C1 5

CURS 1 EDENTAŢIA PARŢIALĂ Prof. Dr.
Mihaela Păuna 2020
BIBLIOGRAFIE
1. Cursul de la catedră. (Prof. Dr. Mihaela Păuna, Conf. Simona Sandu, Conf. Oana-Cella Andrei, SL Titus
Farcasiu)
2. Mihaela Păuna (sub redacţia). Aspecte practice în protezarea edentaţiei parţiale. Ed. Cerma 2003. Cap.
1, 2, 5, 7, 9, 11, 13, 14, 15
3. Simona Sandu, Mihaela Păuna. Protetică Dentară. Ed. Cermaprint 2007. Cap. 1, 2
4. Em. Hutu, V. Bodnar, Mihaela Păuna. Tehnici curente în protetica dentară. Ed. Didactică şi pedagogică
1999. Cap. 2 şi 3
5. Norina Forna (coordonator) Protetică Dentară, Vol. II – Proteza parţială mobilizabilă. Proteza totală
Editura Enciclopedică, 2011
6. A. Ionescu. Tratamentul edentaţiei parţiale cu proteze mobile. Clinica şi tehnica de laborator. Ed.
Naţional 1999, 2005
ETIOLOGIE EP
1. Complicaţiile cariei
2. Parodontopatia
3. Etiologia mixtă (carie + parodontopatie)
4. Abraziunea exagerată
5. Traumatismele
6. Intervenţii chirurgicale pentru tumori
7. Anodonţia
8. Distrofiile grave
9. Tratamentele stomatologice incorecte
10. Migrările verticale şi orizontale exagerate
11. Neglijenţa pacientului faţă de tratamentul dentar
Clasificarea edentaţiilor după Kennedy – 4 clase de edentaţie

CLASIFICAREA KENNEDY - REGULILE APPLEGATE: pentru a elimina unele incertitudini şi a obţine o clasificare
mai descriptivă
1. Dinţii care au indicaţie de extracţie nu se iau în considerare atunci când se face clasificarea edentaţiei.
2. Breşele edentate care nu vor fi restaurate prin proteze parţiale mobilizabile nu se iau în considerare
atunci când se face clasificarea edentaţiei.
1
3. Dacă M3 lipseşte nu va fi luat în considerare în clasificare
4. Dacă M3 este prezent şi va fi utilizat ca dinte stâlp va fi luat în considerare în clasificare.
5. Pentru stabilirea clasei de edentaţie se ia în considerare BREŞA SITUATĂ CEL MAI POSTERIOR !
6. Breşele edentate suplimentare faţă de cele care determină clasa de edentaţie sunt denumite
MODIFICĂRI
7. Întinderea breşei edentate (numărul dinţilor absenţi sau al dinţilor artificiali ai protezei) nu
influenţează clasificarea
8. Clasa a IV-a nu prezintă MODIFICĂRI !
Nominalizarea edentaţiilor după Costa
COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI PARŢIALE - AFECTAREA FUNCŢIILOR:

Masticaţia – dinţii laterali
Fizionomia – dinţii frontali + P 1
Fonaţia
COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI PARŢIALE. Numeroase şi de aspecte diferite. Complicaţiile depind de:

 numărul, extinderea şi topografia breşelor edentate
 reactivitatea organismului
 vechimea edentaţiei
COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI PARŢIALE se manifestă prin modificări numeroase ale diferitelor structuri
componente ale ADM: dinţi, parodonţiu, relaţii ocluzale, creste alveolare, muşchi, ATM. Apar şi modificări de
comportament.
1. Manifestările dentare
Migrările orizontale: mezializări, distalizări, rotaţii, vestibularizări, oralizări
Migrările verticale: extruzie, egresiune
2. Manifestările parodontale
3. Manifestările ocluzale
4. 1. MODIFICĂRILE LA NIVELUL OSULUI

Applegate a numit zonele osoase din jurul dinţilor suprasolicitaţi “zone indicatoare”
Zonele indicatoare sunt acele zone din suportul alveolar care pun în evidenţă reacţia osului la stressul
suplimentar.
2
Reacţia favorabilă la un astfel de stress poate fi luată ca un indicator pentru viitoarea reacţie la un
stress şi mai mare.
Dinţii care au fost expuşi unei încărcături suplimentare prin pierderea dinţilor vecini sau care au fost
supuşi unei încărcături ocluzale suplimentare pot prezenta mai multe riscuri dacă sunt utilizaţi ca dinţi stâlpi
faţă de de alţi dinţi care nu au fost suprasolicitaţi ocluzal.
Dacă armonia ocluzală poate fi ameliorată este bine acest lucru să se facă înaintea protezării.
În condiţii de echilibrare ocluzală perfectă dinţii stâlpi rezistă bine la forţe adiţionale.
“zone indicatoare” – examinare - concluzii practice:
- dacă parodonţiul este integru - parodonţiul şi crestele alveolare sunt în măsură să reziste la presiuni şi
deci se pot folosi ambele ţesuturi cu încredere;
- lărgirea spaţiului periodontal - dinţii şi osul nu pot rezista la presiuni, există o funcţie metabolică
scăzută a acestor ţesuturi şi deci trebuie luate toate măsurile de protecţie.
4. 2. MODIFICĂRILE LA NIVELUL MUCOASEI

Mucoasa nu este pregătită fiziologic pentru a suporta presiuni dar prezintă elasticitate sau rezilienţă
Rezilienţă = capacitatea de a se comprima temporar sub acţiunea presiunilor şi de a reveni la starea
iniţială.
Zona de sarcină primară = zona coamei crestelor - suportă majoritatea presiunilor de masticaţie.
Zonele de sarcină secundară = versantele laterale ale crestelor - primesc mai mult presiuni oblice şi orizontale.
5. Manifestările musculare
Dizarmonii ocluzale  mandibula în poziţii noi  solicită neobişnuit muşchii.
Solicitare inegală, asimetrică  hipertrofie, spasme şi dureri musculare  alte modificări ocluzale.
Musculatura se poate adapta în timp la noile poziţii ale mandibulei o ocluzie de obişnuinţă
O repoziţionare a mandibulei prin tratament protetic va solicita nefavorabil musculatura  sindrom
disfuncţional
6. Manifestările din articulaţia temporo-mandibulară
ARTROPATIE - semne clinice: frecături, cracmente, deviaţii la deschiderea gurii, dureri la presiune în regiunea
articulaţiei cu diferite iradieri.
7. Modificările de comportament
Edentaţia percepută de mulţi pacienţi ca o infirmitate gravă şi dezonorantă.
Ideea purtării unei proteze mobile inacceptabilă  refuzul sau amânarea tratamentului  complicaţii.
Sindromul de disfuncţie ocluzală  modificări nervoase grave  modificare comportament
3
PARTICULARITĂŢILE CLINICO-TERAPEUTICE ÎN EDENTAŢIA PARŢIALĂ
I. Situaţii clinice specifice tratamentului cu proteze parţiale mobilizabile
1. edentaţiile de clasa I (termino-terminale)
2. edentaţiile de clasa a II-a (terminale unilaterale)
- protezele se extind şi pe hemiarcada integră
- în edentaţiile molare pot fi realizate proteze menţinute şi stabilizate unilateral
3. edentaţiile combinate (termino-laterale sau termino-fronto-laterale).
4. edentaţii cu existenţa unui număr mic de dinţi restanţi (2-5 dinţi). Dacă aceşti dinţi sunt repartizaţi bilateral
există condiţii bune pentru menţinerea şi stabilizarea protezei faţă de situaţia când aceşti dinţi sunt grupaţi pe
o singură parte.
5. edentaţiile subtotale
II. Situaţii clinice care exclud tratamentul prin punte

1. edentaţii laterale întinse (clasa a III-a) cu dinţi stâlpi caninul şi molarul de minte care, deşi nu sunt mobili, au
o valoare parodontală scăzută.
2. edentaţiile laterale sau frontale reduse, cu afectarea parodontală a tuturor dinţilor restanţi
3. edentaţiile laterale sau frontale reduse, când există contraindicaţii ale şlefuirii dinţilor (afecţiuni generale
grave) sau uneori pacientul refuză, din diferite motive, şlefuirea dinţilor pentru realizarea unei punţi.
4. edentaţiile din zona de curbură a arcadei (incisivul lateral, caninul, primul premolar)
5. edentaţiile frontale asociate cu pierdere de substanţă osoasă de diferite cauze
6. edentaţiile frontale - artificii de montare a dinţilor artificiali : treme, diasteme, încălecări , rotaţii
7. edentaţiile frontale: anumite forme, mărimi sau culori de dinţi
8. edentaţii care se asociază cu comunicări buco-sinusale sau buco-nazale - protezele parţiale mobile au şi rol
de obturator
9. edentaţii care necesită o reevaluare a DVO
4
PROTEZA PARȚIALĂ ACRILICĂ
CONSIDERAŢII GENERALE
Deşi protezele parţiale acrilice sunt considerate de majoritatea autorilor “aparate
de extracţie lentă a dinţilor restanţi”, “preludiul protezelor totale”, “proteze sociale” sunt
numeroase situaţii care impun utilizarea PPA.
1. 1. INDICAŢIILE PPA:
1. 1. 1. Protezarea provizorie (de scurtă durată)
A. când se preconizează că durata de viaţă a protezei va fi relativ scurtă
De ex: La un pacient tânăr, la care nu s-a terminat creşterea maxilarelor şi
dezvoltarea dentiţiei, fiind necesară reprotezarea la intervale mici de timp.
B. când sunt preconizate modificări ale protezei:
 adăugări de dinţi;
 realinieri de dinţi (proteză parţială gândită şi ca aparat ortodontic mobil);
 căptuşiri.
În aceste condiţii nu se justifică utilizarea unei PPS din cauza costurilor ridicate
pe care le presupune realizarea structurii metalice.
Din punct de vederea al scopului în care sunt utilizate PPA provizorii pot fi clasificate
în:
 Proteze imediate
De ex: atunci când proteza va fi aplicată imediat după extracţia dinţilor anteriori;
fiind purtată în faza de rezorbţie accelerată a osului sunt necesare căptuşiri, urmate
de înlocuirea la scurt timp a protezei.
 Proteze de tranziţie
De ex: atunci când dinţii restanţi nu prezintă garanţii prea mari şi este de aşteptat
să fie extraşi după un interval scurt de timp şi să fie înlocuiţi pe proteză. În aceste
condiţii se utilizează o proteză de tranziţie pentru ca cei câţiva dinţi rămaşi să
contribuie la menţinerea protezei pe perioada în care pacientul îşi formează reflexele
necesare, în vederea realizării unei PT.
 Proteze de diagnostic (proteze interimară)
De ex: atunci când este necesară o proteză cu ajutorul căreia se va stabili planul
definitiv de tratament. O astfel de proteză trebuie aplicată pentru a testa de ex. dacă
pacientul tolerează o înălţare de ocluzie necesară restaurării definitive.
1
1. 1. 2. PPA ca soluţie definitivă (de lungă durată):
A. Edentaţia subtotală
B. Edentaţia parţială întinsă
C. Pacient cu condiţii economice modeste, care nu poate suporta costul unei PPS.
Atunci când PPA este gândită ca soluţie pe termen lung, trebuie ca efectele ei
negative să fie reduse la maxim, printr-un design conceput cu grijă. Acest lucru este mai
simplu la maxilar unde bolta palatină permite o acoperire mai mare pe mucoasă pentru
sprijin şi menţinere.
1. 2. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE PPA
1. 2. 1. Avantajele principale ale PPA

 costul relativ scăzut;
 uşurinţa cu care poate fi modificată sau reparată.
1. 2. 2. Dezavantajele PPA
 provoacă şi accelerează atrofia osului alveolar, deoarece în general are un sprijin
mucozal şi se înfundă cu timpul;
 privează pacientul de a percepe excitaţiile termice şi gustative datorită acoperirii
întinse a mucoasei de către placa protetică;
 determină iritaţii frecvente ale mucoasei datorită contactului cu o suprafaţa
poroasă, nelustruită. Există pacienţi cu intoleranţă la componentele acrilatului;
 restrânge mult spaţiul oral datorită grosimii plăcii de aprox. 2-2,5 mm;
 mobilizează dinţii stâlpi de care sunt ancorate croşetele de sârmă, concepute şi
executate incorect în funcţie de retentivitatea anatomică şi nu de cea protetică;
 provoacă malpoziţia treptată a dinţilor restanţi deoarece placa vine în contact cu
feţele orale înclinate ale dinţilor şi, pe măsură ce proteza se înfundă, acţionează
ca o pană evazând dinţii spre vestibular;
 provoacă parodontopatii, datorită contactului direct al plăcii cu parodonţiul
marginal. La acest nivel apare hiperemierea mucoasei;
 apare frecvent instabilitatea protezei, după o perioadă scurtă de purtare, datorită
modificărilor suferite de câmpul protetic;
 determină şi/sau întreţine halena bucală;
2
 pacientul poate avea un sentiment de infirmitate, de îmbătrânire, poate avea
complexe.
 alt dezavantaj semnificativ al acrilatului este lipsa de radioopacitate - proteza
exclusiv acrilică (fără croşete) nu poate fi văzută în caz de inhalare sau ingestie.
 limitele materialului: acrilatul este mai puţin rezistent şi mai puţin rigid decât
aliajele de metal, deci proteza poate flecta sau sau se poate fractura în timpul
funcţiilor ADM.
O parte din aceste dezavantajele pot fi reduse ca intensitate:

Sprijinul poate fi ameliorat prin:
 extindere cât mai mare a plăcii;
 croşete cu componente ocluzale;
 pinteni din sârmă;
 dispensarizarea pacientului şi căptuşirea bazei atunci când este necesar.
Croşetele pot fi mai puţin agresive prin:
 alegerea unei grosimi adecvate a sârmei;
 design corect – stabilit de medic.
Presiunea pe parodonţiu poate fi controlată prin:
 folierea zonei parodontale, dar efectul este de scurtă durată pentru că în timp va
apare fenomenul de aspirare.
Efectul porozităţilor şi nelustruirii feţei interne poate fi anihilat prin:
 polimerizare perfectă;
 prelucrare corectă a feţei interne, unii autori recomandă chiar lustruire;
 lacuri fotopolimerizabile aplicate pe faţa internă (Palaclean® - Heraeus Kulzer,
Plaquit® - Exacta).
Dezavantajele care nu pot fi influenţate:

 Sentimentul de îmbătrânire şi handicap;
 Inconfortul – grosimea plăcii acrilice nu poate fi redusă sub 2 mm. La pacienţii cu
forţă musculară mare se introduc fibre de sticlă pentru a nu mări rezistenţa pe
seama grosimii.
3
CAPITOLUL 2
ELEMENTELE COMPONENTE ALE PROTEZEI PARŢIALE ACRILICE
O proteză parţială acrilică este compusă din următoarele elemente:

1. Arcada dentară artificială
2. Şeile protezei
3. Elementele de legătură dintre şei
4. Elementele de menţinere, stabilizare şi sprijin
2. 1. ARCADA DENTARĂ ARTIFICIALĂ

Pentru realizarea arcadei artificiale pot fi utilizaţi dinţi din acrilat sau din porţelan.
2. 1. 1. Dinţii din acrilat

Avantaje:
1. pot fi adaptaţi cu uşurinţă dimensiunilor spaţiului edentat – prin şlefuire;
2. pot fi modificaţi ca formă şi adaptaţi ocluzal;
3. se pot relustrui;
4. legătura cu şeile este chimică (se poate suplimenta cu retenţie mecanică);
5. la protezele imediate pot fi confecţionaţi odată cu baza protezei;
6. au cost scăzut.
Dezavantaje:
1. se abrazează (poate deveni un avantaj în condiţiile în care relaţiile
intermaxilare au fost greşit determinate);
2. au instabilitate cosmetică.
2. 1. 2. Dinţii din porţelan

Avantaje:
1. rezistenţi;
2. stabilitate coloristică superioară.
Dezavantaje:
1. nu se pot prelucra;
2. casanţi;
3. preţ de cost ridicat.
2. 2. ŞEILE PROTEZEI Numărul şeilor depinde de numărul breşelor edentate.

Rol:
1. Acoperă crestele edentate.
2. Refac volumul şi forma crestelor edentate afectate de resorbţie
(postextracţional) şi atrofie.
3. Sunt suportul de fixare a dinţilor artificiali.
Şeile protetice au trei feţe:

1. faţa vestibulară
 acoperă versantul vestibular al crestei de la vârful crestei până în fundul de
sac vestibular. Marginile şeilor, care se termină în fundul de sac vestibular, vor
avea forma şi dimensiunea acestuia, deci aspecte diferite în raport cu zona în
care se termină. Ele au un aspect rotunjit, ocolind - acolo unde există - bridele
şi frenul.
 reface morfologia crestei;
 reface fizionomia în special în regiunea frontală.
2. faţa orală (palatinală, linguală)

 la maxilar se continuă cu placa palatinală;
 la mandibulă coboară până în fundul de sac lingual, fiind parte componentă a
plăcii linguale;
 trebuie modelată plan-concav pentru menaja spaţiul limbii.
3. faţa internă (mucozală)

 acoperă mucoasa de pe creste, până la nivelul mucoasei pasiv-mobile;
 clasic, nu se prelucrează şi nu se lustruieşte, reproduce microrelieful
mucoasei.
2. 3. ELEMENTELE DE LEGĂTURĂ DINTRE ŞEI
2. 3. 1. Placa palatinală
Rol:
1. Uneşte şeile între ele.
2. Transmite presiunile masticatorii de la dinţii artificiali pe câmpul protetic (o
suprafaţă cât mai mare).
3. Îmbunătăţeşte stabilitatea protezei prin adeziune.
2. 3. 1. 1. Placa palatinală întinsă

Acoperă bolta palatină în totalitate (Fig. 2. 1.).
Are următoarele limite:
 Limita anterioară – zona supracingulară a dinţilor frontali;
 Limita posterioară – zona de reflexie a vălului palatin;
 Limitele laterale – zona supraecuatorială a dinţilor restanţi din zona laterală.
Placa are o grosime de maximum 2 mm.

Suprafaţa externă a plăcii este lustruită şi va reproduce forma rugilor palatine.
Reducerea grosimii plăcii în zona dinţilor se face de obicei prin folierea cu ciment
a modelului în zona corespunzătoare festonului gingival înainte de modelarea
machetei.
Porţiunea de placă din dreptul dintelui stâlp de croşet asigură efectul de
reciprocitate (Fig. 2. 2.).
Suprafaţa internă a plăcii palatinale se poate distanţa prin foliere, în regiunea
torusului.
Fig. 2. 1. Placa palatinală întinsă Fig. 2. 2. Efectul de reciprocitate
2. 3. 1. 2. Placa palatinală redusă

În literatură sunt descrise mai multe variante:
a. Placa palatinală răscroită distal (Fig. 2. 3.) – prin decuparea plăcii se lasă liberă
zona reflexogenă a vălului palatin – singura care se foloseşte;
b. Placa palatinală fenestrată – cu zona centrală a plăcii decupată, lasă liberă zona
de mucoasă cu receptori gustativi;
c. Placa palatinală decoletată – decupată 2-3 mm corespunzător parodonţiului
marginal al dinţilor restanţi, pentru a-l proteja de acţiunea traumatică a plăcii.
Fig. 2. 3.
Placa palatinală răscroită distal
Avantaje:
- micşorează senzaţia de discomfort;
- micşorează senzaţia de vomă;
- menajează simţul gustative;
- permite sensibilitatea termică (acrilatul este rău conducător termic).
Dezavantaje:
- reduc rezistenţa mecanică a protezei.
Indiferent de conformaţia plăcii – întinsă sau redusă - ea trebuie să fie cât mai
simetrică (Fig. 2. 4. a, b).
a b
Fig. 2. 4. Placa palatinală: a – corectă – simetrică; b – incorectă - asimetrică
 În situaţia unei edentaţii asimetrice (de exemplu, laterală dreaptă şi terminală
stângă), marginea posterioară a bazei se va confecţiona în mod obligatoriu simetric.
La baza acestui principiu de modelare stă simetria contracţiilor musculaturii în timpul
diverselor funcţii ale ADM. O modelare asimetrică stinghereşte adesea funcţiile ce se
exercită prin mişcări simetrice (fonaţia, deglutiţia).
Baza protezelor parţiale superioare va cuprinde întotdeauna tuberozităţile
dacă este posibil (în edentaţia terminală sau biterminală).
2. 3. 2. Placa linguală
Rol: uneşte părţile linguale ale şeilor.
Limite:
 limita superioară – zona supracingulară a dinţilor anteriori şi zona
supraecuatorială a dinţilor laterali;
 limita inferioară – fundul de sac lingual.
2. 4. ELEMENTELE DE MENŢINERE, STABILIZARE ŞI SPRIJIN

La PPA elementele de menţinere sprijin şi stabilizare sunt reprezentate de
croşetele de sârmă şi pintenii ocluzali din sârmă.
2. 4. 1. Croşetele de sârmă
Croşetele de sârmă au următoarele caracteristici:
- au desen trasat de medic (în mod curent) sau prin studiu la paralelograf;
- segmentul dentar plasat în funcţie de ecuatorul protetic;
- au contact linear cu dinţii;
- segmentul dentar şi intermediar plasate la distanţă de parodonţiul marginal;
- croşetele cu segment intermediar în formă de Z, S sau V au grad mai mare de
elasticitate, influenţat de lungimea segmentului respectiv;
- sunt mai elastice şi pot fi activate mai uşor decât croşetele turnate. Pot fi
activate în plan orizontal şi vertical;
- asigură ancorarea verticală şi stabilizarea orizontală;
- pot avea efect suprasolicitant asupra dinţilor stâlpi dacă:
o sârma este mai groasă de 1 – 1, 2 mm;
o segmentul intermediar este scurt;
o sunt activate prea intens.
- în caz de deteriorare sau fractură se înlocuiesc uşor.
Clasificare:
1. Croşete care asigură: menţinerea, stabilizarea şi sprijinul
Ex: croşetul ocluzo-interdentar
2. Croşete care asigură: menţinerea şi stabilizarea
Ex: croşetul cervico-alveolar deschis dental
Croşete sunt realizate în laborator din sârmă de wipla cu diametru de 0,6 mm, 0,7
mm sau 0,8 mm, îndoită cu cleştele.
La PPA pot fi utilizate şi croşete prefabricate.
Croşetele cel mai des utilizate sunt următoarele:
Croşetul cervico-alveolar deschis dental (croşet cu buclă) (Fig. 2. 5.)

- indicaţii: dinţi cu retentivităţi mai mari, bucla conferindu-i o mai mare
elasticitate;
- descriere: porţiunea subecuatorială, orientată spre dinţii restanţi, are
contact pe tot traiectul cu suprafaţa vestibulară a dintelui asigurând
retenţia. Această porţiune este plasată la o distanţă de 2 mm de gingie;
- porţiunea alveolară are formă de buclă şi se suprapune - fără a veni în
contact cu mucoasa – versantului vestibular al procesului alveolar din
dreptul rădăcinii dintelui. Această buclă asigură elasticitatea croşetului şi
se face mai mare sau mai mică în funcţie de elasticitatea sârmei, de
convexitatea coroanei şi de înclinaţia dintelui. Bucla poate avea aspectul
unui Z sau S. Coada croşetului se termină în versantul vestibular al şeii;
- avantaje:
- gradul de elasticitate poate fi reglat în funcţie de implantarea dintelui-
stâlp şi de retentivitatea coroanei;
- bine ascuns de buze.
Croşetul ocluzo-interdentar (Stahl) (Fig. 2. 6.)

- indicaţii: proteze uniterminale sau unilaterale, aplicat pe hemiarcada
integră;
- descriere: are un braţ care încalecă arcada prin nişa interdentară prevăzut
la extremitatea sa liberă cu o mică ansă care pătrunde sub punctul de
contact;
- acţiune/avantaje: porţiunea ocluzală împiedică înfundarea, iar ansa
împiedică desprinderea.
Fig. 2. 5. Croşetul cervico-alveolar Fig. 2. 6. Croşetul ocluzo-interdentar

deschis dental (croşet cu buclă)
Croşetul muco-alveolar (Fig. 2. 7.)

- indicaţii: la pacienţii la care se văd în totalitate dinţii frontali şi o parte din
gingie, când procesul alveolar este retentiv;
- descriere: ansă dublă de sârmă de 0,7 mm plasată pe versantul vestibular
al procesului alveolar la o distanţă de 0,5 mm de mucoasă;
- inserţia şi dezinserţia protezei sunt posibile numai dacă pacientul
îndepărtează cu degetele croşetele mucozale pentru a depăşi convexitatea
procesului alveolar;
- acţiune: în momentul în care asupra protezei acţionează forţe slabe de
desprindere, croşetul de sârmă se propteşte în mucoasa procesului
alveolar şi limitează mecanic desprinderea involuntară a protezei de pe
câmpul protetic; la forţe de desprindere mai puternice croşetul din sârmă
striveşte mucoasa vestibulară şi provoacă dureri faţă de care pacientul se
apără împingând cu dinţii antagonişti proteza desprinsă, până vine din nou
în contact cu câmpul protetic;
- prezenţa neobişnuită a acestor croşete în vestibul poate declanşa o
contracţie permanentă a muşchilor orbicular şi buccinator care stabilizează
mulţumitor proteza. Această contracţie poate fi iniţial voluntară, dar cu
timpul devine reflexă;
- dezavantaje: acţiunea destul de brutală a acestor croşete şi eficienţa
redusă restrâng foarte mult indicaţiile. Ele sunt utilizate la insistenţa
pacienţilor care nu vor să accepte croşete vizibile.
Fig. 2. 7. Croşetul muco-alveolar
2. 4. 2. Pintenii ocluzali din sârmă

Pintenii ocluzali se aplică pe dinţii stâlpi care limitează breşele edentate, dar şi
pe dinţi situaţi la distanţa de edentaţie.
Prin sprijinul dentar contribuie la transformarea sprijinului mucozal al PPA în
sprijin mixt.
Sunt confecţionaţi din sârmă de wipla cu profil semirotund groasă de 1- 2 mm
dar şi din sârmă cu profil rotund groasă de 1-1,5 mm. În lipsa acestora se pot
confecţiona şi din sârmă de 0,8 mm realizând o ansă dublă.
Segmentul dentar se aplică într-un locaş preparat strict în smalţul dentar la
nivelul unei fosete proximale a unui dinte lateral. Segmentul dentar trebuie astfel
plasat încât să transmită presiunile în axul lung al dintelui.
Segmentul intermediar se plasează pe faţa proximală a dintelui.
Segmentul retentiv se fixează în şaua protezei.
CAPITOLUL 5
AMPRENTAREA PRELIMINARĂ
Amprenta preliminară reprezintă copia negativă a câmpului protetic utilizată

pentru obţinerea modelului de studiu, pe care se proiectează viitoarea PP. Se numeşte
preliminară, pentru că precede fazele clinice ale tratamentului protetic şi asigură, în
limite posibile, condiţiile de sprijin, menţinere şi stabilizare a piesei protetice.
Momentul amprentării este condiţionat de terminarea tratamentului preprotetic
stabilit, în urma căruia se obţine un câmp protetic sănătos, favorabil integrării protezei în
funcţionalitatea ADM.
Modelul de studiu serveşte la:

- analiza formei şi poziţiei dinţilor, a ocluziei, a crestelor edentate pentru
evaluarea diagnostică a câmpului protetic;
- stabilirea tipului de PP şi proiectarea acesteia (acrilică, în cazul nostru);
- proiectarea şi confecţionarea lingurii individuale.
5. 1. AMPRENTA PRELIMINARĂ CU ALGINATE
5. 1. 1. Alginatele (hidrocoloizii ireversibili)

Hidrocoloizii ireversibili sunt numiţi generic şi alginate, după compoziţia lor de
bază alcătuită din alginat de sodiu sau potasiu, la care se adaugă sulfat de calciu, fosfat
trisodic sau carbonat de sodiu, substanţa care dirijează priza şi la care se adaugă
cantităţi mici de zinc, fluor, arome, coloranţi, etc.
Alginatele fac parte din familia materialelor de amprentă elastice. Ele se prezintă
sub formă de pudră, care în contact cu apa trec în faza de sol şi după priza definitivă
trec în stare de gel, datorită unei reacţii chimice ireversibile.
Ca materiale de amprentă, alginatele au fost introduse de Wilding în 1940.
5. 1. 1. 1. Proprietăţi
Proprietăţile fizico-chimice ale alginatelor (elasticitatea, rezistenţa la compresiune
şi alungire, vâscozitatea, etc) sunt calculate la parametri de echilibru care măresc
valoarea de întrebuinţare a materialului. Astfel, amprentele cu alginate reproduc cu
fidelitate detaliile morfologice ale câmpului protetic, prezintă uşurinţă în preparare şi
mânuire, sunt lipsite de toxicitate şi au toleranţă senzitivă în mediul bucal.
Totuşi, în timpul amprentării şi după amprentare, dacă manipularea materialului
scapă de sub controlul medicului, apare riscul unor modificări dimensionale ale
amprentei prin fenomene de hidrocinetică.
În structura hidrocoloizilor ireversibili, procentajul cel mai mare îl are apa, la care
alginatul este foarte sensibil.
Dacă amprenta dezinserată se lasă la temperatura mediului ambiant, gelul pierde
apa prin două mecanisme: deshidratare prin evaporare şi exudarea de fluide prin
sinereză (contractarea unui gel, însoţită de separarea spontană a mediului de
dispersie). Exudatul care apare la suprafaţa gelului nu este apă pură, ci este de natură
alcalină sau acidă în funcţie de compoziţia gelului. Sinereza alterează calitatea
modelului de ghips, dându-i un aspect cretos la suprafaţă, însoţit şi de o modificare de
volum.
Situaţia inversă apare atunci când amprenta este păstrată în apă, greşeală foarte
frecventă, gelul absoarbe apa prin imbibiţie şi îşi măreşte volumul.
Modificările volumetrice ale gelului constituie neajunsuri care pot fi evitate prin
respectarea regulilor de amprentare şi turnarea modelului în 8 -15 minute.
5. 1. 1. 2. Clasificare:
În funcţie de timpul de priză, hidrocoloizii ireversibili se împart în două categorii:
- cu gelificare rapidă - 1-2 minute.
- cu gelificare normală - 2-4½ minute.
5. 1. 1. 3. Indicaţii
În edentaţia parţială, alginatele au ca indicaţii:
- amprentarea preliminară (indicaţie majoră);
- amprentarea pentru realizarea modelelor de studiu şi documentare;
- amprentarea arcadelor antagoniste;
- amprentarea după tratamentul protetic cu PPA aplicată în cavitatea bucală,
pentru modelele documentare de sfârşit de caz.
5. 1. 1. 4. Contraindicaţii
- amprentarea funcţională (deşi se mai practică, dar cu deficienţe de precizie).
Cu toate că este cel mai utilizat material de amprentă, prepararea şi manipularea

greşită, menţine în actualitate sintagma lui E. Miller că alginatul poate fi “capricios, perfid
şi necredincios”.
Denumiri comerciale:
Ypeen® (Spofa), Hydrogum® (Zhermack), Xantalgin® (Heraeus Kulzer),
Septalgin® (Septodont), Palgat® (3M ESPE).
5. 1. 2. Lingurile (portamprentele)
Lingurile sunt instrumente purtătoare de materiale folosite la amprentarea
câmpului protetic, de aceea se mai numesc şi portamprente.
Amprenta preliminară în edentaţia parţială se ia cu două tipuri de linguri:
- linguri standard;
- linguri standard individualizate.
5. 1. 2. 1. Lingurile standard sau universale sunt confecţionate industrial într-o

mare varietate de forme şi mărimi; ele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- să fie rigide;
- să aibă retenţii interioare;
- să acopere tot câmpul protetic fără să-l atingă;
- între suprafaţa de amprentare şi lingură să existe un spaţiu de 3-5 mm
pentru materialul de amprentă (cu cât spaţiul este mai mic şi uniform, cu atât
contracţia materialului este mai redusă şi precizia este mai mare).;
- marginile să fie cât mai aproape de limita de reflexie a mucoasei.
Tipuri de linguri:
a. metalice:
- cromate, nichelate sau din aluminiu;
- cu perforaţii pentru alginate; orificiile de degajare asigură dispunerea
materialului într-un strat uniform (aproximativ 3 mm) care previne deformările
şi tensiunile interne (Fig. 5. 1.);
- fără perforaţii pentru siliconii vâscoşi; aceste linguri pot avea din fabricaţie o
nervură de retenţie (Fig. 5. 2.), în lipsa acesteia se pot face îndiguiri marginale
cu leucoplast (Fig. 5. 3.);
- în edentaţiile parţiale terminale bilaterale, lingurile metalice sunt prevăzute cu
casetă frontală pentru dinţi şi jgheaburi distale pentru crestele alveolare (Fig.
5. 4.).
Fig. 5. 1. Lingură cu perforaţii Fig. 5. 2. Lingură cu nervură de

retenţie
Fig. 5. 3. Aplicarea de leucoplast la Fig. 5. 4. Lingură pentru edentaţie

marginile lingurii biterminală
b. din material plastic

- perforate sau cu nervuri pentru retenţie;
- neperforate.
Aceste linguri se livrează în varianta de folosinţă îndelungată (care se pot
steriliza) sau numai pentru o singură amprentă.
Lingurile metalice pot fi sterilizate în pupinel.
Seturile de linguri din plastic vor fi dezinfectate în soluţii antiseptice înainte de
folosire. Unele linguri din plastic pot fi sterilizate prin autoclavare.
5. 1. 2. 2. Lingurile standard individualizate

Individualizarea constă în remodelarea lingurilor standard metalice în zonele
insuficient adaptate pe câmpul protetic.
Lingurile din metal pot fi adaptate marginal cu cleştele crampon, lărgind sau
îngustând jgeabul pe anumite porţiuni.
Lingurile din metale moi pot fi decupate cu foarfeca pe zonele unde se consideră
că sunt lungi.
Dacă lingurile sunt scurte (de exemplu la tuberculul piriform) pot fi lungite cu
materiale termoplastice.
În cazul bolţilor palatine adânci se completează lingura cu Stent’s pe zona
corespunzătoare bolţii pentru a reduce spaţiul dintre lingură şi boltă (Fig. 5. 5.)
Fig. 5. 5. Adaptarea lingurii standard cu Stent’s
5. 1. 3. Tehnica de amprentare preliminară cu alginate

5. 1. 3. 1. Pregătirea pacientului
Se urmăreşte obţinerea unei relaţii de colaborare din partea pacientului pe toată
durata amprentării.
În acest scop este necesară:
- explicarea în termeni pe înţelesul pacientului a actului amprentării şi
importanţa acestuia pentru reuşita fazelor următoare ale tratamentului
protetic;
- se dau asigurări că întreaga operaţiune este uşor de suportat datorită
senzaţiilor de gust şi miros agreabil ale materialului, iar manevrele se vor
executa protector şi cu blândeţe de către medic.
Poziţia pacientului:
Siguranţa şi liniştea pacientului în timpul amprentării sunt condiţionate de:
- aşezarea confortabilă în fotoliu;
- capul drept, bine sprijinit pe tetieră;
- cavitatea bucală la nivelul cotului operatorului (Fig. 5. 6.);
- atitudinea permanentă de linişte şi relaxare.
Protecţia hainelor pacientului se va face cu un şorţ mai mare din material plastic.
Fig. 5. 6. Poziţia operatorului în timpul

amprentării
5. 1. 3. 2. Pregătirea cavităţii bucale

– tratamentul antiinflamator parodontal cu un detartraj riguros, asanarea
zonelor congestive, ulcerative, hemoragice şi o perfectă igienă bucală.
– deretentivizarea zonelor retentive: în spaţiile interdentare şi mai ales la
corpurile de punte, pentru a evita deformările plastice şi/sau fracturarea
materialului de amprentă. Operaţiunea se face prin aplicarea unui material de
obturaţie provizorie în spaţiile retentive.
– combaterea secreţiei salivare în exces prin clătirea cu apă rece pentru a
contracta orificiile glandelor salivare. Se poate face şi izolarea câmpului
protetic cu rulouri de vată, care vor fi îndepărtate înainte de introducerea
lingurii. Excesul de salivă produce goluri în amprentă. Saliva bogată în mucină
poate fi îndepărtată prin clătirea gurii cu o soluţie apoasă de bicarbonat de
sodiu (o linguriţă la un pahar de apă rece).
– măsuri de prevenire a reflexului de vomă:
- poziţia verticală a capului, se introduce lingura, după care capul se
flectează cu bărbia în piept;
- respiraţie profundă şi rară pe nas;
- acupunctură;
- anestezia de contact prin badijonare în zona distală a palatului. Bolta
palatină va fi badijonată cu o soluţie anestezică (cum ar fi: Lidocaină ®
10% Spray, Egis, Xylocaine® 10% Spray, Astra);
 Soluţia anestezică va fi aplicată cu o buletă. Bolta va fi badijonată în zonele
strict necesare. Nu se va pulveriza anestezicul pentru că există riscul ca acesta să se
prelingă spre bucofaringe, cu apariţia unor consecinţe nedorite.
- lingura să nu depăşească linia Ah; se poate face şi o îndiguire distală a

lingurii cu Stent’s pentru a preveni scurgerea materialului în faringe;
- folosirea unui material cu priză rapidă;
- manevra de cuprindere a unui genunchi cu amândouă mâinile şi
apropierea lui de piept;
- presiune manuală a umerilor de către un ajutor aşezat în spatele
pacientului.
- trasarea unor repere pe câmpul protetic cu creionul chimic:
 limita cea mai distală a câmpului protetic maxilar.
Se procedează astfel:
- cu latul sondei se palpează şanţurile retrotuberozitare drept şi stâng şi se
înseamnă cu creionul chimic zona de rezilienţă maximă;
- se identifică foveele palatine care sunt un element orientativ, la majoritatea
pacienţilor limita distală a câmpului protetic fiind situată posterior de ele;
- se determină linia de vibraţie posterioară, pacientul pronunţând Ah clar şi
prelungit şi se desenează cu creionul chimic.
 limita distală până la care proteza se va întinde pe tuberculul piriform.
Poate fi depistată prin mai multe manevre:
- pacientul este invitat să deschidă larg gura pentru a pune în evidenţă inserţia
inferioară a ligamentului pterigomandibular pe tuberculul piriform (de obicei la
întâlnirea a 2/3 anterioare cu 1/3 posterioară a tuberculului);
- pacientul este invitat să ţină gura întredeschisă – se formează un şanţ care
reprezintă limita până la care se poate întinde proteza.
Se notează cu creionul chimic această limită.
 punctele de inserţie a bridelor şi frenurilor.

Pentru practicienii începători, marcarea inserţiilor formaţiunilor mobile poate fi de
real folos în etapa de delimitare pe amprenta preliminară a limitelor viitoarei linguri
individuale.
5. 1. 3. 3. Criterii de alegere a lingurii standard

 La maxilar:
În sens mezio-distal lingura trebuie să cuprindă tuberozităţile şi linia Ah, frontal să
acopere dinţii restanţi, astfel ca marginea lingurii să ajungă în fundul de sac vestibular.
În sens transversal lingura trebuie să cuprindă crestele alveolare, tuberozităţile şi
dinţii restanţi din regiunea laterală. Se poate măsura cu un compas distanţa
intertuberozitară, între cei doi poli vestibulari ai tuberozităţilor.
 La mandibulă:
În sens antero-posterior, lingura să acopere tuberculul piriform fără să deranjeze
ligamentul pterigo-mandibular, iar frontal să acopere complet dinţii restanţi.
În sens transversal lingura trebuie să respecte direcţia crestelor edentate,
vestibular marginea să fie depărtată 2 mm de linia de reflexie a mucoasei, iar lingual să
nu depăşească linia milohioidiană.
În cazul unor linguri necorespunzătoare condiţiilor arătate, se va proceda fie la

schimbarea lor, fie la individualizarea acestora.
5. 1. 3. 4. Prepararea hidrocoloizilor ireversibili
Alginatul este constituit dintr-un amestec de elemente cu densităţi variabile:
acidul alginic cu o greutate specifică mică şi o masă inertă mai grea. Aceasta masă
inertă variază calitativ şi cantitativ în funcţie de marca produsului. De ea depinde
fluiditatea materialului în momentul amprentării.
Există producători care livrează alginatul în pungi mici predozate la care
amestecul pulberii cu apa se face respectând indicaţiile, obţinându-se rezultate
constante.
Prepararea alginatului pentru amprentare se face cu respectarea strictă a
instrucţiunilor fabricii producătoare.
Instrumentar:
- bol de cauciuc sau material plastic şi spatulă rigidă foarte curate;
- set de linguri standard.
Prepararea:
- cutia cu alginat se agită pentru omogenizarea pulberii înainte de amprentare.
- respectarea proporţiilor de pudră şi apă prescrise. În bol se pune mai întâi apa
şi apoi pulberea; apa să aibă 18-20°C (apa rece încetineşte priza iar cea
caldă accelerează priza);
- orientativ, cantitatea de apă să fie 50 cm3 iar pudra 2-3 măsuri; cu apă puţină
se produce un alginat granulos, cu consistenţă crescută şi un model cu
suprafaţă rugoasă, cu apă mai multă se încetineşte priza şi materialul are o
consistenţă moale;
- malaxarea se face la început prin mişcări lente pentru ca amestecul să devină
omogen prin înglobarea întregii cantităţi de pudră, apoi spatularea devine mai
rapidă, cu mişcări combinate rotatorii şi de strivire a materialului pe pereţii
bolului, până se obţine un gel neted şi lucios.
5. 1. 3. 5. Aplicarea alginatului în linguri

- lingura standard prevăzută cu retenţii va fi bine uscată.
- aplicarea alginatului în lingură se va face în termen de 30 secunde.
- grosimea stratului de alginat să aibă 7-8 mm şi să acoperie marginile lingurii.
- lingura se va umple pornind de la o extremitate, sucesiv pe zone şi terminând
la cealaltă extremitate, pentru a nu îngloba bule de aer în masa materialului.
- după umplerea lingurii suprafaţa materialului va fi netezită cu mâna uşor
umectată.
5. 1. 3. 6. Aplicarea lingurii în cavitatea bucală

Introducerea lingurii cu materialul de amprentă va fi precedată de spălături bucale
cu apă rece timp de 15 secunde.
 La maxilar
- medicul ia poziţie latero-posterior drept faţă de pacient;
- dacă sunt necesare cantităţi suplimentare de alginat (pungi EISENRING
foarte largi, boltă foarte adâncă) înainte de aplicarea lingurii medicul va
introduce cu o spatulă lată cantităţi corespunzătoare de alginat la acest nivel,
pentru a preveni apariţia unor bule mari de aer;
Fig. 5. 7. Introducerea lingurii maxilare
- gura larg deschisă, medicul îndepărtează comisura stângă cu indexul mâinii

stângi, iar lingura ţinută de mâner cu mâna dreaptă se introduce oblic întâi în
jumătatea stângă a gurii, apoi în jumătatea dreaptă cu o uşoară mişcare de
rotaţie; (Fig. 5. 7.)
- se face centrarea lingurii cu mânerul pe linia mediană;
- aplicarea lingurii în poziţia de amprentare pe câmpul protetic se face mai întâi
pe zonele retentive şi apoi pe restul câmpului protetic;
- acum gura rămâne într-o poziţie întredeschisă, pentru ca musculatura relaxată
să permită o poziţionare stabilă şi lejeră a lingurii, care să favorizeze
amprentarea;
- în timpul de priză rămas la dispoziţie se fac mişcări de masaj uşor al obrajilor
şi al buzei superioare, pentru modelarea marginilor amprentei în zona
crestelor edentate, iar după formarea gelului alginic amprenta se consideră
terminată.
 La mandibulă
- medicul stă în poziţie antero-lateral drept faţă de pacient.
Se păstrează regulile generale de la maxilar cu următoarele diferenţe:
- lingura ţinută de mâner cu mâna dreaptă, se introduce în gură oblic, întâi cu
extremitatea dreaptă şi apoi prin rotaţie, se introduce şi în extremitatea
stângă;
- la mişcările de masaj ale obrajilor se adaugă mişcările limbii înspre bolta
palatină şi jugal bilateral pentru modelarea marginilor linguale ale amprentei.
 Pentru ambele maxilare se recomandă:

- în timpul amprentării se vor evita presiunile exagerate, lingura fiind numai
sprijinită stabil pe câmpul protetic;
- sunt interzise mişcările de repoziţionare a lingurii în timpul de priză;
- dacă se protezează un singur maxilar amprentarea preliminară va fi însoţită
întotdeauna de amprentarea antagoniştilor.
5. 1. 3. 7. Îndepărtarea amprentei, controlul şi protecţia acesteia

- apreciind după priza rapidă sau normală a alginatului, timpul de menţinere în
mediul bucal a amprentei nu trebuie să depăşească 4 minute.
- îndepărtarea amprentei se face printr-o mişcare verticală, scurtă, sincronă cu
manevra introducerii unui deget în vestibul pe marginea amprentei pentru
desfiinţarea succiunii.
- spălarea amprentei se face cu un jet uşor de apă la temperatura camerei.
- controlul amprentei constă într-o analiză a detaliilor de reproducere cu mare
exactitate a câmpului protetic. În caz de nereuşită, se repetă amprentarea.
- pentru protecţie, amprenta se înveleşte într-un şerveţel umed. În nici un caz
nu va fi păstrată într-un vas cu apă sau lăsată în aer liber.
- turnarea amprentei se va face imediat sau în maximum 15 minute pentru a se
evita modificările dimensionale.
Cauzele principale ale deformării amprentei preliminare cu alginat.
În timpul amprentării:
- Neglijarea îndepărtării salivei prin clătirea cu apă rece a cavităţii bucale
înainte de amprentare.
- Nerespectarea recomandărilor firmei producătoare privind raportul apă/pudră
şi a tehnicii de malaxare.
- Amprenta nu reproduce fidel întreg câmpul protetic sau este asimetrică.
- Prezenţa bulelor de aer.
- Grosimea neuniformă în unele zone ale amprentei.
- Fracturarea gelului sau desprinderea acestuia de lingură.
- Apariţia unor porţiuni din lingură la suprafaţa amprentei.
- Imprecizii de amprentare la nivelul dinţilor restanţi prin absenţa
deretentivizării.
Medicul trebuie să acorde o atenţie deosebită amprentei preliminare, deoarece o
amprentă preliminară cât mai exactă asigură obţinerea unei linguri individuale care
necesită mai puţine manevre de adaptare marginală.
Orice greşeală nesesizată a fazei de amprentare preliminară în privinţa redării
impecabile a zonei de sprijin se poate perpetua de-a lungul tuturor etapelor de tratament
până la obţinerea protezei finite, ducând la incongruenţă între faţa internă a protezei şi
câmpul protetic.
În timpul păstrării amprentei în cabinet:
- plasarea amprentei lângă surse de căldură sau în aer liber timp îndelungat
determină contracţia amprentei.
- păstrarea în apă a amprentei are ca efect imbibiţia alginatului cu creşterea sa
în volum.
- evitarea greşelilor arătate asigură obţinerea unui model preliminar
corespunzător scopului pentru care este destinat.
5. 1. 3. 8. Dezinfectarea amprentei cu alginate
Înainte de a fi trimisă la laborator, amprenta de alginat va fi dezinfectată cu
hipoclorit de sodiu 1% sau cu glutaraldehidă 2% (Impresept ®, 3M ESPE). Există două
metode de dezinfecţie: prin imersiunea amprentei (inclusiv mânerul lingurii) într-un vas
care conţine una din soluţiile de mai sus sau pulverizarea soluţiei dezinfectante pe
suprafaţa amprentei şi introducerea acesteia într-o pungă de plastic închisă ermetic. În
ambele variante timpul de lucru este de 10 minute, după care amprenta va fi clătită
energic cu apă de robinet. Medicul stomatolog are la dispoziţie şi alginate care au în
compoziţie substanţe antimicrobiene (de exemplu alginatul Jeltrate Plus ®, Caulk).
5. 1. 4. Recomandări pentru turnarea modelului

Recomandările trebuie să aducă precizări cu rol ajutător la tehnica de rutină a
laboratorului de tehnică dentară în turnarea modelelor preliminare.
Turnarea modelului preliminar se face între 8 minute şi 15 minute de la luarea
amprentei preliminare cu alginat. Dacă nu există posibilitatea ajungerii amprentei la
laboratorul dentar în acest interval, amprenta va fi transportată în atmosferă saturată cu
vapori de apă (învelită într-un şerveţel umezit şi într-un recipient închis ermetic).
Recomandările se pot referi la:
- o ultimă verificare a amprentei de către tehnicianul dentar înainte de turnare;
- dezinfecţia şi spălarea amprentei;
- înlăturarea surplusului de apă prin suflare sau cu hârtie absorbantă;
- folosirea gipsului indicat în prospect. Pentru turnarea modelelor preliminare,
ISO şi ADA recomandă gipsul tip II, în amestec cu apă distilată;
- prepararea mecanică şi sub vid a gipsului;
- în timpul turnării se va utiliza măsuţa vibratorie;
- demularea numai după 1 oră de la turnare.
5. 2. AMPRENTA PRELIMINARĂ CU CHITURI SILICONATE

În EP amprenta preliminară se poate lua şi cu elastomer de sinteză de
consistenţă chitoasă. Acest material se foloseşte în cazul câmpurilor protetice “dure”.
Alegerea lingurii universale se face asemănător amprentei cu alginat, cu
menţiunea că portamprenta trebuie să fie din metal şi nu din plastic, în scopul asigurării
unei rigidităţi mai mari.
Pentru fiecare silicon există un adeziv pentru lingură, care se pensulează în
interiorul acesteia. Se aşteaptă câteva minute pentru uscarea adezivului.
Priza siliconilor de adiţie poate fi inhibată de contactul cu mănuşile din latex sau
cu o zonă de mucoasă care a fost atinsă cu mănuşa, dar nu toate mănuşile au acest
efect. Se recomandă testarea acestora înainte de amprentare.
Tehnica de amprentare este similară amprentei cu alginat, cu menţiunea că
presiunea exercitată de medic în momentul aplicării amprentei pe câmp trebuie să fie
mai mare şi mişcările de modelaj trebuie să fie mai ferme având în vedere consistenţa
crescută a materialului.
Amprenta preliminară cu silicon chitos poate fi transformată într-o lingură
individualizată în care se poate lua o amprentă cu silicon de consistenţă medie sau
fluidă, rezultatul fiind o amprentă de mai mare precizie.
Dezinfecţia amprentelor cu silicon chitos se face timp de 10 minute, după cum s-a
descris la amprenta cu alginat.
Modelul de gips trebuie turnat la mai puţin de 24 ore de la amprentare, deoarece
după acest interval devine evidentă contracţia de polimerizare şi materialul pierde apă.
5. 3. TRASAREA LIMITELOR LINGURII INDIVIDUALE

Scop: vizualizarea corectă a limitelor câmpului protetic pe modelul preliminar în
vederea obţinerii unei linguri individuale cât mai uşor de adaptat.
Trasarea se realizează cu un creion chimic:
 fie pe modelul preliminar;
 fie pe amprenta preliminară, de unde se imprimă pe modelul preliminar.
 Trasarea limitelor pe modelul preliminar este mai uşoară pentru medic
deoarece modelul este copia pozitivă a câmpului protetic, dar necesită o şedinţă în plus
cu pacientul.
 Pentru a evita o şedinţă în plus se face delimitarea lingurii pe amprenta
preliminară.
Medicul trebuie să traseze limitele lingurii individuale pe amprenta preliminară
individualizat, pentru fiecare pacient. Această manoperă presupune nişte dificultăţi
deoarece:
 amprenta trebuie descifrată - orice relief pozitiv din gură se traduce în amprentă
printr-o depresiune;
 formaţiunile mobile din periferie au fost deformate datorită împingerii lor în timpul
amprentării, consecinţă a faptului că marginile lingurii standard nu se potrivesc
fundurilor de sac;
 amprenta mandibulară este ţinută în mână răsturnată, în consecinţă detaliile de
pe partea dreaptă a câmpului protetic se vor regăsi pe amprentă în stânga.
La maxilar:
- dacă limita distală şi inseţiile frenului şi bridelor au fost trasate în cavitatea bucală
aceastea se transferă pe amprentă;
- se examinează din aproape în aproape distanţa de la muchia crestei până la fundul
de sac vestibular, fie vizual, fie măsurând cu un instrument bont (o sondă parodontală)
şi se înseamnă această distanţă pe amprentă cu creionul chimic. Unind punctele
rezultate din măsurători se obţine conturul marginilor viitoarei linguri.
La mandibulă:
- dacă inseţiile frenului şi bridelor au fost trasate în cavitatea bucală acestea se
transferă pe amprentă;
- în zona linguală centrală se trasează limita pe muchia rezultată din amprentă 1,5
cm de o parte şi de alta a liniei mediane;
- se examinează din aproape în aproape distanţa de la muchia crestei până la fundul
de sac vestibular şi lingual, fie vizual, fie măsurând cu un instrument bont (o sondă
parodontală) şi se marchează această distanţă pe amprentă cu creionul chimic. Unind
punctele rezultate din măsurători se obţine conturul marginilor viitoarei linguri;
- dacă în zona linguală laterală se observă în amprentă jgheabul lăsat de creasta
milohioidiană, este bine ca limita să se traseze în acest jgheab.
Cu cât delimitarea este mai precisă cu atât timpul necesar adaptării lingurii
individuale va fi mai scurt.
CAPITOLUL 7
AMPRENTAREA FINALĂ (FUNCŢIONALĂ)
7. 1. ADAPTAREA LINGURII INDIVIDUALE
Scopul acestei etape clinice este obţinerea unei linguri individuale care:
- să cuprindă integral câmpul protetic;
- să confere o formă şi grosime funcţională marginilor amprentei;
- să permită obţinerea unui strat uniform de material de amprentă, fapt care va
reduce modificările dimensionale ale acestuia.
a) Instrumentar şi materiale:
- trusă de examinare;
- piesă dreaptă;
- set de freze de acrilat pentru piesa dreaptă;
- creion chimic;
- lampă Hanau;
- bec Bunsen;
- material termoplastic (cel mai bine sub formă de baton cu temperatura de
ramolire 50-51°C, de exemplu Impression compound®, KerrHawe, baton de
culoare verde, ISO Functional Sticks®, GC);
- acrilat autopolimerizabil (Duracryl® – Spofa);
- placă de bază.
b) Pregătirea pacientului:
- practicianul va explica pacientului în ce constă adaptarea lingurii individuale şi
scopurile acesteia, evitând, pe cât posibil, folosirea termenilor medicali de
specialitate;
- se consideră cea mai confortabilă înălţime de lucru atunci când gura
pacientului este aproximativ în dreptul articulaţiei cotului medicului;
- capul pacientului va fi sprijinit în tetieră astfel încât planul ocluzal al maxilarului
la care se va lucra să fie paralel cu podeaua, atunci când cavitatea bucală
este deschisă.
Medicul verifică respectarea de către tehnicianul dentar a etapelor de

confecţionare a lingurii individuale şi dezinfectează lingura.
Introducerea lingurii în cavitatea bucală se face printr-o mişcare uşor rotaţională:
mai întâi jumătatea dreaptă (depărtând cu marginea lingurii comisura de partea stângă a
pacientului) şi apoi, practicianul depărtând comisura de partea dreaptă a pacientului cu
indicele mâinii stângi, cealaltă jumătate.
7. 1. 1. Adaptarea lingurii individuale maxilare

7. 1. 1. 1. Edentaţia clasa I Kennedy
Tehnica de lucru:
- se trasează intrabucal cu ajutorul unui creion chimic zona distală maxilară: se
începe cu şanţurile retrotuberozitare (simpla inspecţie nu este suficientă şi va
trebui să se palpeze creasta cu latul sondei avansând sagital şi acolo unde
înfundarea este maximă se consideră că este şanţul retrotuberozitar), se
trasează o linie cu convexitatea posterioară, înapoia foveelor palatine iar apoi
cele trei demarcaţii se unesc cu linii curbe cu convexitatea anterioară. Această
însemnare se verifică prin pronunţarea de către pacient a fonemei Ah
prelungit şi se va urmări dacă flectarea mucoasei se face pe linia trasată
anterior;
- după aplicarea lingurii în cavitatea bucală se verifică dacă marginea distală a
lingurii se opreşte la nivelul liniei trasate;
- se observă, prin inspecţie şi tracţiuni orizontale uşoare ale obrajilor, întinderea
marginii vestibulare a lingurii individuale;
- marginile lingurii individuale trebuie să ajungă la 1 mm de zona de mucoasă
pasiv-mobilă, ocolind la aceeaşi distanţă bridele laterale şi procesul zigomato-
alveolar;
- vestibular, în dreptul dinţilor restanţi, lingura se va opri la nivelul convexităţii
maxime a procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa sau
frenul labial superior;
- dacă marginea lingurii este lungă, se va şlefui cu freze pentru acrilat ataşate
la piesa dreaptă, cu rotunjirea ulterioară atentă a zonei respective;
- dacă se observă că marginea lingurii este scurtă, se poate prelungi cu
material termoplastic: Impression compound®, KerrHawe, baton de culoare
verde, ISO Functional Sticks®, GC;
 Dacă este necesară lungirea pe porţiuni mari aceasta se poate face cu

acrilat autopolimerizabil (dacă lingura este din acrilat) sau cu placă de bază (dacă
lingura este din placă de bază). Această manoperă este mai pretenţioasă, se
face pe modelul modificat în porţiunea respectivă prin radierea unei porţiuni din
ghips şi pretinde multă siguranţă şi îndemânare.
- pentru zona distală pacientul va fi rugat să pronunţe fonema Ah prelungit;
- pentru zona vestibulară medicul va realiza rotaţii ale nodulului comisural,
prinzând modiolusul între policele şi indicele mâinii stângi, în timp ce mâna
dreaptă menţine lingura în cavitatea bucală;
- se realizează orificii în lingură (pentru retenţionarea materialului de amprentă)
cu o freză sferică sau cilindrică, având diametrul de 1 mm, în zona torusului
maxilar, la nivelul marginilor vestibulare (câte 2-3 orificii) şi la nivelul casetei
frontale (3-4 vestibulare şi tot atâtea palatinale).
7. 1. 1. 2. Edentaţia clasa a II-a Kennedy

Tehnica de lucru:
- se trasează intrabucal cu ajutorul unui creion chimic zona distală maxilară,
după cum s-a arătat mai sus;
- se observă, prin inspecţie şi tracţiuni orizontale uşoare ale obrazului,
întinderea marginii lingurii individuale la nivelul edentaţiei terminale;
- marginea lingurii individuale trebuie să ajungă la 1 mm de zona de mucoasă
pasiv-mobilă, ocolind la aceeaşi distanţă bridele laterale şi procesul zigomato-
alveolar;
- în dreptul dinţilor restanţi lingura se va opri la nivelul convexităţii maxime a
procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa, frenul labial
superior sau bridele laterale;
- pentru zona vestibulară a crestei edentate medicul va realiza rotaţii ale
nodulului comisural, prinzând modiolusul între policele şi indicele mâinii
stângi, în timp ce mâna dreaptă menţine lingura în cavitatea bucală;
maxilar, la nivelul marginii vestibulare (2-3 orificii) şi la nivelul casetei (5-6
vestibulare şi tot atâtea palatinale).
7. 1. 1. 3. Edentaţia clasa a III-a Kennedy

Tehnica de lucru:
- se observă, prin inspecţie şi tracţiuni orizontale uşoare ale obrazului,
întinderea marginii lingurii individuale la nivelul edentaţiei laterale;
pasiv-mobilă;
procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa sau frenul labial
superior;
- pentru zona vestibulară a crestei edentate medicul va realiza rotaţii ale
nodulului comisural, prinzând modiolusul între policele şi indicele mâinii
stângi, în timp ce mâna dreaptă menţine lingura în cavitatea bucală;
maxilar, la nivelul marginii vestibulare (1-2 orificii) şi la nivelul casetei (5-6
vestibulare şi tot atâtea palatinale).
7. 1. 1. 4. Edentaţia clasa a IV-a Kennedy

Tehnica de lucru:
lingurii se opreşte la nivelul liniei desenate pe palat;
- se observă, prin inspecţie şi răsfrângerea buzei superioare, întinderea
marginii lingurii individuale la nivelul edentaţiei frontale;
pasiv-mobilă, ocolind la aceeaşi distanţă frenul labial superior;
procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa;
- dacă se observă că marginea lingurii este scurtă sau prea subţire se poate
prelungi/îngroşa cu material termoplastic: Impression compound ®, KerrHawe,
baton de culoare verde, ISO Functional Sticks®, GC;
- pentru zona vestibulară a crestei edentate pacientul va fi rugat să mimeze
fluieratul;
maxilar, la nivelul marginii vestibulare (2-3 orificii) şi la nivelul casetelor
laterale (3-4 vestibulare şi tot atâtea palatinale, pentru fiecare casetă).
7. 1. 2. Adaptarea lingurii individuale mandibulare

7. 1. 2. 1. Edentaţia clasa I Kennedy
Tehnica de lucru:
- se trasează intrabucal cu ajutorul unui creion chimic inserţia ligamentului
pterigo-mandibular: pacientul este invitat să ţină gura întredeschisă – se
formează un şanţ care reprezintă limita până la care se poate întinde proteza;
- după aplicarea lingurii în cavitatea bucală se verifică dacă marginea lingurii se
opreşte la 1 mm anterior de inserţia ligamentului pterigo-mandibular;
- se palpează cu indicele mâinii stângi linia milohioidiană: medicul ţine degetul
nemişcat în timp ce mâna dreaptă desprinde lingura de pe câmpul protetic,
punând astfel în evidenţă raportul dintre linia milohioidiană şi marginea lingurii;
- marginea lingurii individuale trebuie să ajungă la 1 mm de linia milohioidiană;
- în zona linguală centrală, marginea lingurii se va plasa deasupra inserţiei
frenului lingual;
pasiv-mobilă vestibulară;
- în dreptul dinţilor restanţi, vestibular, lingura se va opri la nivelul convexităţii
maxime a procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa sau
frenul labial inferior;
- pentru zona tuberculului piriform pacientul este rugat să deschidă gura la
maxim;
- pentru zona linguală laterală medicul solicită pacientului să realizeze mişcări
moderate ale vârfului limbii într-un obraz şi în celălalt;
- marginea lingurii în dreptul frenului lingual se adaptează în funcţie de
deplasarea planşeului cavităţii bucale la umezirea cu limba a buzei inferioare;
se evită folosirea mişcărilor exagerate de umezire a buzei sau protracţia
maximă a limbii;
cu o freză sferică sau cilindrică, având diametrul de 1 mm, la nivelul marginilor
vestibulare (câte 2-3 orificii) şi la nivelul casetei frontale (3-4 vestibulare şi tot
atâtea linguale).
7. 1. 2. 2. Edentaţia clasa a II-a Kennedy

Tehnica de lucru:
- se trasează intrabucal cu ajutorul unui creion chimic inserţia ligamentului
pterigo-mandibular: pacientul este invitat să ţină gura întredeschisă – se
formează un şanţ care reprezintă limita până la care se poate întinde proteza;
- după aplicarea lingurii în cavitatea bucală se verifică dacă marginea lingurii se
opreşte la 1 mm anterior de inserţia ligamentului pterigo-mandibular la nivelul
hemimandibulei care conţine edentaţia terminală;
frenului lingual;
maxime a procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa,
frenul labial inferior ori bridele laterale;
- pentru zona tuberculului piriform pacientul este rugat să deschidă gura la
maxim;
maximă a limbii;
vestibulare (câte 2-3 orificii) şi la nivelul casetei frontale (5-6 vestibulare şi tot
atâtea linguale).
7. 1. 2. 3. Edentaţia clasa a III-a Kennedy

Tehnica de lucru:
frenului lingual;
maxime a procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa,
frenul labial inferior ori bridele laterale;
maximă a limbii;
vestibulare (câte 2-3 orificii) şi la nivelul casetelor (5-6 vestibulare şi tot atâtea
linguale).
7. 1. 2. 4. Edentaţia clasa a IV-a Kennedy

Tehnica de lucru:
frenului lingual;
- se observă, prin inspecţie şi răsfrângerea uşoară a buzei inferioare, întinderea
marginii lingurii individuale la nivelul edentaţiei frontale;
pasiv-mobilă, ocolind la aceeaşi distanţă frenul labial inferior;
maxime a procesului alveolar, fără ca marginile sale să jeneze mucoasa;
maximă a limbii;
- pentru zona vestibulară medicul va realiza masaje uşoare ale tegumentelor
bărbiei;
vestibulare (câte 2-3 orificii) şi la nivelul casetelor (3-4 vestibulare şi tot atâtea
linguale, pentru fiecare casetă).
În finalul adaptării lingura individuală se usucă perfect.

Se poate aplica în interiorul lingurii un adeziv pentru a creşte retenţia materialului
de amprentă.
7. 2. ELASTOMERII DE SINTEZĂ – PREZENTARE, INDICAŢII, CARACTERISTICI
Elastomerii de sinteză sunt o grupă de materiale de amprentă elastice, alcătuită

din: tiocauciucuri, polieteri şi siliconi.
7. 2. 1. Polieterii
Polieterii sunt materiale de amprentă cu proprietăţi tixotrope (scăderea fluidităţii la
aplicarea unei presiuni externe), fapt care permite reproducerea exactă a detaliilor
câmpului protetic, putând fi astfel folosite şi în cadrul manevrelor de modelare marginală
a lingurii individuale. Deoarece aceste materiale nu sunt compatibile cu reacţia de priză
a siliconilor de adiţie nu se va lua amprentă cu siliconi de adiţie într-o lingură care a fost
adaptată marginal folosindu-se polieteri.
Polieterii au proprietăţi hidrofile, care favorizează o bună umectare a amprentei la
turnarea modelului funcţional, dar care împiedică dezinfecţia acestor materiale
folosindu-se metoda imersiunii sau păstrarea în condiţii de umiditate crescută.
Timpul de priză este redus, de 2,5 minute.
Polieterii au cea mai mică elasticitate dintre toate materialele de amprentă de tip
elastic, fapt care limitează indicaţiile lor în protezarea mobilă şi care poate conduce la
fracturarea modelului la demularea amprentei.
Materialul are un gust neplăcut.
Modelul funcţional trebuie turnat după 2 ore de la amprentarea câmpului protetic
cu polieteri.
Denumiri comerciale: Impregum® (3M ESPE).
7. 2. 2. Siliconii
Siliconii sunt materialele elastice de amprentă cele mai exacte şi cel mai uşor de
folosit. După tipul reacţiei de priză se disting două tipuri: siliconi de condensare (siliconi
C, polisiloxani) şi siliconi de adiţie (siliconi A, polivinilsiloxani).
Siliconii C prezintă o excelentă elasticitate.

Aceste materiale pot fi folosite împreună cu un silicon chitos compatibil, care
poate fi amestecat cu mâinile protejate de orice tip de mănuşi.
Timpul de lucru este moderat, 5-7 minute şi poate fi modificat prin ajustarea
cantităţii de catalizator.
Proprietăţile hidrofobe ridică probleme la turnarea modelului funcţional.
Amprentele cu siliconi C pot fi dezinfectate prin orice metodă (imersiune, spray),
fără influenţe asupra acurateţii lor dimensionale.
Ideal modelul funcţional trebuie turnat în interval de 1 oră.
- materiale de consistenţă chitoasă (putty): Silaplast ® (Detax), Optosil® comfort
(Heraeus-Kulzer), Zetaplus® (Zhermack), Lasticomp® putty (Kettenbach);
- materiale cu vâscozitate crescută (heavy body): Sta-seal F® (Detax),
Xantopren® galben (Heraeus Kulzer);
- materiale cu vâscozitate medie (regular, medium): Sta-seal® (Detax),
Xantopren® green (Heraeus-Kulzer), Oranwash® (Zhermack);
- materiale cu vâscozitate mică (light body): Silasoft® N (Detax), Silasoft® S
(Detax), Thixoflex® (Zhermack), Lastic® 90 fine (Kettenbach).
Siliconii A sunt materialele de amprentă cele mai precise.

Timpul de lucru este de 3-5 minute.
Adeziunea la lingurile individuale confecţionate din acrilat este slabă.
Mănuşile din latex şi soluţiile de evicţiune gingivală pe bază de sulfat de fier sau
clorură de aluminiu inhibă reacţia de priză.
Amprentele cu siliconi de adiţie sunt stabile în majoritatea soluţiilor dezinfectante.
Modelul funcţional poate fi turnat în interval de 1 săptămână.
- materiale de consistenţă chitoasă (putty): Elite H-D® putty soft (Zhermack);
- materiale cu vâscozitate mică (light body): Elite H-D® light body (Zhermack),
Exaflex® (GC), Extrude® (KerrHawe).
7. 3. AMPRENTA FINALĂ (FUNCŢIONALĂ) CU ELASTOMERI DE SINTEZĂ
7. 3. 1. Instrumentar şi materiale
- trusă de examinare;
- spatulă bucală;
- bec Bunsen;
- ceară;
- spatulă de ceară;
- elastomer de sinteză de consistenţă medie; în cazul în care nu există în
cabinet, se poate amesteca, înainte de mixarea catalizatorului, materialul de
consistenţă chitoasă cu materialul cu vâscozitate mică, rămânând la
latitudinea clinicianului să aprecieze consistenţa optimă pentru amprentarea
câmpului protetic;
 Cele două materiale vor fi obligatoriu de acelaşi tip!
- hârtie plastifiată şi spatulă pentru amestecarea materialului de amprentă;

- material de obturaţie provizorie: Citodur®, Dorident.
7. 3. 2. Pregătirea pacientului
- practicianul va explica pacientului în ce constă amprentarea funcţională şi
scopurile acesteia, evitând, pe cât posibil, folosirea termenilor medicali de
specialitate;
- se consideră cea mai confortabilă înălţime de lucru atunci când gura
pacientului este aproximativ în dreptul articulaţiei cotului medicului;
- capul pacientului va fi sprijinit în tetieră astfel încât planul ocluzal al maxilarului
la care se va lucra să fie paralel cu podeaua, atunci când cavitatea bucală
este deschisă.
7. 3. 3. Tehnica de lucru
- în cazul în care clinicianul apreciază că spaţiile interdentare pot contribui la
desprinderea materialului de amprentă din lingură se deretentivizează dinţii
restanţi prin aplicarea cu spatula bucală de material de obturaţie provizorie, de
exemplu: Citodur®, Dorident, vestibular, în acele zone dentare care nu au
rapoarte cu proteza parţială;
- pacientul clăteşte gura energic cu apă;
- dacă materialul de amprentă este hidrofob se usucă suprafaţa câmpului
protetic;
- asistenta prepară elastomerul de sinteză de consistenţă medie, cu
respectarea instrucţiunilor producătorului (Fig. 7. 1.);
Fig. 7. 1. Prepararea materialului de amprentă
- cantitatea de material de amprentă trebuie să fie suficientă pentru a acoperi

întreaga suprafaţă internă a lingurii, precum şi marginile, grosimea stratului de
material fiind de aproximativ 2 mm şi pentru a umple în întregime caseta;
- introducerea lingurii în cavitatea bucală se face printr-o mişcare uşor
rotaţională: mai întâi jumătatea dreaptă (depărtând cu marginea lingurii
comisura de partea stângă a pacientului) şi apoi, practicianul depărtând
comisura de partea dreaptă a pacientului cu indicele mâinii stângi, cealaltă
jumătate;
- în cazul amprentei mandibulare medicul solicită pacientului să ridice vârful
limbii spre nas, urmând să o relaxeze după aplicarea lingurii;
- după centrarea lingurii medicul o aplică pe câmpul protetic şi o menţine cu
indicele mâinii drepte plasat în zona centrală a bolţii paltine în cazul
amprentării maxilarului, respectiv cu indicele şi mediusul plasate pe butonii de
presiune în cazul amprentei mandibulare;
 Cele două degete nu trebuie să deplaseze părţile moi şi nici să ajungă în

fundul de sac!
- se încep mişcările de modelare marginală a materialului de amprentă, care

sunt de două tipuri: mişcări efectuate de către medic şi mişcări realizate de
pacient la indicaţia medicului, mişcări individualizate în funcţie de clasa
Kennedy de edentaţie protezată;
- medicul realizează, prin prinderea ca într-o pensă între policele şi indicele
mâinii stângi, rotaţii ale nodulului comisural (modiolus);
- pentru amprenta maxilară mişcările realizate de pacient la indicaţia medicului
sunt:
- mimarea fluieratului;
- deschiderea largă a gurii;
- manevra Valsalva;
- pentru amprenta mandibulară mişcările realizate de pacient la indicaţia
medicului sunt:
- umezirea buzei inferioare cu vârful limbii;
- mişcări moderate ale limbii dintr-un obraz în celălalt;
- deschiderea largă a gurii;
- după priza materialului de amprentă îndepărtarea amprentei se face prin
tracţiune verticală aplicată mânerului lingurii, manevră facilitată de plimbarea
indicelui mâinii stângi pe marginea amprentei, pentru desfiinţarea închiderii
marginale (Fig. 7. 2.);
- se spală amprenta sub un jet puternic de apă de robinet;
- se face controlul amprentei;
- dacă amprenta este corectă se dezinfectează;
- se îndepărtează materialul de obturaţie provizorie din spaţiile interdentare.
Fig. 7. 2.
Îndepărtarea amprentei funcţionale
din cavitatea bucală (după
Dumitrescu)
7. 3. 4. Controlul amprentei
Tabel 7.I. Defectele posibile ale amprentei.
Defectul amprentei Cauza

Amprentă asimetrică  Centrare necorespunzătoare a lingurii.
Amprentă descentrată  Centrare necorespunzătoare a lingurii.
Amprenta nu redă întreaga zonă de sprijin  Adaptare incorectă a lingurii individuale;
 Material de amprentă insuficient cantitativ.
Amprenta nu redă marginal frenurile şi  Material de amprentă cu vâscozitate exagerată;
bridele bucale  Manevre de modelare marginală incorecte din
punct de vedere al intensităţii şi/sau al momentului
aplicării.
Materialul de amprentă are o grosime  Lingură confecţionată incorect;
exagerată  Material de amprentă cu vâscozitate exagerată;
 Presiune insuficientă aplicată în timpul amprentării.
Materialul de amprentă este desprins din  Lingura nu are orificii de retenţie;
lingură  Retenţii insuficiente;
 Nu s-a realizat deretentivizarea dinţilor restanţi.
Materialul de amprentă nu este susţinut de  Lingura nu a fost prelungită cu material termoplastic
marginea lingurii individuale acolo unde este scurtă.
Suprafaţa amprentei redă faţa dorsală a  Medicul nu a solicitat pacientului să ridice limba sau
limbii sau planşeul bucal acesta nu s-a conformat;
 Glande sublinguale care herniază pe creastă.
Suprafaţa amprentei nu este netedă, prezintă  Priză prea rapidă a materialului de amprentă;
pliuri  Manevre de modelare marginală incorecte din
punct de vedere al intensităţii şi/sau al momentului
aplicării.
Suprafaţa amprentei prezintă minusuri date  Material de amprentă amestecat incorect;
de prezenţa unor bule de aer  Aplicare defectuoasă a materialului de amprentă în
lingură.
Suprafaţa amprentei prezintă minusuri date  Pacientul nu a clătit gura energic înainte de
de prezenţa unor bule de salivă amprentare.
Suprafaţa amprentei relevă porţiuni ale  Adaptare incorectă a lingurii
lingurii individuale  Presiune exagerată aplicată în timpul amprentării.
7. 4. DEZINFECŢIA AMPRENTELOR
Dezinfecţia amprentelor este necesară pentru prevenirea transmiterii infecţiilor

bacteriene şi virale din cabinet în laboratorul de tehnică dentară. Imediat după
îndepărtarea din cavitatea bucală amprentele trebuie clătite energic cu apă de la robinet
în scopul îndepărtării în totalitate a salivei şi a eventualelor urme de sânge şi apoi
dezinfectate.
Amprentele cu polieteri pot fi dezinfectate numai prin pulverizarea agentului
dezinfectant pe suprafaţa lor şi introducerea într-o pungă etanşă, timp de 10 minute.
Amprentele cu siliconi se dezinfectează prin imersiune în soluţii de compuşi
cloruraţi (soluţie 10% de înălbitor casnic: Clorox®, Domestos®), hipoclorit 1%,
glutaraldehidă 2% (Impresept® - 3M ESPE), combinaţii glutaraldehidă-fenol, combinaţii
alcool-fenol. Modul de folosire al acestor dezinfectanţi este redat în tabelul II. După
scurgerea timpului recomandat, amprenta se clăteşte cu multă apă şi se scutură uşor.
Amprentele cu siliconi se pot dezinfecta şi prin pulverizarea dezinfectantului,
asemănător polieterilor.
Tabel 7.II. Modul de acţiune al substanţelor dezinfectante.
Agent dezinfectant Timp de acţiune Temperatură

compuşi cloruraţi 3 minute 20 °C
hipoclorit 10 minute 20 °C
glutaraldehidă 2% 10-25 minute 25 °C
combinaţii fenolice 10 minute 20 °C
Cutiile în care se trimit amprentele în laborator trebuie sa fie şi ele dezinfectate,

asemănător amprentelor.
CAPITOLUL 3
BIODINAMICA PROTEZELOR PARŢALE ACRILICE
PPA, aplicate în cavitatea bucală, sunt supuse unor forţe variate ca intensitate
şi direcţie, în timpul îndeplinirii diverselor funcţii ale ADM.
Aceste forţe care tind să instabilizeze proteza parţială trebuie cunoscute pentru
a le contracara şi eventual de a le folosi pentru obţinerea stabilităţii protezei pe
câmpul protetic.
Deplasărlle la care sunt supuse protezele în timpul desfăşurării funcţiilor ADM
şi care tind să îndepărteze proteza de pe câmpul protetic pot fi schematizate în
deplasări verticale, orizontale şi rotaţii în jurul unui punct sau ax fix (basculare).
3. 1. DEPLASĂRILE VERTICALE
Deplasările verticale ale PPA se dezvoltă în două sensuri:

- în sens de desprindere de pe câmpul protetic, gingivo-ocluzal;
- în sens de înfundare pe câmpul protetic, ocluzo-gingival.
3. 1. 1. Desprinderea protezelor
Desprinderea de pe câmpul protetic este cauzată de:
- alimente lipicioase (caramele, macaroane, magiun, chewing-gum);
- deplasările părţilor moi de la periferia câmpului protetic;
- greutatea protezei (pentru protezele aplicate la maxilarul superior).
Desprinderea de pe câmpul protetic este mai accentuată:
- la PPA aplicate pe câmpul protetic care nu prezintă dinţi în porţiunea
terminală a arcadei, deci în edentaţiile termino-terminale;
- în edentaţiile în care dinţii restanţi sunt localizaţi numai la o hemiarcadă.
Frânarea acestei deplasări verticale a protezei se realizează prin următoarele
mijloace:
- proteza superioară se va confecţiona subţire sau din materiale uşoare, se
modelează fără excese pentru a-i reduce greutatea;
- mărirea adeziunii protezei superioare prin extinderea cât mai mult a plăcii,
deoarece este ştiut că acest fenomen fizic este cu atât mai intens cu cât
suprafaţa de contact este mai mare. În acest sens se va cuprinde în proteză
cât mai mult din câmpul protetic, fără să se omită tuberozitatea maxilară;
- croşetele aplicate pe dinţii restanţi vor fi repartizate judicios în zona
retentivă, pentru a se opune desprinderii protezei spre ocluzal;
- pacientul nu va mânca alimente lipicioase a căror putere de tracţiune este
foarte mare;
- proteza se va realiza cu suprafeţe externe foarte bine lustruite, pentru a nu
favoriza aderarea alimentelor lipicioase.
3. 1. 2. Înfundarea protezelor
Înfundarea protezelor reprezintă deplasarea verticală a protezelor spre gingia şi
mucoasa câmpului protetic, determinată de presiunea exercitată în timpul masticaţiei,
deglutiţiei şi parafuncţiilor.
La PPA, presiunile dezvoltate în timpul funcţiilor sunt preluate de dinţii artificiali
şi transmise prin intermediul şeilor şi a plăcii asupra mucoasei pe care se sprijină
proteza, de aceea proteza parţială mobilă cu placă este denumită proteză cu sprijin
mucozal.
 Din punctul de vedere al sprijinului, adică a modalităţii prin care presiunile se transmit
asupra câmpului protetic, protezele mobile se împart în trei categorii:
1) Proteză cu sprijin mucozal, tip PPA.
2) Proteză cu sprijin parodontal. Din acest tip de proteză fac parte punţile şi unele PPS.
Presiunile ce apar în timpul funcţiilor se transmit numai prin intermediul parodonţiului dinţilor către os
care este structurat pentru a le primi şi transmite masivului facial.
3) Proteze cu sprijin mixt (şi mucozal şi parodontal). Din acest tip de proteze fac parte PPS la
care presiunile dezvoltate în timpul funcţiilor sunt preluate şi de mucoasa zonelor edentate prin
intermediul dinţilor artificiali şi al şeilor (sprijin mucozal), dar şi de dinţii restanţi prin intermediul unor
sisteme, dintre care cei mai uzitaţi sunt pintenii ocluzali (sprijin parodontal).
Clasificarea protezelor parţiale în funcţie de modul de transmitere a presiunii este necesară
pentru înţelegerea gradului de restabilire funcţională pe care îl realizează aceste proteze. Sprijinul
fiziologic este numai cel dento-parodontal, deoarece în această situaţie, presiunile se transformă
datorită dispunerii anatomice a fibrelor parodontale în tracţiuni asupra osului.
Protezele cu sprijin mixt au o valoare funcţională medie, totuşi superioară protezelor mobile
parţiale cu placă, cu sprijin pur mucozal, deoarece în sprijinul mixt numai o parte din presiuni se
transmit asupra mucoasei, pe când restul se transmit în mod fiziologic asupra dinţilor restanţi.
Datorită sprijinului numai pe mucoasa câmpului protetic, PPA au o valoare funcţională mică,
aproximativ 1/3 din valoarea funcţională a unei proteze cu sprijin pur parodontal, fiziologic. Explicaţia
acestei valori funcţionale reduse este următoarea:
- mucoasa şi periostul câmpulul protetic nu sunt apte de a primi direct presiunile care se dezvoltă în
timpul funcţiilor ADM. Exercitarea presiunii aproape continuu de către proteză pe creasta edentată
determină o resorbţie rapidă a substratulul osos. Presiunea pe care poate s-o primească mucoasa
câmpului protetic este echivalentă numai cu 1/8 din presiunea posibilă ce s-ar fi putut exercita asupra
dinţilor extraşi din zona edentaţiei. Dacă se exercită presiuni cu o valoare mai mare apare durerea
provocată de strivirea mucoasei;
- presiunile asupra mucoasei şi osului subiacent transmise nefiziologic, direct, nu prin intermediul
fibrelor parodontale oblice, antrenează atrofia osului, dispariţia lui, ceea ce crează în scurt timp
necorespondenţa dintre baza protezei şi suportul ei muco-osos, diminuat cantitativ. Această
necorespondenţă se traduce prin mobilitatea accentuată a protezei în timpul funcţiilor, deci tracţiuni
nedorite asupra dinţilor stâlpi pe care sunt aplicate croşetele. Dinţii mereu tracţionaţl devin mobili,
dureroşi şi cu timpul trebuie extraşi.
- atrofia suportului muco-osos duce la înfundarea protezei, cu acţiune de pană asupra dinţilor pe care
se sprijină baza protezei (efect disortodontic).
Fig. 3. 1. Proteză cu croşete cervico-

ocluzale
De aceea, sprijinul trebuie să fie îmbunătăţit în sensul realizării unui sprijin mixt, mucozal şi
parodontal, cu ajutorul croşetelor de sârmă dispuse pe faţa ocluzală a dinţilor restanţi, croşete ocluzo-
cervicale (Fig. 3. 1.) şi /sau ocluzo-interdentare şi pintenilor ocluzali de sârmă de 0,8 mm.
Avantajele sprijinului mixt la PPA sunt:

- se produce mărirea eficacităţii masticatorii prin adăugarea sprijinului dento-
parodontal;
- se evită înfundarea protezei;
- se evită acţiunea de extracţie lentă a dinţilor.
Dacă nu se pot aplica croşete de sârmă care să confere şi sprijin parodontal,
atunci tendinţa de înfundare a PPA cu sprijin pur mucozal se va neutraliza prin
extinderea cât mai mult a bazei protezei pe mucoasa fixă a câmpului protetic, pentru
a distribui presiunile pe o zonă cât mai întinsă. Eventual, protezele se vor rebaza la
intervale de şase luni, în funcţie de apariţia atrofiei osteomucoasei.
3. 2. DEPLASĂRILE ORIZONTALE
Deplasările orizontale pot fi sagitale sau transversale.

Deplasările sagitale pot fi spre anterior sau spre posterior.
3. 2. 1. Deplasarea anterioară (mezializarea)

Deplasarea protezei spre anterior este cauzată de factori diverşi, dintre care fac
parte:
- o creastă alveolară ascendentă spre distal la mandibulă şi descendentă spre
distal la maxilar într-o edentaţie terminală, proteza având tendinţa de a aluneca spre
mezial;
- lipsa de echilibrare ocluzală (contacte premature protruzive în relaţie centrică)
împinge proteza mandibulară spre mezial;
- limba în timpul contracţiei îşi ia punct fix în regiunea anterioară, executând
presiuni asupra protezei, dislocând-o spre anterior.
Frânarea acestei tendinţe de deplasare a PPA se poate face prin:
- prezenţa dinţilor meziali faţă de edentaţie mai ales a celor frontali, baza
protezei - prin partea ei orală - sprijinindu-se de dinţii anteriori.
- ocluzia echilibrată;
- menajarea spaţiului pentru limbă:
o grosimea plăcii superioare palatine nu va fi mare pentru a nu
împiedica limba în timpul funcţiilor;
o placa linguală va fi modelată plan - concav.
- croşetele de sârmă dispuse în jumătatea distală a dintelui.
3. 2. 2. Deplasarea posterioară (distalizarea)

Deplasarea distală poate avea drept cauză:
- o edentaţie termino-terminală, la care creasta edentată este descendentă
distal la mandibulă şi ascendentă spre distal la maxilar. Aceste situaţii sunt foarte
rare.
- lipsa de echilibrare ocluzală (contacte premature protruzive în relaţie centrică)
împinge proteza maxilară spre distal.
Frânarea acestei deplasări se realizează prin:
- partea elastică a croşetelor de sârmă dispusă în partea mezială a feţei
vestibulare a dinţilor;
- prin sprijinirea şeilor terminale pe tuberculul piriform la mandibulă şi
tuberozitate la maxilar.
3. 2. 3. Deplasarea transversală
Deplasarea transversală a protezelor se datorează în special unor greşeli în
confecţionarea lor:
- montarea dinţilor în afară de creastă;
- alegerea unor dinţl foarte cuspidaţi.
Frânarea acestei deplasări transversale a protezelor se poate obţine prin:
- cuprinderea în întregime a crestelor sub şaua protezei;
- montarea dinţilor pe creastă;
- dinţi artificiali cu cuspizi moderaţi.
3. 3. BASCULAREA
Bascularea protezelor reprezintă mişcarea de desprindere şi înfundare parţială

a protezei în jurul unui ax care trece prin vârful croşetelor aplicate pe dinţii stâlpi.
Bascularea a fost descrisă de Cummer, care şi-a dat seama că linia imaginară
care uneşte croşetele de sârmă reprezintă axul în jurul căruia protezele basculează.
Cu cât linia croşetelor trece mai aproape de mijlocul protezelor, cu atât
bascularea va fi mai mică.
Cu cât această linie este la periferia câmpului protetic, cu atât proteza va
bascula mai mult în jurul acestui ax.
De aceea, bascularea se va întâlni adesea în edentaţiile termino-terminale
întinse şi în edentaţiile uniterminale foarte întinse (dinţii s-au pierdut pe o întreagă
hemiarcadă).
Posibilităţile de frânare a basculării nu sunt totdeauna eficiente. Sunt elemente
contrabasculante:
- porţiunea linguală centrală a bazei protezei cu placă aplicată pe faţa orală a
frontalilor poate juca rol de opritor de basculare în edentaţiile termino-
terminale;
- prezenţa unei tuberozităţi bine exprimate poate juca rolul unui dinte într-o
edentaţie uniterminală întinsă, asigurând astfel retenţia şi împiedicând
bascularea;
- croşetele elastice deschise edental;
- montarea dinţilor laterali strict pe creastă.
Deşi supusă atâtor forţe de deplasare, PPA prezintă în general o bună
stabilitate pe câmpul protetic permiţând restabilirea funcţiilor tulburate prin pierderea
parţială a dinţilor.
3. 4. FACTORII STABILIZATORI
Factorii care permit realizarea stabilităţii PPA sunt:

- factorii morfologici pe care îi prezintă cîmpul protetic şi care folosiţi judicios se opun
deplasării protezelor;
- factorii protetici, reprezentaţi prin părţi ale PPA care se realizează astfel încât să se
opună forţelor de deplasare din timpul funcţiilor ADM.
3. 4. 1. Factorii morfologici
Dintre factorii morfologici fac parte:

3. 4. 1. 1. Dinţii restanţi
a. Numărul dinţilor şi topografia lor
Pot exista un număr mare de dinţi pe arcadă, dar care să aibă aşezare
nefavorabilă pentru stabilitatea PPA (Fig. 3. 2.), şi invers, pot exista un număr mic de
dinţi, dar cu o aşezare favorabilă (Fig. 3. 3.). Astfel, existenţa unor dinţi numai pe o
singură parte a arcadei, prin aşezarea lor topografică nu asigură stabilitatea
protezelor, deplasările acestora (vertical, sagital, etc.) fiind accentuate, pe când
existenţa dinţilor pe ambele părţi ale arcadei va oferi protezei mai multe puncte de
sprijin şi deci o mai mare stabilitate. Adesea, tuberozităţile maxilare retentive bine
reprezentate asigură o stabilitate bună protezelor, putând fi asimilate în aprecierea
gradului de rezistenţă la deplasările protezei cu un dinte situat terminal.
b. Forma anatomică a dinţilor contribuie la stabilitatea protezelor. Astfel,
convexităţile naturale ale feţelor vestibulare sau orale ale dinţilor reprezintă zone de
retenţie care sunt folosite pentru plasarea croşetelor, spre a împiedica mobilizarea
verticală şi orizontală a protezelor, uneori opunându-se parţial şi basculării.
Fig. 3. 2. Aşezare nefavorabilă a dinţilor Fig. 3. 3. Aşezare favorabilă a dinţilor
restanţi restanţi
c. Poziţia dintelui pe arcadă, perpendicular pe creasta alveolară sau cel mai

adesea înclinat spre lingual (dinţii laterali inferiori) sau spre vestibular (dinţii laterali
superiori) (Fig. 3. 4.), oferă retentivităţi protezelor prin aplicarea zonelor elastice ale
croşetelor subecuatoriale, opunându-se astfel deplasărilor protezelor în timpul
funcţiilor. De exemplu, la nivelul unui molar inferior, datorită înclinării sale linguale
adesea braţul elastic al croşetului este dispus lingual, dedesubtul retentivităţii şi nu
spre vestibular, unde datorită poziţiei dintelui retentivitatea este nulă. Dinţii vecini
breşelor edentate suferă şi migrări spre mezial sau distal sau pot fi rotaţi, caz în care
apare “ecuatorul de malpoziţie secundară” (Dumitrescu, 1973) (Fig. 3. 5.).
Fig. 3. 4. Retentivităţile naturale ale Fig. 3. 5. Ecuator de malpoziţie

dinţilor secundară (după Dumitrescu)
3. 4. 1. 2. Procesul alveolar din dreptul dinţilor restanţi pe arcade poate să

aibă rol de retentivitate. În general, dinţii frontali superiori sau inferiori prezintă
procese alveolare retentive pe care se pot aplica croşete mucozale (din sârmă,
acrilice sau mixte), care impiedică deplasarea verticală, sagitală, şi chiar
transversală. Acest gen de croşete nu este recomandabil.
3. 4. 1. 3. Creasta edentată
Aspectul crestei edentate este un factor morfologic care trebuie luat în
consideraţie pentru a mări stabilitatea protezelor.
Aspectul se referă la orientarea crestei alveolare edentate, în special a celei
mandibulare, mai ales în edentaţiile terminale. În sens sagital orientarea poate fi:
1) Orizontală
Nu deplasează proteza.
2) Descendentă distal.
Această orientare tinde să deplaseze proteza mandibulară spre distal. Tendinţa
de deplasare se neutralizează prin sprijin pe tuberculul piriform şi prin croşete
elastice aplicate pe faţa vestibulară a dinţilor în porţiunea mezială.
3) Ascendentă distal
Determină o tendinţă de deplasare sagitală anterioară care nu este periculoasă
pentru proteza aplicată pe câmpul protetic la care sunt prezenţi dinţi restanţi în
zona frontală.
4) Concavă
În acest caz dinţii artificiali se vor monta perpendicular pe creastă, realizând un
plan de ocluzie cu concavitatea înspre ocluzal pentru proteza inferioară. Prin
această precauţie forţele masticatorii vor cădea perpendicular pe creasta
edentată şi nu vor deplasa proteza, pentru că scade posibilitatea
descompunerii forţelor masticatorii verticale în forţe orizontale.
Aspectul crestei se poate referi şi la forma ei în secţiune transversală:
- creastă lată, aptă de a suporta presiuni;
- creastă îngustă, care suportă presiuni mici.
3. 4. 2. Factorii protetici
Factorii protetici reprezintă însăşi elementele constitutive ale PPA care trebuie
realizată astfel încât să se opună tendinţelor de deplasare în timpul funcţiilor ADM.
Aceste elemente sunt: baza protezei (placa şi şeile) şi croşetele.
3. 4. 2. 1. Baza protezei
La PPA este realizată adesea sub formă de placă totală în scopul de a
repartiza pe o suprafaţă cât mai mare presiunile masticatorii, diminuând astfel atrofia
osteomucoasă şi realizând o mărire a stabilităţii protezelor prin adeziunea ce se
creează între suprafaţa câmpului protetic şi placa protezei.
Baza protezei poate fi redusă prin răscroire. Situaţia clinică trebuie să permită o
stabilitate bună prin existenţa unui număr suficient de dinţi, repartizaţi judicios,
simetric pe arcadă, cu croşete retentive deoarece reducerea bazei înseamnă
renunţarea cu bună ştiinţă la utilizarea adeziunii pentru a mări stabilitatea protezei.
Şaua protezei, ca mijloc de menţinere a protezei are acţiune redusă în
combaterea tendinţei de dislocare verticală.
Şaua primeşte forţe de presiune verticale prin intermediul dinţilor artificiali. Cu
cât creasta edentată pe care o acoperă este mai pronunţată, cu atât se combate mai
eficace tendinţa protezei de a se deplasa transversal. Dacă dinţii de înlocuire pe care
îi susţine şaua protezei sunt montaţi corect pe creastă şi dacă alegerea lor este astfel
făcută încât să nu aibă cuspizi înalţi, forţa de masticaţie verticală dă naştere unei
forţe orizontale reduse şi stabilitatea protezei este bună. Pe şeile terminale (în
edentaţiile terminale) ultimii dinţi artificiali pot avea configuraţia ocluzală a unor
premolari, iar dacă câmpul protetic este deficitar (creastă îngustă, mucoasă
mobilizabilă) numărul dinţilor artificiali poate fi redus.
Şaua protezei trebuie să acopere în totalitate creasta edentată, marginea ei
oprindu-se peste tot la limita dintre mucoasa fixă şi cea mobilă.
În cazul PPA trebuie acordată aceeaşi importanţă corectitudinii de execuţie a
şeilor ca şi în cazul PT. Dacă şaua este terminală, ea trebuie să acopere
tuberozitatea maxilară şi tuberculul piriform.
Marginile protezei trebuie să ocolească toate inserţiile musculare, bridele,
frenurile buzei şi limbii şi să se termine în zona de mucoasă pasiv-mobilă.
3. 4. 2. 2. Croşetele
La PPA se folosesc croşete din sârmă de wipla confecţionate în laborator.
Croşetele se aplică de regulă pe dinţi stâlpi, care de obicei sunt dinţii limitanţi
breşelor edentate. Croşetele asigură menţinerea şi stabilitatea protezelor. Croşetele
care traversează nişa masticatorie au şi rol de sprijin parodontal.
Medicul are obligaţia de a hotărî dinţii stâlpi, forma croşetului (prin desen pe
model) şi grosimea sârmei.
Tehnicianul are rolul de a confecţiona corect croşetele, respectând indicaţiile
medicului şi tehnologia de realizare acestora.

C1 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C1 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS 1 EDENTAŢIA PARŢIALĂ Prof. Dr.

Mihaela Păuna 2020

Clasificarea edentaţiilor după Kennedy – 4 clase de edentaţie

Nominalizarea edentaţiilor după Costa

COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI PARŢIALE - AFECTAREA FUNCŢIILOR:

COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI PARŢIALE. Numeroase şi de aspecte diferite. Complicaţiile depind de:

4. 1. MODIFICĂRILE LA NIVELUL OSULUI

4. 2. MODIFICĂRILE LA NIVELUL MUCOASEI

II. Situaţii clinice care exclud tratamentul prin punte

1. 2. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE PPA

1. 2. 1. Avantajele principale ale PPA

O parte din aceste dezavantajele pot fi reduse ca intensitate:

Dezavantajele care nu pot fi influenţate:

ELEMENTELE COMPONENTE ALE PROTEZEI PARŢIALE ACRILICE

O proteză parţială acrilică este compusă din următoarele elemente:

2. 1. ARCADA DENTARĂ ARTIFICIALĂ

2. 1. 1. Dinţii din acrilat

2. 1. 2. Dinţii din porţelan

2. 2. ŞEILE PROTEZEI Numărul şeilor depinde de numărul breşelor edentate.

Şeile protetice au trei feţe:

2. faţa orală (palatinală, linguală)

3. faţa internă (mucozală)

2. 3. ELEMENTELE DE LEGĂTURĂ DINTRE ŞEI

2. 3. 1. 1. Placa palatinală întinsă

Placa are o grosime de maximum 2 mm.

2. 3. 1. 2. Placa palatinală redusă

2. 4. ELEMENTELE DE MENŢINERE, STABILIZARE ŞI SPRIJIN

Croşetul cervico-alveolar deschis dental (croşet cu buclă) (Fig. 2. 5.)

Croşetul ocluzo-interdentar (Stahl) (Fig. 2. 6.)

Fig. 2. 5. Croşetul cervico-alveolar Fig. 2. 6. Croşetul ocluzo-interdentar

Croşetul muco-alveolar (Fig. 2. 7.)

Fig. 2. 7. Croşetul muco-alveolar

2. 4. 2. Pintenii ocluzali din sârmă

Amprenta preliminară reprezintă copia negativă a câmpului protetic utilizată

Modelul de studiu serveşte la:

5. 1. AMPRENTA PRELIMINARĂ CU ALGINATE

5. 1. 1. Alginatele (hidrocoloizii ireversibili)

Cu toate că este cel mai utilizat material de amprentă, prepararea şi manipularea

5. 1. 2. 1. Lingurile standard sau universale sunt confecţionate industrial într-o

Fig. 5. 1. Lingură cu perforaţii Fig. 5. 2. Lingură cu nervură de

Fig. 5. 3. Aplicarea de leucoplast la Fig. 5. 4. Lingură pentru edentaţie

b. din material plastic

5. 1. 2. 2. Lingurile standard individualizate

Fig. 5. 5. Adaptarea lingurii standard cu Stent’s

5. 1. 3. Tehnica de amprentare preliminară cu alginate

Fig. 5. 6. Poziţia operatorului în timpul

5. 1. 3. 2. Pregătirea cavităţii bucale

- lingura să nu depăşească linia Ah; se poate face şi o îndiguire distală a

 punctele de inserţie a bridelor şi frenurilor.

5. 1. 3. 3. Criterii de alegere a lingurii standard

În cazul unor linguri necorespunzătoare condiţiilor arătate, se va proceda fie la

5. 1. 3. 5. Aplicarea alginatului în linguri

5. 1. 3. 6. Aplicarea lingurii în cavitatea bucală

Fig. 5. 7. Introducerea lingurii maxilare

- gura larg deschisă, medicul îndepărtează comisura stângă cu indexul mâinii

 Pentru ambele maxilare se recomandă:

5. 1. 3. 7. Îndepărtarea amprentei, controlul şi protecţia acesteia

Cauzele principale ale deformării amprentei preliminare cu alginat.

5. 1. 4. Recomandări pentru turnarea modelului

5. 2. AMPRENTA PRELIMINARĂ CU CHITURI SILICONATE

5. 3. TRASAREA LIMITELOR LINGURII INDIVIDUALE

AMPRENTAREA FINALĂ (FUNCŢIONALĂ)

7. 1. ADAPTAREA LINGURII INDIVIDUALE