MASTER - UTM

CURS ●2016●
 PROCESE LA INTERFAŢA
IMPLANT - ŢESUT
• Particularitățile specifice biomaterialelor
utilizate în construcția implanturilor dentare;
Reacții la interfața țesut biologic - implant
 Procese de coroziune;
 Reacțiile cu mediul biologic.

• Aspecte privind vindecarea și răspunsul

localizat al țesuturilor la:
 Nivelul țesutului moale;
 Nivelul țesutului osos;

• Avantaje biologice ale titaniului

• Particularitățile specifice biomaterialelor
utilizate în construcția implanturilor dentare;
Reacții la interfața țesut biologic - implant
Elementele comune tuturor biomaterialelor
sunt date de faptul că acestea nu interferează
negativ cu gazda și răspund la exigența
fundamentala și esențială: prima dată să nu facă
rău.Pornind de la biomaterialele folosite in general
in medicină ne vom concentra atenţia asupra
biomaterialelor specifice reabilitării orale
implanto-protetice.
 Ce este “bioperformanta” ?

• Prin performanta intelegem indeplinirea unei activitati in

raport cu standarde impuse (precizie, viteze, cost etc) ; exista
performante inalte si performante slabe.
• Bioperformanta se refera la performanta in domeniul
bioaplicatiilor si poate avea mai multe valente cand vizeaza
comportarea biomaterialelor;
• ex pentru materiale metalice implantabile:Ti, CoCr, Otel
316L
• Ti si alajele Ti sunt bioimplante preferate datorita
proprietatilor: densitate mica, biocompatibilitate,
rezistenta la coroziune si uzura, proprietati mecanice. La
suprafata Ti apare spontan strat de oxid (3-7 nm)
nonstoichiometric, care da seama de proprietatile
chimice si biologice aleTi si are rol in adsorptia de
proteine, cationi si anioni.
• Pe suprafata Ti, moleculele de TiO2 devin dipoli cu cap
pozitiv Ti si negativ de oxigen. In biofluide, OH- se leaga
de Ti din TiO2 si formeaza grupe TiOH.Oxidul impiedica
eliberarea de ioni.
• Aliajele CoCr formeaza de asemenea oxizi pasivi care
impiedica coroziunea.
• Performanta in aceste cazuri este stabilitatea.
 În vederea înțelegerii corecte a calităților
biomaterialelor utilizate în stomatologie se prezintă
următoarele aspecte principale:

- specificitatea mediilor biologice și modul lor de acțiune asupra

biomaterialelor;
- reacțiile ce au loc la nivelul interfeței țesut biologic - implant,
reacții legate de acțiunea țesutului asupra implantului;
- reacțiile ce au loc la interfața țesut biologic – implant, reacții
legate de acțiunea implantului supra țesuturilor înconjurătoare;
- compararea calităților diferitelor biomateriale și alegerea
acestora pentru confecționarea implanturilor orale şi a
structurilor protetice in funcţie de aspectele prezentate mai sus.
 Aspecte asupra naturii biomaterialelor

(a) Vascular graft; polyethylene terephthalate or polytetrafluoroethylene ;

(b) valva cardiaca mecanica ; alcatuita din aliaj titan ori cobaltcrom, carbon pyrolytic
carbon, si inel din polyethylene terephthalate, tehnologie standard pentru elaborare
metale, CVD pentru carbon

Figura nr. 1: Materiale clasice, tehnologii clasice

 Aspecte asupra naturii biomaterialelor

c) Valva cardiaca bioprosteica ; din aorta de porcine cu polimer (e.g. acetyl copolymer) or
metal;
(d) STENT Intravascular; din TiNi ori 316 L cu acoperire polimerica

Figura nr. 1(continuare): Materiale clasice, tehnologii clasice

 Există mai multe criterii de clasificare a materialelor din care
se confecționează implanturi, cea mai convențională fiind cea
imunologică. Aceasta împarte biomaterialele in patru clase: materiale
autogene, omologe, heterologe și aloplastice.
 Clasificări de nanomateriale
-materialele la nanoscala pot fi clasificate tinând
cont de forma: - forme neregulate,
- tubular (nanotuburi),
- agregate in diferite
-nanofire,
formatiuni.
- sferice,

Figura nr. 2: Nanomateriale

Inginerie tisulara; Nanotehnologie si nanomateriale
- aspecte privind regenerarea celulara

A: nanostructura ierarhica B: Nanofaza de titan (sus, imaginea AFM) si

autoansamblata a osului esafodul HA nanocristalin/HRN hidrogel
(jos, imagine SEM)

Figura nr. 2: Avantajele biomimetice ale nanomaterialelor

 Concept central in ingineria tisulara: SCAFOLD
• Furnizeaza structura suport pentru aderarea si cresterea
celulelor;
• Pot avea forme si compozitii diferite (spuma, fibre, retele,
geluri);
• Pot fi obtinute dintr-o gama larga de materiale;
• Sunt uzual biodegradabile;
• Reprezinta o aplicatie majora a polimerilor in ingineria
tisulara Polimeri sintetici biodegradabili: poli acid L-lactic
(PLLA), poli acid D,L- lactic (PDLLA), poli acid glicolic (PGA),
poli acid lactic-co-glicolic (PLGA), poli hidroxi butirati, poli ε-
caprolactona, polidioxanona, polianhidride, polifosfazene,
polipeptide, etc.
• Polimeri naturali biodegradabili: celuloza, chitina, chitosan,
dextran, colagen, gelatina, fibrina, fibrinogen, cazeina, etc.
Criterii pentru utilizarea structurilor scaffold în
ingineria tisulară
• Promoveaza adeziunea celulara • Inalta porozitate
• Creste proliferarea celulara • Raport mare suprafata /
• Retentia functiei celulei diferentiate volum
• Biodegradabilitatea • Rezistenta mecanica
• Distributie uniforma si
pori interconectati

Figura nr. 3: Structurile scaffold

în ingineria tisulară
 O noua paradigma asupra biomaterialului

• In acceptia ingineriei tisulare se schimba controlul

si intelegerea notiunii de biomaterial;
• Conceptul de material tangibil solid fabricat top-
down nu mai este suficient;
• Trebuie sa luam in considerarea nanoparticulele
active , hydrogeluri, agenti de contrast solubili,
sisteme biologice autoasamblate, celule si virusuri.
• materialul, poate fi deci o entitate singulara bine
definita precum titanul si aliajele sau hydroxyapatita,
ori poate fi un virus acoperit cu film de polymer
cationic , ori un organ ingineresc.

• Importanta este functia biomaterialului care

directioneaza cursul unui treatament medical , sau
intervine in tratament si diagnoza si trebuie sa
realizeze aceasta controland interactiile biologice a
caror mecanism nu il cunoastem in intregime.
Evolutia stiintei biomaterialelor spre suporturi populate de
celule utilizate in reconstrucția de organe

Figura nr. 4: Principiul realizarii unui construct pentru ingineria

tisularaTEC“tissueengineered construct”care contine un scaffold
sau o matrice,celule vii si/sau molecule biologic active-pentru
repararea si regenerarea tesuturilor.
 Bioactivitatea
Bioactivitatea este un răspuns interfacial al
ţesutului faţă de material, răspuns care în final rezultă
printr-o legare de ţesut. Pe os, bioactivitatea unui
material poate fi subdivizată în:
•osteoinducţie - biostimularea osteogenetică a
activităţii celulare şi/sau ţesutului pentru repararea sau
creşterea datorită ionilor eliberaţi în mediul biologic
•osteoconducţie - procesul prin care osul este
direcţionat pentru a se conforma suprafeţei
materialului.
Materialele bioactive pot fi supuse bioresorbţiei
(TCP) sau poate demonstra biostabilitate (HA).
 Bioreactivitatea
În abordarea macroscopica a
materialelor,termenul de biocompatibilitate este
împărțit în 2 categorii : bioactiv si bio-inert. De
examplu, metalele precum Ti sunt bioinerte
(compatibile dar nonstimulative) si hidroxiapatita
este bioactiva (capabila sa induca functii intrinseci
organismului biologic, cum ar fi osteoconductivitatea)
 Bioactivitatea deobicei reprezinta un aspect
pozitiv, un merit, dar exista si situatii cand poate
reprezenta un nemerit : pentru ambele situatii s-a
introdus un termen mai general bioreactivitatea (F.
Watari Nanobiomedicine 1,2 pp 2-8, 2010).
Specificitatea implantului oral
Implantul oral este mult diferit de celelalte implanturi
din familia biomaterialelor datorită faptului că acesta este
intra- şi extra-tisular şi, deci, asupra lui vor acţiona două medii
biologice diferite, definite de mediile biologice intratisulare şi
de salivă. Osul şi ţesutul epitelio-conjunctiv, in care implantul
este inserat, sunt de regulă medii omogene şi constante, pe
când cavitatea bucală prezintă un mediu cu mari fluctuaţii.
Fluctuaţiile pH-ului, ale temperaturii, ale alternanţei şi
contracţiilor mecanice sunt factori care degradează
biomaterialul. La randul lor, aceste fluctuaţii pot fi influenţate
de calitatea biomaterialelor.
Limita dintre zona intratisulară şi cea extratisulară a
implanturilor orale este definită de inelul epitelio-conjunctiv
periimplantar. Acesta este un punct sensibil de mare
importanţă şi căruia trebuie să i se acorde toată atenţia.
Coroziunea implanturilor metalice
Coroziunea este un proces de distrugere a unui
metal sub efectul reacţiilor electrochimice dintre acesta
şi mediul in care este inserat. Fenomenul de coroziune al
metalelor este un proces inevitabil, acestea având
tendinţa să revină la starea lor iniţială de oxizi sau sulfuri
aşa cum se găsesc in natură şi care, de altfel, reprezintă
şi starea lor stabilă.
Coroziunea poate apărea in urma a două tipuri de
reacţii electrolitice:
- reacţia de oxidare, care duce la descompunerea
metalului,
- reacţia de reducere a corpurilor prezente in
electroliţi.
COROZIUNEA IMPLANTURILOR METALICE
• Coroziunea este o reacţie chimică nedorită a
metalelor la contactul cu mediul înconjurător,
provocând degradarea continuă a acestuia în
prezenţa oxizilor, hidroxizilor şi a altor compuşi.
Lichidul din ţesuturile corpului omenesc conţine apă,
oxigen dizolvat, proteine şi diferiţi ioni precum
clorura şi hidroxidul. Prin urmare, corpul omenesc
este un mediu foarte agresiv pentru metalele folosite
în implanturi. Rezistenţa la coroziune a substanţelor
metalice folosite în implanturi este un aspect
important al biocompatibilităţii.
 Coroziunea impune, deci, un sistem apt de a
declanşa o reacţie de oxidare a metalului, indusă
de mediul electrolitic, bun conducător de
electroliţi. Toate reacţiile electrochimice de
oxidare şi reducere sunt caracterizate printr-un
potenţial de echilibru, materialul introdus in
electroliţi luand in final o valoare de potenţial
cuprinsă intre două potenţiale de echilibru. Acest
potenţial este denumit potenţial de coroziune al
materialelor, iar după unii autori se mai numeşte
şi scară galvanică.
 Diagramele Pourbaix ale coroziunii
Diagrama Pourbaix reprezintă regiuni de coroziune, pasivitate şi imunitate, care depind de un
potenţial de electrod şi pH. Diagramele Pourbaix derivă din ecuaţiile Nernst şi din
solubilitatea produselor de degradare şi a constantelor de echilibru ale reacţiei. De dragul
definirii, aria de coroziune este aleasă arbitrar la o concentraţie mai mare de 10-6 g atom per
litru (molar) sau mai mult metal în soluţie. Aceasta este echivalentă cu 0,06 mg/litru pentru
metale cum ar fi fierul sau cuprul, şi 0,03 mg/litru pentru aluminiu.

Figura nr. 5. Diagrama Pourbaix pentru Cr prezintă regiuni

asociate diferitelor fluide ale corpului
• Imunitatea se defineşte ca echilibrul dintre metal şi ionii săi la
mai puţin de 10-6 molar. În regiunea imună, coroziunea este
imposibilă din punct de vedere energetic. Imunitatea se mai
numeşte şi protecţie catodică. În domeniul pasivizării,
constituentul solid stabil este un oxid, un hidroxid, un hidrat
sau o sare a unui metal. Pasivitatea se defineşte ca echilibrul
dintre un metal şi produşii săi de reacţie (oxizi, hidroxizi etc.)
la o concentraţie de 10-6 molar sau mai puţin. Această
situaţie este folositoare dacă produşii de reacţie sunt
aderenţi. În domeniul biomaterialelor, pasivitatea poate fi sau
nu adecvată : distrugerea unui strat pasiv poate cauza o
creştere a gradului de coroziune. Starea de echilibru poate
avea loc dacă produşii de reacţie sunt îndepărtaţi de fluidul
din ţesut. Materialele acţionează diferit în refacerea unui strat
pasiv care a fost afectat. Acest strat de material poate proteja
materialul de bază dacă acesta este ferm aderent sau
nonporos ; în acest caz coroziunea ulterioară este împiedicată.
 Figura nr.6: Diagrama Pourbaix pentru un metal imun : aurul.

Figura nr.7: Diagrama Pourbaix pentru un metal pasiv : titaniul.

• În Figuri există două linii diagonale. Linia de sus
(oxigenul) reprezintă limita superioară a stabilităţii
apei şi este asociată cu soluţiile bogate în oxigen sau
electrolţi alături de materiale oxidante. În regiunea
de deasupra liniei, oxigenul evoluează conform
ecuaţiei 2H2O → O2 + 4H+ + 4e-. În corpul uman,
saliva, fluid intracelular, şi lichidul interstiţial ocupă
regiuni lângă linia de oxigen, de vreme ce ele sunt
saturate cu oxigen. Linia diagonală inferioară
(hidrogenul) reprezintă limita inferioară a stabilităţii
apei. Hidrogenul gazos evoluează conform ecuaţiei
(5-5). Coroziunea apoasă are loc în regiunea dintre
cele două linii diagonale din diagrama Pourbaix. În
corpul uman, urina, bila, tractul gastrointestinal
inferior şi secreţiile glandelor netubulare ocupă
regiunea de deasupra liniei de hidrogen.
Figura nr. 8: Diagrama Pourbaix pentru Mg. Regiunea haşurată : coroziune ; regiunea
nemarcată : pasivitate.
• şi concentraţii de oxigen diferite. Astfel, un metal
care se comportă bine (este imun sau pasiv) într-o
parte a corpului poate suferi o coroziune accentuată
în altă parte. Mai mult, pH-ul îşi poate schimba
dramatic valoarea în ţesuturi care pot fi rănite sau
infectate. În particular, un lichid obişnuit din ţesut
are pH de aproximativ 7,4, dar într-o rană poate
scădea la 3,5, iar în infecţie poate creşte la 9,0.
• Diagramele Pourbaix sunt folositoare, dar nu spun
întreaga poveste ; sunt limitate. Ele sunt realizate în
funcţie de echilibrul dintre metal, apă şi produşii de
reacţie. Prezenţa altor ioni, ex. cloruri, pot avea
comportament foarte diferit, iar moleculele mari pot
şi ele să schimbe situaţia. Prezicerea “pasivităţii”
poate fi uneori optimistă, dacă nu este luată în
considerare probabilitatea reacţiei.
 Metalele nobile au un potenţial de coroziune superior
materialelor nenobile, care corodează in general mai uşor şi
au, deci, o stabilitate mai mare.
Cand două materiale sunt introduse intr-o soluţie
electrolitică, cum ar fi saliva, materialul cu potenţialul de
coroziune mai scăzut se va coroda negreşit. Fenomenul de
coroziune este dependent de electrolitul in care este introdus
metalul şi mai ales de pH-ul mediului, de concentraţia de
oxigen, ionii de clor, temperatura ori de gradientele tuturor
acestor factori. Toate aceste date ne permit să inţelegem
efectele negative ale polimetalismelor întâlnite frecvent în
cavitatea bucală şi care se exprimă printr-o corodare a
metalelor, iar la nivelul ţesuturilor biologice prin mataloze. Iată
de ce trebuie să analizăm cu mare atenţie biomaterialele şi
materialele utilizate in reabilitarea orală implanto-protetică.
 La ora actuală materialele utilizate in terapia
implanto-protetică se testează prin patru teste:

- testul de urină, in care materialul este introdus in urina

pacientului şi se urmăreşte fenomenul de coroziune şi
toxicitate;
- testul de salivă, in care este analizat fenomenul de
coroziune şi toxicitate al unui material în saliva pacientului;
- testul pe tegumente, prin care se aplică pe pielea braţului
plasturi care conţin oxizi de diferite materiale, urmărindu-se
reacţia locală de toxicitate sub forma unor manifestări
alergice locale;
- testul Helisa, in care cu ajutorul izotopilor prezenţi in
sangele pacientului se analizează unii produşi de coroziune
ai diferitelor materiale.
 În legătură cu mediul biologic care
înconjoară biomaterialul și care influențează
coroziunea vom aminti următoarele aspecte
importante:
- aerația diferențiată,
- compoziția mediului,
- variațiile de pH,
- gradientul de temperatură.
 La o aerație variabilă locul mai oxigenat devine
catodic, iar cel mai puțin oxigenat anodic. Aceasta se
intamplă in zonele cu acces dificil la curăţire sau in cele
acoperite de tartru ori țesut moale.
Electrolitul, prin compoziția sa, influențează in mare
măsură gradul de coroziune, mai ales prin ionii de clor care
sensibilizează metalul la coroziune. Clorul generează variații
ale Ph-ului, care in cavitatea bucală se apropie de 7, iar la
nivelul plăgilor gingivale și osoase poate ajunge pană la 4,5.
Deci, reacţiile electrochimice ale coroziunii sunt sensibile la
modificările pHului, coroziunea fiind mult mai intensă in
mediul acid.
Gradientul de temperatură poate duce și el la apariția
termopilelor care declanșează și/sau accentuează
coroziunea.
Tipurile de coroziune sunt strâns legate de
electrolitul care le înconjoară, de metalele utilizate şi
de condițiile de utilizare a acestor materiale, putând
in felul acesta să apară diferite forme de coroziune:
- coroziunea uniformă,
- coroziunea intergranulară,
- coroziunea prin ciupituri,
- coroziunea cavernoasă,
- coroziunea sub tensiune.
 Puritatea metalului şi a mediului biologic duc la
scăderea coroziunii. Polizarea unei suprafeţe intrate
in coroziune duce in prima etapă la scăderea
acesteia prin diminuarea suprafeţei de contact
metal-mediu cu componenta sa electrolitică şi, de
asemenea, prin scăderea impurităţilor de pe
suprafaţa polizată. Cand polizajul este prea intens
pot apărea incluziuni diferite pe suprafaţa polizată,
inclusiv din freza de polizor, care vor furniza o mare
coroziune. Iată incă un motiv pentru care noi
contraindicăm şlefuirea bonturilor protetice ale
implanturilor in cavitatea bucală după montarea
acestora.
 Pasivitatea de suprafață a materialelor este foarte
eficace împotriva coroziunii, creându-se in felul acesta un
strat protector de oxizi stabili la suprafața metalului. Este
cazul oțelului inoxidabil care poate fi acoperit cu un strat de
oxizi stabili de crom.
După coroziune, produșii rezultați trec in mediul
biologic înconjurător sub forma de cationi, ce se vor regăsi
apoi in organism la anumite niveluri.
De regulă, ionii metalici reacționează cu compușii
mediului biologic ca:
- apa,
- compușii organici,
- compușii anorganici,
- țesuturile.
 O parte din aceşti ioni rămane liberă şi se
mobilizează prin gradientul de difuziune, iar restul
se va combina cu moleculele organice şi cu
ţesuturile.
Cantitatea ionilor difuzaţi depinde de:
- concentraţia lor locală,
- constanta lor de difuziune,
- tipul de mediu ce inconjoară materialul.
 Probabilitatea de coroziune şi curbe
de polarizare
Regiunile din diagrama Pourbaix specifică
dacă coroziunea va avea loc, dar nu determină
probabilitatea. exprimată ca o densitate a
curentului electric (curent pe unitatea de arie)
depinde de potenţialul la electrozi aşa cum este
arătat şi în curbele de polarizare din Figura 9. Din
aceste curbe, se poate calcula numărul de ioni
eliberaţi în ţesut pe unitatea de timp, precum şi
grosimea metalului înlăturat de coroziune într-un
timp dat.
 Un experiment alternativ este acela în care
masa pierdută a unui specimen de metal din cauza
coroziunii este măsurată în funcţie de timp.
Probabilitatea coroziunii depinde şi de factorii
sinergetici, cum ar fi cei de origine mecanică. De
exemplu, oboseala, deformarea repetată a unui
metal într-un mediu coroziv, ce produce
accentuarea coroziunii şi microafecţiunilor cauzate
de oboseală.
Figura 9. Curbele Potenţial – Densitate de curent pentru unele biomateriale.
 De vreme ce mediul corpului uman presupune
atât aplicarea unei forțe mecanice repetitiv cât și
prezența unui mediu chimic agresiv, testarea la
oboseală a materialelor folosite pentru implant ar
trebui făcută întotdeauna în condițiile unui mediu
fisiologic: soluția lui Ringer la temperatura camerei.
În coroziunea prin măcinare frecarea de o parte și
de alta distruge stratul de pasivizare, provocând
coroziune accelerată. În îngropare, coroziunea este
accelerată în local. Metalele inoxidabile sunt
vulnerabile la acest proces.
 Coroziunea localizată are loc dacă metalul sau
mediul nu sunt omogene. Legăturile dintre grupări
într-un metal pot fi suspectate de început de
coroziune din cauza nivelului ridicat de energie.
Fisurile sunt vulnerabile la coroziune, de vreme ce
mediul chimic din fisură poate fi diferit de mediul
înconjurător. Suprafața de contact dintre șurub și
suprafața osoasă de exemplu poate suferi coroziune
în fisuri.
 Capsulele fibroase nevascularizate create in jurul
materialului impiedică difuzarea ionilor, pe când reacția
inflamatorie și vasculară o favorizează.
Titanul se prezintă in urma coroziunii sub formă de
ioni trivalenți Ti3+ și se leagă rapid cu moleculele
organice stabile, concentrându-se astfel mai ales la locul
de inserție in țesut .
La distanţă, titanul se află in splină si plămani. Este
absent in ficat şi rinichi.
Pană in prezent nu se cunosc forme alergice
generate de titan. In prezența altor metale, însă, induce
o reacție de hipersensibilitate, fapt ce impune folosirea
titanului in forma pură și fără prezența de vecinătate a
altor metale.
Biomaterialele și reacțiile cu mediul biologic
Biomaterialul este un corp străin care trebuie
să fie acceptat de către organism. Pornind de la
acest deziderat, implantologul trebuie să se asigure
de calităţile biocompatibile ale implantului. Acestea
se exprimă in termeni de rezistenţă a materialului la
diverşi factori care pot conduce la degradarea
metalului şi care sunt denumiţi:

- factori de biocompatibilitate tisulară,

- factori de biocompatibilitate mecanică.
Interactia dintre un biomaterial si mediul biologic

Interactia dintre un biomaterial si mediul

biologic in care implantat (celule,tesuturi,lichide
biologice) este dinamica si complexa. Celulele prin
intermediul proteinelor, anticorpilor sau fagocitelor
pot actiona asupra materialului putand conduce la
degradarea lui si eliberarea din el a unor produse
solubile,toxice, ce pot afecta tesutul gazda.
Caracteristicile fizico-chimice, mecanice si
morfologice ale dispozitivului pot avea un impact
asupra tesutului gazda.
 Figura 10. caracteristicile chimice ale suprafetei,
biomaterial produsii de degradare / uzura eliberati

anticorpi, enzime si
alte proteine,fagocite
 Coexistenta biomaterial –țesut gazda
• Modul in care biomaterialul si un tesut gazda isi accepta
mutual coexistenta a fundamentat notiunea de
biocompatibilitate.
• Exista numeroase cai prin care aceasta coexistenta este
compromisa si performanta biomaterialului intr-un
dispozitiv conduce la intelegerea fenomenului de
biocompatibiliate.
• D.F. Williams a formulat aprecieri diferite pentru
biocompatibilitate in functie de durata de viata a
implantului si a conchis ca pentru contactul pe termen lung
singura cerinta pentru biocompatibilitate este ca materialul
sa nu agreseze tesutul. Rareori in aceste aplicatii
introducerea activitatii biologice intr-un biomaterial este
sinonima cu succesul clinic.
• Aceasta activitate devine importanta pentru
utilizarea biomaterialelor in inginerie tisulara,
medicamente cu eliberare controlata sisteme si
aplicatii in biotehnologie unde interactiile intre
biomateriale si componentele tesutului sunt
necesare.

• Cu aceasta abordare s-a dezvoltat o noua

paradigma pentru conceptul de biocompatibilitate.
Figura nr. 11.: Pentru ca un dispozitiv/material sa fie considerat biocompatibil,
reactiile adverse de la interfata tesut/material sau sange/material
trebuie sa fie minime, iar rezistenta la biodegenerare sa fie mare
 Biocompatibilitatea tisulară se exprimă in termeni
de non-toxicitate raportată la zona de implantare. Deci,
înaintea inserării implanturilor la om acestea vor fi
testate privind biocompatibilitatea lor, atât in vitro, cat şi
in vivo, prin simularea unor situaţii cat mai apropiate de
cele reale ale implantului la om. Numai după trecerea cu
succes a acestor etape materialul poate fi utilizat la om.
Dificultatea acestor teste, însă, este că mediul
experimental nu este identic cu țesuturile umane. Pe de
altă parte, influența factorului timp este dificil de
urmărit experimental deși este un parametru
fundamental al acceptării biomaterialului. Cel mai greu
de evidențiat sunt efectele de toxicitate pe termen lung
 Biocompatibilitatea pe termen lung, scurt si mediu
• Biocompatibilitatea pe termen lung a dispozitivelor implantabile
pentru mult timp = capacitatea unui dispozitiv de a realiza o functie
particulara,cu un grad de incorporare in organismul gazda,fara a
dezvolta efecte nedorite,locale sau sistemice,in gazda.
• Biocompatibilitatea pe termen scurt a dispozitivelor implantabile,
plasate in sistemul cardiovascular pentru diagnostic tranzitoriu sau
in scopuri terapeutice ,pentru a realiza o anumita functie in fluxul
sangvin, stabilind interactii minime cu sangele, fara a dezvolta
reactii adverse.
• Biocompatibilitatea unui scaffold sau a unei matrice utilizabile in
ingineria tisulara–capacitatea de a functiona ca un substrat ce
permite o activitate celulara adecvata, functionarea sistemelor de
semnalizare importante in regenerarea tisulara, fara dezvoltarea
unor efecte nedorite pentru viata celulelor sau a unor raspunsuri
nedorite, locale sau sistemice.
 Evaluarea biocompatibilitatii
• Evaluarea biocompatibilitatii se realizeaza conform
directivelor ISO10993: “Medical Device Biocompatibility
Testing“, care cuprinde modalitati de testare prin tehnici de
chimie analitica,studii in vitro si pe animale model. - ISO10993:
tine cont de natura chimica si fizica a materialelor
componente, tipul de tesut cu care dispozitivul intra in contact
si durata expunerii
• Metodele de testare incluse in ISO10993, realizate conform
GLP (Good Laboratory Practice) sunt acceptate in Europa si
Asia. In 1995,FDA (USA Food and Drug Administration) a
adoptat in principiu directivele ISO. Documentul Japonez“ Test
Methods for Biological Safety Evaluation of Medical Devices,
Assessment of Medical Device,Notice36 a recunoscut numai
partial ISO10993.
 Aspecte privind vindecarea și răspunsul
localizat al țesuturilor la:
a) Vindecarea la nivelul ţesutului moale
Răspunsul țesutului moale, imediat după
inserția implantului, se manifestă printr-o inflamație
acută ce se evidențiază prin:
- vasodilatație capilară,
- creșterea permeabilității vasculare,
- aflux plasmatic,
- aflux leucocitar.
Aceste reacții sunt însoțite de cele trei semne
clasice manifestate prin calor, dolor, tumor.
 Reparația țesutului moale este vizibilă după
patru zile, afluxul de monocite și macrofage
permițand distrugerea resturilor celulare acumulate
la marginile plăgii. Exudatul inflamator conține
fibrogen, care se transformă in fibrină. Celulele
mezenchimale se diferențiază în fibroblaste, migrând
pe patul de fibrină și participă la secreția de colagen,
care înlocuiește puțin câte puțin toată fibrina,
ducând la vindecarea plăgii prin reunirea marginii
defectului tisular.
 Prezența unui corp străin perturbă procesul de
vindecare. Față de un material inert sau coroziv, țesutul
cicatricial formează o capsulă fibroasă prin condensarea
fibrelor de colagen, capsula caracterizată prin reacția
fibroblastelor și absența structurilor vasculare.
Această capsulă conjunctivă izolează implantul de
organism, amortizând forțele care se transmit pe implant.
Teoretic, acesta este un răspuns optim tisular, însă in
practică este un eșec de integrare tisulară a implantului.
În cazul unui material cu proprietăți corozive, procesul
fiziologic de vindecare este puternic perturbat, deoarece
particulele ce provin din coroziune intensifică răspunsul
inflamator acut cu distrucție tisulară, rezultând in final un
abces cu respingerea implantului.
 Între aceste două aspecte există toată gama de
răspunsuri tisulare, mai mult sau mai puțin severe, putând
apărea astfel trei mari tipuri de reacții, in ordinea
crescătoare a toleranței, după cum urmează:

- un răspuns toxic cu o reacție violentă cu formarea unui

abces steril periimplantar;
- o capsulă fibroasă in urma formării unui țesut fibros
dens nevascularizat și acelular in jurul implantului;
- o reacție vitală atunci când stratul de țesut fibros este
foarte subțire sau lipsește, iar țesuturile
din jur aderă de suprafața implantului prin intermediul
unui strat de proteoglicani cu grosime
între 20-40 Å.
Figura 12: Efecte biologice
 Iritarea pielii - Implantarea
• Standardul ISO 10993-10 prezintă teste de iritare a pielii pentru
o singură expunere sau expuneri cumulative la dispozitiv. Speciile
animale preferate sunt iepurii albi (albino), cu o înaltă sensibilitate
la lumină.
• Testele de iritare a pielii sunt realizate pe extracte obţinute cu
solvenţi polari şi nepolari sau cu dispozitivul însuşi.În testul cu o
singură expunere, iepurii sunt trataţi numai câteva ore, în timp ce
în testul cumulativ acelaşi procedeu este repetat câteva zile. Toate
extractele şi agenţii extractanţi sunt aplicaţi pe situsuri intacte pe
piele. Reacţia pielii este văzută ca înroşire sau umflare şi este
gradată conform unui sistem de clasificare specific.
• Implantarea. Testele de implantare sunt destinate evaluării
efectelor localizate produse de un dispozitiv care urmează a fi
introdus în corpul uman. Testele încearcă să imite condiţiile în care
există materialul implantat.
 Reactivitatea intracutanată
• Reactivitatea intracutanată. Acest test este destinat
evaluării reacţiei localizate a ţesutului la substanţele
solubilizate. Testul trebuie luat în considerare pentru
aproape toate categoriile de dispozitive. Extracte cu solvenţi
polari şi nepolari sunt administrate ca reacţii intracutanate
la iepuri. O reactivitate crescută include înroşirea sau
umflarea.
• Toxicitatea sistemică acută. Acest test reprezintă efectele
adverse care apar la scurt timp după administrarea unei
singure doze dintr-o substanţă. Testul ISO 10993- 1 trebuie
utilizat la toate categoriile de dispozitive care intră în contact
cu sângele. In acest test, extracte din dispozitivele medicale
sunt administrate intravenos sau intraperitoneal la iepuri
sau şoareci.
 Incercari de biocompatibilitate in vitro
• - Cytotoxicitate : viabilitate celulara , Prin testele de citotoxicitate in
vitro se apreciazǎ capacitatea potenţială a unui dispozitiv de a induce
efecte subletale sau letale la nivel celular apoptoza vs necroza – ISO
10993-5
• - Genotoxicitate – ISO 10993-3. Testele de toxicologie genetică sunt
utilizate pentru a investiga materialele privitor la posibile efecte
mutagenice – (leziuni la nivelul genelor sau cromozomilor
organismului. Sunt realizate atât in vitro cât şi in vivo. Acest test se
aplică tuturor dispozitivelor care intră în contact permanent (>30 zile)
cu corpul, cu excepţia dispozitivelor superficiale aplicate pe piele.
• Ames test ( Testul mutatiei reverse la bacterii evalueaza
proprietatile mutagene. (Bacterial reverses mutation) – OECD 471
• – Carcinogenicitate folosind teste de transformari celulare
detectarea dezvoltarii unor leziuni neoplazice (inducţia de tumori) în
timpul sau după expunerea la diferite doze din substanţa de testat.
Hemocompatibilitate - ISO 10993-4
• –Acest test arată posibile modificări negative la nivelul
sângelui cauzate direct de dispozitivul medical sau de
substanţe chimice eliberate din el.
Aceste efecte negative sunt: hemoliza, formarea
trombusului, alterări în parametrii coagulării şi modificări
imunologice.
• problema coagulării sângelui în prezenţa corpurilor
străine şi riscurilor de tromboză legate de această
coagulare,
• răspunsului sistemului imunitară (anticorpi, etc.) şi cel al
reacţiei celulelor şi ţesuturilor, în mod special al
limfocitelor şi leucocitelor prezente în sânge.
• Modificari cromozomice in limfocite umane– OECD 473
După reacțiile pe care le induc în țesuturile
înconjurătoare, materialele se pot clasifica în:
 materiale cu răspuns toxic:
- fierul,
- nichelul,
- cobaltul,
- cromul,
- cadmiul,
- altele.
materiale care generează țesut fibros înconjurător:
- zincul,
- argintul,
- aluminiul,
- oțelul inoxidabil,
- aliajul crom-cobalt,
materialele care induc o reacție vitală:

- titanul,
- ceramica de aluminiu,
- ceramica de zirconiu,
- etc.
 Putem afirma că metalele supuse procesului de
coroziune generează o reacție tisulară acută, cu
respingerea materialului inserat. Răspunsurile specifice,
depind foarte mult de proprietăţile alergenice şi
antigenice ale fiecărui metal in parte şi de dinamica de
difuziune a fiecărui tip de ion.
Astfel, răspunsul țesutului moale la oțelul
inoxidabil poate fi apreciat după cum urmează. In vivo,
oțelul inoxidabil este supus coroziunii. Pe termen scurt,
oțelul inoxidabil nu provoacă reacții toxice, dar după 8
luni apare o capsulă fibroasă ce înconjoară metalul, cu
grosime variabilă. După un an apare fenomenul de
metaloză, cu reacții inflamatorii evidente, aceste reacții
favorizând cu timpul și gradul de coroziune
 Semnele de coroziune ale oțelului inoxidabil
inserat în țesutul moale apar după aproximativ șase
săptămâni. Utilizarea pe termen lung a oțelului
inoxidabil este, deci, contraindicată, acesta
impunandu-se a fi înlocuit cu biomateriale.

În ce privește răspunsul țesutului moale, la

titan se constată că pană la ora actuală, testele in
vivo privind reacția titanului la țesutul moale au fost
puține, deoarece acest material se utilizează mai
mult pe oase, testele pe țesuturile moi fiind mai ales
sub formă de oxizi.
 Pe termen scurt, de 6 luni, titanul introdus în masa
musculară este bine tolerat, cu apariţia clasicei capsule
fibroase, de grosime variabilă şi asemănătoare capsulei
ce apare la oţelul inoxidabil.
Titanul se poate acumula in ţesuturile din jur sub
două forme:
- particule de tip A negative la reacţia Perl,
- particule de tip B pozitive la reacţia Perl.

Ţesutul inconjurător va continua, deci, zona de

necroză cu particule de titan incluse uneori in ţesutul
fibros sau in cel de granulaţie. Particulele de tip B se
regăsesc in incluziunile citoplasmatice, macrofage şi
fibrocite care sunt vii, fără apariţia reacţiilor inflamatorii.
 În ce priveşte răspunsul ţesutului moale la
ceramică se poate spune că şi la ceramică au fost
făcute puţine studii in vivo privind răspunsul
ţesutului moale la acest material. Studiile s-au făcut
pe pudra de ceramică injectată subcutanat la
şoarece şi la care, după 5 luni, nu s-a constatat
apariţia unei inflamaţii cronice. Totuşi, după
injectare, apare imediat o reacţie acută inflamatorie
pentru ca după 30 de zile pulberea să fie fagocitată
progresiv de către macrofage sau să se depună local
fără apariţia fibrozei.
 Unele particule sunt transportate la distanţă
prin circulaţia limfatică, regăsindu-se in celulele
reticuloendoteliale ale ficatului in splină şi in oasele
spongioase, fără a provoca local reacţii de apărare.
Concluzii identice s-au tras şi in urma injectării
intraperitoneale de pudră de aluminiu la şoarece. In
cazul supradozărilor cu pudră de aluminiu pot
apărea reacţii de apărare cronice ale organismului.
 Osteointegrarea, ca fenomen tisular, reprezintă
o ancorare directă a implantului în os, cu care vine
în contact intim de jur-împrejur, ca urmare a
proceselor de vindecare și remodelare osoasă
postoperatorii.

Clinic, osteointegrarea se traduce prin

stabilitatea mecanică a implantului dentar, fără
procese de deformări excesive sau fenomene de
respingere, capabil să ofere un suport ”aparent”
imobil unei construcții protetice de lungă durată
care să satisfacă necesitățile funcționale masticatorii
fizionomice și fonetice ale pacientului.
 De ce este biocompatibilitatea
dinamica ?
• Un implant care astăzi este osseointegrat, s-ar putea
ca mâine sa nu mai fie
• Tesutul gazda poate suferi îmbătrânire sau
îmbolnăvire
• Materialul implantabil poate sa sufere schimbări
datorate fenomenelor de oboseala coroziune si
uzura.
• Biocompatibilitatea nu este măsurabilă la modul
absolut evaluarea fiind relativa căci se poate
compara biocompatibilitatea unui material cu a unui
material de referinţă în condiţii experimentale
standard.
 Factori care afecteaza
biocompatibilitatea implanturilor
• Chimia suprafetei
• Topografia suprafetei
• Procesele de adsorbtie la suprafata
• Balanta hidrofil/hidrofob
• Eliberarea de ioni
• Interactii chimice la biointerfata
• Produsii de degradare.
Sistemul de parametri” de care depinde
biocompatibilitatea

Figura 13: Sistemul de parametri” de care depinde biocompatibilitatea

 Abordarea osteointegrării dintr-o dublă
perspectivă tisulară și clinică, permite definirea ei ca
un proces de ”conexiune directă structurală și
funcțională între țesutul osos viu și suprafața unui
implant încărcat ocluzal”.
Integrarea tisulară a implanturilor orale este un
proces complex care, în concepția școlii românești
de implantologie, acoperă atât integrarea gingivală
(sau epitelio-conjunctivă) cât și integrarea osoasă.
 Sub aspectul gradului integrării osoase putem
distinge două noțiuni: implant osteo-acceptat și
implant osteointegrat (uneori și osteotolerat).
Astăzi, în practica stomatologică se preferă
utilizarea noțiunii de implant osteoacceptat în loc de
implant osteointegrat, osteoacceptarea
implanturilor presupune o conexiune aproape
directă și funcțională între un os vital și implantul
introdus în acest os.
 Implantul osteoacceptat este realizat din
biomaterial, și presupune completa integrare în
organism, dezvoltând un contact direct de interfață
cu peretele osos al neoalveolei în care s-a inserat.

Implantul osteointegrat, realizat din

biomaterial, se caracterizează prin formarea unui
țesut fibro-conjunctiv interpus între suprafața
implantului și țesutul osos periimplantar: această
încapsulare fibroasă este însoțită în timp de un
proces rezorbtiv osos periimplantar ce duce în final
la eșecul tratamentului implanto-protetic, prin
mobilizarea implantului.
 La nivel tisular, integrarea osoasă a implantelor
osteoacceptate este de natură biomecanică, aceasta
fiind asigurată mecanic de microstructura zonelor
retentive de pe suprafața acestora și biologic de un
strat îngust de 20-40A de proteoglicani care asigură
adeziunea funcțională directă între suprafața inertă
a implantului și țesutul osos viu periimplantar, cu
care intră însă în relație structurală.
 In contextul lipsei oricărei solicitări ocluzale,
vindecarea postimplantară urmează practic
mecanisme asemănătoare procesului reparator după
o fractură osoasă deoarece ambele presupun un
proces de neoosteogeneză care să refacă
continuitatea tisulară locală.
Există totuşi o deosebire, în sensul că inserarea
implantului implică pe lângă reproducerea
mecanismului de osteogeneză şi reacţia ţesutului
osos la un material aloplastic, ceea ce nu se întâmplă
în cazul unei fracturi.
 Vindecarea postoperatorie a plăgii osoase este
ilustrată de o suită de evenimente tisulare, de la
formarea cheagului, angiogeneză, remodelarea
matricei osoase, diferenţiere celulară şi până la
formarea de os imatur, urmat de organizarea şi
mineralizarea sa finală.

Practic vindecarea osoasă urmează o secvenţă

bine stabilită de 3 faze:
 răspunsul inflamator
 regenerarea
 remodelarea.
 Inserarea implantului în patul osos al neoalveolei are la
bază un proces de remodelare locală cu formarea unui nou
țesut osos în care participă două mecanisme distincte:
osteogeneza de inducție (de la distanță) și osteogeneza de
conducție (de contact).
În cazul osteogenezei de inducție are loc un proces de
apoziție osoasă pe pereții neoalveolei, susținut de activitatea
celulelor locale osteogene preexistente (osteoblaste) care,
direcționate centripet spre implant, va asigura stabilitatea
secundară a acestuia. Ritmul apoziției osoase osteoinductive
zilnice este de 6 – 10 microni/zi.
În osteogeneza de contact are loc inițial o “colonizare” a
suprafeței implantului cu celule osteogene în curs de
diferențiere, care își păstrează capacitatea de migrare,
elaborând matricea osoasă în final, după ce se vor transforma
în osteoblaste.
 Capacitatea osteoconductivă a implanturilor
de titan poate fi ameliorată prin modificarea
proprietăților de suprafață sau condiționarea
suprafeței cu fosfat de calciu.

Și în cazul osteogenezei de conducție este

obligatorie prezența unui substrat rigid pe care să se
depună matricea osoasă, dar, spre deosebire de
osteoinducție, nu sunt implicate inițial celule
diferențiate, iar generarea noului țesut osos se face
în sens centrifug, dinspre implant spre peretele
neovalvei și ritmul zilnic este de departe mai rapid,
de 30 – 50 microni/zi.
b) Vindecarea la nivelul ţesutului osos
Ca şi ţesuturile moi, osul răspunde după lezarea
acestuia prin procese de vindecare. Leziunile vaselor de la
nivelul osului duc la formarea cheagului sanguin, care este
apoi degradat de celulele fagocitare mobilizate. Se
organizează in felul acesta matricea organică. Fibroblastele
stratului extern al periostului precum şi celulele osteogene
ale stratului intern periostal, ca şi cele aduse pe cale
sanguină de la distanţă ajung la locul plăgii osoase, se
multiplică şi excretă colagen. Se formează, astfel, calusul
primar care apoi se mineralizează cu săruri minerale
provenite din circulaţia sanguină şi din vecinătate. Calusul
se remaniază, cu formarea trabeculelor osoase şi se obţine,
în final, un os identic cu cel dinaintea leziunii spre deosebire
de ţesutul moale, unde vindecarea lasă o cicatrice.
 În procesul de vindecare osoasă intervin foarte
mulți factori, noi descriind doar principiul general de
vindecare a leziunilor osoase. Prepararea neoalveolei
implantare în os produce în mod obligatoriu la interfaţa
os-implant o zonă fină de necroză osoasă, care se va
resorbi, uneori rămânand mici zone sub formă de
sechestre osoase periimplantare. Prognosticul cel mai bun
este atunci când resorbția țesutului osos necrotic are loc
in totalitate, fiind înlocuit de os spnptos aplicat pe
suprafața implantului prin intermediul stratului de
proteoglicani. Cantitatea de os necrotic ce poate apărea
depinde foarte mult de tehnica chirurgicală de frezaj în
os. Degajarea unei temperaturi mai mari de 38°C poate
duce la leziuni osoase de combustie ireversibile
 În privinţa răspunsului osului la oţelul inoxidabil, la
ora actuală, in urma experienţelor efectuate, concluziile
sunt clare. Pe termen scurt interfaţa os-oţel inox este
normală cu:
- suprafaţa metalului,
- un strat proteoglicanic de 20-400 Å,
- osul inconjurător.
După mai mult de 6 săptămani începe coroziunea
implantului cu fenomene inflamatorii mascate de prezenţa
celulelor gigante, cu necroze osoase, osteoliză şi fibroză
periimplantară şi, în final, cu respingerea implantului.
Interpunerea produşilor de coroziune ai oţelului inoxidabil
in procesul de vindecare are efecte nedorite chiar pe
termen scurt.
 Studiile ultrastructurale ale interfeţei os-
implant la microscopia electronică cu baleiaj au
evidenţiat trei zone distincte, astfel:

- zona glicoproteică in contact direct cu osul şi

suprafaţa implantului;
- zona de fibrile de colagen dezordonate şi
calcifiate la nivelul osului, imediat în contact cu
stratul de proteoglicani;
- zona cu fibre de colagen ordonate şi calcifiate,
la distanţă de stratul de proteoglicani.
 Aceste zone incep de la suprafaţa implantului
spre os, iar grosimea lor este dependentă de
biocompatibilitatea biomaterialului. Stratul de
proteine este compus din glicoproteine asociate cu
un schelet de acid hialuronic care reprezintă
„lipiciul” biologic ce solidarizează fibrele şi celulele
intre ele. Acest strat proteic este in contact direct cu
implantul de grosime variabilă intre 20-400 Å. Iniţial,
este intre 20-400 Å pentru titan, 3000 Å pentru
oţelul inox, 5000 Å pentru zirconiul metalic, iar la fier
poate ajunge pană la 20000 Å.
 Dacă la titan şi ceramicile de aluminiu şi
zirconiu acest strat de 20-400 Å se micşorează in
paralel cu remodelarea osoasă fiziologică in stransă
legătură cu incărcarea protetică graduală, la restul
acesta se măreşte fibrozandu-se. Deci stratul
proteoglicanic din ce in ce mai subţire este o
indicaţie de osteoacceptare a implantului in os.
Stratul doi din fibre colagene dezordonate şi
calcifiate va ţese un hamac tridimensional
periimplantar ce aderă de stratul proteoglicanic de
la suprafaţa implantului. Al treilea strat din fibre
colagene ordonate şi calcifiate se află la o distanţă
de 1000-2000 Å faţă de suprafaţa implantului
 Avantaje biologice ale titaniului
Calităţile implanturilor şi a instrumentarului sunt
date de proprietăţile titanului, care vor fi prezentate în
continuare.
Amagnetismul. Titanul nu are absolut nici un efect
magnetic, componentele tisulare care sunt în contact cu
acest material nefiind deci supuse niciunui câmp
magnetic care le-ar putea perturba metabolismul.
Imunitatea biologică. Calităţile titanului rezolvă
problemele principale intalnite in implantologia orală, în
care coroziunea este printre cele mai grave aspecte, mai
ales că implantul este în contact direct şi simultan cu
osul, ţesutul epitelio-conjunctiv şi mediul cavităţii
bucale.
 Este de observat, aşadar, cum implantul este
intra-extra-tisular supus factorilor de coroziune,
generaţi de mediile biologice cu care este în contact.
La titan, in urma unei reacţii electrochimice,
coroziunea este aproape nulă, ceea ce nu este cazul
aliajelor de oţel inoxidabil şi/sau metalelor
extradure. Afinitatea pentru oxigen a titanului duce
la formarea unei pelicule protectoare de oxid de
titan stabil şi inert, considerat de mulţi autori ca o
„ceramică de titan”
 Acţiunea terapeutică a titanului. Acţiunea terapeutică
a titanului se manifestă prin proprietăţile cicatrizante ale
oxidului de titan precum şi prin cele antibacteriene. In
contact direct cu ţesuturile lezate, bioxidul de titan va duce
la apariţia locală a unui pH egal cu 7, deci un pH neutru.
Punctul izoelectric. Hidroxidul de titan este o substanţă
amorfă. Oxidul de titan va atrage proteinele şi ionii de calciu
favorizand astfel vindecarea.
Toxicitatea. Datorită lipsei fenomenului de coroziune,
titanul nu prezintă fenomene toxice locale sau generale.
Rezistenţa. Rezistenţa titanului se urmăreşte pe
următoarele trei direcţii: mecanică, termică şi electrică.
Rezistenţa mecanică a titanului este foarte apropiată
de cea a oţelului inoxidabil fiind, deci, o rezistenţă bună
 Pentru a constata rezistenţa termică a titanului
vom prezenta cateva date comparative, după cum
urmează:
- aluminiu 0,57;
- cupru 0,92;
- fier 0,17;
- titan 0,05.
La fel, şi pentru a vedea rezistenţa electrică a
titanului prezentăm mai jos cateva date
comparative, astfel:
- aluminiu 2,68;
- cupru 1,72;
- fier 10;
- titan 48,2.
 Omogenitate și puritate. Titanul este un metal
pur, ca și aurul sau aluminiul, aparținând grupului
din tabloul periodic al elementelor cu numărul
atomic 22 și greutatea atomică de 47,9.
Greutatea specifică a titanului. Datorită
densității sale, greutatea titanului se apropie de cea
a aliajelor ușoare. Pentru o imagine mai clară, vom
reda mai jos câteva date comparative privind
greutatea specifică a unor metale, astfel:
- aluminiu 2,7;
- cupru 8,94;
- fier 7,86;
- titan 4,51.