este periferică sau centrală.
Beri-beri-ul uscat este în primul rând o polinevrită: Din
punct de vedere motor, senzaţie de greutate în
membrele inferioare, dificultate în ridicarea din poziţia
„şezândă” sau „pe vine”. în cele din urmă mersul şi
staţiunea în picioare sunt compromise. O paralizie
flască fixează bolnavul la pat.
Din punct de vedere senzitiv se constată durere la
presiunea profundă a maselor musculare. Reflexele
osteo-tendinoase sunt diminuate sau abolite.
Complexul etiologic
Anumiţi factori joacă un rol favorizant.
Oboseala şi surmenajul; infecţia sau o boală
infecţioasă; alcoolismul poate el singur să provoace o
polinevrită şi o miocardoză etilică. Datorită
dezechilibrului caloric provocat de alcool, nevoile de
vitamina B1 sunt crescute, în timp ce ingestia este în
general redusă, iar carenţele de absorbţie şi de
utilizare prin tulburări hepato-pancreato-digestive
micşorează şi mai mult rezerva disponibilă de
vitamină.
BERI-BERI LA SUGAR
Trebuie căutate semnele de avitaminoză la mamă;
alăptarea maternă nu portejează împotriva bolii dacă
mama este carenţată.
Forma cardiacă şi tabloul de asistolie acută cu
dispnee, agitaţie, cianoză, tahicardie până la 200 şi
hepatomegalie, cord enorm.
Forma nervoasă acută se manifestă printr-o paralizie
a nervilor cranieni, răguşală, afonie şi uneori semne
cerebro-meningeale; convulsii, stare semicomatoasă,
fontanela în tensiune, edem papilar.
Forma cronică se însoţeşte de participare digestivă,
cu regurgitaţii, anorexie, constipaţie, slăbire, edeme.
RIBOFLAVINA SAU VITAMINA B2

OH
HO OH

OH
H3C N N O

N
H3C N H
O
Semne clinice
1. Leziunile feţei
Gura. Buzele: buzele devin roşii şi se subţiază. Ele
crapă superficial.
Limba: primul semn este sensibilitatea dureroasă
a limbii. Epiteliul lingual şi papilele se descuamează la
început pe margini şi vârful limbii, apoi pe toată
suprafaţa. Limba devine roşie purpurie prin dilatarea şi
proliferarea capilarelor, foarte dureroasă şi uscată.
Nasul: la radăcină, pe aripile nasului şi în şanţul
nazolabial apare o dermită seboreică eritematoasă
uşor descuamantă.
Ochiul: oboseală vizuală, diminuarea acuităţii
vizuale, dificultăţi de vedere la lumină slabă.
 2. Dermita perineală
Îşi are sediul la nivelul scrotului sau al vulvei.
Tegumentele au o coloraţie mai închisă, sunt
pruriginoase şi prezintă o descuamare fină. Poate
surveni o lichenificare şi leziunea se poate propaga
până la prepuţ şi la anus.
3. Tulburări generale şi ale membrelor inferioare
La sugar, oprirea creşterii.
La adult, au fost decrise: astenie cu simptome
nervoase din seria cerebeloasă sau vestibulară; ataxie
a membrelor inferioare, dureri şi senzaţie de arsură la
nivelul plantelor; dar ele s-au observat la indivizi
policarenţaţi.
NICOTINAMIDA SAU VITAMINA PP

NH2

N
Semne clinice
Existenţa unui sindrom pelagros orientează
diagnosticul spre anicotinoză. Pelagra şi anicotinoza
nu sunt strict juxtapozabile.
În clinică nu există carenţe izolate, ci sindroame
policarenţiale. în mod sigur pelagra este expresia
unei avitaminoze PP dominante, dar nu toate
simptomele pelagrei au o apartenenţă nicotinică. De
altfel, nu există o singură pelagră, ci mai multe
pelagre, ale căror nuanţe clinice sunt în funcţie de
modalităţile prezente şi trecute ale alimantaţiei, de
rasă, profesie etc.
Trei sindroame – digestiv, neuropsihic şi cutanat –
constituie trepiedul pelagros.
Tubul digestiv
Gura: stomatită şi glosită de aspect roşu, congestiv,
edemaţiat; ulceraţii multiple şi persistente mai mult
sau mai puţin cenuşii; fisuri ale limbii.
Stomac: gastralgii constante prin arsuri, balonare,
clorhidrie diminuată, câteodată normală.
Intestin: tulburări mai tardive de diaree, până la 50 de
scaune pe zi, adesea sanguinolente.
Endoscopie: gastroscopia arată o mucoasă puternic
edemaţiată şi congestionată, roşu-aprins, cu dispariţia
pliurilor; un aspect de atrofie semnalează un stadiu
mai avansat.
Sindromul neuopsihic: Comportă tulburări senzitive,
motorii, senzoriale: astenie, algii, disestezii, furnicături,
ameţeli, cefalee, insomnie. Reflexele sunt vii sau
atenuante. Atingerea psihicului constă, într-un stadiu,
în iritabilitate, torpoare şi fobii.
Sindromul cutanat: Eritemul pelagros se situează pe
regiunile pielii expuse la soare: faţa dorsală a mâinilor,
antebraţ, partea dorsală a piciorului şi gleznele dacă
individul nu poartă şosete; eritem „în fluture” al nasului,
pomeţilor şi bărbiei; la gât aspect de colier cu
prelungire corespunzând deschizăturii cămăşii.
 ACIDUL PANTOTENIC
(Vitamina B5)

HO CH3 OH H
N
COOH
CH3
O
Semne clinice
Au fost considerate ca semne de avitaminoză B5:
senzaţiile de arsură din membrele inferioare,
menţionate şi în avitaminoza B2. La unii voluntari
care au acceptat un regim carenţat şi îmbogăţit într-
un antagonist al vitaminei B5 s-a manifestat o
hipotensiune ortostatică mai ales diastolică,
tahicardie, ameţeli, fatigabilitate, anorexie şi
constipaţii cu epigastralgii. Intervin apoi tulburări de
caracter, cu iritabilitate, senzaţie de arsură şi
hiperreflexie osteotendinoasă, sensibilitate obiectivă
normală. Fragilitate crescută la infecţii. Din punct de
vedere biologic: deficienţă corticosuprarenală
concomitentă.
 VITAMINA B6
Vitamina B6 înglobează trei substanţe: piridoxamina,
piridoxalul şi piridoxina care exercită o activitate vitaminică.

NH2 O OH

HO HO HO
OH OH OH

H3C N H3C N H3C N

Perturbarea metabolismului triptofanului, atribuită
carenţei de vitamină B6 se însoţeşte de creşterea
excreţiei acidului xanturenic.
Cunoştiinţele noastre asupra vitaminei B6 sunt încă
incomplete, dar rolul său în metabolismul proteic şi
probabil în cel lipidic justifică studierea ei.
 BIOTINA SAU VITAMINA H

H
N
O S
N
H COOH
Semne clinice
Un studiu experimental la om a demonstrat că o
alimentaţie lipsită de biotină activă şi bogată în albuş
de ou declanşează, după 4 până la 7 săptâmăni,
apariţia de leziuni de dermită uşor descuamativă pe
membre. Apar mialgii şi parestezii, astenie. Aportul de
vitamină face ca totul să dispară rapid.
În eritrodermia descuamativă a sugarului, vitamina H a
adus ameliorări. La animale carenţa este provocată
prin regimuri bogate în albuş de ou crud sau prin
administrarea prelungită de antibiotice care blochează
sinteza intestinală. Carenţa antrenează o oprire a
creşterii, dermită descuamativă şi seboreică, căderea
părului.
 FOLACINA SAU ACIDUL FOLIC

O
H
N
N N NH2
HOOC N
H N
HOOC N
OH
Folacina înglobează trei acizi folici cunoscuţi astăzi ca
având activitate vitaminică. Aceştia se găsesc sub formă
combinată: pteroilmonoglutamatul (acidul folic),
pteroiltriglutamatul (factor de fermentaţie al Lactobacillus
casei), pteroilheptaglutamatul (vitamina Bc a drojdiei).
Folacina grupează mai mulţi factori descrişi independent –
vitaminele M şi Bc, factorii U, R şi S şi „norite eluate”.
 Semne clinice
Carenţa antrenează în primul rând tulburări
hematopoietice şi digestive: anemie macrocitară,
leucopenie moderată, glosită, tulburări ale absorbţiei
digestive, diaree, slăbire, anemia megaloblastică a
sugarului, anemia macrocitară nutriţională, în general
asociată unei raţii deficitare în protide, anemia
megalocitară din cursul sarcinii.
Carenţa terapeutică provocată de doze masive
de antivitamină: aminopterinele utilizate în clinică în
tratamentul leucozelor pot provoca anemie, diaree,
întârzierea cicatrizării plăgilor, subţierea părului şi
ulceraţii bucale.
 ACIDUL FOLINIC

O
H
N
N N NH2
HOOC N
H N
HOOC N
C OH
O H
 Acidul folinic este un metabolit esenţial pentru
creştere. Acidul folinic poate fi înlocuit din punct de
vedere funcţional cu folacina şi tiamidina, în doze
mult mai mari.
Anemia maimuţelor scorbutice răspunde la
doze mici de acid folinic sau la doze mari de folacină.
Acidul folinic neutralizează acţiunea antagonistă
a aminopterinei, într-un mod mai eficace şi mai activ
decât folacina.
La om nu se cunoaşte încă importanţa relativă
a acidului folinic, dar faptele menţionate fac ca
aceasta să nu fie considerată ca neglijabilă.
VITAMINA B12 SAU CIANCOBALAMINA
Semne clinice
Este reprezentat de către manifestările anemiei
Biermer. Anemia hipercromă cu valoare globulară
crescută şi megalocitoză în sânge şi în măduva
oaselor; astenie, paloare, dispnee. Un sindrom
digestiv: limbă Hunter, depapilată, de culoare roşu
aprins, dureroasă. Atrofia mucoaselor digestive
indicată de aspectul alb sidefiu al mucosei gastrice la
gastroscopie.
Un sindrom nervos: disestezii ale membrelor
inferioare, abolirea sensibilităţii profunde, ajungând la
sindroamele neuro-anemic sau psiho-anemic, izolate
sau asociate.
Să nu omitem formele neurosimptomatice
neurologice pure cu frotiuri medulare normale.
 VITAMINA C

Acidul hexuronic sau 1-ascorbic; izomerul

dextrogir este lipsit de activitate.
Foarte puternic reducător, acidul ascorbic
acţionează ca stimulent al nutriţiei tisulare; el
captează oxigen şi eliberează hidrogen; este un
transportor de hidrogen prin oxidare diastazică
reversibilă:

Acid ascorbic ↔ acid dehidroascorbic

 OH OH
HO
OH
O
O

Acid ascorbic redus

 OH O
HO
O
O
O
Acid ascorbic oxidat dehidroascorbic
 Semne clinice

Se foloseşte pentru identificarea simptomelor

de avitaminoză1.
Scorbutul nu este expresia unei avitaminoze
C pure, ci a unei policarenţe în care avitaminoza C
constitue nota dominantă, un rol mai modest
atribuindu-se vitaminei C2. Scorbutul confirmat a
devenit excepţional. Timpul de latenţă relativ lung
(6 luni) explică această raritate în condiţiile actuale
de viaţă. Formele fruste sau inaparente sunt relativ
frecvente, în special la sugari.
VITAMINA P SAU C2
Această vitamină grupează substanţe de
constituţie diferită dar în măsură de a ridica
rezistenţa capilară şi, în asociere cu acidul
ascorbic, de a corecta sau de a preveni
manifestările scorbutice inaccesibile numai
vitaminei C.
- Substanţele cu activitate vitaminică P sunt foarte
răspândite în alimente.
- Nevoile zilnice precise sunt încă necunoscute.
Utilizarea clinică a acestor substanţe pune în joc
proprietăţile lor farmacodinamice şi nu pe cele
vitaminice.
Scorbutul sugarului sau boala Barlow
1) Tendinţă la hemoragii: hemoragii şi sifuziuni
sanguine în orice organ sau ţesut, de predilecţie pe
piele: peteşii, purpură, placarde hemoragice,
hematoame subperiostale, sângerări ale mucoaselor,
hematurie, anemie hipocromă prin scăderea
hemoglobinei până la 50 %.
2) Leziunea osoasă dureroasă, tumefacţie dureroasă:
piele întinsă, lucioasă, fără să fie caldă, articulaţie
liberă dar mobilizarea provoacă dureri atroce.
Tumefacţie „în mătănii” a articulaţiilor condro-costale.
3) Semne asociate. în debut - anorexie, paloare şi
oprirea curbei ponderale. Febră, până la 38oC.
Receptivitate crescută la infecţii, umflarea feţei.
Scorbutul adultului
Hematoame ale muşchilor şi subcutanate, gingivită,
hemoragii epidermice centrate de un fir de păr la
nivelul foliculilor piloşi, inconstant anemie, în general
hipocromă şi normocitară, reflectând carenţe asociate,
în special de fier.
Formele atenuante
Distrofia scorbutică, tulburări generale: oprire sau
întârziere în creştere, inapetenţă, iritabilitate, apatie,
astenie de primăvară, dureri reumatismale, tulburări
sanguine: anemie, hemoragii, tulburări buco-dentare:
gingivostomatite hemoragice, tulburări cutanate:
umflarea uşoară, a părţii dorsale a mâinilor, purpură,
deja menţionată, tulburări digestive: diaree, adesea
sanguinolentă.
FACTORI A CĂROR ÎNCADRARE
NOSOLOGICĂ ESTE ÎNCĂ DISCUTATĂ

Aceşti factori prea puţin cunoscuţi, de

autenticitate discutabilă, nu pot fi încă înscrişi în
„starea civilă” a vitaminelor. Ei nu pot fi socotiţi
vitamine numai pentru că unii dintre ei sunt
componente normale ale ţesuturilor şi fiindcă
prezintă o importanţă considerabilă.
FACTORI LIPOSOLUBILI
 VITAMINA U
O
-
O
H3C
+
S NH2
H3C

Protejează cobaiul împotriva ulcerului peptic produs

de histamină. Se găseşte în lipidele din varză şi fără
îndoială din ţelină, lăptuci şi pătrunjel.
 FACTORUL DE CREŞTERE DIN UNT

Mai mult decât orice alt lipid, untul uşurează

creşterea. S-au incriminat acizii graşi cu lanţ
lung; este vorba de acidul vaccenic (izomer al
acidului oleic cu dublă legătură la 11-12 în loc
de 9-10).

CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH2-CH2-CH=CH-(CH2)5-COOH

Acidul vaccenic
Factorul antiredoare
Carenţa sa antrenează redoarea articulară şi
calcificări tisulare. Aceste depozite de calciu ar fi
consecinţa unei creşteri a calciului şi fosforului
organic din sânge. Factorul antiredoare s-ar găsi în
sucul zahărului de trestie, în unele specii de varză şi
în smântâna proaspătă nepasteurizată.
Regimul carenţat ar fi un regim scorbutigen
completat cu acidul ascorbic de sinteză. Principiul ar
fi un sterol de origine vegetală, stigmasterolul,
actionând independent de activitatea sa
provitaminică D. Thiers a subliniat importanţa
acestuia în unele sclerodermii, nevralgii, spondiloze,
coxartroze şi inflamaţii postflebitice.
FACTORI HIDROSOLUBILI
 COLINA
CH3
+
H3C N
CH3 OH
Face parte din lecitină. Constitue, alături de tionină şi,
într-o măsură mai mică, de betaină, o sursă
primordială de grupări metil.
Ca si metionina, colina exercită o acţiune lipotropă
care previne acumularea grăsimilor în ficat. Aceste
două substanţe nu pot fi schimbate una cu cealaltă şi
organismul cere prezenţa aminoacizilor care conţin
sulf.
 INOZITOLUL

OH
HO OH

HO OH
OH
Este larg răspândit în ţesuturile vegetale şi
animale, cereale şi fructe, levuri şi extract de ficat.
Mezoinozitolul este combinat în regnul animal cu o
proteină, iar în cel vegetal, cu acidul fosforic sub
formă de acid fitic.
Rolul său este încă neclar. Este
indispensabil pentru creşterea părului la şoarece,
carenţa sa determinând alopecie. Se presupune
că omul ingeră zilnic 1 g. I-a fost atribuit un
oarecare efect lipotrop, dar i se reproşează
acidului fitic captarea calciului şi fierului alimentar,
formând in intestin săruri insolubile, neabsorbabile,
ceea ce ar uşura instalarea carenţei calcice şi
marţiale.
VITAMINA B4 SAU ADENINA

NH2
N
N

N N
H
 Descoperită în drojdie, prezenţa sa este
indispensabilă pentru creşterea puiului de găină. Ea
ar fi un constituent al codehidrogenazelor 1 şi 2,
intervenind în oxidoreducerea celulară. Vitamina B4
ar fi utilă pentru corectarea tulburărilor nervoase ale
avitaminozei B globale, pelagră şi alcoolism în
special.
VITAMINA H2 SAU H’, ACIDUL PARAAMINOBENZOIC

COOH

NH2
Caracterul său indispensabil e demonstrat la
animal. Rolul său pare foarte special. Ar funcţiona
ca vitamină a folacinei, o vitamină a vitaminei. La
şobolan dă pigmentarea.
- Constituent al folacinei, are aceleaşi surse.
Drojdia este cea mai bogată în vitamină H2. E
absorbit prin intestin. Dezvoltă o acţiune
antibacteriană a cărei eficienţă este utilizată
împotriva tuberculozei.
- Carenţa sa la şobolan provoacă o încărunţire a
blănii. La om s-au obţinut unele succese prin
prescripţii prelungite de la 6 la 48 g pe zi pentru
recolorarea părului încărunţit.