Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alexandru Petre
Termenul „protetică” este astfel definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române(1): „(Med) Care ţine de
proteză, privitor la proteză”. Aceeaşi sursă oferă pentru termenul „proteză” următoarea definiţie: „… Aparat sau piesă
medicală care înlocuieşte un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului
omenesc ori pe care se fixează o dantură falsă. ♦ Operaţie chirurgicală prin care se înlocuieşte un organ, un membru
al corpului etc. printr-o proteză ….”
Termenul de „orteză” se referă la aparate sau piese medicale care se adresează unor afectări morfo-funcţionale
parţiale şi deseori reversibile ale unui organ, membru etc. – de ex. dispozitive pentru imobilizarea fracturilor / luxaţiilor,
pentru corectarea poziţiei coloanei vertebrale etc. Termenul de „epiteză” se referă la proteze ale părţilor moi, situate
superficial – de ex. epiteze gingivale, nazale, ale pavilionului auricular etc.
În sensul medicinii dentare, protetica tratează metodele de restaurare morfo-funcţională şi estetică a aparatului
dento-maxilar (ADM) cu ajutorul unor proteze.
Tipul structurilor ADM restaurate cu ajutorul protezelor determină delimitarea, în acest cadru, a două sub-
domenii distincte: protetica dentară şi protetica maxilo-facială; prima abordează restaurarea arcadelor dento-alveolare,
iar cea de-a doua protezarea altor structuri ale ADM.
La rândul său, protetica dentară este divizată din raţiuni didactice şi metodologice, în trei ramuri: protetica
dentară fixă, protezarea mobilizabilă a edentaţiilor parţiale şi protezarea mobilizabilă a edentaţiilor totale. Între aceste
ramuri există zone de interferenţă determinate pe de o parte de împrumutarea unor caracteristici constructive între
diferite tipuri de proteze dentare şi pe de altă parte de răspândirea tot mai largă a implanturilor dentare – care prezintă
adesea suprastructuri protetice cu caracteristici „hibride”. Specificul şi extinderea pe care au căpătat-o implanturile
dentare au dus chiar la descrierea unei a patra subdiviziuni a proteticii dentare – protetica pe implanturi. Restaurările
protetice pe implanturi sunt studiate tot în cadrul proteticii dentare fixe întrucât majoritatea tehnicilor utilizate pentru
realizarea lor le încadrează în această ramură a proteticii dentare.
Deşi există şi excepţii, protezele dentare sunt în general piese rigide, realizate în afara cavităţii bucale, cu
ajutorul laboratorului de tehnică dentară.
Protetica dentară fixă studiază metodele şi tehnicile de protezare cu ajutorul lucrărilor (pieselor, restaurărilor)
protetice fixe. În general, protezele fixe sunt confecţionate în laborator, de către tehnicianul dentar, dar numeroase
proteze fixe provizorii pot fi realizate şi în cabinetul stomatologic. Particularitatea care dă numele acestor restaurări este
legată de fixarea (cimentarea) lor permanentă. Prin contrast, protezele mobilizabile (parţiale sau totale) pot fi
îndepărtate voluntar, de către pacient. Cu toate acestea, există tipuri de proteze pe care le includem în categoria pieselor
protetice „fixe”, care pot fi îndepărtate de pacient – proteze fixe mobilizabile (de ex. coroanele/punţile telescopate) sau
de medic – proteze fixe demontabile (de ex. coroanele/punţile fixate cu şuruburi la nivelul implanturilor dentare) . În
aceste cazuri este evident că denumirea nu este legată strict de „fixarea” acestor restaurări, ci şi de alte caracteristici
comune:
Caracteristici generale ale protezelor fixe:
- sunt fixate permanent la nivelul unor dinţi restanţi sau implanturi dentare – cu unele excepţii, pe care le
menţionam anterior; ca un corolar al acestei caracteristici, deplasările funcţionale ale lucrărilor protetice
fixe sunt egale sau mai mici faţă de cele ale dinţilor naturali, ceea ce asigură un grad sporit de confort faţă
de protezele mobilizabile, care prezintă deplasări funcţionale importante;
- în general au un volum aproximativ egal cu al dinţilor restauraţi;
- prezintă sprijin parodontal şi/sau osos (în cazul lucrărilor agregate pe implanturi dentare); altfel spus,
protezele fixe nu exercită presiuni asupra mucoasei care acoperă crestele edentate, tuberozităţii maxilare,
Terminologia
Terminologia utilizată în protetica dentară face încă obiectul unor dispute care au atât surse obiective,
determinate de absenţa consensului diagnostic/terapeutic, dar şi rădăcini legate de legate de tradiţie, orgolii regionale,
adoptarea improprie a unor termeni. Pe de altă parte, cel puţin pentru limba română, nu există un mecanism de control
lingvistic al terminologiei utilizate în medicina dentară. Se ajunge astfel pe de o parte la adoptarea generală, în interiorul
profesiunii, a unor termeni nerecunoscuţi în DEX (de ex. endodonţie) sau la prezentarea de către lingvişti a unor
termeni practic neutilizaţi în vocabularul profesional (de ex. ortodontologie) sau a unor explicaţii confuze (vezi mai sus
definiţia „protezei” ca o „… piesă medicală … pe care se fixează o dantură falsă”).
Practic, terminologia utilizată în protetica dentară şi în general, în medicina dentară, poate fi divizată în două
categorii:
- Termeni cu rol definitoriu asupra actului medical
o Termeni utilizaţi pentru clasificarea (codificarea) diagnostică
o Termeni utilizaţi pentru clasificarea (codificarea) actelor terapeutice
Codificarea diagnostică şi a actelor terapeutice nu face obiectul acestui material; ne mulţumim să amintim
numai de:
• Clasificarea internaţională a bolilor ICD (International Classification of Diseases) a OMS
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii), ajunsă la versiunea a 10-a, cu aplicaţiile ei pentru medicina dentară şi
stomatologie – ICD-DA(2)
• SNODENT (Systematised NOmenclature of DENTistry) – clasificarea diagnostică în medicina
dentară, utlizată în SUA şi Canada(3)
• Codificarea procedurilor terapeutice CDT (Codes of Dental Terminology), ajunsă la versiunea a 5-a
(2005) – utilizată în SUA. O adaptare a acestui sistem de codificare, complex, echilibrat şi actualizat
periodic, este prezentată mai jos. Procedurile terapeutice referitoare la protetica dentară sau direct legate
de aceasta, sunt marcate distinct.
Categorie Cod Descriere
Dg - Clinic / Paleativ D0120 evaluare periodica
Dg - Clinic / Paleativ D0140 evaluare limitata, orientata diagnostic
Dg - Clinic / Paleativ D0150 evaluare detaliata
Dg - Clinic / Paleativ D0160 evaluare detaliata, orientata diagnostic cu raport
Dg - Clinic / Paleativ D0170 reevaluare limitata, orientata diagnostic
Dg - Clinic / Paleativ D0180 evaluare parodontala detaliata
Dg - Clinic / Paleativ D9110 tratament de urgenta paleativ pentru dureri dentare, cu raport
Dg - Clinic / Paleativ D9450 prezentare de caz, sedinta distincta
Dg - Clinic / Paleativ D9950 analiza ocluzala modele montate in articulator
Dg - Rx / Imagistica D0210 bilant rx complet, intraorale inclusiv bitewing
Dg - Rx / Imagistica D0220 rx periapicala primul film
Dg - Rx / Imagistica D0230 rx periapicala film aditional
Dg - Rx / Imagistica D0240 rx cu film intraoral ocluzal
Dg - Rx / Imagistica D0250 rx extraorala, primul film
Dg - Rx / Imagistica D0260 rx extraorala, film aditional
Dg - Rx / Imagistica D0270 rx bitewing 1 film
Dg - Rx / Imagistica D0272 rx bitewing 2 filme
Definiţii, Terminologie, Clasificare – Anul 4 Semestrul 2 2008-2009 3
Note de curs – Protetică Dentară Fixă şi Ocluzologie – Dr. Alexandru Petre
Categorie Cod Descriere
Dg - Rx / Imagistica D0274 rx bitewing 4 filme
Dg - Rx / Imagistica D0277 rx bitewing verticale 7-8 filme
Dg - Rx / Imagistica D0321 alte rx atm, cu raport
Dg - Rx / Imagistica D0330 rx panoramica
Dg - Rx / Imagistica D0340 rx cefalometrica
Dg - Rx / Imagistica D0350 imagini orofaciale, intra/extra-oral
Dg - Teste D0425 test susceptibilitate la carie
Dg - Teste D0460 test de vitalitate pulpara
Dg - Teste D0470 modele diagnostice
Dg - Teste D04701 modelare diagnostică ceară
Profilaxie - Dentara D1110 profilaxie adult, dentitie mixta sau permanenta
Profilaxie - Dentara D1120 profilaxie copil, dentitie temporara
Profilaxie - Dentara D1201 fluorizare topica, inclusiv profilaxia - copil
Profilaxie - Dentara D1203 fluorizare topica, exclusiv profilaxia - copil
Profilaxie - Dentara D1204 fluorizare topica, exclusiv profilaxia - adult
Profilaxie - Dentara D1205 fluorizare topica, inclusiv profilaxia - adult
Profilaxie - Dentara D1351 sigilare / dinte
Profilaxie - Alte Servicii D1310 consiliere nutritionala pentru controlul afectiunilor dentare
Profilaxie - Alte Servicii D1330 instructaj de igiena orala
Profilaxie - Mentinatoare de Spatiu D1510 mentinator de spatiu fix unilateral
Profilaxie - Mentinatoare de Spatiu D1515 mentinator de spatiu fix bilateral
Profilaxie - Mentinatoare de Spatiu D1520 mentinator de spatiu mobil unilateral
Profilaxie - Mentinatoare de Spatiu D1525 mentinator de spatiu mobil bilateral
Profilaxie - Mentinatoare de Spatiu D1550 recimentare mentinator de spatiu
Restaurari - Amalgam D2140 amalgam o suprafata, dinte temporar sau permanent
Restaurari - Amalgam D2150 amalgam 2 suprafate, dinte temporar sau permanent
Restaurari - Amalgam D2160 amalgam 3 suprafate, dinte temporar sau permanent
Restaurari - Amalgam D2161 amalgam 4+ suprafate, dinte temporar sau permanent
Restaurari - Compozite Directe D2330 compozit o suprafata, dinte frontal
Restaurari - Compozite Directe D2331 compozit 2 suprafate, dinte frontal
Restaurari - Compozite Directe D2332 compozit 3 suprafate, dinte frontal
Restaurari - Compozite Directe D2335 compozit 4+ suprafate, dinte frontal
Restaurari - Compozite Directe D2390 coroana rasina compozita dinte frontal
Restaurari - Compozite Directe D2391 compozit o suprafata, dinte lateral
Restaurari - Compozite Directe D2392 compozit 2 suprafate, dinte lateral
Restaurari - Compozite Directe D2393 compozit 3 suprafate, dinte lateral
Restaurari - Compozite Directe D2394 compozit 4+ suprafate, dinte lateral
Restaurari - Inlay Onlay D2510 inaly metalic 1 suprafata
Restaurari - Inlay Onlay D2520 inaly metalic 2 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2530 inaly metalic 3 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2542 onaly metalic 2 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2543 onaly metalic 3 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2544 onaly metalic 4 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2610 inlay ceramic 1 suprafata
Restaurari - Inlay Onlay D2620 inlay ceramic 2 suprafete
Restaurari - Inlay Onlay D2630 inlay ceramic 3 suprafete
Restaurari - Inlay Onlay D2642 onlay ceramica 2 suprafete
Restaurari - Inlay Onlay D2643 onlay ceramica 3 suprafete
Restaurari - Inlay Onlay D2644 onlay ceramica 4+ suprafete
Restaurari - Inlay Onlay D2650 inlay compozit 1 suprafata
Restaurari - Inlay Onlay D2651 inlay compozit 2 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2652 inlay compozit 3 suprafate
Restaurari - Inlay Onlay D2662 onlay compozit 2 suprafete
MEDLINE poate fi accestată gratuit pentru titlurile şi rezumatele articolelor indexate, la următoarele adrese
Internet:
Cel mai important criteriu de clasificare al protezelor fixe îl reprezintă indicaţia clinică. Din acest punct de
vedere, sunt descrise protezele fixe unitare (PFU) şi protezele parţiale fixe (PPF) :
Protezele fixe unitare (PFU) sunt restaurări ale unui dinte, indicate pentru tratamentul sau prevenirea apariţiei
unor afectări dento-parodontale; cele mai frecvent folosite PFU sunt coroanele dentare; PFU pot fi singulare (separate)
sau solidarizate (în engleză – splinted), pe mai mulţi dinţi vecini.
Protezele fixe parţiale (PFP), numite şi punţi dentare, sunt indicate în special pentru tratamentul (protezarea)
unor breşe edentate. Punţile dentare sunt agregate cu ajutorul unor PFU, la nivelul dinţilor restanţi, numiţi – din acest
motiv – pilieri, dinţi stâlpi de punte sau, pe scurt, dinţi stâlpi (în engleză – abutments). PFU din structura punţilor
dentare se numesc elemente de agregare sau retentori (în engleză – retainers). Partea unei puţi dentare corespunzătoare
unei breşe edentate, reface morfo-funcţional şi estetic dinţii absenţi şi se numeşte corp de punte. O punte dentară poate
prezenta mai multe corpuri de punte, atunci când protezează breşe edentate distincte. Un corp de punte este alcătuit din
intermediari ai corpului de punte sau, pe scurt, intermediari (în engleză – pontics). Zonele de joncţiune dintre două
elemente alăturate ale unei punţi dentare, elemente de agregare sau corpuri de punte se numesc conectori. Conectorii
pot fi rigizi – obţinuţi prin turnare unică sau prin solidarizarea ulterioară (sudare, lipire, îmbinare cu şuruburi) a părţilor
componente ale punţii, sau non-rigizi sub formă de culise simple, ruptori de forţe etc.
Din cele de mai sus este evident că PFU sunt indirect indicate, ca părţi componente ale PFP şi pentru protezarea
breşelor edentate, iar punţile dentare – prin intermediul elementelor de agregare sunt indirect utilizate şi pentru
tratamentul unor afectări dento-parodontale de la nivelul dinţilor stâlpi. De asemenea, atât coroanele cât şi punţile
dentare pot prezenta variante constructive care să asigure menţinerea, sprijinul şi stabilizarea unor proteze parţiale sau
supraproteze mobilizabile.
Clasificarea PFU
Criteriul operaţional (clinic) de clasificare al PFU, îl reprezintă interfaţa dento-protetică, în ceea ce priveşte
poziţia şi întinderea sa.
1. PFU extracoronare sunt agregate în afara (exteriorul) suprafeţelor dentare, motiv pentru care sunt
numite şi PFU „de acoperire”, „de înveliş” sau coroane dentare. Termenul „onlay”, preluat din
limba engleză, indică acoperirea în totalitate a suprafeţelor ocluzale, fiind asociat uzual cu PFU
extracoronare parţiale. Sintagma „coroană artificială” denumeşte o restaurare care acoperă cel puţin
3 suprafeţe axiale şi faţa ocluzală sau marginea incizală a unui dinte.
2. PFU intracoronare sunt agregate în masa (interiorul) coroanelor dentare fiind numite şi incrustaţii
sau inlay-uri (din limba engleză). Condiţia existenţei unui volum coronar important, limitează în
genral indicaţia PFU intracoronare - la canini şi dinţii laterali
3. PFU intraradiculare sunt agregate, în condiţiile absenţei porţiunii coronare, la nivelul rădăcinilor
dinţilor stâlpi.
Din cauza variabilităţii mari a indicaţiilor clinice şi afectărilor (leziunilor) dentare, sunt descrise PFU „hibride”,
între tipurile enunţate anterior:
4. PFU intracoronare cu extensie extracoronară
5. PFU extracoronare cu agregare intracoronară
6. PFU extracoronare cu agregare intraradiculară
7. PFU intracoronare cu agregare intraradiculară
Definiţii, Terminologie, Clasificare – Anul 4 Semestrul 2 2008-2009 13
Note de curs – Protetică Dentară Fixă şi Ocluzologie – Dr. Alexandru Petre
Criteriile de împărţire ale celor şapte clase generice de PFU în tipuri individuale sunt aparent heterogene, fiind
reprezentate de întinderea restaurărilor(din nou) , poziţia dinţilor pe arcade, materialele şi/sau tehnologia utilizate. Ne-
omogenitatea provine din faptul că aceste sub-clasificări definesc de fapt variante de preparaţii pentru PFU, variante
între care medicul dentist trebuie să opteze(9). Din această perspectivă, clasificarea devine raţională şi sistematică, iar
tipurile de preparaţie amintite sunt bine documentate în literatură.
PFU extracoronare cuprind:
• Coroane totale (complete), care acoperă practic în totalitate poţiunea coronară a dintelui(10), dintre
care distingem:
o Coroane total metalice
o Coroane mixte, cu o componentă metalică şi una fizionomică realizată din ceramică, răşină
compozită sau acrilat; coroanele mixte pot fi parţial sau total fizionomice (în engleză –
partial / complete veneered crowns) – atunci când substructura metalică este acoperită în
totalitate cu material fizionomic (de obicei, ceramică)
o Coroane total fizionomice, fără infrastructură clasică metalică; acestea pot fi realizate din
ceramică sau răşini în numeroase variante tehnologice, fiind cunoscute şi sub numele de
coroane jacket.
• Coroane ecuatoriale
• Coroane parţiale 3/4 metalice, pe dinţii frontali
• Coroane parţiale (onlay-uri) metalice, pe dinţii laterali maxilari
• Coroane parţiale (onlay-uri) 7/8 metalice, pe dinţii laterali maxilari
• Coroane parţiale (onlay-uri) metalice, pe dinţii laterali mandibulari
• PFU colate;
o Metalice
o Fără structură metalică – în general din ceramică
• Faţete
• PFU agregate implantar
Clasificarea PFU intracoronare cuprinde:
• Inlay-uri metalice sau metalo-ceramice situate ocluzal, proximo-ocluzal sau mezio-ocluzo-distal
(MOD)
• Inlay-uri ceramice sau din răşini compozite, ocluzale, proximo-ocluzale sau MOD
Inlay-urile cuprind 5 clase, notate I, II, III, IV şi V, în funcţie de localizarea suprafeţelor restaurate.
PFU intraradiculare sunt numite şi coroane „de substituţie”, deoarece înlocuiesc în totalitate (substituie)
coroana dentară, absentă (în engleză – post crowns).
PFU intracoronare cu extensie extracoronară, sunt în general inlay-uri MOD cu extesia preparaţiei la nivelul
întregii suprafeţe ocluzale a dinţilor stâlpi, pentru a preveni fractura acestora. Aceste restaurări sunt numite inlay-onlay-
uri şi prezintă variante de preparaţie dependente de tipul materialelor de restaurare utilizate:
• Inalay-onlay-uri metalice sau metalo-ceramice – pe dinţii laterali maxilari sau mandibulari
• Inlay-onlay-uri fără structură metalică, din ceramică sau răşini compozite – pe dinţii laterali maxilari
sau mandibulari
PFU extracoronare cu agregare intracoronară reprezintă variante constructive ale unor PFU extracoronare,
la care se se înglobează în preparaţie diverse tipuri de elemente intracoronare, pentru a spori retenţia dento-protetică:
puţuri parapulpare, şanţuri axiale sau incizale, trepte paracingulare, pinteni şi casetele ocluzale, casete laterale sau
cepuri ocluzale.
• Ştifturile (în engleză – pins) corespunzătoare puţurilor parapulpare sunt asociate de obicei coroanelor
parţiale de pe dinţii frontali, numite în aceste cazuri pinlay (din engleză, pins + onlay) sau pinledge – în
cazul în care la „intrarea” puţurilor parapulpare se realizează câte o treaptă (în engleză – ledge) pentru a
îmbunătăţi sprijinul axial al restaurării.
• Şanţurile suplimentare axiale sau incizale şi treptele paracingulare, se asociază de obicei coroanelor
Definiţii, Terminologie, Clasificare – Anul 4 Semestrul 2 2008-2009 14
Note de curs – Protetică Dentară Fixă şi Ocluzologie – Dr. Alexandru Petre
parţiale şi PFU colate metalice, de pe dinţii frontali.
• Pintenii şi casetele ocluzale se asociază în general PFU colate metalice de la nivelul dinţilor laterali.
• Casetele laterale şi cepurile ocluzale se asociază coroanelor totale din zona laterală, în cazul
preparaţiilor care nu asigură o agregare primară suficientă: coroane dentare scurte, exagerat conicizate
din preparaţii anterioare etc.
PFU extracoronare cu agregare intraradiculară reprezintă variante constructive ale unor PFU
extracoronare, la care se se înglobează pivoturi radiculare, pentru a spori retenţia dento-protetică. Sunt citate astfel:
• Coroane totale, metalice, dar mai ales mixte – cu pivot radicular, adesea folosite ca elemente de
agregare în cazul dinţilor stâlpi de punte cu posibilităţi limitate de retenţie (coroane scurte, conice, cu
secţiune rotunjită etc.)
• Coroane parţiale, metalice – cu pivot radicular, pe dinţii frontali – indicate în unele tratate de referinţă
mai vechi, pentru solidarizarea dinţilor frontali cu mobilitate patologică
În ceea ce priveşte coroanele cu pivot radicular, fie că este vorba de coroane de substituţie, coroane totale sau
parţiale – sunt necesare credem, câteva observaţii:
- pivoturile radiculare impun, la nivelul dinţilor stâlpi, un sacrificiu mare de ţesuturi dure – ceea ce
determină scăderea rezistenţei la fractură a acestora; în plus, pentru realizarea unor coroane cu pivot
radicular este necesară îndeplinirea unor condiţii restrictive legate de morfologia corono-radiculară a
dinţilor stâlpi: dinţi monoradiculari sau pluriradiculari cu rădăcini paralele, coaxialitate corono-radiculară
etc.;
- cerinţele de paralelism între preparaţiile pe care se inseră coroane solidarizate sau punţi dentare sunt mai
riguroase în cazul restaurărilor cu pivoturi radiculare decât în cel al coroanelor de înveliş;
- îndepărtarea coroanelor cu agregare radiculară este foarte dificilă, atunci când pivoturile sunt corect
concepute şi realizate;
- principalul avantaj al utilizării unor coroane cu agregare intraradiculară este creşterea retenţiei (agregării)
dento-protetice, obiectiv posibil de atins în zilele noastre prin alternative mai conservatoare – un lanţ clinic
şi tehnologic de realizare a coroanelor cu un grad mai bun de adaptare dento-protetică şi/sau utilizarea
unor materiale de fixare cu proprietăţi adezive atât la structurile dure dentare cât şi faţă de materialele de
restaurare;
Cele de mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm că indicaţia coroanelor cu agregare radiculară se restrânge în
general la cazurile în care:
- lucrările realizate au un caracter „terminal” – în sensul că sunt ultimele restaurări fixe ce pot fi realizate la
pacientul respectiv;
- condiţiile socio-economice ale pacientului sau clinico-tehnice ale echipei medic – tehnician dentar nu
permit obţinerea unei agregări dento-protetice de calitate prin mijloace „alternative”, mai conservatoare
decât realizarea unor coroane cu pivot radicular
PFU intracoronare cu agregare intraradiculară sunt de fapt restaurări (reconstrucţii) ale unor bonturi
dentare coronare (preparaţii) PESTE care se inseră coroane totale de acoperire (PFU extracoronare). Aceste restaurări
sunt cunoscute sub denumirea de reconstituiri sau dispozitive corono-radiculare (RCR, DCR) – în engleză post and core
(post = pivot, core = miez, sâmbure, în cazul de faţă – partea piesei protetice care asigură restaurarea propriu zisă a
bontului coronar). Pivotul (pivoturile) radicular(e) au rolul de a asigura agregarea părţii coronare a acestor
restaurări(11).
În afara sistematizării prezentate mai sus, ce grupează în ultimă instanţă tipurile de preparaţii între care trebuie
să opteze medicul dentist, au fost descrise o multitudine de alte criterii de clasificare a PFU, cu certă valoare analitică,
tehnică şi academică, dar cu semnificaţie clinică discutabilă. Au fost enunţate, astfel, clasificări ale PFU după
materialele de restaurare utilizate, tehnologia de realizare, indicaţiile terapeutice, volumul ţesuturilor dure dentare
restante, modul de fixare, gradul de fizionomie etc.
O sistematizare riguroasă dar suficient de simplă pentru a fi utilă din punct de vedere clinic, este şi mai dificil
de realizat în cazul punţilor dentare decât în cel al protezelor fixe unitare, întrucât clasificarea trebuie să ţină seama de
un număr foarte mare de variabile:
• numărul variantelor de edentaţii ce pot exista la nivelul arcadelor dentare este uriaş (de ordinul sutelor
de milioane)
• conceperea punţilor dentare trebuie să ţină seama de o multitudine de alţi factori (morfologia corono-
radiculară şi valoarea parodontală a dinţilor restanţi, amplitudinea şi direcţia solicitărilor ocluzale,
nivelul estetic al restaurărilor etc.) care diversifică şi mai mult posibilităţile terapeutice(12)
• în componenţa punţilor dentare pot intra, ca elemente de agregare, aproape toate tipurile de PFU (cu
excepţia inlay-urilor ocluzale şi a RCR), în diverse asocieri; majoritatea elementelor de agregare ale
punţilor dentare este reprezentată însă de coroane de înveliş total;
• intermediarii corpurilor de punte pot fi realizaţi cu o mare diversitate de materiale şi tehnologii, forme
şi raporturi cu crestele edentate
• conectorii punţilor dentare pot prezenta, după cum arătam anterior, mai multe variante
constructive(13).
Variabilele enunţate mai sus vor reprezenta, în consecinţă, diviziuni academice pentru studiul punţilor dentare.
Criteriul clinic de clasificare a punţilor dentare va fi unul funţional, dependent primordial de poziţia breşelor
edentate şi reprezentat prin dominanţa unuia sau altuia dintre obiectivele ce trebuie atinse la sfârşitul tratamentului:
• PPF din zona laterală (posterioară) a arcadelor, la care valoarea biomecanică a restaurărilor este
dominantă
• PPF din zona frontală (anterioară), dominate în general de imperative estetice
Acestor categorii principale li se adaugă PPF cu trăsături clinico-tehnice specifice:
• Punţile cu extensie (în engleză, extensie = cantilever)
• Punţi cu conectori non-rigizi
• Punţile totale
• Punţile mobilizabile (în engleză, removable fixed partial dentures)
• Punţile agregate pe implanturi (în engleză, implant supported fixed partial dentures); o parte a acestor
punţi sunt fixate prin înşurubare la nivelul dinţilor stâlpi, motiv pentru care sunt numite şi demontabile
• Punţile colate, agregate mai ales prin cimentare adezivă cu răşini compozite (colare) (în engleză, resin
bonded fixed partial dentures)(14, 15)
• Punţile fără structură metalică (în engleză, metal free fixed partial dentures) cum ar fi punţile integral
ceramice, din răşini compozite armate cu fibre (în engleză fiber reinforced composites) sau mai recent,
punţile ceramice pe substructură din oxid de zirconiu.
În general, punţile dentare sunt indicate în cazul unor edentaţii intercalate de maxim trei dinţi (intermediari) în
zona laterală sau patru dinţi (incisivi) în zona frontală. Protezarea edentaţiei de canin, izolată sau asociată cu breşe
suplimentare complică protezarea din cauza solicitărilor biomecanice mari şi necesită o abordare distinctă. În general
edentaţiile care depăşesc trei dinţi vecini în zona laterală şi edentaţiile terminale molare, recomandă restaurări cu
ajutorul protezelor mobilizabile; odată cu răspândirea tot mai largă a implanturilor endoosoase, restaurările protetice
fixe pot fi realizate şi în cazul unor edentaţii întinse sau chiar totale, situaţii care indicau în trecut protezare
mobilizabilă.
Tratamentul protetic al breşelor edentate reface total sau parţial, integritatea arcadelor dentare şi prin aceasta,
restabileşte funcţiile aparatului dento-maxilar (ADM) afectate prin edentaţie: masticaţia eficientă, fonaţia, stabilitatea
ocluzală precum şi estetica dento-facială. Totodată, protezarea are şi un rol profilactic, de a preveni/trata consecinţele
negative ale edentaţiilor neprotezate: resorbţia accentuată a procesului alveolar, migrarea dinţilor vecini şi/sau
antagonişti, pierderea sau modificarea nefuncţională a suprafeţelor interdentare de contact, care – la rândul lor – pot
determina apariţia uzurii dentare patologice, afectării parodonţiului marginal şi de susţinere, dizarmoniilor ocluzale
secundare etc..
Din cauza numărului mare şi al dificultăţii tratamentului edentaţiilor, medicul stomatolog are datoria ca înaintea
oricărei extracţii dentare să informeze pacientul asupra
• alternativelor la extracţia dentară (dacă ele există)
• consecinţelor pierderii dinţilor, în conformitate cu cele menţionate anterior
• alternativelor de tratament ale edentaţiei, ce va apărea sau se va complica, prin extracţie
În urma acestei informări, este necesar ca medicul să ia măsurile terapeutice necesare ca în timpul – sau după
extracţie, să faciliteze tratamentul ulterior al edentaţiei. De exemplu, dacă pacientul nu doreşte sau nu poate să
primească tratament restaurator protetic într-un viitor apropiat, medicul poate realiza un dispozitiv menţinător de spaţiu
pentru a preveni migrările post-extracţionale. O altă modalitate de a preveni/limita migrările post-extracţionale o poate
reprezenta dirijarea contactelor ocluzale de la nivelul dinţilor restanţi prin şlefuire selectivă, inserţia/înlocuirea unor
obturaţii coronare, solidarizarea unor dinţi restanţi prin proteze unitare etc.. În alte cazuri, este posibilă inserţia unui
implant endo-osos imediat post-extracţional, prevenind astfel resorbţia procesului alveolar şi simplificând protezarea
ulterioară.
Cunoaşterea etiologiei edentaţiilor este importantă prin influenţele pe care aceste cauze le pot avea atât asupra
elaborării planului de tratament protetic (fix, mobilizabil, mixt) cât şi asupra prognosticului restaurărilor. Principalele
cauze ale edentaţiei pot fi sistematizate astfel:
1. Caria dentară şi complicaţiile acesteia reprezintă încă, în cea mai mare parte a lumii, principala cauză a edentaţiilor.
Susceptibilitatea mare la carie precum şi controlul ineficient terapeutic al factorilor cauzali cunoscuţi ai acesteia
(alimentaţia, flora microbiană cariogenă, afecţiunile endocrine/dismetabolice etc.) determină un prognostic rezervat
al tuturor restaurărilor dentare şi implicit, al protezelor fixe. Parodontitele apicale cronice secundare unor carii
complicate sunt asimilate, după unii autori, unor „focare” infecţioase şi recomandă extracţia dinţilor cauzali.
Remarcăm totuşi că însăşi existenţa „bolii de focar dentar” precum şi limitele de conservabilitate ale dinţilor cu
astfel de leziuni reprezintă încă subiecte controversate.
2. Parodontitele marginale cronice şi complicaţiile acestora reprezintă cel de-al doilea factor determinant al apariţiei
edentaţiilor. Pierderea dinţilor prin afectare parodontală complică tratamentul protetic prin resorbţia severă şi
Definiţii, Terminologie, Clasificare – Anul 4 Semestrul 2 2008-2009 17
Note de curs – Protetică Dentară Fixă şi Ocluzologie – Dr. Alexandru Petre
adesea, neuniformă, a procesului alveolar. De asemenea, alegerea dinţilor stâlpi ai punţilor dentare trebuie să ţină
seama de suportul parodontal redus al acestora; solicitarea ocluzală, chiar în limite fiziologice, este mai greu
suportată de dinţii restanţi (traumă ocluzală secundară). Refacerea protetică a arcadelor dentare în condiţiile unei
afectări parodontale active, necontrolată terapeutic, afectează negativ prognosticul restaurărilor – putând fi
considerată una dintre cele mai frecvente şi mai serioase erori de conducere a unui tratament protetic. Stabilizarea
parodontală este o condiţie esenţială a oricărei soluţii protetice de durată. Remarcăm, pe de altă parte, că
majoritatea subiecţilor prezintă diferite forme de suferinţă a parodonţiului marginal, iar controlul profilactic şi
terapeutic al acestora reprezintă o parte integrantă a tratamentului restaurator protetic.
3. Traumatismele dento-parodontale severe constituie un alt factor determinant al edentaţiilor. Uneori, dinţii din
focarele de fractură ale oaselor maxilare trebuie de asemenea extraşi. Tratamentul protetic este adesea complicat de
resorbţia importantă a procesului alveolar şi de afectarea dinţilor restanţi din vecinătatea edentaţiilor post-
traumatice.
4. Formele severe ale traumatismelor dento-parodontale cronice reprezentate de parafuncţiile ocluzale (bruxism,
contractura maxilarelor) – traume ocluzale primare – reprezintă o altă cauză a apariţiei edentaţiilor. Pierderea
dinţilor poate apărea fie direct prin fractură, interesând mai ales dinţii „fragili” – dinţii cu morfologie primară
nefavorabilă (de ex. premolarii maxilari), dinţii cu tratament endodontic / restaurări voluminoase, dinţii stâlpi ai
unor punţi întinse sau proteze mobilizabile etc.. Un alt mecanism îl reprezintă agravarea resorbţiei parodontale
caracteristică parodontitelor marginale cronice. în condiţii de suprasolicitare ocluzală. Tratamentul restaurator al
edentaţiilor produse/favorizate de suprasolicitarea ocluzală are un prognostic nefavorabil în absenţa controlului
terapeutic al parafuncţiilor.
5. Extracţiile „de necesitate” pot fi indicate şi în cursul tratamentului unor forme de infecţii (de ex. osteomielita
maxilarelor), în cursul tratamentului unor tumori benigne (de ex. chisturi de dimensiuni mari ale maxilarelor) sau
maligne. Dificultăţile de protezare în aceste cazuri, sunt consecinţa defectelor osoase importante, afectarea posibilă
a dinţilor vecini, terenul general slăbit etc..
6. Edentaţiile secundare extracţiilor „de necesitate” economică reprezintă o realitate tristă pentru numeroase arii
geografice ale lumii sau chiar în ţările dezvoltate economic, pentru unele segmente populaţionale defavorizate.
Restaurarea protetică a acestor edentaţii este grevată de aceleaşi resurse limitate iar oamenii cu astfel de probleme
nu beneficiază decât de soluţii protetice de compromis sau rămân pur şi simplu neprotezaţi.
7. Afecţiunile ereditare/congenitale însoţite de
absenţa mugurilor dentari permanenţi
necesită deseori restaurare protetică.
Agenezia unor muguri dentari, ai incisivilor
laterali, molarilor de minte etc. poate fi
privită – la subiecţi care nu prezintă
simptomatologia unor afecţiuni genetice
cunoscute şi ca un semn al evoluţiei naturale
(filogenetice) a speciei umane. Agenezia
mugurilor dentari permanenţi face dificil
tratamentul protetic datorită migrărilor
severe şi a modificărilor de formă a dinţilor
existenţi, care însoţeşte frecvent aceste
Figura 1 Polianodonţie anomalii. În situaţii extreme de anodonţie,
hipo- sau oligo-donţie, protezarea fixă
devine extrem de dificilă şi se recurge la soluţii de compromis, cum ar fi supraprotezele mobilizabile.
8. În contextul altor afecţiuni genetice, pot apărea anomalii de structură ale ţesuturilor dure dentare: amelo- sau
dentino-geneze imperfecte care determină pierderea prematură a dinţilor. În multe din aceste situaţii, prognosticul
protezelor fixe este rezervat, datorită modificărilor de formă, susceptibilităţii crescute la carie, dificultăţii unor
tratamente pregătitoare corecte (endodontic, parodontal, ortodontic etc.).
BIBLIOGRAFIE