CLASIFICAREA EDENTATIILOR

- CURSUL III –
TEHNOLOGIA CONFECTIONARII PRITEZELOR FIXE (PUNTI)
 Clasificarea edentatiilor
 
 
In procesul alcatuirii unui plan de tratament al edentatiei partiale,
specialistii se confrunta cu foarte multe combinatii existente intre dintii
restanti si spatiile edentate. Din aceasta cauza, de multa vreme s-a simtit
nevoia unei clasificari, universal acceptate a starilor de edentatie care sa
permita nu numai o conceptie unitara asupra modalitatilor terapeutice, dar si
o comunicare intre specialisti in legatura cu mijloacele protetice
recomandate pentru diferite tipuri de edentatie. In locul unor clasificari
personale mai mult sau mai putin imaginative, cu o raspandire limitata,
concomitent cu dezvoltarea tehnicilor terapeutice protetice, s-a simtit nevoia
unei ordonari sistematice a formelor de edentatie cu raspandire mai mare,
pentru a orienta in mod stiintific procedeele terapeutice.
Indiferent daca din clasificarile existente reiese ca un pacient este mai
mult ‘‘edentat‘‘ decat “dentat“ sau mai mult “dentat“ decat “edentat“, aceste
clasificari trebuie sa perimta intelegera si aprecierea corecta a implicarii
factorilor biomecanici in cazul fiecarei lucrari protetice.
 Diversitatea starilor de edentatie partiala este data de pozitia, numarul si
intinderea spatiilor edentate, de raportul acestor spatii cu dintii restanti, de
numarul si pozitia dintilor restanti in raport cu spatiile edentate etc. In functie
de aceste raporturi se apreciaza ca exista un numar de peste 65.000 de
combinatii posibile intre dintii restanti si spatiile edentate, numai la nivelul
unei singure arcade. Din aceasta cauza a fost propus un numar mare de
clasificari a edentatiei partiale, ceea ce a generat multe controverse si
confuzii in legatura cu valoarea practica sau calitatea acestor clasificari.
Clasificarile existente se bazeaza pe aspectele starilor de edentatie:
intinderea spatiilor edentate, topografia lor, raportul topografic dintre dinti si
spatiile edentate etc.
 In prezent nu exista un principiu universal si unitar acceptabil de
clasificare a edentatiilor partiale care sa cuprinda in totalitate formele de
edentatie si implicit conceperea unui plan de tratament protetic individual.

In aceasta situatie este firesc ca specialistii sa accepte o clasificare sau

o combinatie intre mai multe clasificari cu care s-au obisnuit. Cele mai
raspandite clasificari poarta numele autorilor care le-au propus: Kennedy,
Cummer, Bailyn, Beckett, Godfrey, Swenson, Friedman, Wilson, Skinner,
Applegate, Avant, Miller, Costa si altii.
 O clasificare a edentatiei partiale trebuie sa permita: o apreciere
globala, imediata a tipului de edentatie de la nivelul unei arcade dentare, sa
faciliteze diferentierea neta si rapida intre dintii care delimiteaza spatiile
edentate si cei care urmeaza sa fie folositi ca elemente de suport sau
ancorare a protezelor, sa fie orientativa pentru planul protetic, sa fie
acceptata de majoritatea specialistilor, sa prezinte proba catorva ani de
aplicare si generalizare si sa permita consemnarea sau comunicarea
combinatiilor intre pozitiile spatiilor edentate si pozitiile dintilor restanti.
 O clasificare isi pierde valoarea practica daca ignora capacitatea de
suport a dintilor restanti si a crestelor alveolare. Observatiile consemnate in
urma examenului subiectiv si obiectiv in scop terapeutic ofera o serie de
elemente care trebuie luate in considerare;
 integritatea coroanei, lungimea, forma radacinii si starea endodontica a
dintilor potentiali stalpi de punte sau sprijin pentru crosete.
 raportul sau proportia dintre coroana clinica si radacina implantata in os
precum si gradul de atrofie alveolara din jurul dintilor care vor fi folositi ca
stalpi de punte sau vor fi ancorati prin crosete;
 starea parodontiului si a nivelului de insertie a fibromucoasei gingivo-
cervicale;
 mobilitatea dintilor;
 solidarizarea sau stabilizarea intra-alveolara a dintilor ca masura
profilactica anticipativa a efectelor actiunii fortelor ocluzale asupra calitatii
de suport sau de mentinere a protezelor;
 starea functionala sau disfunctionala a ocluziei si articulatiei temporo-
mandibulare;
 vechimea starii de edentatie, consecintele si gravitatea complicatiilor
acesteia;
 capacitatea adaptativa individuala biomecano-functionala a tesuturilor in
starile patologice buco-dentare;
 incidenta cariilor dentare.
Aceste observatii, asociate cu cele obtinute in urma examinarilor
radiografice si a modelelor de studiu, confera medicului posibilitatea
aprecierii cu exactitate a potentialului valoric si profilactic al dintilor restanti,
in vederea alcatuirii planului de tratament protetic.
Diferitele moduri de apreciere ale aspectelor particulare de la nivelul
unei arcade edentate sau a raportului dintre arcadele edentate prezinta
cateva caracteristici speciale, care fac obiectul mai multor forme de
clasificare a edentatiilor partiale.
 Clasificarea lui Kennedy
 
 
Edward Kennedy a prezentat clasificarea edentatiilor partiale
primadata in anul 1925. El a propus o clasificare topografica, care sa
sugereze sau sa prevada planul de tratament protetic pentru o anumita
localizare a spatiilor edentate, grupand arcadele edentate in 4 clase
principale. Zonele edentate, altele decat cele care determina clasele
principale, au fost denumite modificari sau subclase. Clasificarea lui
Kennedy apreciaza mai mult topografia spatiilor edentate decat numarul
dintilor care lipsesc din aceste spatii.
 
 Pentru a evita confuziile, Applegate a stabilit ulterior câteva reguli de
aplicare a clasificării Kennedy:

1.Dinţii irecuperabili, cu indicaţie de extracţie, nu se iau în considerare

pentru clasificare (sunt trataţi ca absenţi).
2.Dinţii absenţi şi care nu vor fi protezaţi, nu se iau în considerare
pentru clasificare; situaţia aceasta include întotdeauna molarii 3 şi uneori,
molarii 2. Ca un corolar al acestei observaţii,dinţii absenţi deja protezaţi
prin punţi corect concepute şi realizate şi care, prin urmare, nu vor fi
înlocuite – nu se iau nici ei în considerar pentru clasificare.
3.Numele clasei de edentaţie este dat de breşa cea mai posterioar ă
(distală).
4.Clasificarea include numărul modificărilor (breşelor suplimentare).
5.Întinderea şi/sau localizarea modificărilor nu este enunţată în
diagnosticul de edentaţie;
 
 Clasa I- Edentatia biterminala. Spatiile edentate se afla pe ambele
parti ale arcadei si sunt situate posterior in raport cu dintii restanti.

Este o varianta greu de tratat

prin punti dentare.

Tipuri de lucrari protetice ce se

pot executa
 lucrari fixe sau mobilizabile pe
implanturi
 proteze mobilizabile scheletate
 Clasa a II-a – Edentatia uniterminala. Spatiul edentat se afla pe o
singura hemiarcada, fiind situat posterior in raport cu dintii restanti.

Este clasa cele mai dificil de

tratat. Se pot incerca punti cu extensie
distala desi nu au un prognostic prea
bun. Protezele mobilizabile sunt dificil
de conceput. Implanturile dentare sunt
varianta de electie.
Tipuri de lucrari protetice ce se
pot executa
 lucrari fixe sau mobilizabile pe
implanturi
 proteze mobilizabile scheletate desi
sunt mai dificil de conceput
 punti cu extensii distale doar in
situatii exceptionale
 Clasa a III-a – Edentatia intercalata. Spatiile edentate sunt delimitate
anterior si posterior de dinti.

Este clasa cu cea mai potrivita

indicatie pentru puntile dentare
fixe daca bresa nu este exagerat
de lunga. Implanturile dentare se
pot folosi cu succes si in aceasta
situatie.
Tipuri de lucrari protetice ce
se pot executa:
 punti dentare fixe pe dinti
naturali
 lucrari fixe sau mobilizabile pe
implanturi
 proteze mobilizabile scheletate
daca bresa este foarte intinsa
 Clasa a IV-a – Edentatia frontala. Prezinta un singur spatiu edentat
extins de o parte si alta a liniei mediane, situat anterior de dintii restanti.

Este o situatie clinica in care puntile

dentare se pot folosi cu succes.
Datorita pretentiilor estetice ridicate, se
indica folosirea lucrarilor ceramice sau
din zirconiu. Puntile dentare pe
implanturi sunt, de asemenea, o solutie
excelenta.
Tipuri de lucrari protetice ce se
pot executa:
 punti dentare fixe pe dinti naturali
 punti dentare pe implanturi
 proteze mobilizabile scheletate in
anumite situatii
 Clasificarea lui Kennedy a fost completata de Applegate, astfel:

Clasa V – edentatie subtotala - prezenta a cel mult 3 unitati odontone in

zona laterala;
 Clasa VI – edentatie subtotala - prezenta a cel mult 3 unitati
odontone in zona frontala.
 Applegate grupează edentaţiile în 6 clase, iar noua clasificare se va numi
Applegate-Kennedy.

Clasa I – Edentaţie termino-terminală

 Clasa a II-a – Edentaţie uniterminală
 Clasa a III-a – Edentaţie laterală tratată adjunct
 Clasa a IV-a – Edentaţie anterioară
 Clasa a V-a – Edentaţie laterală cu lipsa caninului
 Clasa a VI-a – Edentaţie laterală tratată conjunct

 
 Clasificarea lui Cummer
 
Clasificarea edentatiilor partiale dupa Cummer apartine scolii
canadiene de protetica dentara si este mai generala. Autorul propune o
clasificare a starilor de edentatie dupa felul tratamentului si al modului de
ancorare si stabilizare a protezelor pe campul protetic. Ancorarea si
stabilizarea protezelor propusa de autor se face in raport cu linia lor de
basculare (fulcrum line), trasata intre dintii care limiteaza spatiile
edentate. In functie de directia liniei de basculare autorul propune 4 clase
de edentatii:
 Clasa I. Edentatii care provoaca bascularea protezelor in jurul unei
axe oblice.
 Clasa a II-a. Edentatii care provoaca bascularea protezelor in jurul
unei axe orizontale.
 Clasa a III-a. Edentatii care provoaca bascularea protezelor in jurul
unei axe sagitale.
 Clasa a IV-a. Edentatii care provoaca bascularea in jurul unor axe
poligonale.
 Clasificarea lui Friedman
 
 
Acest autor propune doua clase de edentatii partiale, in functie de
rolul functional al zonelor topografice in care se afla spatiul edentat:
Clasa I. Edentatii in care spatiul edentat se afla in segmentul anterior
al arcadelor fiind delimitat posterior de dintii restanti.
Clasa a II-a. Edentatii in care spatiul edentat se afla in segmentul
lateral al arcadelor. Aceasta clasa cuprinde doua subclase: A si B.
Subclasa II A, in care spatiile edentate din zona laterala sunt
delimitate de dinti restanti, la ambele extremitati uni sau bilateral.
Subclasa II B, in care spatiile edentate din zona laterala sunt
delimitate numai anterior pe dintii restanti uni sau biterminal.
 Clasificarea lui Bailyn
 
 
Propusa in anul 1928, aceasta clasificare cuprinde trei clase de
edentatii, grupate in functie de topografia si extinderea sptiilor edentate.
Autorul delimiteaza regiunea frontala situata mezial de primul premolar si
cea laterala, situata distal de canin.
 
 Clasa I. Cuprinde edentatiile cu spatii edentate delimitate la ambele
extremitati de dinti (spatii intercalate), din care lipsesc maximum trei dinti.
Aceasta clasa este divizata in doua subclase:
Subclasa I A. Spatiile edentate se afla pe o singura
hemiarcada (unilateral).
Subclasa I B. Spatiile edentate se afla pe ambele
hemiarcade (bilateral).
 Clasa a II-a. Cuprinde edentatiile cu spatii edentate terminale,
delimitate de dinti la o singura extremitate (meziala), din care lipsesc 3 sau
mai multi dinti. Clasa este impartita in doua subclase: A si B.
Subclasa II A. Spatiul edentat terminal se afla pe o singura
hemiarcada (uniterminal).
Subclasa II B. Spatiile edentate terminale se afla pe
ambele hemiarcade (biterminale).
 Clasa a III-a. Edentatiile cu spatii edentate delimitate la ambele
extremitati de dinti (intercalate) din care lipsesc mai mult de trei dinti. Si
aceasta clasa este impartita in doua subclase: A si B.
Subclasa III A. Prezinta un spatiu edentat intercalat din
care lipsesc mai mult de trei dinti, si care se afla pe o singura hemiarcada
(unilateral).
Subclasa III B. Prezinta doua spatii edentate intercalate
din care lipsesc mai mult de trei dinti iar spatiile edentate se afla pe
ambele hemiarcade (bilateral).
 Clasificarea lui Wild
 
Aceasta clasificare grupeaza formele de edentatie in functie de
integritatea arcadelor. Autorul defineste arcadele in raport cu pozitia
spatiilor edentate in felul urmator:

 arcade scurtate (edentatii terminale);

 arcade intrerupte (edentatii intercalate);
 arcade intrerupte si scurtate (edentatii intercalate si terminale).
 Clasificarea lui Costa
 
 
Profesorul Eugen Costa (Bucuresti) a propus in anul 1974 o
clasificare a starilor de edentatie partiala, topografica si didactica, care
permite citirea si inscrierea spatiilor edentate prin simboluri literale,
inlesnind in acest fel comunicarea intre specialisti.
Autorul foloseste un sistem de descriere a arcadelor edentate
partial pentru denumirea starilor de edentatie in locul sistemului de
identificare a acestor stari. Astfel, in loc sa grupeze diferite forme de
edentatie ale arcadelor dentare in clase si subclase, autorul propune un
sistem simplificat de terminologie descriptiva, care poate fi folosit pentru
identificarea mai usoara a oricarei forme de edentatie.
 Terminologia acestui sistem consta in trei cuvinte care se gasesc in
orice limba: anterior, lateral si terminal. Din combinarea celor trei
cuvinte rezulta cheia sistemului. ‘Anterior’ reprezinta un spatiu edentat
care este situat in partea anterioara a arcadei dentare. Pentru a evita
eventualele confuzii intre cuvintele ‘lateral’ si ‘terminal’ care se pot folosi
in cazul lipsei dintilor laterali, autorul face precizarea ca ‘terminal’ se
refera la spatiile edentate care nu sunt marginite distal de dintii restanti,
iar cuvantul ‘lateral’ se refera la spatiile edentate marginite mezial si
distal de dintii restanti. Cand exista un singur spatiu edentat la nivelul
unei arcade, acesta este denumit anterior, lateral sau terminal.
Daca acest spatiu este situat posterior, se adauga cuvantul
stang sau drept pentru precizarea hemiarcadei.
Localizarea spatiilor edentate:

 Localizarea unui spatiu edentat maxilar anterior (A)

Localizarea unui spatiu edentat maxilar lateral (L)
Localizarea unui spatiu edentat maxilar terminal drept (T).
 Exemple :

Edentaţie Edentaţie
latero, latero,
laterară terminală
dreaptă stângă
Edentaţie Edentaţie
termino, frontală latero, frontală
 

Edentaţie latero-fronto,
terminală
Edentaţie
termino, latero,
frontală

Edentaţie latero,
fronto,
Edentaţie latero,terminală
termino,  
latero,
fronto,
terminală
 Clasificarea ACP ( Americam College of Prosthodontists)
 
Clasificările Americam College of Prosthodontists sunt rezultatul eforturilor
unei
„subcomisii de clasificare” având 7 membrii, înfiinţată în 1994 în cadrul organizaţiei
menţionate.
Obiectivele acestui organism au fost acelea de a crea un sistem global de
clasificare a cazurilorce necesită tratament restaurator protetic, care să asigure:

 Creşterea consistenţei diagnostice intra şi inter - operatorii;

 Uşurarea comunicării profesionale;
 Proporţionalitatea cheltuielilor societăţilor de asigurări medicale dentare, cu
complexitatea tratamentului;
 O metodă obiectivă de screening în educaţia dentară;
 Criterii standardizate de evaluare şi cercetare;
 Simplificarea criteriilor privind consultul medical (abordarea multidisciplinară).
Clasificarea utilizează patru criterii diagnostice :
1. Întinderea şi topografia breşelor 
2.Starea dinţilor stâlpi
3.Raporturile ocluzale
4.Crestele edentate

Fiecare criteriu diagnostic se poate încadra în patru clase, comune pentru toate
cazurile în care
este necesar tratamnetul restaurator protetic (edentaţii totale, parţiale, leziuni
odontale fără breşeedentate), având următoarea semnificaţie:
  Clasa 1: Ideal sau afectare minină
  Clasa 2 : Afectare moderată
  Clasa 3 : Afectare substanţială
  Clasa 4 : Afectare severă
Criteriul 1 – Întinderea şi topografia breşelor edentate

  Clasa 1 – Arcade ideal sau minim afectate de edentaţie

 Breşă edentată unică, localizată la o singură arcadă, care îndeplineşte una din
următoarelcondiţii:

  Orice breşă frontală maxilară care nu depăşeşte 2 incisivi;

 Orice breşă frontală mandibulară care nu depăşeşte 4 incisivi;
  Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară care nu depăşeşte 2
premolari sau un premolar şi un molar.

Clasa a 2-a- Arcade moderat afectate de edentaţie

 
Breşele edentate sunt prezente la ambele arcade şi îndeplinesc una din
următoarele condiţii:
  Orice breşă frontală maxilară care nu depăşeşte 2 incisivi;
  Orice breşă frontală mandibulară care nu depăşeşte 4 incisivi;
  Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară care nu depăşeşte 2
premolari sau un premolar şi un molar;
  Este absent un canin maxilar sau mandibular.
Clasa a 3-a - Arcade substanţial afectate de edentaţie
 
Breşele edentate sunt prezente la ambele arcade şi îndeplinesc una
din următoarele condiţii:
  Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară de cel puţin 3 dinţi
 sau cuprinzând 2molari;
 Orice breşă edentată de cel puţin 3 dinţi, care include un canin.
 
Clasa a -4-a  Arcade sever afectate de edentaţie
  Orice breşă edentată sau asociere de breşe care solicită complianţă
terapeutică sporită din partea pacientului.
 Evoluţie şi complicaţii ale edentaţiei parţiale

Edentaţia parţială poate fi considerată o etapă în evoluţia spre

edentaţia totală.
 
Evoluţia edentaţiei parţiale este influenţată de o serie de factori
locali şi generali:
  cauza edentaţiei
  vechimea edentaţiei
  vârsta la care a apărut edentaţia
  starea parodonţiului marginal şi evoluţia sa ulterioară
  topografia breşei edentate, maxilar, mandibulă, anterior, lateral
având directă legătură cu structura osului alveolar
 -ocluzia dentară
  edentaţiile instalate ulterior
 timpul scurs până la instituirea tratamentului protetic
  calitatea tratamentului protetic
 starea generală a organismului (afecţiuni metabolice, diabet,
colagenoze, etc.)
 
 Complicaţiile edentaţiei parţiale se apreciază în funcţie de gradul de afectare a
funcţiilor ADM,a componentelor ADM, de influenţa edentaţiilor parţiale asupra
mişcărilor mandibulare, a stării psiho-somatice şi generale a individului.
 1.Tulburările funcţiei fizionomice
 
Modificarea aspectului oro-dento-facial constituie motivul cel mai frecvent
pentru care pacienţii solicită tratamente reconstitutive protetice. 
Felul în care este percepută afectareafizionomiei de către pacienţi are o
pronunţată valoare psiho-socială fiind dependentă de vîrstă, sex, profesie, nivelul
cultural, mediul social şi starea psihică. Este important ca pacientul să-şi spună
părerea referitor la modificările fizionomice produse de edentaţie şi cum anume ar
vrea săfie îmbunătăţită.
 
2.Tulburările funcţiei fonetice
 
Se produc mai rar deoarece are loc o adaptare rapidă. Afectarea fonaţiei se
produce încazul edentaţiilor frontale recente şi are ca urmare pronunţia alterată a
labiodentalelor V, F şi linguodentalelor T, D, S, Z. Modificări ale fonaţiei apar şi după
aplicarea punţilor.
3.Tulburări ale funcţiei masticatorii
Edentaţiile parţiale reduse nu au influenţă semnificativă asupra organismului ca
urmare amodificării eficienţei masticatorii.
Funcţia masticatorie este în mod deosebit afectată când
se pierd dinţii din regiunea laterală. Prin pierderea molarilor aproximativ ¾ din suprafaţa ac
tivă masticatorie dispare.

 4.Modificări parodontale

 5.Migrări patologice
Migrările patologice se referă la modificarea poziţiei dinţilor în urma ruperii
echilibrului dintre factorii care menţin poziţia fiziologică a acestora pe arcadă.
 
 
Migrările orizontale pot fi:

 Înclinarea sau bascularea dinţilor (versiunea) este cea mai frecventă formă clinică
subcare se prezintă migrările patologice. Reprezintă înclinaţia dintelui spre zona
edentată sub acţiunea forţelor orizontale tangente arcadelor, favorizate de lipsa
de
rezistenţă prin pierderea punctului de contact interdentar. Molarii mandibulari se
 înclină de obicei spre mezial, iar premolarii mandibulari spre distal. 
 Translaţia (gresiunea) – reprezintă migrarea corporeală în plan orizontal a dinţilor
spre spaţiul edentat. În unele situaţii prin translaţie întreg spaţiul edentat poate
fi ocupat.
 Rotaţiile produc lingualizări sau vestibularizări ale dinţilor.
Migrările patologice în plan vertical:
 
a) Extruzia – migrarea verticală a dinţilor antagonişti spaţiului edentat fără
procesul alveolar. Apare de regulă la dinţii afectaţi parodontal.
 
b) Egresiunea – migrarea verticală a dinţilor antagonişti spaţiului edentat
împreună cu procesul alveolar. Migrările se produc la toţi dinţii dar, mai frecvent
la dinţii laterali.

6.Abraziunea patologică
 
Abrazia în forma generalizată care interesează smalţul cuspizilor şi care
evoluează înraport cu vârsta este considerată fiziologică.
 
Abrazia patologică are diferite forme în funcţie de volum, grad de uzură şi
localizare.
 
7. Manifestări la nivelul crestelor alveolare
 
Creasta alveolară este formaţiunea rezultată din procesul alveolar în urma
pierderii dinţilor.În zona spaţiilor edentate în urma extracţiei se produce un proces
de resorbţie şi atrofie progresivă, ireversibilă a osului alveolar. În acelaşi timp,
la nivelul alveolei postextracţionale se produce apoziţie osoasă (9-12 luni).
VA MULTUMESC !