La temperatura de 1668˚C titanul cristalizează în sistem cubic cu volum centrat, fază denumită

faza β, iar la temperatura de 882˚C suferă o transformare alotropică, trecând din structura cubic
cu volum centrat în cea hexagonal compactă, faza α. Existența acestei transformări este cauza
variatei game de proprietăți ale acestui metal și ale aliajelor lui [17]. Ca element chimic, titanul
este un metal de tranziție aflat în grupa a IV-a secundară, având numărul atomic 22. Densitatea
lui de 4510 kg/ îl încadrează în categoria metalelor semiușoare iar conductivitatea electrică
scăzută de 55 µΩ x cm îl recomandă pentru a fi un metal înalt rezistiv [11]. Alte proprietăți fizice
și chimice ale titanului sunt [30]:

 densitate : Ti= 4,55 g/cm3 în cazul în care titanul are sistemul HC (α) și 4,32 g/cm3 la
temperatura de peste 882°C când titanul se găsește sub forma β;

 temperatura de topire: 1667,9°C;

 temperatura de fierbere: 3286,9°C;

 căldura specifică la 20°C: 0,543 J/g∙ K;

 căldura latentă : de topire=420,9 kJ/kg; de transformare alotropică= 2839 J/mol; de

fierbere=771 J/mol;

 conductivitate termică λ =0,152J/cm∙K∙sec;

 coeficientul de dilatare termică α la 20°C este 8,2∙10-6 K-1, iar la 100°C este 8,3∙10-6K-1;

 modulul de elasticitate: E=112 GPa;

 modulul de rigiditate: G=410 GPa; Titanul are valori ridicate ale rezistenței specifice și ale
rezistenței de rupere la tracțiune iar ductilitatea este bună, mai ales în stare recoaptă. Deși
sistemul de cristalizare este cel hexagonal compact, ductilitatea bună este dată de raportul
înălțime/latura bazei care are valoarea 1,587 deci care se apropie de valoare teoretică de 1,633 și
conferă structurii un număr mare de plane de alunecare [11, 19].

Biocompatibilitatea este proprietatea necesară oricărui material pentru a putea fi folosit în aplicațiile
medicale și se definește prin capacitatea unui material de a funcţiona în cadrul unei aplicaţii medicale
specifice, producând o reacţie corespunzătoare în organismul gazdă[37]. Biocompatibilitatea are trei
componente[11]: a) Biocompatibilitatea intrinsecă – este o proprietate specifică suprafeței materialelor
și caracterizează toleranța țesuturilor asupra materialului din care este confecționat implantul. Această
proprietate permite ierarhizarea materialelor din aceeași categorie sau categorii diferite, dar utilizate în
același tip de aplicații. b) Biocompatibilitatea funcțională – este componenta care se preocupă strict de
capacitatea unui material de a îndeplini o anumită funcție, fără a ține cont de reacțiile de respingere
care pot apărea. c) Biocompatibilitatea structurală – aria de caracterizare a acestei componente este cea
a efectului formei constructive și al structurii interne asupra funcționării unui dispozitiv medical

Fiecare dintre componentele biocompatibilității sunt influențate de diverși factori de natură fizică sau
chimică. Din punct de vedere chimic, materialele biocompatibile trebuie să fie stabile şi să aibă o bună
rezistenţă la coroziune, având în vedere particularităţile solicitărilor la care sunt supuse în corpul
uman[38]: a) Compoziţia mediului intern variază continuu, având un caracter de la bazic la acid; are loc
şi o coroziune microbiologică, imposibil de estimat în condiţii de laborator; b) În funcţie de destinaţie,
unele materiale sunt supuse solicitărilor mecanice constante, generând coroziunea sub tensiune,
respectiv ciclice, caz în care apare coroziunea la oboseală; 26 Din punct de vedere al proprietăților fizice,
biocompatibilitatea intrinsecă este influențată în principal de conductivitatea electrică și termică.
Țesuturile nu agreează materialele care sunt conducătoare electrice sau termice deoarece componenta
lor principală este izolatoare. De asemenea influența structurii suprafeței implantului are o mare
influență asupra adeziunii țesutului viu la acesta, de aceea o suprafață netedă a implantului va avea o
zonă de contact redusă și se va lega slab de țesutul viu. O suprafață poroasă, însă va mări aderența
țesutului viu, iar rezistența de smulgere crește datorită suprafeței specific mai mari a implantului în zona
de contact țesut-implant. Pentru materialele biodegradabile, biocompatibilitatea se referă la toxicitatea
produșilor de bioeroziune[11, 19, 38]. Biofuncționalitatea sau biocompatibilitatea funcțională este
nuanțată în cazul materialelor poroase destinate implanturilor pe țesut dur. În această situație,
dimensiunea și forma porilor au o foarte mare influență. Pentru atragerea formării osteoblastelor, porii
trebuie să aibă dimensiuni cuprinse între 50 și 100 µm și forma lor favorabilă este neregulată.
Adânciturile ascuțite sunt locurile preferate pentru ancorarea celulelor, dar în cazul materialelor
metalice, acest tip de pori determină scăderea rezistenței la coroziune. Creșterea porozității duce
automat la scăderea modulului de elasticitate însă, în același timp, scade și rezistența mecanică.
Porozitatea generală, precum și dimensiunea și forma porilor influențează caracteristicile mecanice și
trebuie găsit un echilibru al acestor caracteristici structurale pentru a menține o rezistență mecanică
adecvată aplicației medicale specifice și, totodată, pentru scăderea modulului de elasticitate [11, 17].
Stratul de dioxid de titan de la suprafață este

cel care conferă implanturilor o biocompatibilitate intrinsecă excepțională, dar repasivarea este
determinată de biocompatibilitatea structurală. Aceasta din urmă este componenta care asigură o
geometrie favorabilă îndeplinirii proprietăților fizice, chimice sau mecanice în vederea funcționării
corespunzătoare a dispozitivului medical.

Cele mai utilizate metode au ca scop îmbunătăţirea biocompatibilităţii intrinseci, în sensul inducerii
proprietăţii de bioactivitate implanturilor din titan. Acestea vizează grăbirea 27 proceselor de adeziune,
ataşare, întindere şi proliferare a celulelor osteoblaste prin aplicarea unor tratamente termice, chimice
sau diferite combinaţii ale acestora. La analiza mai atentă a interfeţelor dintre ţesutul osos şi materialele
bioactive s-a descoperit că majoritatea materialelor bioactive, cu excepţia ceramicilor pe bază de fosfat
β-tricalcic şi a calcitului natural, sunt conectate de ţesutul osos prin intermediul unui strat de apatită.
Acest strat poate fi reprodus pe suprafaţa materialelor chiar şi în SBF(Simulated Body Fluid) având
concentraţii ionice aproximativ egale cu cele din plasma sanguină umană. Analizele detaliate ale
stratului superficial au arătat că apatita formată este similară în compoziţie şi structură cu mineralul
osos. Astfel, este de aşteptat ca celulele osteogenice să prolifereze preferenţial şi să diferenţieze pentru
a produce ţesut osos pe aceste suprafeţe, la fel cum se întâmplă în cazul osului fracturat. Ca rezultat, din
mediul adiacent implantului se poate dezvolta ţesut osos nou care să vină în contact direct cu apatita de
pe suprafaţa implantului. Când se produce acest fenomen, se realizează o legătură chimică strânsă între
mineralul osos şi apatita de pe suprafaţa implantului

Tratament de suprafata pentru a imbunatatii biocompatibilitatea

intrinseca
Tratamente în mediu alcalin
Datorita afinitatii foarte mari pe care o are fata de oxigen, implanturile confectionate
din titan sunt acoperite de un strat pasiv de oxid, ceea ce face materialul sa fie bioin
ert, adica sa nu reactioneze în nici un fel cu tesuturile adiacente. Pentru a se crea acest strat,
materialul poate fi supus unui tratament în mediu alcalin prin imersarea într -o solutie de baza
tare. Ceamai utilizata baza este NaOH.
Dupa tratamentul chimic în mediul alcalin, pe suprafata titanului comercial pur, semai depune o
cantitate mare de fosfati de calciu si silico-titanat de calciu. Acestea, împreuna cu gruparile
active OH¯ contribuie la formarea unei rugozitati de nivel micronic care îmbunatateste
capacitatea de aderare a celulelor sau a mineralului osos la suprafata implantului. În urma
contactului cu mediul

biologic, ionii de sodiu sunt înlocuiti cu cei decalciu si se formeaza un strat solubil pe care
urmeaza si nucleeze hidroxiapatita.

Implantarea ionică în plasmă

Procedeul de modificare a suprafeței prin implantare ionică are la bază bombardamentul stratului
superficial al materialului cu ioni încărcați cu energii foarte mari.

Acest procedeu urmărește îmbunătățirea proprietăților de rezistență la coroziune și la uzură prin

formarea la suprafață a unui film subțire care are proprietăți tribologice, anticorozive și mecanice
superioare structurii interne.
Schema generala a procesului de implantare ionica

Metode de îmbunătățire a biocompatibilității funcționale și structurale

Această modificare se face prin aplicarea unor tratamente mecanice de suprafață, cu scopul
creșterii rezistenței la oboseală, urmate de tratamente care au ca scop creșterea rezistenței la
coroziune
Pe lângă tratamentele de suprafaţă, pot fi întrebuinţate pentru sporirea biocompatibilităţii
titanului unele materiale compozite cu matrice din titan comercial pur armate cu particule de
material bioceramic sau poate fi ajustată morfologia superficială şi porozitatea generală a
implanturilor din titan pentru a le aduce mai aproape, din punct de vedere constructiv, de forma
şi proprietăţile osului uman.
Biomaterialele compozite au fost dezvoltate pentru a combina proprietatea de bioactivitate a
materialelor ceramice şi proprietăţile mecanice ale materialelor metalice. Un 31 exemplu de
astfel de biomaterial este compozitul format din matrice de hidroxiapatită armat cu particule de
titan.
Îmbunătăţirea biocompatibilităţii structurale
Biocompatibilitatea structurală poate fi îmbunătățită prin controlarea formei tridimensionale și a
morfologiei macroscopice a suprafeței.

https://www.academia.edu/12707379/Cercet
%C4%83ri_asupra_unor_structuri_cu_baza_Titan_destinate_protezelor_hibride