Constantinescu Andreea-Elena 27.04.

2018

Grupa 1031 B

Poliolefinele-Aplicații în medicină

Polimerii biomedicali sunt compatibili cu materia vie, posedând caracteristici fizice,

chimice și mecanice, care asigură îndeplinirea unor funcții fie de substituție, fie de stabilizare a
țesuturilor lezate sau malformate.[1]

Cerințe de elasticitate, rezistență mecanică, stabilitate la acțiunea mediilor biologice, ca și

de absență a contrareacției țesuturilor au impus considerarea polimerilor sintetici sau a unor
biopolimeri modificați.[1]

Utilizarea polimerilor în scopuri biomedicale elimină o serie de dificultăți legate de

transplanturile de organe, cum ar fi: incompatibilitatea genetică dintre donor și acceptor,
nerecunoașterea structurii și mecanismului de acțiune a antigenelor de histocompatibilitate,
precum și prelevarea și conservarea organelor înainte de a suferi modificări ireversibile.[1]

Asimilarea polimerilor în scopuri biomedicale, ca plastice structurale(înlocuitori ai

organelor sau elemente de corecție, susținere și intensificare a funcțiilor acestora) este justificată
de constituția macromoleculară a suportului mecano-structural biologic.[1]

Un tip de polimeri aplicați în biomedicină sunt poliolefinele. Poliolefinele reprezintă un

grup de polimeri termoplastici, formați prin polimerizare a olefinelor, precum propilena, etilena,
izoprenul și butena, care sunt de obicei obținute din surse naturale de carbon, cum ar fi petrol
nerafinat și gaz. Poliolefinele conțin doar atomi de carbon și hidrogen atașați împreună cu sau
fără ramuri laterale. (Ex. În Fig.1) [2]

Fig.1(Ex. De poliolefină, polipropilena)

Producția de poliolefine a început în laboratoarele de cercetare. Polietilena a fost prima

poliolefină produsă în 1933 în laboratoarele de cercetare ale Imperial Chemical Company de
E.W. Fawcett și R.O. Gibson, din etilenă pură prin presiune și temperatură ridicată.[3]
Producția de PE se așteaptă să atingă 100 milioane de tone metrice în 2018, iar investiția în
producție poate ajunge la 1 miliard de dolari pentru instalațiile noi. Poliolefinele sunt utilizate pe
scară largă în aplicații diferite începând cu anul 1950, după dezvoltarea catalizatorilor Ziegler-
Natta, ceea ce face mai ușoară producerea acestora cu costuri reduse și cantități mari și control
mai bun al masei moleculare.[3]
Cele mai comune poliolefine sunt polipropilena (PP), polietilena (PE) și polistirenul. Acești
polimeri sunt predominanți într-o gamă largă de aplicații, în funcție de caracteristicile materiale
ale polimerului, în special din materialul plastic destinat consumatorilor. Proprietățile moleculare
precum distribuția greutății moleculare (MW) și ramificarea sunt fundamentale și sunt legate de
parametrii cum ar fi oboseala materialului, rezistența la impact și rezistența la degradare. Prin
urmare, aceste proprietăți sunt evaluate în mod curent ca parte a cercetării și dezvoltării (R & D),
precum și pentru controlul și asigurarea calității (QC, QA).[4]

Proprietățile poliolefinelor, depind în primul rând de tipul de monomer și modul de

polimerizare, rezultând în variate mase molare și grade de cristalinitate. Ei pot fi modificați
simplu, prin introducerea unui grup funcțional variat sau amestecate cu alți polimeri și umpluturi
pentru a obține proprietăți personalizate pentru aplicațiile cerute. În general, poliolefinele au o
bună stabilitate chimică și sunt insolubile în apă, în solvenți polari, precum și în solvenți organici
unipolari sub 60 ° C. Acestea au o rezistivitate electrică ridicată, dar, totodată și rezistență
dielectrică ridicată. Poliolefine obișnuite și amestecurile și compozitele lor sunt prelucrate în
mod obișnuit prin turnare prin suflare, turnate prin injecție, extrudare, turnare prin comprimare,
turnare rotativă și termoformare. Materialele finale pot fi produse ca materiale vrac, fibre și filme
subțiri.[5]
Aplicațiile medicale ale polimerilor impun, cu obligativitate, determinarea calitativă și
cantitativă, a componentelor toxice care trec din compusulmacromolecular, în mediul biologic,
dependent de parametrii experimentali (temperature, gradul de saturare determinat de relația
dintre suprafața materialului și volumul mediului, timpul de contact, etc). Substanțele toxice pot
fi: monomeri reziduali, dizolvanți, plastifianți, stabilizatori, materiale de umplutură, agenți
modificatori, urme de catalizatori, produse de distrucție formate în procesele tehnologice de
sinteză, purificare și sterilizare a polimerilor sau prin acțiunea factorilor externi (temperatură,
radiații, medii agresive, solicitări mecanice).[1]
Durata migrării substanțelor din compușii macromoleculari depinde de factori ca:
temperatura, concentrația componentului migrator, starea și aria suprafeței polimerului, natura și
volumul mediului de contact.[1]
La interfața polimer-mediu se formează un amestec complex de substanțe c diferite
structuri, în concentrații mici, ceea ce impune determinarea parametrilor cinetici și
termodinamici ai procesului de difuzie la limita de separație.
Curbele cinetice ale migrării substanțelor cu masă moleculară mică din polimeri prezintă o
perioadă de inducție, ce indică un debut prin desorbție la suprafața polimerului, înregistrându-se
în final o concentrație de saturație.[1]
Valoarea migrației componentului cu masa moleculară mica, la momentul t, M, se estimează

pe baza legii difuziei.

 Polimerii cu destinație medicală care sunt implantați în corp, ar trebui să îndeplinească
anumite funcții speciale pentru protezare sau alte funcții (pentru diagnostic, chirurgical și scop
terapeutic) și nu ar trebui să aibă niciun efect dăunător asupra țesuturile înconjurătoare și
corpului în ansamblu. În present, nu există o definiție clară a biocompatibilității deoarece nu
există parametrii de materiale sau teste biologice care ar permite determinarea cantitativă această
proprietate a polimerilor [1].

Polietilena cu greutate moleculară ridicată în general au toxicitate scăzută [6]. În timpul

degradării macromoleculelor , se formează fragmente cu greutate moleculară mică, până la
produsele finale de degradare, în acest caz fiind monomerii. Se știe că toxicitatea din polimerii
aceleiași serii omoloage este invers proporțional cu greutatea lor moleculară [6]
În funcție de cât de rapidă este degradarea polimerului implantul va apărea în mediul
biologic, biocompatibilitatea materialului va varia. În cazul general, biocompatibilitatea
materialului polimeric va fi determinată nu numai de proprietățile sale inițiale, ci și de
proprietățile sale de rezistență chimică în raport cu biologia din mediul înconjurător. Degradarea
polimerilor în mediile biologice este un proces fizico-chimic complex care include difuzia
componentelor mediului înconjurător dintre polimer și transformarea legăturilor chimice
instabile.[7]
Condiția principală a biodecompoziției este o creștere în suprafața specifică a polimerului
(de exemplu, utilizarea de pulberi). Procesul de scindare continuă cu o reducere în greutate și
pentru perioadele inițiale de incubare cu accelerația și apoi încetinește. S-a găsit greutatea ca
rezultat al biodecompoziției prin extrapolare la un timp de iradiere zero.
Există multe aplicații pentru poliolefine în domeniul biomedical, deoarece sunt de cele mai
multe ori non-toxice, non-termogene, neinflamatorii, necarcinogene și ne-imunogene.
Poliolefinele sunt utilizate în multe aplicații, cum ar fi pielea artificială, implanturile ortopedice,
supapele cardiace și elementele de eliminare utilizate în aplicațiile medicale cum ar fi seringile.
Polietilena (PE) a fost utilizată pentru prima dată în chirurgie în anul 1950. A fost observată
o reacție slabă la implant; cum ar fi, în cazul implantării subcutanate la șobolani. S-a observat
prezența numai a așa-numitor țesuturi granulate cu privire la polimer. după aproximativ 3
săptămâni, vascularizația după 6 săptămâni, iar în țesutul fibros nu există semne de inflamație, cu
o subțiere clară a țesutului fibros, și a fost observată după 12 săptămâni.[8]

Polipropilena (PP) a început să fie utilizată în scopuri medicale datorită rezistenței chimice
ridicate și proprietăților mecanice bune. La începutul anilor 1970, polipropilena a fost folosită
pentru a suprima supapele inimii artificiale, și ca și cupă pentru protezele articulațiilor. În
prezent se produce în forma de fire de sutură de către compania americană "Ethicon".[9]
Bibliografie

[1] Ingineria biomaterialelor nemetalice, Cursul 9, pg 1-2-3, E.Volceanov

[2] Polyolefin Compounds and Materials Fundamentals and Industrial Applications, Mariam Al-
Ali Igor Krupa, Center of Advanced Materials

[3] Polyolefin Elastomers Properties And Applications of Polyolefin Elastomers (POE), May 2
2003, International Institute of Synthetic Rubber Producers

[4] Biomedical and Pharmaceutical Polymers, D.J.P. Labarre, P. Gilles, V. Christine,

(Pharmaceutical Press, London, 2011)

[5] Binary and ternary particulated composites: UHMWPE/CaCO3/HDPE. J. Suwanprateeb

J. Appl. Polym. Sci. 75, 1503–1513 (2000)

[6] Chemical stability of polymers in aggressive media, Yu. V. Moiseev and G. E. Zaikov,
Moscow, Khimiya, 1977

[7] Proceedings of 3rd International Symposium on“Biodegradation” (Kingston, 1975), p. 74,

A. C. Albertson and B. Ranby

[8] Toxological chemistry of plastic materials (Ed. Y. Champetier), R. Lefaux, Compagnie Fran
d’Etudions, Paris, 1964, p. 57

[9] Reconstructing the human body using biomaterials. C.M. Agrawal, JOM 50, 31–35 (1998)