Biomateriale utilizate in practica implantologica – titanul, masele

ceramice, materiale si membrane biologice utilizate in tehnicile de

augmentare osoasa

European Society of Biomaterials defineste termenul de „biomateriale” ca fiind „materiale

fara viata, utilizate in domenii medicale (de exemplu, implanturi dentare), cu scopul de a produce o
interactiune cu sistemul biologic.” (Wagner 1991)

De-a lungul timpului s-a incercat utilizarea a numeroase tipuri de materiale pentru
confectionarea implantelor din care doar cateva poseda anumite proprietati obligatorii pentru
obtinerea unui succes pe termen lung. O conditie obligatorie o reprezinta asigurarea lipsei de
nocivitate locala si generala. Se evita materialele ce au componente toxice, cancerigene, alergice
si/sau radioactive.

Biomaterialele trebuie sa fie compatibile din punct de vedere biologic, mecanic , functional si
sa se adapteze usor unor tehnologii clinice si de laborator.

Biocompatibilitatea reprezinta posibilitatea ca un organism viu sa tolereze, in anumite limite,

un material strain inserat in intimitatea lui fara a determina aparitia unor reactii de aparare.

Ca etalon in ceea ce priveste biocompatibilitatea materialelor folosite in implantologia

endoosoasa, este considerat, in primul rand, reactia lui cu osul, cu toate acestea si comportarea
mucoasei in regiunea periimplantara este la fel de importanta. Aceasta se datoareaza faptului ca
majoritatea cercetarilor in legatura cu biocompatibilitatea acestor materiale provine din mediul
chirurgiei ortopedice, care utilizeaza doar implante intraosoase si nu se ridica probleme
periimplantare la nivel de tegumente sau mucoase.

Interactiunea dintre implant si tesuturile periimplantare nu are voie sa induca, prin

coroziune, liza osoasa si biodegradare la nivelul suprafetei acestuia, modificari secundare in organism
sau o instabilitate biologica a implantului. Nu este permisa decat utilizarea unor materiale
standardizate prin norme internationale.

Compatibilitatea mecanica

Biomaterialele utilizate in implantologia orala trebuie sa asigure transmiterea fortelor

ocluzale tesuturilor de sustinere. Trebuie sa prezinte o rezistenta mecanica suficienta pentru a nu
suferi modificari in sensul exercitarii fortelor fiziologice. Neweseley afirma ca „telul cercetarilor
tehnologice trebuie sa fie dezvoltarea unui material pentru implante cu o rezistenta mecanica
suficienta si o elasticitate adaptata osului.” Acesti parametri mecanici sunt modulul de elasticitate si
rezistenta la tractiune.

Functionalitatea si adaptarea clinica

Implantul in sine trebuie:

- sa fie clinic utilizabil, oferind posibilitatea de protezare estetica si functionala;

 - sa permita sterilizarea si, ulterior, igienizarea corespunzatoare;

- sa poata fi inserat si, eventual, indepartat fara manevre chirurgicale laborioase.

Biomaterialele se impart in 4 clase:

- autologe;

- omologe;

-heterologe;

-aloplastice

Implantele endoosoase sunt confectionate exclusiv din materiale aloplastice care pot fi:
metale, aliaje, ceramica, materiale plastice.

Avantajele materialelor aloplastice fata de cele autologe, omologe si heterologe sunt:

- disponibilitatea practic nelimitata;

- manipularea mai usoara decat a celorlalte;

- posibilitatea de a le fi imbunatatite proprietatile fizice si chimice;

- prin standardizarea lor se poate obtine un nivel calitativ mai ridicat si constant.

Dezavantaj: materialele aloplastice prezinta riscul declansarii unei reactii de corp strain, care
va duce invariabil la pierderea implantului. Din punct de vedere histopatologic, aceasta este o
reactie tisulara , care in prezenta unui corp neresorbabil duce la formarea de tesul conjunctiv de
iritatie care va tinde sa expulzeze corpul strain . Contactul osos periimplantar poate avea insa o
reactie speciala de corp strain, favorabila, prin incorporarea implantului in os.

Clasificarea reactilor tisulare dupa Osborn:

- biotolerant;

- bioinert;

- bioreactiv.

Materialelor biotolerante: oteluri inoxidabile, aliaje Cr-Co-Mo, PMMA – le corespunde

osteogeneza la distanta – apare un strat separator de tesut conjunctiv format prin interactiunea
osului cu ionii metalici toxici.

Materialelor bioinerte: titan, tantal, ceramica pe baza de aluminiu – le corespunde

osteogeneza de contact – contact intre suprafata implantului si os.

Materialelor bioactive – fosfat de calciu, ceramica sticloasa, biosticla si apatite – le

corespunde osteogeneza de legatura cand apare o legatura chimica intre implant si os.
 TITANUL

Este un metal situat la limita dintre metalele grele si usoare, care a castigat teren si in
implantologie datorita unor proprietati deosebite ca: densitate redusa, rezistenta specifica foarte
mare si o deosebita rezistenta la coroziune.

Titanul comercial pur este un aliaj al titanului cu oxigenul, pe suprafata titanului formandu-se
o pelicula de TiO2 in mod spontan care se regenereaza continuu. Acesta ofera o rezistenta deosebita
la coroziune. Aliajele utilizate in domeniul biomedical sunt: Ti-Al-Mo, Ti-Al-Cr, Ti-Al-Cr-Mo.

Exista 3 motive substantiale care ne determina sa consideram acest material ideal pentru
implantele osoase:

1. Este un material reactiv. Asta inseamna ca in aer, apa sau in contact cu orice electrolit se
acopera spontan cu un oxid pe suprafata metalului. Acest oxid Titanul este „inert” in tesuturi.
Stratul dens de oxid, in contact cu tesuturile, este practic insolubil, in mod particular nu se elibereaza
ionice ar putea reactiona cu moleculele organice.

2. Titanul poseda bune proprietati mecanice. Duritatea sa este foarte apropiata de cea a
otelului inoxidabil,folosit pentru implantele chirurgicale purtatoare de sarcina. Titanul este de multe
ori mai dur chiar decat osul cortical sau dentina, permitand realizarea implantelor dentare de forma
subtire, care sunt capabile sa suporte sarcini mari. Foarte important este si faptul ca metalul este
rezistent si maleabil,ceea ce il face insensibil la o solicitare de soc.

3. Titanul nu se comporta pasiv in tesuturi si in os, creste pe suprafata rugoasa si se leaga de

metal, o reactie ce, in mod normal, este atribuita doar materialelor bioactive. Aceasta acorare
anchilozanta numita „osteointegrare” formeaza cea mai buna baza posibila pentru implant dentar
functional. Oxidul de titan solubil numai in acizi cu pH2 si in solutii puternic alcaline.

Acoperirea cu plasma se face pentru a produce o suprafata aspra a implantului, care da o mai
mare putere de ancorare in os. Acest proces este folosit atat pentru metale cat si pentru mase
ceramice.

Osteointegrarea titanului

Histologic, osteointegrarea este recunoscuta prin prezenta osului regenerat in imediata

apropiere a suprafetei de metal. Analizele cantitative asupra zonei de contact arata ca osul s-a
apropiat la mai putin de 0.5um de suprafata metalului, lasand un spatiu foarte redus care este prea
mic pentru prezenta oricarui tesut organizat intre os si metal. Osteointegrarea trebuie sa fie un
proces care functioneaza la nivel molecular.

Exista 3 metode de modificare a suprafetei implantului in vederea osteointegrarii:

-tratament mecanic: acestea includ macinarea, sablarea si prelucrarea pentru a crea

suprafete mai aspre sau mai netede;

- tratamente chimice: efectuate cu acizi, alcaloizi sau prin anodizare si modifica rugozitatea si
compozitia suprafetei implantului si sporesc energia superficiala;

- tratamente fizice: pulverizarea cu plasma si depunerea de ioni

Poza 3 Figure 2 Low (top) and high (bottom) magnified scanning electron images of dental implants produced
with different methods: anodization (left) and sandblasting-acid etching (right). While methods result in a
microrough topography favorable for osseointegration, they vary in morphology and composition.
Poza 4 Implants used in implantation simulation. (a) Model 1: root form implant with three
different thread shapes, (b) Model 2: tapered implant with a double‐lead thread, (c) Model 3: Conical
tapered implant with a constant buttress thread (https://onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1002/cre2.152)

Duritatea ancorarii implantului de titan nu poate ajunge niciodata la cea a osului. Distributia
maxima a interfetei este de aproximativ 1/3 din cea a osului cortical, iar tractiunea este aproximativ
egala cu cu puterea de tractiune a osului spongios.

Cat de mari sunt fortele functionale care pot fi suportate de un implant tipic?

Fortele axiale de 100 kg si fortele orizontale de aproximativ 15 kg sunt suficiente pentru a

fractura un implant lung, cilindric cu diametrul de 4 mm si cu lungimea de 10 mm. Experienta clinica
a aratat ca implantele ar trebui solicitate mai intai doar la 3-4 luni postimplantar.

Osteointegrarea prezinta o perioada de latenta de aproximativ 20 zile pentru ca apoi, osul sa

inceapa sa creasca pe suprafata rugoasa a implantului, timp de aproximativ 100 de zile.

Poza 2 Figure 1 Scanning electron microscopy image showing a dense blood coagulation at the surface
of the anodized TiUnite™ implant. Blood coagulation is the first step of the peri-implant bone healing; a strong
initial reaction indicates the osteoconductivity of this anodized surface.

MASE CERAMICE

Denumirea de “ceramică” include toate materialele solide care se obţin prin tratament
termic (sintetizare la temperaturi de peste 8000C) din substanţe anorganice, nemetalice.

Prin urmare, masele ceramice utilizate în implantologia endoosoasă sunt pe bază de:

 oxid de aluminiu (Al2O3) – bioinactiv;

 oxid de zirconiu (ZrO2) – bioninactiv
fasfat de calciu – bioinactiv

poza 4 https://www.infodentis.com/implant-dentar/ghid-complet.php

Ceramicile aluminoase şi cele pe bază de ZrO2 produc osteogeneză de contact, deci în jurul
implantului se va depune os lamelar, rezistent din punct de vedere mecanic.

Ceramicile pe bază de fosfat de calciu, ca şi ceramica sticloasă de altfel, produc osteogeneză

de legătură. Prin eliberarea de ioni de calciu şi fosfat în mediul înconjurător şi absorbţia acestora de
către masa ososasă se realizează o legătură fizico-chimică între implant şi substratul osos.

Ceramică pe bază de oxid de aluminiu

- stabilitatea chimică deosebită

- rezistenţa electrică crescută

-duritate extrem de crescută,

-rezistenţă la compresiune cu mult peste cea a implantelor metalice

 -modul de elasticitate crescut

-rezistenţele la încovoiere şi tracţiune sunt relativ scăzute, ceea ce are drept urmare
imposibilitatea realizării unor implante cu forme glacile – pericol de fractura

- Rezistenţa electrică crescută

- Ceramica monocristalină pe bază de Al 2O3 prezintă o stabilitate mecanică crescută,

rezistenţa la încovoiere fiind de trei ori mai mare decât la ceramică Al2O3 policristalină.

Ceramică pe bază de oxid de zirconiu

- proprietăţi mecanice superioare - rezistenţa la încovoiere fiind dublă faţă de cea a

ceramicilor pe bază de oxid de aluminiu

- stabilitatea mecanică superioară şi o radioopacitate asemănătoare implantelor metalice.

- stabilitatea biologică controversată şi eventuala radioactivitate a acestor ceramici, dată de

impurităţile de oxid de uraniu şi toriu

Ceramica pe bază de fosfat de calciu şi ceramica sticloasă

Cu scopul de a creşte biocompatibilitatea în sensul unei adaptări fizico-chimice a materialelor

de implantare la substratul osos au apărut biomaterialele de generaţia a treia. Acestea sunt
materiale bioactive care provoacă o interacţiune pozitivă între implant şi ăatul osos, generând aşa-
numita osteogeneză de legătură

Au fost testate trei grupe de materiale din acestă generaţie:

 mase ceramice sticloase bioactive şi biosticle;

 mase ceramice pe bază de TCP;
 mase ceramice pe bază de HA.

Reactivitatea tisulară

Reactivitatea tisulară în cazul tuturor maselor ceramice este caracterizată prin depunere de ţesut
osos nou format pe suprafaţă şi în pori, fără interpunere de ţesut conjunctiv. Depunerea osoasă
observată la nivelul porilor este de tip centripet şi se pare că se datoreazăunui efect stimulativ al
materialului în sine. Datorită acestei depuneri osoase centripete , se presupune ca masele ceramice
pe bază de fosfat de calciu au proprietăţi osteoinductive.

Stabilitatea biologică

. Stabilitatea biologică scade odată cu diminuarea valorii pH-ului mediului înconjurător, ceea ce
explică stabilitatea crescută a maselor ceramice într-un mediu inflamator.

Biolabilitatea, respectiv instabilitatea biologică reprezintă o problemă a acestor materiale de

generaţie nouă. Pe de o parte este de dorit o uşoară solubilizare sau resorbţie superficială a
materialelor de implant pentru inducerea proceselor de remaniere osoasă, iar pe de altă parte
trebuie evitată solubilizarea completă a implantelor inserate.
 Stabilitatea mecanică

Proprietăţile mecanice necorespunzătoare ale maselor ceramice pe bază de fosfat de calciu

au condus la utilizarea acestora doar ca materiale de substituţie osoasă (implante de adiţie) şi
pentru acoperirea implantelor metalice.

https://doctoruldedinti.info/periimplantita/

https://www.livepr.ro/tag/implant-dentar/

https://www.titanflex-eyewear.com/en/material-en/

https://drdurbac.ro/servicii/implant-dentar/