UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE INGINERIA MATERIALELOR SI

A MEDIULUI

PROIECT DE DIPLOMĂ

TOTH REBECA TINA

IULIE 2013
 3

CUPRINS

INTRODUCERE

1. NOȚIUNI DE INGINERIA ȚESUTURILOR

1.1. Introducere. Istoric
1.2. Stadiu actual
1.2.1. Celulele
1.2.2. Structurile de susținere celulară
1.3. Perspective

2. BIOMATERIALE UTILIZATE PENTRU STRUCTURILE DE SUSȚINERE

CELULARĂ
2.1. Definiție
2.2. Clasificare
2.3. Biomateriale metalice
2.3.1. Oțeluri inoxidabile
2.3.2. Aliajele Cobalt-Crom
2.3.3. Titanul și aliajele sale
2.4. Biomateriale ceramice
2.5. Biomateriale polimerice
2.6. Biomateriale compozite

3. TITANUL ȘI ALIAJELE CU BAZA TITAN FOLOSITE ÎN MEDICINĂ

3.1. Caracteristicile titanului comercial pur
3.2. Oxizii titanului
3.2.1. Anatasul
3.2.2. Rutilul
3.2.3. Brookitul
3.3. Influența elementelor de aliere
3.4. Aliajele titanului

4. BIOCOMPATIBILITATEA TITANULUI
4.1. Biocompatibilitatea
4.2. Factori de influență asupra biocompatibilității titanului
4.3. Metode de îmbunătățire a biocompatibilității intrinseci
4.3.1. Tratamente de suprafață pentru îmbunătățirea biocompatibilității
intrinseci
4.3.1.1. Tratamente chimice
4.3.1.2. Implantarea ionică în plasmă
4.3.1.3. Depuneri de oxizi modificați ai titanului prin procedee
electrochimice
4.3.2. Alte metode de îmbunătățire a biocompatibilității intrinseci
4.4. Metode de îmbunătățire a biocompatibilității funcționale și structurale
 4

4.4.1. Modificarea morfologiei superficiale

4.4.2. Metode în volum
4.4.2.1. Compacte cu porozitate crescută
4.4.2.2. Materiale compozite titan – bioceramică
4.4.3. Îmbunătăţirea biocompatibilităţii structurale

5. CERCETĂRI EXPERIMENTALE ASUPRA UNOR STRUCTURI CU BAZA

TITAN DESTINATE PROTEZELOR HIBRIDE
5.1. Scopul cercetărilor experimentale
5.2. Materii prime utilizate
5.2.1. Pulbere de titan
5.2.2. Amidon
5.2.3. APTES(Aminopropil-trietoxisilan)
5.2.4. PEGDE(Polietilengligol-diglicidileter)
5.2.5. RGD(Arginină-Glicină-Acid aspartic)
5.3. Echipamente folosite pentru producerea și caracterizarea probelor
5.3.1. Cuptorul de tratament termic
5.3.2. Spin Coater
5.3.3. Microscopul electronic de baleiaj(Scanning Electron Microscope)
5.3.4. Difractometrul de raze X(X-Ray Diffractometer)
5.3.5. Spectrometrul în infraroșu cu transformata Fourier(Fourier Transform
InfraRed spectrometer)
5.4. Producerea compactelor sinterizate
5.5. Funcționalizarea compactelor sinterizate
5.5.1. Oxidarea superficială a probelor
5.5.2. Silanizarea
5.5.3. Imersarea compactelor în polietilenglicol-diglicidileter
5.5.4. Depunerea de peptidă RGD

6. CONCLUZII
6.1. Concluzii
6.1.1. Concluzii ale studiului bibliografic
6.1.2. Concluzii în urma cercetărilor experimentale
6.2. Contribuții personale

BIBLIOGRAFIE
 6

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI DE INGINERIA ȚESUTURILOR

1.1. Introducere. Istoric

Definită ca și domeniu de abia la mijlocul anilor 1980, ingineria țesuturilor își are
rădăcinile în cele mai vechi timpuri. Corpul uman a cunoscut traumele, loviturile și bolile
încă de la începuturile omenirii și visul de a se reuși împiedicarea distrugerii organismului e
la fel de vechi, însă dezvoltarea practică a unor aplicații care au permis acest lucru a putut fi
posibilă doar odată cu evoluția gândirii umane, avansarea tehnologiei și înțelegerea
proceselor chimice, fizice și biologice care au loc la nivelul celulelor în timpul acțiunii
diverșilor factori.
Inițial, intervențiile prin metode invazive au fost doar de extirpare a tumorilor sau de
închidere a rănilor care puneau viața în pericol, însă odată cu perfecționarea metodelor de
intervenție prin apariția tehnicilor de sterilizare și anesteziere, s-a putut trece la analizarea și
tratarea unor părți ale corpului precum creierul, care până în acel moment erau dificil de
investigat. Marea problemă care apărea după aceste tipuri de intervenții era
disfuncționalitatea organelor afectate, cauzată de lipsa integrității la nivel tisular. În
rezolvarea acestei probleme a apărut chirurgia reconstructivă, al cărei scop era înlocuirea
structurilor extirpate cu unele noi care sa asigure funcționarea propice a organismului.[1]
Transplanturile sunt prima formă a chirurgiei reconstructive și au fost posibile doar
datorită avansării metodelor medicale de prelevare și conservare a structurilor, care pot
proveni de la organisme vii sau moarte. De la donatori morți provin organele (ficat, plămâni,
inimă, rinichi, pancreas) și țesuturile (cornee, valve, țesut musculo-scheletic, piele), iar de la
donatori vii provin sângele, sângele din cordonul ombilical (din acest tip de sânge se separă
celulele stem), măduva, măduva osoasă, rinichii. [2]
În același timp transplanturile sunt și cea mai extremă formă al acestui tip de
chirurgie, prin care se transferă țesut de la un organism la altul, acest lucru ducând la apariția
unor probleme precum producerea infecțiilor cauzate de respingerea organului sau țesutului
transplantat, sau modificarea biologică a structurii transplantate cauzată de transferarea
acesteia de la o locație la alta. Cea mai mare problemă a acestui tip de intervenții chirurgicale
rămâne totuși raportul scăzut al oamenilor care au nevoie de un transplant și cei care primesc
unul. Conform statisticilor Departamentului pentru Sănătate al Statelor Unite, în această țară
 7

există peste 118 000 de oameni pe lista de așteptare a unui organ și 18 vor muri în fiecare zi
in așteptarea transplantului. [1,2,3]

1.2. Stadiu actual

Cunoscută și sub numele de medicină regenerativă, ingineria țesuturilor vine ca o
alternativă a transplanturilor, prin crearea de țesuturi noi care să înlocuiască pe cele bolnave
sau extirpate. Acest tip de inginerie folosește celule și structuri de susținere ca materii de
bază, combinate cu o serie de factori biologici și fizico-chimici care au rolul de a îmbunătăți
sau înlocui funcțiile biologice ale țesutului inițial.[1,4]

1.2.1. Celulele
Pentru a putea utiliza celulele ca materie primă in ingineria țesuturilor trebuia
rezolvată problema numărului redus de al diviziunilor acestora. Aceasta problemă era
cauzată de telomeri, care au rolul de a împiedica unirea a doi cromozomi și de a minimaliza
pierderea informației genetice în urma diviziunilor repetate. De asemenea, în urma
diviziunilor repetate, telomerii se scurtează, ceea ce face ca numărul diviziunilor să ajungă o
limită, denumită și limita Hayflick. In anul 1998, cercetătorii de la Geron Corporation au
descoperit cum să extindă telomerii, rezolvând astfel problema mai sus menționată.[5,6]
Există mai multe tipuri de celule folosite în domeniile de aplicație ale ingineriei
țesuturilor care se diferențiază în principal după proveniența lor:
 Autologe – sunt celule prelevate de la pacient însuși, sub formă de grefe, care
sunt repoziționate față de locul de proveniență. Acest tip de celule sunt cele care
au cea mai bună compatibilitate cu organismul, existând foarte rar reacții de
respingere. Există totuși probleme care însoțesc acest tip de celule, cum ar fi
necesitatea efectuării unor intervenții chirurgicale pentru prelevarea lor,
intervenții care pot duce la infecții sau dureri cronice. În același timp, există
anumite categorii de persoane de la care nu pot fi prelevate astfel de celule,
precum persoanele care suferă de boli genetice, cele foarte bolnave, înaintate în
vârstă sau cele care au suferit arsuri severe.
 Alogenice – sunt celule care provin de la un alt organism din cadrul aceleași
specii. În acest caz apar mari probleme legate de compatibilitatea genetică dintre
cele două organisme.
 8

 Xenogenice – acest tip de celule provin de la organisme care aparțin altei specii.
Deoarece ADN-ul uman și cel porcin sunt asemănătoare în procent de 94 %, se
urmărește ca în următorii ani să se poată face transplanturi între cele două specii.
 Izogenice – proveniența acestora este de la organisme identice din punct de
vedere genetic, precum gemeni sau clone.
 Primare – provin de la un organism
 Secundare – provin de la o bancă de celule
 Stem – au capacitatea de a se dezvolta în orice tip de celulă din organism și de a
prelua orice funcție. Există doua tipuri de celule stem, embrionare și adulte.
o Celulele Stem embrionare – sunt prelevate din embrioni în primele
stadii de dezvoltare, sunt pluripotente, adică se pot dezvolta în aproape
orice tip de celulă din organism și au o capacitate de reînnoire
nesfârșită, ceea ce le conferă avantajul de a putea fi folosite în foarte
multe aplicații. Marele lor dezavantaj este faptul că fiind celule
nespecializate, sunt respinse de organism, ca fiind corpuri străine.
o Celulele Stem adulte (sau somatice) – se găsesc in organismul adult. Se
prelevează in general din măduva osoasă, celulele adipoase sau sânge,
dar mai pot proveni din intestine, glandele mamare sau neuroni. Acest
tip de celule stem au un potențial redus de reproducere și sunt foarte
greu de cultivat en vitro, ceea ce constituie un obstacol în utilizarea lor
în cercetare. În imaginea de mai jos sunt prezentate stadiile prin care o
celulă stem adultă trece în procesul de diferențiere. [7,8,9]
 9

Fig. 1.1. Diviziunea și diferențierea celulelor stem[10]

1.2.2. Structurile de susținere celulară

Precum am văzut mai devreme, ingineria țesuturilor folosește celule și structuri de

susținere celulară ca materii de bază în domeniul ei de lucru. Rolul acestor structuri,
denumite și scaffolds, este de a ghida dezvoltarea și funcționarea țesuturilor noi formate prin
asigurarea a cel puțin uneia dintre următoarele funcții:

 Permiterea atașării sau migrării celulelor de pe suprafața lor

 Permiterea eliberării substanțelor și a produșilor corespunzători pentru nutriția
celulelor
 Exercitarea unor influențe mecanice și biologice pentru modificarea
comportamentului celulei în timpul dezvoltării.[7]
 10

Pentru a putea asigura aceste funcții, structurile de susținere celulară trebuie să

îndeplinească anumite condiții:

 Porozitate ridicată pentru a asigura difuzia în tot volumul atât a celulelor cât și
a substanțelor nutritive
 Dimensiune controlată a porilor pentru a permite diferențierea optimă a
celulelor în timpul dezvoltării
 Biodegradabilitate, deoarece este de preferat ca structura să fie absorbită de
țesuturile înconjurătoare, decât să fie eliminată prin intervenții
chirurgicale[11]

1.3. Perspective

Din punct de vedere științific vor trebui rezolvate problemele de compatibilitate

genetică. Vor apărea provocări în ceea ce privește design-ul intrigant al diferitelor țesuturi
care au mai multe tipuri de celule cu funcții diferite în volumul lor, un exemplu ar fi esofagul
al cărui tip de celule diferă de-a lungul lungimii de la gură la stomac. Se vor putea crea
țesuturi universale care se vor potrivi oricărui individ, de asemenea va fi posibilă regenerarea
neuronală, dar va trebui găsită o modalitate de rezolvare a problemelor de diferențiere și
implantare a celulelor.

O provocare de natură economică va fi aceea de a găsi finanțări pentru astfel de

proiecte, iar o problemă etică va fi garantarea siguranței și eficienței aplicațiilor care vor
deriva ulterior pentru ca acestea să aducă doar beneficii umanității.

În ultimii 30 de ani s-au făcut descoperiri remarcabile și pași uriași în ceea ce privește
capacitatea și modalitățile de regenerare a corpului uman, însă încă suntem la început de
drum în acest domeniu. Viziunea de ansamblu este una extraordinară, dar provocările
științifice, sociale, economice și etice care vor apărea vor fi pe măsură.[1, 12, 13]
 11

CAPITOLUL 2. BIOMATERIALE UTILIZATE PENTRU

STRUCTURILE DE SUSȚINERE CELULARĂ

2.1. Definiție

Biomaterialele pot fi definite ca materiale care interacționează cu țesutul uman și

fluidele corpului pentru a trata, îmbunătăți sau înlocui un element anatomic al corpului uman
[14].

Cerinţele pentru un biomaterial destinat implanturilor pot fi grupate în patru categorii

largi [15, 16, 17]:

a) Biocompatibilitate intrinsecă: materialul nu trebuie să altereze sau să producă reacţii

nedorite din partea ţesutului gazdă, ci să ducă la o integrare bună implant-ţesut. O
reacţie iniţială de inflamare este aşteptată, însă este considerată esenţială pentru
procesul de vindecare.
b) Capacitate de a fi sterilizat: operația de sterilizare nu trebuie să producă modificări
ale structurii sau proprietăților materialului. Tehnicile de sterilizare implică tratarea în
medii gazoase (oxid de etilenă, plasmă), radiaţii ultraviolete, căldură uscată sau abur.
c) Biofuncționalitatea: capacitatea materialului de a îndeplini o anumită funcţie în urma
fabricației dispozitivului medical.
d) Prelucrabilitatea: materialul trebuie să poată fi pus în formă corect, în mod economic,
cu ajutorul tehnicilor de fabricaţie disponibile. Se întâmplă adesea ca, deși există
multe materiale biocompatibile candidate pentru o anumită aplicație, aceasta să nu
poată fi realizată datorită lipsei prelucrabilității biomaterialelor.

2.2. Clasificare

Materialele pot fi clasificate după mai multe criterii [11]:

A- După proveniență:
a. Naturale
b. De sinteză
 12

B- După natura chimică:

a. Metalice
b. Ceramice
c. Polimerice
d. Compozite

2.3. Biomateriale metalice

Această clasă de materiale este utilizată pentru rigiditatea ridicată, ductilitate,

rezistenţa mecanică şi, uneori, pentru conductivitatea termică şi electrică. Datorită stabilităţii
mecanice, biomaterialele metalice sunt greu de înlocuit cu materiale ceramice sau polimerice
[18].

Dintre cele mai utilizate materiale metalice pentru implanturi endoosoase se pot
aminti oţelurile inoxidabile, aliajele cu baza cobalt, titanul şi aliajele cu baza titan.
Majoritatea metalelor, cum sunt fierul, cromul, cobaltul, nichelul, titanul, tantalul, niobiul
sau molibdenul, care sunt utilizate pentru fabricarea implanturilor, pot fi tolerate de către
organismul uman doar în anumite cantităţi şi pentru perioade scurte de timp. Din acest motiv,
biocompatibilitatea implantului metalic este o problemă majoră, acestea putându-se coroda
in vivo [17].

2.3.1. Oțeluri inoxidabile

Oțelurile inoxidabile sunt aliaje fier-carbon cu adaosuri de crom sau nichel și crom,
ceea ce le conferă unele proprietăți superioare celorlalte clase de oțeluri, cum ar fi rezistența
mecanică ridicată, refractaritatea, rezistența la coroziune în medii oxidante, soluții acide sau
bazice, coeficient de dilatare mic. Pentru a corespunde acestor cerințe, conținutul de crom
trebuie să depășească 12,7 % iar cel de nichel 5% [11].

Buna rezistență coroziune este determinată de fenomenul de pasivare care duce la

formarea pe suprafața materialului a unei pelicule stabilă de oxid , peliculă
impermeabilă la acțiunea gazelor corozive. Nichelul este un element de aliere gamagen care
influențează în mod pozitiv rezistența, elasticitatea, tenacitatea, călibilitatea și coboară
intervalul de transformate martenistică [11].
 13

În funcție de numărul și cantitatea elementelor de aliere, oțelurile inoxidabile se

împart în patru clase [11] :

1. Oțeluri inoxidabile feritice (15÷30% Cr; 0,1÷0.35% C)

2. Oțeluri inoxidabile austenitice (12÷25% Cr; 8÷30% Ni; 0,1% C)
3. Oțeluri inoxidabile martenisitice (12÷17% Cr; 0,1÷1% C)
4. Oțeluri inoxidabile ferito-austenitice (20÷30% Cr; 8÷12% Ni; max 0,05% C)

Tabelul 2.1. Mărci de oţeluri inoxidabile utilizate în medicină[20]

Marca
AISI 304L 301 310X 314 316 316L 317 321
max max max max max
%C max 0,03 max 0,08 max 0,08
0,03 0,15 0,08 0,25 0,10
%Cr 18-20 16-18 24-26 23-26 16-18 16-18 18-20 17-19
%Ni 8-12 6-8 19-22 10-14 10-14 11-14 11-14 08.nov
Alte Max max Max 1,5- 2-
2-3%Mo 3-4% Mo max 4% Ti
elemente 1%Si 2%Mn 1,5%Si 3%Si 3%Mo

Din tabelul de mai sus se observă că dintre cele 4 clase, cea mai folosită în aplicațiile
medicale este cea de-a doua și anume clasa oțelurilor inoxidabile austenitice, iar din această
clasă, cele mai utilizate mărci sunt 316(X5CrNiMo17-12-2) și 316L(X2CrNiMo17-12-2).
Acestea au rezistență la coroziune mult mai bună decât celelalte, sunt nemagnetice și nu pot
fi durificate prin tratamente termice, doar prin prelucrare mecanică la rece [17,20].

De câțiva ani încoace se fac cercetări intense în ceea ce privește influența negativă a
nichelului asupra sistemului imunitar și reacțiile alergice specifice pe care acesta le produce
în cazul folosirii sale în aliajele biomedicale. Rezultatele obținute au dus la înlocuirea
nichelului cu azot și mangan [11, 21, 22]. Aceste două elemente au un puternic efect
gamagen iar creşterea conținutului de mangan, asociată cu conținuturi mici de carbon,
determină diminuarea rezistenței la rupere şi a alungirii specifice.

Manganul introdus în structură favorizează stabilizarea austenitei după răcire și crește

solubilitatea azotului in austenită. Peste 0,45 % azot există posibilitatea de a se forma
 14

nitrurile de fier care sunt dure și fragile, de aceea se recomandă limitarea concentrației de
azot sub acest procent [11, 23, 24].

2.3.2. Aliajele Cobalt-Crom

Cobaltul este un element de o foarte mare importanță pentru domeniul medical

deoarece este un metal bioinert, adică nu produce reacții adverse la introducerea în organism
și foarte rezistent la coroziune. Proprietățile mecanice ale aliajelor de Co depind mai mult de
puritate decât de proprietățile fizice [20].

Din diagrama de fază din figura 2.3. putem observa faptul că solubilitatea Cr în Co
este de 39% și că temperatura de transformare a fazei β în α crește odată cu adăugarea de Cr.

Fig. 2.1. Diagrama Co-Cr [20]

În aceste aliaje se adaugă elemente precum molibdenul, manganul, fierul, nichelul,

aluminiul sau siliciul. Manganul se adaugă în structură pentru rafinarea ei și pentru
 15

îmbunătățirea proprietăților mecanice după turnare sau forjare, molibdenul crește stabilitatea
chimică, asigură și el o structură fină cu grăunți uniformi și mărește rezistența la oboseala,
nichelul împreună cu cobaltul formează soluții solide, crește reziliența, iar siliciul și
aluminiul au rol dezoxidant [11, 17, 20].

Conform există patru clase de aliaje Co-Cr folosite în aplicațiile medicale și

anume: Co-Cr-Mo, Co-Cr-W-Ni, Co-Ni-Cr-Mo și Co-Ni-Cr-Mo-W-Fe. Compozițiile
acestora sunt date în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2. Compoziția chimică a diferitelor aliaje de tip Co-Cr [25]

Element Co-Cr-Mo Co-Cr-W-Ni Co-Ni-Cr-Mo Co-Ni-Cr-Mo

Min Max Min Max Min Max Min Max
Cr 27 30 19 21 19 21 18 22
Mo 5 7 -- -- 9 10.5 3 4
Ni -- 2.3 9 11 33 37 15 25
Fe -- 0.75 -- 3 -- 1 4 6
C -- 0.35 0.05 0.15 -- 0.025 -- 0.05
Si -- 1 -- 1 -- 0.15 -- 0.5
Mn -- 1 -- 2 -- 0.15 -- 1
W -- -- 14 16 -- -- 3 4
P -- -- -- -- -- 0.015 -- --
S -- -- -- -- -- 0.01 -- 0.01
Ti -- -- -- -- -- 1 0.5 3.5
Co rest rest rest rest rest rest rest rest

Fiecare dintre acestea este utilizată cu predominanță într-un anumit tip de aplicație,
aliajele Co-Ni-Cr-Mo sunt folosite în principal la fabricarea protezelor de șold, iar aliajele
Co-Cr-Mo sunt folosite în aplicațiile dentare [25].

2.3.3. Titanul și aliajele sale

Ca element chimic, titanul a fost descoperit în anul 1791 sub formă de ilmenit (stare
cristalină a FeTiO3 ) iar sub formă pură a fost obținut în anul 1910 și, deși este printre cele
 16

mai răspândite metale din scoarța terestră (locul 3 după aluminiu și fier), este destul de puțin
utilizat din cauza prețului de cost ridicat datorat repartiției restrânse a minereului și
necesitatea prelucrării acestuia în atmosferă inertă sau de vid înalt [11].

Titanul este unul dintre cele mai folosite materiale în aplicațiile medicale datorită
biocompatibilității ridicate a acestuia și rezistenței la coroziunea cauzată de contactul cu
fluidele din organism.

Biocompatibilitatea titanului este dată în principal de stabilitatea compușilor pe care

acesta îi formează, iar buna rezistență la coroziune se datorează în principal afinității foarte
mare pentru oxigen pe care acesta o are, la suprafața titanului formându-se aproape
instantaneu un strat superficial de oxid, stabil la expunerea în aer. Această proprietăți,
împreună cu densitatea scăzută recomandă titanul pentru folosirea în implanturile de lungă
durată [17, 19, 21].

Există 4 clase de titan pur folosite în medicină, diferențiate prin numărul și

concentrația de impurități. Compoziția acestora este dată în tabelul 2.3.

Tab. 2.3. Compoziţia chimică a titanului comercial pur şi aliajelor cu baza titan
utilizate frecvent în medicină [26]

Element Clasa 1 Clasa 2 Clasa 3 Clasa 4 Ti-6Al-4V

Azot 0,03 0,03 0,05 0,05 0,05
Carbon 0,10 0,10 0,10 0,10 0,08
Hidrogen 0,015 0,015 0,015 0,015 0,0125
Fier 0,20 0,30 0,30 0,50 0,25
Oxigen 0,18 0,25 0,35 0,40 0,13
Titan Rest

Dintre toate aliajele titanului, cel mai folosit pentru implanturile chirurgicale este Ti-
6Al-4V. Din acest material se mai confecționează instrumentar medical precum agrafe și
capse chirurgicale [17].
 17

2.4. Biomateriale ceramice

Materialele ceramice sunt materiale anorganice, nemetalice și majoritar policristaline.

Legăturile predominante în aceste tipuri de materiale sunt cele ionice și cele covalente [17].

Principalele proprietăți ale acestora sunt duritatea ridicată, temperatura de topire

foarte mare, ductilitatea scăzută precum și conductivitatea termică și electrică scăzută. De
asemenea trebuie să fie non-toxice, non-cancerigene, non-alergenice, non-inflamatorii,
biocompatibile și biofuncționale [17,27].

În funcție de reacțiile pe care le provoacă în organismul, biomaterialele ceramice se

împart în [27] :

a) Inerte: Alumina, Zircona, Carburi;

b) Bioactive: Biosticle;
c) Resorbabile: Fosfați de calciu;

Din cauza proprietăților precum prelucrabilitatea slabă, fragilitatea foarte ridicată și

rezistența mică la rupere, utilizarea biomaterialelor ceramice a fost redusă la unele aplicații
specifice precum utilizarea hidroxiapatitei pentru înlocuirea țesutului osos sau a biosticlelor
pentru fabricarea de implanturi de ureche mediană [17].

2.5. Biomateriale polimerice

Polimerii sunt lanţuri moleculare lungi compuse dintr-un număr mare de unităţi
structurale repetitive. În general, un polimer este alcătuit din aproximativ 104 – 106 unităţi
structurale [11].

Pentru a putea fi utilizat ca biomaterial, un material polimeric trebuie să

îndeplinească aproximativ aceleași condiții ca și unul ceramic sau metalic, adică să fie
biocompatibil, să poată fi sterilizat și să aibă proprietăți mecanice și fizice adecvate [17, 27].

Avantajele biomaterialelor polimerice în comparaţie cu materialele metalice sau

ceramice este prelucrabilitatea bună, costul de fabricație mai redus și gama larga de
proprietăți fizice și mecanice care se pot obține datorită varietății de forme care se pot fabrica
(filme subţiri, plăci, fibre, piese complexe etc.) [17].
 18

În tabelul de mai jos sunt trecute principalele aplicații în domeniul biomedical ale
biomaterialelor polimerice.

Tabelul 2.4. Aplicațiile medicale ale biomaterialelor polimerice [27]

Pungi pentru sânge şi soluţii, recipiente

chirurgicale, dispozitive pentru dializă,
Policlorura de vinil (PVC)
conectori, recipiente pentru catetere,
conectori şi canule
Recipiente farmaceutice, pânze neţesute,
Polietilena (PE) catetere, recipiente flexibile, implanturi
ortopedice
Seringi de unică folosinţă, membrane pentru
Polipropilena (PP) oxigenarea sângelui, fire de sutură, grefe
vasculare artificiale
Pompe şi rezervoare sanguine, membrane
pentru dializa sângelui, lentile oculare
Polimetacrilat de metil (PMMA)
implantabile, ciment pentru implanturi endo-
osoase
Flacoane pentru culturi de ţesuturi şi
Polistiren (PS)
dispozitive de filtrare
Fire de sutură, plase de susţinere, grefe
Polietilentereftalat (PET)
vasculare, valve cardiace
Politetrafluoretilena (PTFE) Catetere şi grefe vasculare
Poliuretan (PU) Filme subţiri, tubulatură şi componente
Catetere, fire de sutură, componente de
Poliamidă (nylon)
matriţe

2.6. Biomateriale compozite

Materialele compozite sunt materiale ce conţin doi sau mai mulţi constituenţi diferiţi
la o scară mai mare decât cea atomică, şi ale căror proprietăţi sunt semnificativ modificate în
comparaţie cu cele ale materialelor constituente. În majoritatea cazurilor acestea sunt
realizate doar din doi constituenţi: matricea şi materialul de armare [17,28].
 19

În domeniul biomaterialelor este important ca fiecare constituent al materialului

compozit să fie biocompatibil. Mai mult, interfaţa dintre materialele constituente trebuie să
reziste la degradare în mediul organismului uman [17].

În comparație cu celelalte clase de biomateriale, cele compozite prezintă unele

avantaje precum eliminarea interferențelor la radiografiile cu raze X ce apar în cazul
implanturilor metalice sau diminuarea pericolului de contaminare a țesutului adiacent
implanturilor cu ioni metalici toxici [29].

Dintre aplicațiile materialelor compozite în domeniul medical, cele mai importante ar

fi fabricarea de cimenturi pentru os din polimetacrilat de metil armat cu particule ceramice,
implanturile ortopedice cu suprafețe poroase sau plăci de osteosinteză [17].
 20

CAPITOLUL 3. TITANUL ȘI ALIAJELE CU BAZA TITAN FOLOSITE

ÎN MEDICINĂ

3.1. Caracteristicile titanului comercial pur

La temperatura de 1668˚C titanul cristalizează în sistem cubic cu volum centrat, fază

denumită faza β, iar la temperatura de 882˚C suferă o transformare alotropică, trecând din
structura cubic cu volum centrat în cea hexagonal compactă, faza α. Existența acestei
transformări este cauza variatei game de proprietăți ale acestui metal și ale aliajelor lui [17].

Ca element chimic, titanul este un metal de tranziție aflat în grupa a IV-a secundară,
având numărul atomic 22. Densitatea lui de 4510 kg/ îl încadrează în categoria metalelor
semiușoare iar conductivitatea electrică scăzută de 55 µΩ x cm îl recomandă pentru a fi un
metal înalt rezistiv [11].

Alte proprietăți fizice și chimice ale titanului sunt [30]:

 densitate : Ti= 4,55 g/cm3 în cazul în care titanul are sistemul HC (α) și 4,32 g/cm3 la
temperatura de peste 882°C când titanul se găsește sub forma β;
 temperatura de topire: 1667,9°C;
 temperatura de fierbere: 3286,9°C;
 căldura specifică la 20°C: 0,543 J/g∙ K;
 căldura latentă : de topire=420,9 kJ/kg; de transformare alotropică= 2839 J/mol; de
fierbere=771 J/mol;
 conductivitate termică λ =0,152J/cm∙K∙sec;
 coeficientul de dilatare termică α la 20°C este 8,2∙10-6 K-1, iar la 100°C este
8,3∙10-6K-1;
 modulul de elasticitate: E=112 GPa;
 modulul de rigiditate: G=410 GPa;

Titanul are valori ridicate ale rezistenței specifice și ale rezistenței de rupere la
tracțiune iar ductilitatea este bună, mai ales în stare recoaptă. Deși sistemul de cristalizare
este cel hexagonal compact, ductilitatea bună este dată de raportul înălțime/latura bazei care
are valoarea 1,587 deci care se apropie de valoare teoretică de 1,633 și conferă structurii un
număr mare de plane de alunecare [11, 19].
 21

Precum se observă în tabelul de mai jos, proprietățile mecanice ale Titanului

comercial pur variază în funcție de clasa de puritate a aliajului.

Tabel 3.1. Proprietăţi mecanice ale Ti comercial pur, în funcţie de gradul de

puritate [17]

Ti c.p. E Rp0,2 Rm Alungirea

[GPa] [MPa] [MPa] [%]
Clasa 1 105 170 240 24
Clasa 2 105 275 345 20
Clasa 3 105 380 445 18
Clasa 4 105 480 550 15

3.2. Oxizii titanului

În seria activității metalelor, titanul ocupă locul imediat următor după aluminiu, poziție
care îl identifică a fi un metal extrem de reactiv, în special în contact cu gazele. Reacționând
cu oxigenul, titanul poate forma 4 oxizi: TiO, TiO2, Ti2O3 și Ti3O5 [11,19].

Așa cum am mai menționat în capitolul anterior, buna rezistență la coroziune este dată de
pelicula superficială care se formează aproape instant la contactul metalului cu oxigenul.
Pelicula este una stratificată, stratul interior fiind format din TiO, care asigură aderența, iar
cel exterior din TiO2, strat care asigură stabilitatea chimică [17].

Dintre cei patru oxizi ai titanului și anume TiO, TiO2, Ti2O3 și Ti3O5, dioxidul de titan
(TiO2 ) este cel care asigură cea mai bună biocompatibilitate cu organismul. TiO2 prezintă 3
forme alotropice: anatas, rutil și brookit, fiecare diferit din punct de vedere al structurii și al
proprietăților [17, 19].

3.2.1. Anatasul

Acest oxid se formează la temperatura camerei în condiții de presiune joasă, are o

structura tetragonală cu parametrii de rețea a=9,51 Å și c=3,793 Å iar raportul dintre cele
două c/a=0,398. Densitatea sa este de 3900 kg/ , are culoarea gri și este mai puțin dur
decât rutilul. Anatasul este considerat cel mai biocompatibil ca strat exterior dintre oxizii
titanului datorită durității mai scăzute pe care o are și datorită faptului că suprafața lui crește,
 22

în contact cu fluidele fiziologice, un strat de oxid hidratat care ușurează integrarea calciului
si fosforului, astfel intensificând osteointegrarea [11,17,31].

Fig. 3.1. Structura cristalină a anatasului [19]

3.2.2. Rutilul

Rutilul este cel mai dur și mai stabil dintre cei trei compuși, are o densitate de 4100
kg/ , are tot culoare gri și cristalizează în sistem tetragonal, având parametrii a=4,5937 Å
și c=2,958Å, iar raportul c/a=0,643. Se formează doar la temperaturi de peste 750˚C [32].

Fig. 3.2 Structura cristalină a rutilului [33]

 23

3.2.3. Brookitul

Această formă a dioxidului de titan cristalizează în sistemul ortorombic, este

metastabilă, dură și fragilă ceea ce o face nedorită în aplicațiile medicale [34].

Fig. 3.3 Structura cristalină a brookitului [35]

3.3. Influența elementelor de aliere

Elementele de aliere ale titanului se înscriu în două categorii [11,19]:

a) Elemente de aliere alfagene – lărgesc domeniul de temperatură de existență a

fazei α (Fig. 3.4.a): Al, O, C, N;
b) Elemente de aliere betagene – lărgesc domeniul de temperatură de existență a
fazei β la temperaturi de sub 882˚C (Fig. 3.4.b): Nb, Ta, Mo, Si, V, Fe, Cr, Mn,
H;

c) Elemente cu influență redusă asupra temperaturii de transformare: Sn, Cu, Hf, Zr;

Fig. 3.4. Influența elementelor de aliere asupra domeniilor de existență a fazelor α

și β [11]
 24

3.4. Aliajele Titanului

În funcție de faza care este prezentă în structură și conținutul elementelor echivalente,

aliajele titanului se clasifică în [11, 36]:

a) Aliaje α – au o bună plasticitate la rece, rezistență mecanică superioară titanului pur

și nu pot fi influențate semnificativ prin aplicarea de tratamente termice;
b) Aliaje cvasi-α – asemănătoare aliajelor α, conțin 3-10% fază β pentru îmbunătățirea
ductilității;
c) Aliaje α+β – sunt cele mai utilizate în aplicațiile biomedicale datorită prețului de cost
mai scăzut și rezistenței mari obținute în urma tratamentului termic specific acestor
aliaje(călire la 900-960 ˚C+îmbătrânire la 450-550˚C);
d) Aliajele cvasi-β – asemănătoare aliajelor β, conțin puțină fază α pentru favorizarea
tratamentelor chimice;
e) Aliajele β – această structură se obține doar după călire. Au o gamă largă de valori
ale proprietăților mecanice tocmai datorită tratamentelor termice la care pot fi supuse.
În aplicațiile biomedicale sunt folosite în special pentru implanturile endoosoase de
dimensiuni mari.

În aplicațiile medicale, cele mai utilizate pentru instrumentar și implanturi sunt

aliajele β și α+β. Când sunt utilizate pentru a se fabrica instrumentar, sunt supuse unui
tratament superficial de nitrurare, oxidare controlată sau depunere de straturi ceramice prin
metoda CVD, PVD sau implantare ionică, cu scopul creșterii durității și a rezistenței la uzură
[11,17].
 25

CAPITOLUL 4. BIOCOMPATIBILITATEA TITANULUI

4.1. Biocompatibilitatea

Biocompatibilitatea este proprietatea necesară oricărui material pentru a putea fi

folosit în aplicațiile medicale și se definește prin capacitatea unui material de a funcţiona în
cadrul unei aplicaţii medicale specifice, producând o reacţie corespunzătoare în organismul
gazdă[37].

Biocompatibilitatea are trei componente[11]:

a) Biocompatibilitatea intrinsecă – este o proprietate specifică suprafeței materialelor și

caracterizează toleranța țesuturilor asupra materialului din care este confecționat
implantul. Această proprietate permite ierarhizarea materialelor din aceeași categorie
sau categorii diferite, dar utilizate în același tip de aplicații.
b) Biocompatibilitatea funcțională – este componenta care se preocupă strict de
capacitatea unui material de a îndeplini o anumită funcție, fără a ține cont de reacțiile
de respingere care pot apărea.
c) Biocompatibilitatea structurală – aria de caracterizare a acestei componente este cea
a efectului formei constructive și al structurii interne asupra funcționării unui
dispozitiv medical

4.2. Factori de influență asupra biocompatibilității titanului

Fiecare dintre componentele biocompatibilității sunt influențate de diverși factori de

natură fizică sau chimică. Din punct de vedere chimic, materialele biocompatibile trebuie să
fie stabile şi să aibă o bună rezistenţă la coroziune, având în vedere particularităţile
solicitărilor la care sunt supuse în corpul uman[38]:

a) Compoziţia mediului intern variază continuu, având un caracter de la bazic la acid;

are loc şi o coroziune microbiologică, imposibil de estimat în condiţii de laborator;
b) În funcţie de destinaţie, unele materiale sunt supuse solicitărilor mecanice constante,
generând coroziunea sub tensiune, respectiv ciclice, caz în care apare coroziunea la
oboseală;
 26

Din punct de vedere al proprietăților fizice, biocompatibilitatea intrinsecă este

influențată în principal de conductivitatea electrică și termică. Țesuturile nu agreează
materialele care sunt conducătoare electrice sau termice deoarece componenta lor principală
este izolatoare. De asemenea influența structurii suprafeței implantului are o mare influență
asupra adeziunii țesutului viu la acesta, de aceea o suprafață netedă a implantului va avea o
zonă de contact redusă și se va lega slab de țesutul viu. O suprafață poroasă, însă va mări
aderența țesutului viu, iar rezistența de smulgere crește datorită suprafeței specific mai mari a
implantului în zona de contact țesut-implant. Pentru materialele biodegradabile,
biocompatibilitatea se referă la toxicitatea produșilor de bioeroziune[11, 19, 38].

Biofuncționalitatea sau biocompatibilitatea funcțională este nuanțată în cazul

materialelor poroase destinate implanturilor pe țesut dur. În această situație, dimensiunea și
forma porilor au o foarte mare influență. Pentru atragerea formării osteoblastelor, porii
trebuie să aibă dimensiuni cuprinse între 50 și 100 µm și forma lor favorabilă este
neregulată. Adânciturile ascuțite sunt locurile preferate pentru ancorarea celulelor, dar în
cazul materialelor metalice, acest tip de pori determină scăderea rezistenței la coroziune.
Creșterea porozității duce automat la scăderea modulului de elasticitate însă, în același timp,
scade și rezistența mecanică. Porozitatea generală, precum și dimensiunea și forma porilor
influențează caracteristicile mecanice și trebuie găsit un echilibru al acestor caracteristici
structurale pentru a menține o rezistență mecanică adecvată aplicației medicale specifice și,
totodată, pentru scăderea modulului de elasticitate [11, 17].

Stratul de dioxid de titan de la suprafață este cel care conferă implanturilor o

biocompatibilitate intrinsecă excepțională, dar repasivarea este determinată de
biocompatibilitatea structurală. Aceasta din urmă este componenta care asigură o geometrie
favorabilă îndeplinirii proprietăților fizice, chimice sau mecanice în vederea funcționării
corespunzătoare a dispozitivului medical[11,17].

4.3. Metode de îmbunătățire a biocompatibilității intrinseci

Cele mai utilizate metode au ca scop îmbunătăţirea biocompatibilităţii intrinseci, în

sensul inducerii proprietăţii de bioactivitate implanturilor din titan. Acestea vizează grăbirea
 27

proceselor de adeziune, ataşare, întindere şi proliferare a celulelor osteoblaste prin aplicarea

unor tratamente termice, chimice sau diferite combinaţii ale acestora[17].

La analiza mai atentă a interfeţelor dintre ţesutul osos şi materialele bioactive s-a
descoperit că majoritatea materialelor bioactive, cu excepţia ceramicilor pe bază de fosfat
β-tricalcic şi a calcitului natural, sunt conectate de ţesutul osos prin intermediul unui strat de
apatită[17]. Acest strat poate fi reprodus pe suprafaţa materialelor chiar şi în SBF(Simulated
Body Fluid) având concentraţii ionice aproximativ egale cu cele din plasma sanguină umană.
Analizele detaliate ale stratului superficial au arătat că apatita formată este similară în
compoziţie şi structură cu mineralul osos. Astfel, este de aşteptat ca celulele osteogenice să
prolifereze preferenţial şi să diferenţieze pentru a produce ţesut osos pe aceste suprafeţe, la
fel cum se întâmplă în cazul osului fracturat. Ca rezultat, din mediul adiacent implantului se
poate dezvolta ţesut osos nou care să vină în contact direct cu apatita de pe suprafaţa
implantului. Când se produce acest fenomen, se realizează o legătură chimică strânsă între
mineralul osos şi apatita de pe suprafaţa implantului [17,39].

4.3.1. Tratamente de suprafață pentru îmbunătățirea biocompatibilității intrinseci:

4.3.1.1. Tratamente chimice

Tratamente în mediu alcalin

Datorită afinității foarte mari pe care o are față de oxigen, implanturile confecționate
din titan sunt acoperite de un strat pasiv de oxid, ceea ce face materialul sa fie bioinert, adică
să nu reacționeze în nici un fel cu țesuturile adiacente. Pentru a se crea acest strat, materialul
poate fi supus unui tratament în mediu alcalin prin imersarea într-o soluție de bază tare. Cea
mai utilizată bază este NaOH[11,17,19].

După tratamentul chimic în mediul alcalin, pe suprafața titanului comercial pur, se

mai depune o cantitate mare de fosfați de calciu și silico-titanat de calciu. Acestea, împreună
cu grupările active OH¯ contribuie la formarea unei rugozități de nivel micronic care
îmbunătățește capacitatea de aderare a celulelor sau a mineralului osos la suprafața
implantului. În urma contactului cu mediul biologic, ionii de sodiu sunt înlocuiți cu cei de
calciu și se formează un strat solubil pe care urmează să nucleeze hidroxiapatita[11,17,19].
 28

Fig. 4.1. Topografia stratului de hidroxiapatită format în mediu alcalin [19]

Tratamente în mediul acid

Tratamentul în mediul acid presupune imersarea în soluții de HCl, HF, H3PO4, H2SO4
sau HNO3 precedată de o decapare. Efectul tratamentului este mai intens dacă se efectuează
electrolitic sau este succedat de un tratament bazic mai puțin agresiv decât cel obișnuit.

Fig. 4.2. Topografia stratului de hidroxiapatită format în mediu acid [19]

4.3.1.2. Implantarea ionică în plasmă

Procedeul de modificare a suprafeței prin implantare ionică are la bază

bombardamentul stratului superficial al materialului cu ioni încărcați cu energii foarte mari.

Acest procedeu urmărește îmbunătățirea proprietăților de rezistență la coroziune și la

uzură prin formarea la suprafață a unui film subțire care are proprietăți tribologice,
anticorozive și mecanice superioare structurii interne.
 29

Fig. 4.3. Schema generală a procesului de implantare ionică[40]

4.3.1.3. Depuneri de oxizi modificați ai titanului prin procedee electrochimice

Una dintre metodele de depunere ale straturilor de hidroxiapatită este depunerea

electrochimică, procedeu care se adresează în special pieselor cu formă neregulată. Procesul
se realizează într-un timp relativ scurt și la temperaturi joase. Parametrii stratului nou depus
precum grosimea și compoziția pot fi foarte ușor controlați prin procedeele de
electrodepunere[11,17,19].

4.3.2. Alte metode de îmbunătățire a biocompatibilității intrinseci:

Depunere de straturi bioactive

Depunere de molecule organice - Prin acest procedeu se depun pe suprafața

materialului substanțe care au rolul de a fi țintă pentru integrine în procesul de atașare
celulară[17].

Acoperiri sol-gel – tehnica sol-gel reprezintă o alternativă de depunere de straturi

bioactive, cu avantaje precum puritate şi omogenitate chimică avansată, structură fină,
temperatură mică de procesare şi grosime controlabilă a stratului[17].
 30

Depunere catodică – biocompatibilitatea titanului se mai poate realiza şi printr-o

metodă de depunere catodică a unor soluţii ce conţin fosfaţi de calciu. Scopul este de a
menţine pe termen lung capacitatea de fixare a implantului în ţesutul osos adiacent, prin
dezvoltarea continuă a unei interfeţe permanente[17].

4.4. Metode de îmbunătățire a biocompatibilității funcționale și structurale

4.4.1. Modificarea morfologiei superficiale

Această modificare se face prin aplicarea unor tratamente mecanice de suprafață, cu

scopul creșterii rezistenței la oboseală, urmate de tratamente care au ca scop creșterea
rezistenței la coroziune[11,17].

4.4.2. Metode în volum

Pe lângă tratamentele de suprafaţă, pot fi întrebuinţate pentru sporirea

biocompatibilităţii titanului unele materiale compozite cu matrice din titan comercial pur
armate cu particule de material bioceramic sau poate fi ajustată morfologia superficială şi
porozitatea generală a implanturilor din titan pentru a le aduce mai aproape, din punct de
vedere constructiv, de forma şi proprietăţile osului uman[11,17].

4.4.2.1. Compacte cu porozitate crescută

Modulul de elasticitate al implantului şi cel al osului adiacent trebuie să fie apropriate

pentru a nu se reduce aderenţa implantului şi a izolării lui faţă de ţesutul osos. Pentru
evitarea acestei situaţii s-a găsit soluția realizării de materiale cu porozitate în tot volumul
sau doar superficială[11,17].

Obţinerea structurilor poroase nu este suficientă pentru îmbunătăţirea

osteoconductivităţii implantului, fiind necesară aplicarea ulterioară a unui tratament
superficial.

4.4.2.2. Materiale compozite titan – bioceramică

Biomaterialele compozite au fost dezvoltate pentru a combina proprietatea de

bioactivitate a materialelor ceramice şi proprietăţile mecanice ale materialelor metalice. Un
 31

exemplu de astfel de biomaterial este compozitul format din matrice de hidroxiapatită armat
cu particule de titan[17].

4.4.3. Îmbunătăţirea biocompatibilităţii structurale

Biocompatibilitatea structurală poate fi îmbunătățită prin controlarea formei

tridimensionale și a morfologiei macroscopice a suprafeței.
 32

CAPITOLUL 5. CERCETĂRI EXPERIMENTALE ASUPRA UNOR

STRUCTURI CU BAZA TITAN DESTINATE PROTEZELOR HIBRIDE

5.1. Scopul cercetărilor experimentale

Protezele hibride sunt implanturi care au suprafața activă din punct de vedere biologic
și funcționalitate determinată. Se caracterizează prin stabilitate rapidă din punct de vedere al
aderenței la țesutul gazdă și din punct de vedere al germinării și fixării noilor celule[41].

Scopul cercetărilor experimentale este de a realiza probe poroase cu baza titan

funcționalizate superficial, destinate susținerii celulare în proteze hibride.

Probele poroase sunt obținute prin metoda clasică de presare și sinterizarea a unui
amestec de pulbere de titan commercial pur clasa 1, dar utilizând un agent organic de
formare a porilor (amidon).

Funcționalizarea superficială în vederea augmentării proceselor celulare s-a făcut prin

depunerea unei succesiuni de straturi anorgano-organice, AminoPropilTriEtoxiSilan
(APTES) și Polietilenglicoldiglicidileter (PEGDE). Ultimul este un element bifuncțional
care are rol de ancorare a stratului bioactiv exterior, și anume secvența tri-peptidică
Arginină-Glicină-Acid aspartic (RGD).

5.2. Materii prime utilizate

5.2.1. Pulbere de titan

Pentru fabricarea probelor s-a folosit pulbere de titan comercial pur clasa 1, având
granulația sub 40 µm. Pulberea au fost obținută prin procedeul de hidrurare-măcinare-
dehidrurare[17].

În cazul pulberii fine se poate observa prezența particulelor de hidrurǎ de titan,

provenite în urma procesului de elaborare a pulberii[17].
 33

Aspectul pulberii este prezentat în figura 5.1 iar repartiția granulometrică a acesteia
este reprezentată în figura 5.2.

Figura 5.1 Imagine SEM reprezentând pulberea de titan

utilizată[17]

Figura 5.2. Repartiţia granulometrică a pulberii de titan[17]

Densitatea aparentă a fost determinată cu ajutorului unui fluometru cu pâlnie, cu

orificiu calibrat la 5 mm, datorită fluidităţii scăzute a acesteia. Valorile densităţii aparente au
fost calculate pentru trei determinări succesive. Pulberea a avut o densitate aparentă medie
mică, de 0,98 g/cm3. Densitatea aparenta mică se datorează fenomenului de aglomerare
datorat frecării dintre particulele de pulbere de dimensiuni foarte mici şi forme
neregulate[17].
 34

5.2.2. Amidon

În capitolul anterior au fost prezentate metodele de îmbunătățire a biocompatibilității

intrinseci. Printre acestea se numără metoda de modificare a suprafeței implanturilor prin
crearea unei porozități superficiale care are rolul de a susține și facilita ancorarea celulelor
osteoblaste.

Ca agent porogen se utilizează substanțe care să determine formarea unor pori cu

dimensiuni prestabilite și sa fie ușor de eliminat din masa compactelor presate.

Urmărind aceste cerințe, în această aplicație am ales ca agent porogen amidonul, un

compus organic, o polizaharidă cu formula chimică (C6H10O5)n care se dizolvă foarte ușor în
apă. O parte din amidonul utilizat în amestec, mai precis cel aflat în porii superficiali se
elimină prin spălarea de după presare iar cealaltă cantitate se elimină în totalitate în timpul
sinterizării.

5.2.3. APTES(Aminopropil-trietoxisilan)

Compusul APTES are capacitatea de a forma o legătură între stratul anorganic și unul
organic.

În cazul studiului nostru acesta leagă stratul de titan oxidat de un strat organic care va
fi introdus în următoarea etapă a protocolului experimental.

Proprietăți fizice și chimice[42]:

a) Aspect: transparent cu o nuanță pală de galben

b) Formula moleculară
c) Greutatea moleculară : 221,37 g/mol
d) Densitate specifică: 0,942 (la 20 ° C în raport cu apa la 4 ° C)
e) Punct de fierbere: 217 ° C la 760 torr (101 KPa)
f) Presiunea vaporilor: <10 mm, la 100 ° C
g) Indicele de refracție: 1.4225 la 20 ° C

În urma depunerii pe stratul oxidat, are loc hidroliza legăturilor etoxi (O-CH2CH3) iar
structura se descompune rămânând gruparea Si-NH2. Atomii de siliciu se vor lega de stratul
 35

oxidat de titan, iar grupările amino de atomul de carbon din stratul ce va fi adăugat în
următorul stadiu.

Fig. 5.3. Structura moleculară a APTES[42]

5.2.4. PEGDE(Polietilengligol-diglicidil-eter)

Polietilen-glicolul este un polieter destul de răspândit în ceea ce privește utilizarea.

Este folosit în aplicații din aria comercială, industrială sau biologică pentru producerea de
creme hidratante, soluții pentru arderea cărbunilor sau pentru păstrarea obiectelor recuperate
din apă. În aplicațiile medicale este folosit ca și excipient, lubrifiant sau la prepararea
laxativelor[43].

Eterii ciclici cu grupări epoxi au fost studiați în vederea folosirii lor în cadrul
aplicațiilor pentru fixarea țesuturilor. În cazul acestei aplicații, compușii biofuncționali cu
grupările epoxidice reacționează într-un capăt cu grupările amino de pe stratul silanizat iar la
celalalt, cu grupările amino din peptida RGD. Reacția are loc cu deschiderea ciclului
epoxidic terminal. Este o reacție nucleofilă și poate avea loc sub condiții acide și alcaline.

Fig. 5.4. Structura moleculară a PEGDE [44]

 36

5.2.5. RGD(Arginină-Glicină-Acid aspartic)

RGD-ul este o secvență peptidică formată din 3 aminoacizi:

a) Arginina(Arg) – este un aminoacid cu sarcina pozitivă, care are un rol esențial

în funcționarea glandei hipofize[45].
b) Glicina(Gly) – este cel mai mic aminoacid, fiind un important
neurotransmițător la nivelul SNC[46].
c) Acidul aspartic(Asp) – este un aminoacid cu sarcina electrică negativă și are
un rol important în procesele de învățare[47].

Secvența peptidică formată de acești aminoacizi este recunoscută de către integrine ca

fiind țintă pentru atașarea celulară. Integrinele sunt glicoproteide receptoare
transmembranare care au rolul de a media atașarea celulelor de mediul înconjurător.

În funcție de modul de aranjare a structurii moleculare, secvențele RGD por fi ciclice

sau liniare.

Pentru studiul nostru am utilizat peptidă RGD ciclică, deoarece aceasta are o
influență pozitivă mai puternică asupra adeziunii și proliferării celulelor pe suprafața
implanturilor datorită stabilității la degradare mai mari decât a celei liniare.

Fig.5.5 Peptidă RGD ciclică[48]

 37

Peptida RGD se depune pe probe pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea și

proprietățile antibacteriene. Suprafața rezultată conferă o reducere cu 80% a aderenței
bacteriene. Aceste tipuri de suprafețe care combină proprietățile antibacteriene cu
îmbunătățirea aderenței și dezvoltării celulelor osteoblaste au un potențial ridicat în
aplicațiile endoosoase[17].

5.3. Echipamente folosite pentru producerea și caracterizarea probelor

În procesul de fabricație al probelor și pentru a putea caracteriza microstructura

acestora s-au folosit mai multe echipamente.

Aparatura folosită în procesul de fabricație al probelor

5.3.1. Cuptorul de tratament termic

Tratamentul termic se aplică compactelor poroase pentru a se obține la suprafața lor

forma cristalină a dioxidului de titan, anatasul fiind forma cea mai biocompatibilă a
dioxidului de titan.

Modelul cuptorului folosit pentru tratarea compactelor este UGIN Dentaire

Programix 50 și se găsește în dotarea laboratorului de Biomateriale, C08, din cadrul
departamentului de Știința și Ingineria Materialelor.

Fig. 5.6. Cuptorul de încălzire UGIN’Dentaire Programix 50[49]

 38

Principalele caracteristici ale cuptorului sunt[19,49]:

- temperatura maximă
o 1050° C la funcționare continuă
o 1150°C la încălzirea în trepte;
- durata de funcționare între 0-100 ore;
- are un număr de 30 de programe diferite;
- dimensiunile 500x390x440 mm;
- greutatea 34 kg.

5.3.2. Spin Coater

Spin coating este o procedură folosită pentru a depune filme subțiri, de ordinul
nanometrilor, pe suprafețe plate cu ajutorul forței centrifuge.

Aparatul cu care se execută această operație se numește Spin Coater.

În imaginea 5.7. este prezentat Spin Coater-ul folosit pentru a depune stratul de
PEGDE și cel de RGD pe suprafața compactelor de Titan. Aparatul se găsește în dotarea
aceluiași laborator menționat mai sus.

Fig. 5.7. SPIN150 Spin Coater

 39

Specificațiile aparatului SPIN 150 Spin Coater[51]:

- diametrul maxim al stratului depus – 160 mm

- viteză de rotație – 1-10 000 rpm
- capacitate de stocare a 50 de programe putând avea fiecare 99 de pași prestabiliți
- dimensiuni: 270x240x450 mm

Aparatura folosită pentru analiza fizică și chimică a probelor

5.3.3. Microscopul electronic de baleiaj(Scanning Electron Microscope)

Metoda microscopiei electronice de baleiaj constă în generarea unor fascicule de

electroni accelerați pe suprafața probei de analizat. Semnalele care rezultă din interacțiunea
dintre fascicul și probă generează informații despre morfologia externă a probei, compoziția
chimică, structura și orientarea cristalitelor.

Microscopul electronic de baleiaj este cel mai folosit microscop electronic în fizica și
ingineria materialelor. Printre avantajele acestui microscop se numără ușurința utilizării lor și
a pregătirii probelor, diversitatea informațiilor obținute, rezoluția bună și rapiditatea
achiziției datelor[52].

Fig. 5.8. Schema constructivă a unui microscop electronic cu baleiaj[52]

 40

Microscopul JEOL 5600LV folosit pentru analizarea pulberilor din care au fost
confecționate compactele de titan se găsește în laboratorul E05 care aparține catedrei de
Știința și Ingineria Materialelor.

5.3.4. Difractometrul de raze X(X-Ray Diffractometer)

La baza fenomenului de difracție de raza X stă legea fizicianului englez, W.H. Bragg
care explică de ce fețele scindate ale cristalelor reflectă fasciculul de raze X sub un anumit
unghi de incidență ϴ[19,52].
- Legea lui Bragg: , unde [52]:
- d reprezintă distanța dintre planele atomice ale cristalului,
- λ este lungimea de unda a fasciculului de raze X,
- n este un număr întreg.

Fig. 5.9. Schema principiului difractografiei cu rază X[19]

Difracția de raze X se utilizează pentru a măsura distanța dintre planurile de atomi,

determinarea orientării unui cristal sau a unui grăunte cristalin, identificarea structurii
cristaline a unui material, măsurarea mărimii, formei și deformațiile interne dintr-un grăunte
cristalin[19,53].
Indiferent de ceea ce vrem să măsurăm prin difracție de rază X, etapele sunt
următoarele[52]:
1. producerea de raza X,
2. difracția de raze X
3. detecția razelor X
4. interpretarea rezultatelor.
 41

În efectuarea analizei XRD s-a utilizat aparatul Schimadzu XRD-6000, aflat în

cadrul Departamentului de Fizică și Chimie al Universității Tehnice din Cluj-Napoca.
Configuraţia este între θ - 2θ în intervalul unghiular 20 - 80°. Tensiunea şi curentul la
filamentul tubului de raze X au fost de 40 kV, respectiv 30 mA. Scanarea intervalului 2θ s-a
realizat cu viteza de 2°/min. [19]

Fig.5.10. Difractometru de raze X- Shimadzu XRD-

6000 [53]

Metoda difracției cu raze X se folosește pentru a analiza forma dioxidului de titan

care s-a format la suprafața compactelor în urma supunerii lor la un tratament termic.

5.3.5. Spectrometru în infraroșu cu transformata Fourier(Fourier Transform

InfraRed spectrometer)

Spectroscopia în infraroșu servește curent pentru identificarea substanțelor și

verificarea purității lor. Fiecare substanță posedă un spectru caracteristic deosebit de al
oricărei alte substanțe, cu ajutorul căreia poate fi ușor recunoscută. Prin măsurarea
intensității unei benzi din spectrul unei substanțe se poate determina concentrația ei în
amestecuri cu alte substanțe. Un mare avantaj al acestui tip de analiză este faptul că
substanțele analizate pot fi în orice stare de agregare[54].
 42

Transformata Fourier aplicată unui semnal dependent de timp îl descompune după

frecvență și realizează un spectru al acestuia[55]. Spectroscopia în infraroșu cu transformata
Fourier modelează semnalul primit de la molecule într-un spectru grafic mai ușor de
interpretat.

Fig.5.11. Spectometru în infraroșu cu transformata Fourier – Spectrum BX

Spectometru Spectrum BX folosit pentru analiza FTIR a compactelor de titan se

găsește în laboratorul C415 care aparține departamentului de Fizică și Chimie.

5.4. Producerea compactelor sinterizate

Probele au fost fabricate prin metoda clasică de presare și sinterizare. Prima etapă a acestei
metode este cea de formare a amestecului.

Amestecul format din 30 % amidon și 70 % titan comercial clasa 1 în procente

volumice a fost elaborat prin omogenizare manuală pe sticlă de ceas, deoarece densităţile
celor două pulberi sunt foarte diferite( =4,5 ⁄ și =1,4 ⁄ ), acestea neputând fi
amestecate în alt mod.
 43

Au fost presate probe cu diametrul de 10 mm la presiunea de 400 MPa, aceasta fiind

aleasă în urma studiilor anterioare care au arătat că asigură un raport optim între porozitate şi
caracteristicile mecanice. Pentru dizolvarea amidonului am imersat probele în apă distilată
într-un vas de sticlă de laborator. Vasul a fost pus pe un agitator magnetic cu posibilitate de
încălzire a apei. Probele au fost imersate în apă încălzită la 90˚C cu o durată de menținere de
30 de minute. Ulterior acestea au fost uscate în etuvă la 90˚C timp de două ore.

Scopul dizolvării a fost de a scoate o parte din agentul porogen utilizat, mai precis
amidonul din porii de la suprafață pentru eliminarea totală a agentului porogen este nevoie de
a sinteriza probele.

Sinterizarea s-a produs la temperatura de 1200 ˚C în atmosferă de vid cu valori

cuprinse între torr, cu timp de menținere de 1 oră. Probele au fost încălzite cu o
viteză de 10˚C/min și răcite odată cu cuptorul.

În timpul sinterizării agentul porogen(amidonul) a fost eliminat complet din masa

compactelor.

Operația de sinterizare s-a efectuat într-un cuptor tip clopot, cuptor aflat în
laboratorul E09.

a b

Figura 5.12. Aspectul macroscopic al compactelor: a – presate;

b – sinterizate[17]
 44

5.5. Funcționalizarea compactelor sinterizate

Pentru a fi îmbunătățite din punctul de vedere al biocompatilității, probele trebuie

funcționalizate. Funcționalizarea compactelor de titan presupune 3 etape, și anume
silanizarea, imersarea în PEGDE și imobilizarea de peptidă ciclică RGD, etape sintetizate în
figura 5.13.

Fig. 5.13. Etapele funcționalizării compactelor de titan

5.5.1. Oxidarea superficială a probelor

O precerință a procesului de funcționalizare este oxidarea superficială a probelor. În

urma acesteia se obțin grupări hidroxil libere la suprafața titanului oxidat.

În cadrul studiului s-a optat pentru un tratament în apa oxigenată (H2O2). Probele din
pulbere de titan au fost iniţial curăţate pentru degresare într-o baie ultrasonică, mai întâi în
apă distilată timp de 10 minute, apoi în alcool etilic 10 minute şi în final în apă distilată din
nou încă 10 minute. După curăţare probele au fost uscate în etuvă la 70 °C timp de 2 ore.
 45

Apoi a fost turnat peste probe un volum de soluție de 50 ml H2O2 30% cu concentrație
molară de 8,6M. Recipientul cu probe a fost apoi plasat într-un cuptor frontal cu rezistenţă
electrică şi menţinut timp de 24 de ore la temperatura de 60 °C. Pentru a înlătura excesul de
H2O2 de pe suprafaţă, probele au fost spălate în apă distilată în baia ultrasonică, timp de 15
minute. După uscarea ulterioară timp de 24 de ore în aer, am introdus probele în același
cuptor prezentat mai sus pentru aplicarea unui tratament termic final. Tratamentul termic a
fost realizat la 2 temperaturi, una de 400°C, și alta de 600°C, timp de 1h.
Caracterizarea probelor s-a făcut prin FTIR si XRD.

Fig. 5.14. Spectrul FTIR pentru probă oxidată in H2O2 și sinterizată

Fig. 5.15. Spectrul XRD pentru probele oxidate și tratate termic

 46

Prin intermediul spectrului FTIR, prezentat în figura 5.14 se poate observa prezența
benzii legăturii Ti-O, bandă care se găsește între 600-900 cm-1 și prezența legăturii O-
C-O în jurul valorii de 2360 cm-1 . Analiza FTIR nu a fost de ajuns pentru a colecta toate
datele necesare. Am utilizat metoda difracției de raze X pentru a stabili ce formă a dioxidului
de titan este prezentă în structură. Rezultatele obținute sunt prezentate în figura 5.15.

5.5.2. Silanizarea
Pentru obținerea straturilor de acroșaj de natura mixtă anorganic-organică, s-a optat
pentru utilizarea aminosilanilor, datorită abilității acestora de a se lega de grupările hidroxil
ale suprafețelor oxidate, și datorită versatilității grupării amino primare pentru reacțiile
următoare de cuplare.

Fig 5.16. Reacția de silanizare

Silanizarea probelor oxidate a fost făcută în 5% Aminopropil-trietoxisilan (APTES)

în toluen timp de 1 h la temperatura camerei. După spălarea probelor în toluen și etanol,
acestea au fost tratate termic la 110 °C timp de 1h. Acest tratament termic a fost introdus cu
scopul de a completa legarea covalenta a stratului de silan de suprafața oxidata a titanului
poros.
Caracterizarea probelor silanizate s-a făcut prin FTIR iar rezultatele acestei
caracterizări sunt prezentate în figura 5.17.
 47

Fig 5.17. Rezultatele caracterizării prin metoda FTIR a compactelor silanizate: a –

probă oxidată; b – probă silanizată

Tabel 5.1. Grupări obținute în urma silanizării și benzile lor de absorbție a

radiațiilor infraroșii[56]
Frecvenţă
-1
Gruparea Frecvenţă (cm-1) Gruparea
(cm )
Legăturile Carbonil în
3690 OH 1500-1700
amestecurile Amino
3400-3200 OH, N-H 1575 Siloxan
3214 NH2 1480-1300 CH2, CH3
3280 H2O 1260 ≡Si=CH3
3385-3340 ≡Si-OH 1250-1220 ≡Si-CH2CH2CH2CH2…
2940, 2840 ≡Si-O=CH3 1250-1020 Si-O-Si
1190,1100-
2840 ≡Si-O=CH3 ≡Si-O-CH3
1080,1087,818
1735 Carbonil =C=O 1130-1000 Siloxan ≡Si-O-Si≡
1638 SiO2∙nH2O(H-O-H ) 1080-1040 -Si-O-Si-O-Si-

1600 Grupări Amino 925-950 Legături Silan-Titan -Si-O-Ti

Legături între
1590,1595 487 ≡Si-O-CH2CH3
grupările Amino
 48

Spectrul FTIR măsurat în urma depunerii silanilor prin condensarea acestora pe

suprafața titanului, arată benzi siloxan (Si-O-Si) în regiunea 1130-1000 cm-1. De asemenea
se pot observa benzi corespunzătoare legăturii Ti-O-Si între 900-1000 cm-1.

5.5.3. Imersarea compactelor în polietilenglicol-diglicidileter

Pentru atașarea covalentă a moleculelor organice mai este nevoie de o etapa, aceea
prin care gruparea amino (-NH2) a stratului de silan este cuplată cu o moleculă bifuncțională
de tipul polietilenglicol-diglicidileter (PEGDE).
În această etapă probele oxidate în H2O2 și apoi silanizate sunt supuse procedurii de
spin-coating. Astfel, a fost aplicat un film de PEGDE pe suprafața de silan pregătită anterior.
S-a folosit un volum de 300µl de PEGDE 5% (v:v) în soluție tampon Na3PO4 0,1M + 0,2M
K2SO4. Probele au fost rotite la 1000 rpm timp de 30 de secunde. Acest strat depus a fost
tratat termic la 60°C timp de 2h.

Caracterizarea a fost făcută prin spectre FTIR

În urma analizării spectrului prezentat în figura 5.18 , rezultatele observate confirmă
legarea PEGDE de suprafața silanizată prin formarea unei noi legături, o legătura iminică.

Fig 5.18. Reacția de depunere a PEGDE

 49

Fig. 5.19. Spectru FTIR comparativ între suprafața silanizată și PEGDE: a

– probă silanizată; b – proba după depunerea de PEGDE

5.5.4. Depunerea de peptidă RGD

Ultima etapă de funcționalizare a compactelor de titan este imobilizarea peptidei de
suprafața acestora.

Fig. 5.20. Depunerea de peptidă

 50

În continuare, legarea RGD-ului s-a făcut tot prin procedura de spin-coating, la

aceiași parametrii ca și depunerea PEGDE. Pentru depunerea filmului de RGD s-a folosit un
volum de 50µl soluție RGD în soluție tampon carbonat pH 8 ( 0,5 mg/ml soluție tampon).
Filmul depus a fost uscat peste noapte la temperatura camerei.

Pentru a analiza filmul de peptidă depus pe suprafața compactelor s-au făcut

măsurători prin metoda FTIR.
Spectrul FTIR, reprezentat în figura 5.21., ne indică formarea legăturilor peptidice –
NHCO-, cu benzi corespunzătoare la 1566 cm-1 și 1634 cm-1.

Fig. 5.21. Spectrul FTIR al etapelor de funcționalizare a suprafețelor poroase de titan:

a – proba după depunere de PEGDE; b – proba după imobilizarea de peptidă
 51

CAPITOLUL 6. CONCLUZII

6.1. Concluzii

6.1.1. Concluzii ale studiului bibliografic

- Ingineria tisulară vine ca o alternativă la transplantarea clasică; aceasta folosește

celule cultivate pe structuri de susținere celulară;
- Titanul este unul dintre cele mai des utilizate materiale pentru fabricarea
protezelor hibride datorită biocompatibilității ridicate;
- Biocompatibilitatea acestuia este dată de rezistența la coroziunea cauzată de
fluidele organismului, stabilitatea stratului superficial de dioxid de titan precum și
de relativa apropriere a valorilor proprietăților mecanice de cele ale osului, faţă de
alte biomateriale metalice;
- Deși ridicată, biocompatibilitatea titanului se poate îmbunătăți prin diferite
metode, în funcție de componenta biocompatibilității care se urmărește;
- Biocompatibilitatea intrinsecă este cea care caracterizează reacţiile între implant
și țesuturile adiacente;
- Pentru a putea fi folosite ca implanturi endoosoase, protezele trebuie funcționalizate.
Funcționalizarea constă în activarea suprafeței de contact din punct de vedere
biologic, pentru creșterea aderenței la țesutul gazdă și pentru proliferarea de noi
celule;
- Porozitatea, respectiv dimensiunea și forma porilor, sunt factori importanți pentru
dezvoltarea și adeziunea celulelor noi formate;
- Dimensiunea optimă a porilor pentru a se forma osteoni din celule osteoblaste este
sub 200 µm;
- Forma optimă a porilor pentru asigurarea unei bune biocompatibilități și rezistențe la
coroziune este cea cu vârfuri rotunjite. Această formă influențează pozitiv
dezvoltarea celulelor osoase și împiedică coroziunea datorată prezenței hidrogenului;
 52

6.1.2. Concluzii în urma cercetărilor experimentale

- Amestecul de formare a probelor a conținut 70 % pulbere de titan comercial pur clasa

1 cu granulație sub 40 µm și 30% amidon cu granulație sub 45 µm; în urma presării
la 400 MPa s-au obținut compacte cu o densitate maximă de 3,06 g/cm3;
- Compactele sinterizate la 1200˚C timp de 1 oră au avut densitatea medie de 4,2
g/cm3;
- Dimensiunea medie a porilor obținută după sinterizare este sub 100 µm;
- Forma porilor compactelor după sinterizare este neregulată iar porii sunt
interconectați;
- Tratamentul superficial al probelor s-a efectuat în două etape: oxidarea probelor în
soluție apoasă de apă oxigenată (8,6 M) urmată de tratament termic la 400˚C și
600˚C; din analizele XRD a rezultat că după tratamentul la 400˚C s-a obţinut anatas –
considerat cel mai biocompatibil – iar după tratamentul la 600˚C s-a constatat și
prezența rutilului;
- Prezența legăturilor Ti-O-Si și Si-O-Si detectate prin analizele FTIR făcute în urma
silanizării și a tratamentului termic la 110˚C au confirmat faptul că stratul de silan
depus s-a legat covalent de suprafața oxidată a titanului;
- Analiza FTIR făcută în urma depunerii stratului de PEGDE a dovedit formarea
legăturilor dintre grupările amino din stratul de silan și grupările epoxi ale polietilen
glicolului. Legăturile NH și CH2-O-CH2 apar în jurul valorilor de 1560 cm-1, respectiv
1100 cm-1;
- Ultima etapă a procesului de funcționalizare, cea a imobilizării de peptidă ciclică
RGD a fost confirmată tot prin intermediul analizei FTIR. Spectrele ne indică
formarea legăturii peptidice NHCO-, cu benzi corespunzătoare la 1566 cm-1 și 1634
cm-1;
 53

6.2. Contribuții personale

- Am proiectat pe baza cercetării bibliografice un itinerariu tehnologic pentru

producerea unor compacte poroase din titan comercial pur având suprafața bioactivă.
Itinerariul tehnologic presupune presarea unui amestec de pulberi titan-amidon,
îndepărtarea prin dizolvarea a agentului porogen, sinterizarea, depunere de strat de
acroșaj(Aminopropil-triextoxisilan și Polietilenglicol-diglicidireter), depunerea
stratului bioactiv din peptida RGD;
- Am produs compacte sinterizate poroase de titan;
- Am efectuat oxidarea superficială a probelor prin atac chimic și tratament termic, am
analizat prin difracție de raze X tipul de oxid format;
- Am depus stratul dublu de acroșaj și am analizat eficiența depunerii prin FTIR;
- Am depus peptida RGD și am determinat eficiența depunerii prin FTIR;
 54

Bibilografie

1. Lanza R., Langer R., Vacanti J.,- Principles of Tissue Engineering, Ed. Academic
Press, 2007, 3-13
2. ***http://www.transplant.org.au/Why-people-need-transplants.html, 11.05.2013
3. ***http://www.organdonor.gov/index.html, 27.05.2013
4. Paramesh A.S., - What’s New in the Transplant OR?, AORN Journal, Volumul 97,
Issue 4, April 2013, 435-447
5. Morin G.B., Telomeres control of replicative lifespan, Experimental
Gerontology, Volumul 32, Issues 4–5, July–October 1997, 375-382
6. Juckett D.A., Cellular aging (The Hayflick limit) and species longevity: A unification
model based on clonal succession, Mechanisms of Ageing and
Development, Volumul 38, Issue 1, March 1987, 49-71
7. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Tissue_engineering, 27.05.2013
8. Rietze R.L., Reynolds B.A., Neural Stem Cell Isolation and Characterization, Adult
Stem Cells, Volumul 419, 2006, 3-23
9. Akutsu H., Cowan C., Melton D., Human Embryonic Stem Cells, Embryonic Stem
Cells, Volumul 418, 2006, 78-92
10. ***http://en.wikipedia.org/wiki/File:Stem_cell_division_and_differentiation.svg,
27.05.2013
11. Popa C., Cândea V., Lucaciu D., Simion V., Rotaru O., Știința biomaterialelor, 2008,
Cluj-Napoca, U.T. Press
12. ***http://www.nytimes.com/2012/09/16/health/research/scientists-make-progress-in-
tailor-made-organs.html?pagewanted=all&_r=0, 27.05.2013
13. ***http://web.mit.edu/newsoffice/2012/engineering-health-tissue-engineering-
growing-organs-1214.html, 27.05.2013
14. Rodríguez-González F.A., Introduction to Biomaterials in Orthopaedic Surgery¸
ASM International, 2009, 1-7, ISBN 978-1-61503-009-5
15. Teoh Swee Hin, Engineering Materials for Biomedical Applications. Biomaterials
engineering and processing series, Vol.1, World Scientific Publishing Co. Pte. Ltd.,
2004, ISBN 981-256-061-0, 1-2.
 55

16. Melikyan M.L., Itin V.I., Dynamics of bone tissue mineralization in porous titanium
and the mechanical properties of a titanium–bone tissue composite, Technical
Physics Letters, vol. 28, no. 8, 2002, 673–674
17. Gligor I. L., Cercetări asupra unor biomateriale cu baza titan utilizate ca baza
implanturilor endoosoase, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Teză de doctorat,
2010
18. Bidanda B., Bartolo P.J., Virtual Prototyping & Bio Manufacturing in Medical
Applications, 2008 Springer Science+Business Media, LLC, ISBN: 978-0-387-
33429-5, 175-182.
19. Boboi D., Cercetări asupra unor straturi bioactive pe suprafața titanului poros,
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Ingineria Materialelor și a
Mediului, Lucrare de licență, 2012
20. Hryniewicz T, Rokosz K, Filippi Massimiliano, Biomaterial Studies on AISI 316L
Stainless Steel after Magnetoelectropolishing, 2009, Materials, 1-5.
21. Niinomi M., Nakai M., Hieda J., Development of new metallic alloys for biomedical
applications, Acta Biomaterialia, Volumul 8, Issue 11, November 2012, 3888-3903
22. Muñoz A., Costa M., Elucidating the mechanisms of nickel compound uptake: A
review of particulate and nano-nickel endocytosis and toxicity, Toxicology and
Applied Pharmacology, Volumul 260, Issue 1, 1 April 2012, 1-16
23. Niinomi M., Recent Research and Development in Metallic Materials for
Biomedical, Dental and Healthcare Products Applications, Materials Science
Forum,Vol. 539-543 (2007) 193-200
24. Cazimirovici E., Suciu M.V., Laminarea materialelor metalice specifice, Partea a II-
a, 2000, București, Ed. BREN
25. Srivastav A., An Overview of Metallic Biomaterials for Bone Support and
Replacement, BiomedicalEngineering, Trends in Materials Science, 153-168
26. Leyens C., Peters M., Titanium and Titanium alloys. Fundamentals and Applications,
Ed. Wiley-VCH, 2003, 1-9, 258-261, 363, 423-431
27. Parida P., Behera A., Mishra S.C., Classification of Biomaterials used in Medicine,
International Journal of Advances in Applied Sciences (IJAAS), Vol. 1, No. 3,
September 2012, 125-129
28. Chung D.D.L., Composite materials. Science and applications, Springer Limited,
2010, ISBN 978-1-84882-830-8, 1-4
 56

29. Chandramohan D., Marimuthu K., Natural Fiber Particle Reinforced Composite
Material for Bone Implant, European Journal of Scientific Research, Vol.54 No.3,
2011, 384-406
30. Burlui V., Biomateriale și componente protetice, 2008, Iași, Ed. Polirom
31. *** http://webmineral.com/data/Anatase.shtml, 15.06.2013
32. *** http://webmineral.com/data/Rutile.shtml, 15.06.2013
33. ***http://home.arcor.de/schubert.v/ctb/pigmentlexikon/titandioxid.html, 15.06.2013
34. *** http://webmineral.com/data/Brookite.shtml, 15.06.2013
35. *** http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Brookite.GIF, 15.06.2013
36. ASM International, ASM Handbook Volumul 2 Properties and Selection: Nonferrous
Alloys and Special - Purpose Materials, 2002, ASM International Information
Society, p 586-588

37. Williams D. F., Definitions in biomaterials, Ed., Elsevier, Amsterdam, 1987

38. *** http://www.scribd.com/doc/47451752/Biocompatibilitate, 21.06.2013
39. Obata A., Kasuga T., Surface Modification of Titanium by Hydrothermal Treatment,
Key Engineering Materials Vols. 361-363, 2008, 609-612.
40. ***http://www.scribd.com/doc/80961700/140/IMPLANTAREA-IONIC-II,
15.06.2013
41. Shaw J.A., Hybrid fixation modular tibial prosthesis: Early clinical and radiographic
results and retrieval analysis, The Journal of Arthroplasty, Volumul 10, Issue 4,
August 1995, Pages 438-447
42. ***http://www.sigmaaldrich.com/catalog/product/aldrich/440140?lang=en&region=
RO, 25.06.2013;
43. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Polyethylene_glycol, 28.06.2013
44. Van Wagner E.M., Sagle A.C., Sharma M.M., La Y-H, Freeman B.D., Surface
modification of commercial polyamide desalination membranes using poly(ethylene
glycol) diglycidyl ether to enhance membrane fouling resistance, Journal of
Membrane Science, Volumul 367, Issues 1–2, 1 February 2011, P273-287
45. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Arginină, 22.06.2013
46. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Glicină, 22.06.2013
47. *** http://ro.wikipedia.org/wiki/Acid_aspartic, 22.06.2013
48. Wanga M., Thanoua M.,Targeting nanoparticles to cancer, Pharmacological
Research, Volumul 62, Issue 2, August 2010, 90–99
 57

49. ***http://www.dentdistribution.ro/laborator/echipamente/cuptoare/cuptor-incalzire-
programix-50, 27.06.2013
50. ***http://199.16.130.126/~ugindent/useruploads/files/produits/programix/me_progra
mix_fr_en.pdf, 27.06.2013
51. ***https://www.spincoating.com/net-book.php?op=cms&pageid=30&pageid_up=17
&nnl=english, 27.06.2013
52. Pop V., Chicinaș I.,Jumătate N., Fizica Materialelor, Presa Universitară Clujeană,
2001
53. *** http://www.ssi.shimadzu.com/products/literature/xray/xrd-6000.pdf, 28.06.2013
54. Wysoczanski R., Tani K., Spectroscopic FTIR imaging of water species in silicic
volcanic glasses and melt inclusions: An example from the Izu-Bonin arc, Journal of
Volcanology and Geothermal Research, Volumul 156, Issues 3–4, 1 September 2006,
302-314
55. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Transformata_Fourier, 29.06.2013
56. Matinlinna J.P., Areva S., Lassila L.V.J., Vallittu P.K., Characterization of siloxane
films on titanium substrate derived from three aminosilanes, SURFACE AND
INTERFACE ANALYSIS, Volumul 36, 2004, 1314–1322