Etapele de

tratament in
implantologia
orala
 Consultul iniţial
Consultul iniţial este primul pas în luarea deciziei de a
realiza o procedură restaurativă pe implanturi dentare.
In cursul acestei şedinţe este determinat şi evaluat:
- statusul general şi dento-parodontal al pacientului.
Dacă terapia prin implanturi dentare se poate aplica,
tot în această şedinţă este schiţat planul preliminar de
tratament.
Evaluarea statusului pacientului se face după regulile
generale:
1. Motivul/motivele prezentării
2. Istoricul afectiunii/afectiunilor reclamate
3. Istoricul medical general
4. Examenul clinic si paraclinic al aparatului
dentomaxilar
 Istoricul medical general
 O refacere protetică pe implanturi însumează o
serie de intervenţii şi proceduri traumatice, pe
catre pacientul trebuie să le suporte:
• anestezia,
• uneori extracţia dentară,
• crearea patului osos receptor,
• inserarea implanturilor,
• urmărirea osteointegrării,
• confecţionarea suprastructurii protetice şi
echilibrarea ei gnatologică.
 Istoricul medical general

 Se notează în fişă medicaţia curentă – acolo unde

este cazul – cuprinzând:
• Numele comercial şi/sau generic al
medicamentelor administrate
• Doza, frecvenţa şi motivele administrării
• intervenţii chirurgicale şi/sau internări în spital,
motivul
• datele de contact ale medicului de medicină
generală care are pacientul sub îngrijire curentă.
• Eventual pacienta gravidă/lăuză
• In vederea trecerii la urmatoarea faza a tratamentului,
pacientul va semna si data chestionarul de sanatate
• Pentru chestionarele anamnestice, medicul dentist
trebuie să realizeze un sumar al statusului medical care
să evalueze:
• gradul de risc medical al intervenţiei terapeutice
stomatologice,
• urgenţa tratamentului oro-dentar
• necesitatea consultaţiei medicale de specialitate
 Istoricul medical general

 Afecţiunile nediagnosticate: dpdv statistic,

pacientii in varsta de peste 55 ani in proportie de
peste 50% prezintă:
• HTA
• Diabet de tip II
• Afecţiuni cardiace
 Data ultimului examen medical general:

• La fiecare 2 ani < 50 de ani

• Anual > 50 an
• La consultaţia iniţială, pacientul va completa un chestionar de
sănătate, care, coroborat cu examenul clinic şi paraclinic (de
laborator si radiologic), va încadra pacientul in una din cele 5
clase de risc chirurgical, formulate de Asociaţia Americană de
Anestezie:
• Clasa I include pacienţii clinic sănătoşi şi care duc o viaţă normală

• Clasa II cuprinde pacienţii cu cu unele afecţiuni care sunt ţinute

sub control cu medicaţie adecvată, permiţându-le o viaţă normală
(de exemplu un pacient hipertensiv, care cu medicaţie
antihipertensivă menţine o tensiune arterială normală).

• Clasa III cuprinde pacienţii cu multiple afecţiuni, cum ar fi HTA

severă sau diabet insulino-dependent, afecţiuni care împiedică
unele activităţi din viaţa de zi cu zi.

• Clasele IV şi V includ pacienţii cu afecţiuni grave sau foarte

avansate. Clasa IV reprezintă pacienţii care au nevoie de îngrijiri
medicale imediate, iar Clasa V cuprinde pacienţii muribunzi, care
cel mai probabil nu vor supravieţui următoarele 24 de ore.
Chestionar sanatate =
confidential
 Cel mai frecvent, pacienţii care solicită
restaurări pe implanturi se încadrează
în clasele I şi II.
 Pentru pacienţii din clasa III trebuiesc
luate măsuri suplimentare, principala
fiind stabilizarea şi controlul afecţiunii.
 Contraindicatii absolute

 1. Tratament prelungit cu medicamente

imunosupresoare
 2. Lupus eritematos diseminat
 3. Discrazii sanguine sau coagulopatii
 4. Tumori maligne regionale
 5. Boli metastatice
 - Osteoradionecroze
 - Abuz de alcool sau droguri
 - Tulburări psihice severe
 - Boli acute
 - Graviditate
 - Pacienţi nemotivaţi
 - Boli metabolice decompensate
 Contraindicatii relative
 Cardiovasculare: HTA, angină pectorală,IM, insuficienţă
cardiacă, endocardita bacteriană
 Endocrinopatii: DZ, afecţiuni tiroidiene, afecţiuni ale
suprarenalelor
 Hematologice: anemii, policitemii, afecţiuni leucocitare
 Afecţiuni pulmonare grave

 Afecţiuni hepatice: ciroza

 Afecţiuni osoase: osteoporoza, hipovitaminoza D,
hiperparatiroidism,displazia fibroasă,boala Paget,
mielom multiplu
 Afecţiuni ale SNC: epilepsia
 Pacienţii cu proteze de şold, alte proteze ortopedice
 Factori de risc
 • Boli sistemice grave ( osteomalacia,
osteogeneză imperfecta)
 • Pacienţi imunodecompensaţi datorită
infecţiei HIV
 • Dependenta de alcool sau de alte droguri
 • Diateze hemoragice sau medicatie
anticoagulanta
 • Pacienţi necooperanţi sau cu afecţiuni
grave psihice
 Tabagismul
 1. -> Altereaza sinteza şi acţiunea PMN cu effect
antibacterian (Actinobacilluys Actinomycetem
concomitants,Fusobacterium nucleatum,
Porphyromonas Gingivalis)
 -> 2. Inhiba secretia salivara
 -> 3. Inhiba vindecarea plagilor osoase
 -> 4. Inhiba actiunea sistemului imunitar specific
 -> 5. Produce vasoconstrictie
 -> 6. Ischemie
 -> 7. Inhiba producerea de fibrinogen
 -> 8. Inhiba procesele de agregare plachetara
 Tabagismul
 In cazul terapiei implanto-protetice, fumatul
prezinta urmatoarele efecte documentate
statistic:
 • studiu efectuat pe o perioada de 6 ani, 540
pacienti/ 2191 implanturi -> 70% rata de
succes (Bain, Moy 1993)
 • 70% rata de succes – os A/B, implanturi
dimensional adecvate (DeBruyn 1995)
 • c. augmentare osoasa si inserare de
implanturi: fumatori -> 4/5 esecuri; nefumatori
-> 1/10 esecuri
 Determinarea statusului
orodentar
 După aflarea istoricului medical, urmează determinarea statusului
orodentar al pacientului.
 • Aceasta include o discuţie cu pacientul despre afecţiunile dentare
suferite in trecut şi un examen clinic minuţions al regiunii oro-faciale.
 • Examenul radiologic este obligatoriu, şi în afară de radiografii se
vor realiza atât fotografii exobucale şi endobucale preoperatorii, cât
şi modele de studiu.
 • Endobucal ne interesează prioritar evaluarea dinţilor restanţi,
aspectul mucoasei care acoperă crestele alveolare, contururile
osoase (formă, dimensiuni), fundurile de sac, dispoziţia şanţului
paralingual.
 • In urma examenului intraoral se stabileste daca exista vreuna din
contra indicatile locale pentru realizarea tratamentului protetic pe
implanturi
 Contraindicatii locale
 1 Igienă bucală deficitară
 2 Prezenţa unor resturi radiculare în grosimea crestei alveolare
 3 Neoplasme maxilare sau stări precanceroase
 4 Afecţiuni ale mucoasei bucale
 5 Procese inflamatorii locale
 6 Ofertă osoasă insuficientă
 7 Pat osos slab din punct de vedere calitativ
 8 Status cervico-oro-facial postradioterapie
 9 Oferta osoasa deficitara
 10 Parodontite marginale netratate -> infecţii locale
 11 Resturi radiculare
 12 Infecţii locale cu localizare osoase
 13 Patologia partilor moi
 14 Xerostomia/flux salivar redus(agenţi anti-microbieni, igienă)
 15 Bruxism
 Evaluarea dinţilor restanţi
 Evaluarea dinţilor naturali adiacenţi breşei edentate este o premiză
indispensabilă stabilirii planului de tratament prin implanturi dentare,
în situaţia unei conexiuni dento-implantare.
 • Implanturile pot fi utilizate ca suport exclusiv al suprastructurii
protetice sau în combinaţie cu dinţii stâlpi naturali. Criteriile după
care sunt analizaţi dinţii restanţi implicaţi în restaurarea protetică pe
implanturi sunt:
 • mobilitatea
 • dimensiunea coroanei
 • raportul coroană/rădăcină
 • poziţia dintelui şi paralelismul cu viitorul ax de inserţie al protezei
 • prezenta sau absenţa cariilor
 • configuraţia radiculară
 • aria suprafeţei radiculare
 • statusul endodontic
 • statusul parodontal
 Mobilitatea
 • Dinţii naturali prezintă o mobilitate fiziologică în sens orizontal,
axial şi rotaţional, mobilitate care depinde de caracteristicile
rădăcinilor: număr, lungime, suprafaţă, diametru, formă, poziţie,
precum şi de tipul osuluialveolar înconjurător.
 • Mobilitatea fiziologică a unui dinte sănătos este de 28μ în sens
axial şi56-108μ în sens vestibulo-oral, şi se datorează ligamentului
periodontal.
 • Mobilitatea unui implant este de 2-3μ în sens vertical şi aproximativ
10μ în sens orizontal, şi se datorează elasticităţii osului alveolar.
 • O suprastructură agregată mixt, rigid, mezial pe un dinte natural şi
distal pe un implant va suferi sub acţiunea forţelor ocluzale o
mobilizare care va tinde să tracţioneze spre mezial stâlpul
implantului. De aceea,primul criteriu în realizarea unei ancorări
mixte este: mobilitatea clinică a stâlpului natural să fie cât mai
redusa, iar bresa edentata de asemenea sa fie si ea redusa.
 • Raportul ideal este doua implanturi la un dinte.
 Dimensiunea coroanei
 Retenţia elementului de agregare aplicat pe un dinte stâlp depinde
de diametrul şi înălţimea stâlpului.
 • Molarii oferă o retenţie mai mare decât premolarii datorită
suprafeţei mai întinse de contact cu proteza.
 • Inălţimea bontului dentar poate fi influenţată negativ de un spaţiu
redus interarcadic. Intr-o astfel de situaţie se recurge la intervenţii de
alungire a coroanei clinice pentru obţinerea unei retenţii favorabile,
mai corect decât includerea ca stâlpi suplimentari a unor dinţi vecini,
caz în care ar avea de suferit igienizarea proximală dintre dinţii stâlpi.
 • Coroanele cu dimensiuni reduse necesită o preparare cu pereţi cât
mai paraleli şi realizarea de elemente suplimentare de retenţie, cum
ar fi canale, cavităţi, puţuri, care au şi rol antirotaţional.
 • Lipsa de retenţie a stâlpului natural are ca efect primordial
descimentarea supraprotezei. Secundar, problemele care apar sunt
caria stâlpului şi suprasolicitarea implantului.
 Raportul coroană-rădăcină
 • Raportul coroană-rădăcină se referă la înălţimea
coroanei din punctul cel mai incizal sau ocluzal până la
limbul alveolar din jurul dintelui, comparativ cu lungimea
rădăcinii implantate în os.
 • Evaluarea acestei caracteristici este de maximă
importanţă atunci când asupra restaurării protetice vor
acţiona forţe laterale, excentrice, în timpul funcţiilor
aparatului dento-maxilar.
 • Forţele laterale transformă stâlpul natural într-o pârghie
de gradul I cu punctul de sprijin la nivelul marginii
alveolare. Cu cât creşte coroana clinică şi se reduce
porţiunea de rădăcină implantată în os, cu atât se
amplifică momentul forţei la nivelul pârghiei, cu efecte
distructive.
 • Raportul coroană-rădăcină maxim admis atunci când
dintele respectv se utilizeaza ca stâlp într-o restaurare
mixtă dento-implantară este de 1:1.
 Poziţia şi axul dintelui stâlp
 Dacă breşa edentată este veche, dinţii limitrofi suferă
modificări de poziţie: rotatie, extruzie, egresiune.
 • Este necesară corectarea poziţiei acestor dinţi
înainte de realizarea planului protetic.
 • Tratamentul poate consta în prepararea modificată a
dintelui ca stâlp, recurgerea la terapie endodontică
sau ortodontică. Dintele adiacent stâlpului natural
poate suferi şi el modificări de poziţie.
 • Corectarea este necesară din motive estetice,
pentru ameliorarea axei de inserţie a protezei, a ariilor
de contact proximale şi îmbunătăţirea transmiterii
forţelor de la nivel ocluzal către suportul parodontal.
 Prezenţa cariilor
 • Toate leziunile carioase ale dintelui stâlp trebuie tratate
înainte de inserarea implantului şi nu după perioada de
vindecare a acestuia. In decursul celor catorva luni
necesare integrării implantului caria dintelui stâlp poate
progresa, ajungand chiar sa impuna modificarea planului
de tratament (necesitatea unui tratament endodontic,
aplicarea unui dispozitiv coronoradicular,
 tratamentul abceselor, leziunilor periapicale, etc.),
mergând până la necesitatea extracţiei dintelui.
 • Dacă după îndepărtarea structurilor carioase se
constată că este necesară terapia endodontică, obturaţia
de canal se indică să fie făcută înainte de etapa
chirurgicală de inserare a implantului pentru a putea
realiza mai uşor diagnosticul diferenţial al unei eventuale
complicaţii post-endodontice cu un a post-chirurgicală.
 Configuraţia radiculară
 • Configuraţia radiculară a dintelui stâlp poate influenţa
capacitatea dintelui de a rezista forţelor care acţionează
asupra lui.
 • Rădăcinile efilate sau fuzionate au o capacitate redusă
de a suporta încărcătura ocluzală în cazul unei restaurări
protetice fixe. In aceste situaţii se indică suprastructuri
protetice exclusiv implantopurtate sau inserarea mai
multor implanturi utilizate ca dinţi stâlpi alături de dintele
 natural respectiv.
 • Rădăcinile curbe sau dilacerate sunt favorabile din
punctul de vedere al sprijinului dento-parodontal. Pe de
altă parte, această configuraţie radiculară face dificilă o
intervenţie endodontică eventual necesară.
 Aria suprafeţei radiculare
 • In general, cu cât aria suprafeţei radiculare a dintelui stâlp este
mai mare, cu atât este mai bun sprijinul parodontal. Dinţii
posteriori oferă un suport mai bun decât dinţii anteriori din acest
punct de vedere.
 • Dinţii afectaţi de boala parodontală pierd din aria suprafeţei
radiculare. Pentru primul molar maxilar pierderea de os alveolar
până la nivelul furcaţiei prin parodontopatie determină o
reducere cu 30% a suprafeţei radiculare implantate intraalveolar.
 • In stabilirea tratamentului se poate aplica orientativ şi regula
conform căreia suprafeţele radiculare ale dinţilor stâlpi trebuie să
fie cel puţin egală ca valoare cu suma suprafeţelor radiculare ale
dinţilor lipsă.
 • Când breşa edentată corespunde la 2 sau 3 dinţi absenţi
devine necesară inserarea mai multor implanturi, nu atât pentru
a compensa suprafaţa radiculară pierdută, cât pentru a
împiedica realizarea unui corp de punte prea lung, cu elasticitate
crescută.
 Statusul endodontic
 • Dintele inclus ca stâlp într-o restaurare cu agregare
mixtă dentoimplantară trebuie să prezinte un status
pulpar satisfăcător sau o obturaţie corectă de canal.
 • Afecţiunile pulpare trebuie tratate înainte de inserarea
implantului deoarece o exacerbare a suferinţei pulpare în
timpul perioadei de vindecare a implantului poate duce la
compromiterea acestuia.
 • Dacă statusul endodontic al unui dinte stâlp natural
este pus sub semnul întrebării, cel mai prudent este să
fie realizat un tratament de canal.
 • Când se indică rezecţia apicală, se evită utilizarea
amalgamului ca material de obturaţie retrogradă pentru
a nu apărea în regiune produşi de coroziune care pot
interacţiona cu metalul implantului.
 Statusul parodontal
 • O atenţie specială trebuie avută în cazul când dintele
stâlp are nevoie de intervenţii de chirurgie parodontală
deoarece se poate contamina cu germeni patogeni situl
implantului.
 • De aceea se indică rezolvarea situaţiei patologice
parodontale a dintelui stâlp înainte de inserarea
implantului.
 • Igiena orală trebuie să fie perfect controlată înainte de
inserarea unui implant.
 • Dacă totuşi există o boală parodontală activă, cu risc
ridicat de contaminare, înainte de inserarea implantului
se administrează antibiotice pentru a diminua flora
bacteriană sulculară
 Evaluarea câmpului osos
primitor de implant
 Oferta osoasă trebuie cunoscută şi
apreciată preoperator pentru a nu avea
surprize şi mai ales pentru a şti spre ce tip
de implant ne orientăm. De asemenea
trebuie cunoscută distanţa până la
obstacolele anatomice, reprezentate de
sinusul maxilar, canalul mandibular şi
gaura mentonieră.
 Examenul clinic al câmpului
osos
 Câmpul osos se examinează clinic vizual şi palpator, pentru a
aprecia grosimea şi fermitatea ţesuturilor ce acoperă osul.
 După vizualizare se poate dirija opţiunea, dar poate apărea surpriza
ca sub mucoasa înaltă şi groasă să existe mult ţesut hipoplazic şi nu
osos, fapt apreciabil doar prin palpare.
 Vom examina predilect următoarele zone:
 • fosa canină
 • fosetele incisive
 • sinusurile nazale anterioare (reper osos şi radiologic)
 • apertura piriformă, cu precădere marginea sa inferioară
 • protuberanţa mentonieră (distanţa vestibulo-orală, forma
vestibulară şi linguală
 , apofizele genii superioare şi inferioare pe faţa linguală)
 • depresiunea fosei sublinguale
 • creasta milohioidiană (pentru extinderea pelotelor implantului
subperiostal)
 De asemenea, prin palpare se apreciază şi
calitatea mucoasei care acoperă osul.
 Astfel, o mucoasă flotantă în jurul implantului
conferă un prognostic nefavorabil protezării pe
implant, impunând tratamente chirurgicale
preprotetice, cum ar fi grefele gingivale sau
plastie de vestibul bucal (pentru implantul
subperiostal).
 Telul acestor intervenţii chirurgicale îl constituie
obţinerea unei benzi de gingie cheratinizată,
favorabilă zonei de emergenţă a implanturilor.
 Pentru a evita apariţia erorilor în aprecierea
ofertei osoase prin palpare se poate folosi un
compas osos. Acesta este un instrument
asemănător unui compas, ale cărui vârfuri sunt
orientate perpendicular pe braţe si sunt folosite
pentru a perfora mucoasa în scopul aflării
grosimii reale a osului.
 La partea inferioară prezintă o scală gradată în
milimetri. Această metodă nu are acurateţea
unui examen computer tomograf, însă poate fi
folosită în situaţii clinice cu un grad de dificultate
scăzut, fiind totodată şi mult mai puţin
costisitoare.
 Examenul radio-imagistic
 Este cel mai important, deoarece oferă cele mai
multe detalii despre cantitatea şi calitatea osului.
 Metodele radioimagistice folosite sunt
reprezentate de:
 • Radiografii retroalveolare izometrice
ortoradiale (RIO)
 • RIO cu reţea
 • Ortopantomografia – cea mai importantă
 • Radiografii laterale ocluzale
 • Tomografie computerizată (CT)
 • Rezonanţă magnetică nucleară (RMN)
 RIO poate oferi informaţii orientative, în
special despre calitatea osoasă, în zona
vizată pentru inserarea implantului.
 Este indicată în situaţia în care pacientul
prezintă sensibilitate deosebită la radiaţie
(post extirpări de tumori).
 Ortopantomografia
 Este cea mai folosită, deoarece oferă date globale asupra aparatului dento-maxilar şi
asupra calităţii şi cantităţii ofertei osoase.
 • Din punct de vedere dimensional, metoda este relativă, deoarece distanţele de pe
radiografie nu corespund cu distanţele reale datorită diferitelor angulaţii ale elementelor
anatomice faţă de raza incidentă şi faţă de film.
 • Totuşi, pentru obţinerea unor informaţii dimensionale cu ajutorul ortopantomografiei se
foloseşte metoda cu bile de metal de diametru cunoscut (5mm). Pe model se aleg locurile
viitoarelor implanturi si se aplică bilele. Se realizeaza din acrilat o gutieră care include
bilele.
 • Problema este distanţa faţă de creastă, deci grosimea mucoasei. Se apreciază prin
măsurarea diametrului relativ al bilelor pe ortopantomografie şi apoi a distanţei relative de
la bilă la creasta osoasă.
 • In această metodă imagistică se folosesc bilele şi nu altă formă deoarece bilele rămân
rotunde în proiecţie, indiferent de unghiul făcut de raza incidentă cu filmul radiologic.
 • Rezultatele cele mai bune le dă utilizarea cu RIO, datele fiind mai exacte decât cele
oferite de ortopantomografie.
 • Această metodă are şi avantajul că poate folosi gutiera acrilică după îndepărtarea bilelor
ca ghid de foraj al neo-alveolelor, dar şi ca ghid de paralelism pentru acestea, în funcţie de
dinţii restanţi şi de celelalte neoalveole.
 Radiografia laterală
 Radiografia laterală poate oferi date despre înălţimea
crestei alveolare folosindu-se, de asemenea, bile
metalice de diametru cunoscut, cu filmul perpendicular
pe dinţi, asemănător tehnicii Bite-Wing, putându-se
evalu a astfel:
 • diametrul V-O
 • grosimea corticalei osoase
 • structura osului medular (calitativ) şi gradul de
mineralizare al acestuia
 Nu se pot afla foarte exact dimensiunile neregularităţilor
osoase, dar se pot aproxima tot cu ajutorul bilelor
metalice.
 Tomografia computerizată(CT)
 CT reprezintă examinarea de maximă acurateţe şi de
cea mai mare corectitudine dimensională. CT
prezintă de asemenea avantajul realizării pe
calculator a unei
 evaluări tridimensionale a ofertei osoase, precum şi
realizarea unei simulări 3D a oaselor maxilare. In
afară de acurateţea dimensională, prin această
metodă poate fi analizată şi structura osului, ca şi
combinarea calităţii osoase cu exactitatea
dimensională pentru măsurarea precisă a corticalei,
a osului compact şi evaluarea precisă a grosimii
osului de calitate.
Tomografia computerizată (CT)
 De asemenea, putem afla cu precizie distanţele până la
obstacolele anatomice de importanţă majoră (canal
mandibular, sinusuri, gaura mentonieră) şi topografia
acestora.
 De exemplu, pe ortopantomografie dimensiunile
sinusului şi topografia lui sunt relative, deoarece
recesele sinusale pot fi dispuse anterior sau posterior de
locul în care se doreşte plasarea implantului, ceea ce
implică un risc de eroare în ceea ce priveşte aprecierea
topografiei sinusului maxilar.
 Un alt avantaj major constă în faptul că în urma
tomografiei computerizate se poate realiza un model prin
metoda CAM.
 Rezonanţa magnetică nucleară
(RMN)
 RMN se bazează pe înregistrarea vibraţiilor protonilor din apă şi
lipide atunci când organismul este introdus într-un câmp magnetic.
Imaginile generate digital prin RMN sunt negativul celor obţinute prin
CT, şi anume osul cortical apare negru, iar structurile bogate în
lipide şi apă
 apar deschise la culoare. RMN poate fi utilizată atunci când datele
obţinute prin CT nu sunt suficient de clare sau nu oferă informaţiile
dorite.
 CT oferă informaţii false privind situarea canalului mandibular în 2%
din cazuri datorită osului osteoporotic cu trabecule foarte largi şi
unei corticale slab reprezentate a canalului mandibular.
 RMN reuşeşte să identifice canalul prin sesizarea diferenţei dintre
cantitate a de ţesut grăsos din osul spongios şi cea din interiorul
canalului mandibular.
 RMN nu este însă utilă pentru determinarea gradului de mineralizare
al osului sau pentru identificarea de fineţe a unor afecţiuni osoase
sau dentare
 Rezonanţa magnetică nucleară
(RMN)
 Contraindicaţii ala RMN: gravide în primul
trimestru, purtătorii de peace-maker,
prezenţa de corpuri metalice în zonă,
claustrofobie
 • Posibile rezultate false datorate:
distorsiuni geometrice <- interfeţele
aer/ţesuturi moi sau os/ţesuturi moi
(0,5mm)
 • Artefacte metalice: benzi ortodontice,
aliaje nobile, aliaje inoxidabile, pulberi
metalice în glassionomeri
 Bilanţul preprotetic
 Având în vedere faptul că un implant nu
este altceva decât o rădăcină artificială,
pentru suprastructura protetică este
necesar să anticipăm viitoarea lui poziţie,
raporturile sale ocluzale atât în PIM cât şi
în dinamică.
 De aceea este ideal să se ia două
amprente pe baza cărora să se
confecţioneze două modele care să se
monteze într-un articulator cu valori medii
sau intr-unul parţial programabil.
 Bilanţul preprotetic
 Dacă pacientul prezintă o patologie ocluzală
aceasta trebuie rezolvată conform canoanelor
gnatologice. Apoi cu ajutorul unor plăci de ceară
sau din mase plastice adaptate prin
termoformare se pot stabili locurile exacte unde
trebuiesc poziţionaţi viitorii stâlpi protetici ai
implanturilor.
 Dacă se dispune de stâlpi omologi şi de dinţi
artificiali potriviţi se poate chiar anticipa designul
unei viitoare suprastructuri.
 In situaţia în care se utilizează o placă
transparentă aceasta după o sterilizare
prealabilă poate fi utilizată şi intraoperator
pentru poziţionarea implanturilor.
 Bilanţul preprotetic
 Din cadrul bilanţului preprotetic nu trebuie să
lipsească următorii timpi:
 • evaluarea spaţiului interarcadic
 • analiza planului (sau a viitorului plan) de
ocluzie
 • statusul arcadelor
 • formele crestelor alveolare
 • examinarea protezelor vechi
 • numărul şi topografia dinţilor absenţi
 • studiul temeinic al ocluziei